PROPRIETĂŢI FIZICE ALE LEMNULUI

UMIDITATEA

ELEMENTE GENERALE

Prin umiditatea lemnului se înţelege cantitatea de apă conţinută de către

acesta , exprimată în raport cu masa sa.
Lemnul este în permanentă relaţie cu apa. În arborii vii pentru a se produce o tonă
din acest material , este necesară o cantitate de apă de 600- 700 t. După doborârea arborilor
şi încorporarea sa în diverse produse , lemnul păstrează o cantitate reziduală de apă, aflată
continuu sub influenţa mediului înconjurător. Având în vedere că apa constituie un factor
fizic ce influenţează aproape toate proprietăţile lemnului, este necesar ca la comparaţiile
privind diversele însuşiri ale acestuia, datele puse faţă în faţă să fie stabilite în condiţii
de umiditate egală.

1
 Categorii de lemn în funcţie de umiditatea conţinută. În raport de umiditatea
conţinută se deosebesc mai multe categorii de lemn:
- lemn verde este lemnul arborilor în picioare sau proaspăt doborâţi, cu
umiditate de peste 30 %;
- lemn ud este lemnul cu umiditate mai mare decât cea avută la doborâre,
surplusul datorându-se păstrării în bazine cu apă, plutirii sau altor cauze;
- lemn uscat în aer liber (lemn uscat natural sau uscat la aer) este lemnul
ţinut timp îndelungat în aer liber şi ajuns la umiditate de echilibru cu
mediul înconjurător. Umiditatea lemnului uscat în aer liber depinde de
umiditatea relativă a aerului atmosferic şi variază între 12 şi 15 %;
- lemn uscat artificial este lemnul care a fost supus uscării într-o instalaţie
specială, pentru a atinge o umiditate de 7-12 %, mai mică decât cea realizată
prin uscarea în aer liber;
- lemn absolut uscat (lemn anhidru, lemn sec) este lemnul uscat la temperatura de
0
103±2 c, până la evaporarea completă a apei (W=0%). Se menţionează că
această
stare a lemnului se poate realiza doar în condiţii de laborator şi uscând
piese de dimensiuni mici.
Exprimarea umidităţii lemnului. Umiditatea lemnului este dată de raportul
dintre masa apei conţinută în lemn şi masa lemnului în stare absolut uscată:
m −m
[kg/kg]
0
W= (1)
w

m0

sau
m −m
W = m0 . 100 [%] (2)
w 0

în relaţia (1) şi (2), mw fiind masa lemnului umed şi m0 masa lemnului absolut uscat.
Umiditatea lemnului dată de relaţiile (1) şi (2) este cunoscută sub denumirea de
umiditate absolută.
Uneori, de exemplu la determinarea conţinutului de apă din lemnul pentru
mangalizare şi combustibil, se foloseşte şi noţiunea de umiditate relativă. Umiditatea
relativă se determină prin raportul dintre masa apei conţinută în lemn şi masa lemnului
în stare umedă, simbolurile din relaţiile (3) şi (4), având aceeaşi semnificaţie ca şi în
relaţiile (1) şi (2).
m −m 0
Wx =
w

m0 [kg/kg] (3)
m −m
0
Wx = m0 . 100 [%] (4)
w

Făcând înlocuirile necesare , rezultă că între umiditatea absolută şi umiditatea relativă

există următoarele relaţii:

W= Wx [kg/kg] sau Wx = W [kg/kg] (5) şi (6)

1− Wx 1+ W
respectiv:

W = 100.Wx [%] sau Wx = 100.W [%] (7) şi (8)

100− Wx 100 + W
În figura
umiditatea relativă.

2
se reprezintă grafic legătura dintre umiditate (umiditatea absolută) şi umiditatea relative

Fig. Legătura dintre umiditate (umiditatea absolută) şi umiditatea relativă a lemnului

(după Beldeanu, 2008)

Umiditatea absolută poate lua valori mai mari de 100 %, întrucât masa apei poate
depăşi masa lemnului absolut uscat în care aceasta este conţinută.

UMIDITATEA DIN PEREŢII CELULARI

Higroscopicitatea lemnului. Prezenţa apei în lemn se datorează higroscopicităţii

acestuia, respectiv proprietăţii sale de a prelua şi reţine din mediul ambiant umiditate,
în stare lichidă sau de vapori, prin mecanismele complexe, acţionate de forţe de natură
chimică (chemisorbţiune) şi fizică, asociate cauzal elementelor din structura lemnului -
pereţi celulari şi goluri.
Principalul element chimic higroscopic al lemnului îl constituie hemicelulozele,
compuşi care se remarcă prin aviditate accentuată pentru apă cât şi prin proporţia
mare de participare a lor în masa lemnului. Comparativ cu hemicelulozele, celuloza şi
mai cu seamă lignina au un caracter mai puţin hidrofil. Influenţa diferită a acestor
compuşi asupra higroscopicităţii se exprimă şi prin deosebirile mari privind umiditatea
de echilibru a lor în apropierea punctului de saturaţie a fibrei (47–63 % la hemiceluloze
şi numai 8-23 % la lignină).
Un rol important în ceea ce priveşte sorbţia umidităţii îl are suprafaţa interioară
apreciabilă a lemnului. Spaţiul gol conţinut de acesta reprezintă de exemplu între 25 şi
85 % din volumul său, iar suprafaţa interioară corespunzătoare ajunge în timpul
2 3
umflării la 20-280 m /cm de lemn.
Umiditatea din lemn este localizată în pereţii celulari, precum şi în golurile celulare
şi spaţiile intercelulare. Umiditatea din pereţii celulari se poate afla în stare disociată în
dipoli, legată de grupele –OH libere (apa moleculară sau de constituţie) şi în stare de
vapori şi pelicule lichide. Ambele forme alcătuiesc aşa numită apă legată sau apă
higroscopică. Apa din golurile celulare este în stare lichidă, numindu-se apă liberă.

3
 Reţinerea apei disociate se face prin sorbţie moleculară (chemisorbţiune). Grupele
–OH libere, la care aderă apa, după ce a suferit disocierea dipolică, se găseşte în jurul
micelelor (cristalelor), dar mai cu seamă în zonele amorfe ale microfibrilelor celulozice.
În fig. 2 este ilustrat grafic modul cum are loc acest proces, după Frey Wyssling, A. Se
observă că grupele
–OH libere sunt încărcate cu sarcini electrice
negative, iar moleculele de apă disociată
prezintă un pol electropozitiv în atomii de
hidrogen şi unul electronegativ în atomul de
oxigen. De reţinut că apa nu pătrunde în
interiorul micelelor şi nici nu intră în reacţii
chimice cu acestea.

Fig. 2 Sorbţia moleculară a apei disociate

dipolic (după Beldeanu, 2008)

Hemicelulozele au mai multe grupe –OH

libere decât celuloza, fapt pentru care sunt
mai avide pentru apă decât aceasta.
După unii autori, sorbţia moleculară are
loc până la atingerea unei umidităţi a
lemnului de 3-6 %: Difuzia moleculelor de
apă în cadrul sorbţiei moleculare se produce
cu viteză mărită. La legarea apei disociate de
grupele –OH libere, se degajă o însemnată
cantitate de căldură (căldură de umflare).
Reţinerea apei sub formă de vapori şi pelicule lichide se face prin sorbţie capilară
şi condensaţie capilară. Până la atingerea unei umidităţi a lemnului de circa 15 %, are
loc sorbţia capilară sub formă de vapori, ca urmare a forţelor intermoleculare, după
care, la valori mai mari, până la umiditatea de saturaţie a fibrei, intervine condensaţia
capilară, vaporii de apă condensând în pelicule, menţinute în capilare datorită forţelor
acestora.
În figura 3 este prezentată variaţia umidităţii lemnului în funcţie de umiditatea
relativă a aerului φ (izoterma sorbţiei lemnului), la temperatura camerei.

Fig. 3 Variaţia umidităţii lemnului în funcţie de variaţia umidităţii relative a aerului

(izoterma sorbţiei lemnului), la temperatura camerei

4
 Se remarcă faptul că la creşterea umidităţii relative a aerului de la 0 la 20%, curba
variaţiei umidităţii lemnului prezintă o pantă relativ ridicată, aceasta ajungând la
umiditatea
de 5 %. Ulterior, până la valori φ în jur de 70 %, când umiditatea lemnului are valori de
circa 15 %, curba respectivă prezintă o pantă mai mică. La valori φ mai mari de 70 %,
curba de variaţie a umidităţii aerului are din nou o pantă ridicată. Se admite că până la
valori φ de 20
% (după unii chiar mai mari), ar avea loc sorbţia moleculară. Sorbţia capilară s-ar
produce în intervalul cuprins între 20 şi 70 %, iar la peste 70 % ar avea loc condensaţia
capilară. La o umiditate relativă a aerului de aproape 100 %, umiditatea lemnului
atinge limita de higroscopicitate, care la temperatura camerei oscilează în jurul valorii
de 30 %.
După unii autori, umiditatea relativă a aerului la care se realizează limita de
higroscopicitate, în condiţii de presiune normală, ar corespunde valorii φ = 0,9946,
întrucât la valoarea φ = 1 a acesteia, umiditatea şi-ar face simţită prezenţa şi în golurile
celulare.
%
% Apa legată influenţează majoritatea proprietăţilor lemnului.
% Umiditatea de saturaţie a fibrei Ws, cum se mai numeşte limita de
higroscopicitate, este umiditatea pe care o are lemnul în momentul când toate forţele
care determină sorbţia moleculară, şi sorbţia şi condensaţia capilară sunt satisfăcute.
Punctul limită corespunzător umidităţii de saturaţie se numeşte punct de saturaţie a
fibrei.

5
 Capacitatea de reţinere a apei fiind diferită de la o specie la alta, ca urmare a
deosebirilor privind dimensiunile capilarelor şi proporţiile de participare a principalilor
componenţi chimici, punctul de saturaţie al fibrei diferă şi el cu specia. Pe baza
cercetărilor întreprinse asupra lemnului unor specii principale, Trendelenburg, R. şi
Mayer-Wegelin, H.
(1955) disting patru grupe ale acestora, fiecare având anumite valori ale indicelui
respectiv:
- specii foioase cu porii împrăştiaţi în cuprinsul inelului anual (tei, salcie, plop,
anin, mesteacăn, fag, carpen), având punctul de saturaţie a fibrei cuprins între
32 şi 35 %;
- specii răşinoase fără duramen (brad, molid) şi alburnul speciilor răşinoase cu
duramen (30-34 %);
- specii răşinoase cu duramen (22-28 %) (valori mici corespund speciilor cu
conţinut ridicat de balsam, iar cele mari speciilor cu conţinut mai redus);
- specii foioase cu porii aşezaţi inelar sau semiinelar (salcâm, castan, stejar,
frasin,
cireş) (22-24 %);
Punctul mediu de saturaţie a fibrei pentru speciile din zona temperată se consideră
ca fiind situat între 28 şi 32 %. Obişnuit, în calcule se adoptă o valoare a acestuia de 30
% şi uneori de 28 %.
La lemnul din crăci, punctul de saturaţie a fibrei are valori foarte mici (în jur de 9
%), în timp ce lemnului de rădăcină îi corespund valori foarte mari (40-50 %).
Odată cu creşterea temperaturii aerului, punctul de saturaţie a fibrei se
0
micşorează. La molid şi fag, de exemplu, acesta are valorile de 39 % la 20 C, de 29 %
0 0 0
la 60 C şi de 24 % la 100 C. În general, pentru o creştere a temperaturii de 1 C, se
admite o scădere a punctului de saturaţie a fibrei de 0,1 %.
Punctul de saturaţie a fibrei se micşorează, de asemenea la temperaturi negative.
După date menţionate de diferiţi autori, la -22 0 C acesta ar avea valori cuprinse între 17
şi 21 %.
Limita de higroscopicitate la speciile cu densitate redusă este mai mare, datorită
unei proporţii sporite a spaţiilor în care are loc condensaţia capilară.
Pe lângă specie şi temperatura aerului înconjurător, sorbţia higroscopică mai este
influenţată şi de diferitele tratamente aplicate lemnului, ca şi de gradul de sănătate al
acestuia.
În ceea ce priveşte influenţa tratamentului termic, Kollmann, F. şi Schneider, A.
precizează că în cazul lemnului de fag supus la temperaturi crescânde, până la 180 0 C, se
constată o scădere progresive a capacităţii sorbtive. Spre exemplu, la o durată de 6 ore a
0
tratamentului la temperatura de 150 C, se înregistrează o scădere a sorbţiei de 10 %;
după acelaşi interval de timp, dar la temperatura de 1800 C, scăderea ajunge la circa 22
%. Creşterea duratei tratamentului termic are un efect asemănător. Astfel, în cazul
expunerii

6
 lemnului la una şi aceeaşi temperatură (1500 C), faţă de scăderea de 10 % a
sorbţiei la durata de 6 ore a tratamentului, în cazul unei durate de 48 ore, scăderea
ajunge la peste 20 %.
De reţinut că tratamentul termic la astfel de temperaturi are drept consecinţă şi o
pierdere de masă, datorită degradărilor ce3 se produc în compoziţia chimică a lemnului;
pierderea în speţă este cu atât mai importantă cu cât temperatura şi durata
tratamentului termic sunt mai mari. Se precizează în acest sens că, după Kollmann, F.,
în urma expunerii timp de 30 ore la temperaturile de 150 şi 180 0 C, descreşterea masei
lemnului de fag se cifrează la circa 5 % şi respectiv 28 %.
O higroscopicitate mai mică are de asemenea lemnul de fag aburit, faţă de cel
neaburit. În intervalul de umiditate relativă a aerului cuprins între 30 şi 92 %,
lemnul densificat de
fag are, comparativ cu cel nedensificat, de aceeaşi specie, o capacitate de sorbţie a
umidităţii mai redusă. Până la umiditatea de 30 % a aerului, curbele de higroscopicitate
sunt pentru ambele feluri de lemn asemănătoare. La umidităţi ale aerului ce depăşesc 92
%, sorbţia lemnului densificat se majorează.
În ceea ce priveşte influenţa gradului de sănătate, se menţionează că, după unele
cercetări (Ammer, U., 1963), în cazul atacului ciupercii xilofage Polyporus caesius, care
produce putregaiul brun, higroscopicitatea lemnului se micşorează, întrucât în cazul
acestei forme de putregai sunt distruse toate componentele chimice hidrofile, în timp ce
lignina, mai puţin higrofilă, rămâne aproape în întregime intactă. Spre exemplu în
condiţiile unei umidităţi relative a aerului de 93 %, la o pierdere de masă a lemnului
atacat de 68 %, se înregistrează o diminuare a umidităţii acestuia, faţă de lemnul
neatacat, de peste 5 % (16,7 % faşă de 22 %). În cazul putregaiului alb sau de coroziune,
produs la fag de Polyporus versicolor, Scheffer, T.C., 1936 şi Cowling, E.B., 1961 au
stabilit că la o pierdere de masă a lemnului uscat cuprinsă între 0 şi 40 %, sorbţia
umidităţii nu suferă modificări, deoarece, de această dată sunt atacate aproape în
aceleaşi proporţii toate componentele chimice principale.
Fenomenul de histerezis al sorbţiei şi desorbţiei. Aşa după cum s-a arătat mai
înainte, sub influenţa umidităţii aerului atmosferic, aflat la o anumită presiune şi
temperatură, umiditatea lemnului se modifică, până când se realizează aşa numita
umiditate de echilibru cu mediul înconjurător. Cu alte cuvinte orice schimbare a
umidităţii aerului atmosferic atrage după sine schimbarea umidităţii lemnului: când
umiditatea aerului atmosferic creşte, umiditatea lemnului creşte şi ea, având loc un
proces de sorbţie, iar când aceasta scade, scade şi umiditatea lemnului, având loc un
proces de desorbţie.
În figura 4 se ilustrează grafic procesele de sorbţie şi desorbţie care au loc în cazul a
două epruvete de lemn din aceeaşi specie, una cu umiditate scăzută şi una cu umiditate
ridicată, care se trec într-o atmosferă având parametrii aerului corespunzători
unei umidităţi intermediare a lemnului şi care se menţin la un
nivel constant.

Fig. 4 Curbele sorbţiei şi desorbţiei la

două probe de lemn din aceeaşi specie
menţinute timp îndelungat într-o atmosferă
cu umiditate relativă constantă.

Se remarcă faptul că în urma procesului de

sorbţie, umiditatea lemnului creşte, tinzând să
ajungă la umiditatea stabilă de sorbţie W ss ,
iar în urma procesului de desorbţie
umiditatea

7
lemnului scade, tinzând să ajungă la umiditatea stabilă de desorbţie Wsd.
Studiul dinamicii higroscopicităţii lemnului pune în evidenţă faptul că în condiţii
identice de temperatură şi umiditate a aerului, umiditatea lemnului are întotdeauna
valori mai
mari în cazul când acesta este supus procesului de desorbţie, decât în cazul când are loc
un proces de sorbţie. Fenomenul respectiv poartă denumirea de histerezis al sorbţiei şi
desorbţiei, el semnificând o putere de reţinere a umidităţii mai mare la lemnul umed,
comparativ cu lemnul uscat. Mărimea histerezisului este dată de relaţia:

ΔW = Wsd * Wss [%], (9)

8
 Fenomenul de histerezis se explică prin tensiunile şi deformările ce apar în pereţii
celulari ai lemnului, datorită variaţiei forţelor de presiune a vaporilor de apă din timpul
umflării, provocate de sorbţia moleculară şi sorbţia capilară în faza sa iniţială (când apa
din lemn este în stare de vapori).
În figura 5 se redă variaţia umidităţii alburnului de pin în funcţie de umiditatea relativă
a aerului. Se observă că după maximul înregistrat ca urmare a sorbţiei, în timpul
desorbţiei valorile umidităţii lemnului sunt mai mari decât cele atinse
anterior pentru una şi aceeaşi umiditate relativă a

aerului. Fig. 5 Izotermele sorbţiei şi desorbţiei la

alburnul de pin

Mărimea histerezisului sorbţiei şi desorbţiei diferă în

raport cu specia, iar în cadrul speciei depinde de o serie
de factori cum sunt: umiditatea până la care are loc
sorbţia, temperatura la care se produce sorbţia şi
desorbţia, tratamentul aplicat anterior lemnului,
dimensiunile probelor de lemn, etc. La creşterea
dimensiunilor probelor de lemn, valoarea histerezisului
sorbţiei se măreşte. După date menţionate de
Marinescu, I., (1979), spre exemplu, în cazul lemnului
mărunţit (rumeguş, talaş, aşchii), histerezisul sorbţiei şi
desorbţiei are valori foarte mici (ΔW = 0,1- 0,2 %), în
timp ce în cazul probelor cu grosimea mai mari de 15
mm şi cu lăţimea mai mare de 100 mm, acesta are o
valoare de circa 2,5 %.

Umiditatea de echilibru We. Aşa după cum s-a arătat, în cazul lemnului mărunţit
histerezisul este foarte mic. Ca urmare, în practică acesta poate fi neglijat. Considerând
că umiditatea stabilă de sorbţie Wss şi umiditatea stabilă de desorbţie W sd sunt egale, se
poate afirma că umiditatea stabilă medie a lemnului mărunţit este practic aceeaşi, atât la
sorbţie, cât şi la desorbţie. Această mărime se numeşte umiditate de echilibru. Ea se
defineşte ca umiditatea către care tinde lemnul mărunţit, menţinut timp îndelungat într-
o atmosferă caracterizată prin anumite valori ale temperaturii şi umidităţii relative a
aerului. În figura 6, se prezintă curbele umidităţii de echilibru, determinate în funcţie de
temperatura şi umiditatea relativă a aerului (izotermele de echilibru higroscopic). Cu
ajutorul curbelor umidităţii de echilibru se poate determina umiditatea lemnului
mărunţit, realizabilă în timpul sorbţiei la diferite temperaturi şi umidităţi ale aerului.
Pentru determinarea umidităţii de echilibru a probelor de dimensiuni mari, trebuie
luată în considerare mărimea histerezisului. Curbele umidităţii de echilibru sunt
variabile pentru cea mai mare parte a speciilor forestiere. Ele devin însă aproximative
când lemnul conţine în proporţii mari oleorezine, gome, taninuri, ca de exemplu în cazul
a numeroase specii tropicale. Tendinţa lemnului de a ajunge la o anumită umiditate în
raport cu starea aerului înconjurător prezintă un interes practic deosebit, ea urmând să
se aibă în vedere la stabilirea umidităţii finale a produselor fabricate din acest material.

9
 Fig. 6 Curbele umidităţii de echilibru a lemnului pentru diferite
temperaturi şi umidităţi relative ale aerului (izotermele de echilibru
higroscopic)

Într-adevăr, cunoscând că micşorarea şi creşterea umidităţii sunt însoţite de

contragere şi umflare, procese care atrag după ele deformarea şi crăparea lemnului, ca
şi desfacerea îmbinărilor şi exfolierea peliculelor de lac, se impune cerinţa de a se folosi
material lemnos uscat până la nivelul echilibrului higroscopic cu mediul de folosinţă. În
acest sens, în tabelul 1 se prezintă o serie de date privind umiditatea diferitelor produse
în funcţie de utilizarea lor. Se precizează că aceste date au caracter orientativ, prin
faptul că la stabilirea umidităţii lemnului unui anumit produs va trebui ţinut cont şi de
condiţiile de ordin climatic ale locului de utilizare; pentru regiunile muntoase, mai reci şi
umede, valorile respective trebuie să fie mai mari cu circa 2 % faţă de regiunile de
câmpie, mai secetoase şi calde.
La efectuarea încercărilor de laborator pentru determinarea indicilor
corespunzători diferitelor proprietăţi ale lemnului, epruvetele se condiţionează,
aducându-se la umiditatea normalizată. Aceasta este umiditatea de echilibru a lemnului
0
pentru umiditatea relativă φ = 65±5 % şi temperatura t = 20±2 C ale aerului şi are
valoarea de 12 %.
Date privind umiditatea corespunzătoare echilibrului higroscopic al lemnului (produselor
din lemn) în funcţie de destinaţie.
Tabelul 1
Umiditatea
Destinaţia lemnului (produselor din lemn) corespunzătoare
echilibrului higroscopic %
- lemn pentru construcţii în apă (piloţi) Peste 30
- lemn destinat impregnării cu substanţe antiseptice şi
ignifuge 20-25
- lemn destinat a fi utilizat exclusiv în exterior (împrejmuiri, 15-20
şoproane); lemn pentru lăzi de ambalaj
- şarpante 15.18

10
- lemn pentru construcţii în localuri acoperite şi închise 13-17
- doage pentru butoaie 14-16
- lemn pentru caroserii de camioane şi vagoane de marfă 8-16

11
- lemn pentru lucrări de tâmplărie aflate în contact cu aerul 12-15
exterior (uşi şi ferestre exterioare)
- mobilă, tâmplărie interioară, în camere încălzite cu sobe 10-12
- mobilă tâmplărie interioară, în camere cu încălzire centrală 8-10
- parchet, duşumele 8-12
- lemn pentru instrumente muzicale 6-8

UMIDITATEA DIN GOLURILE CELULARE ŞI SPAŢIILE INTERCELULARE

Umiditatea care pătrunde în lemn, după ce acesta a ajuns la punctul de saturaţie,

se localizează în golurile celulare şi spaţiile intercelulare şi este în stare de lichid,
constituind apa liberă. Ea este reţinută de forţe de interacţiune capilară, se îndepărtează
uşor din lemn şi manifestă o mică influenţă asupra proprietăţilor acestuia.
Volumul golurilor celulare şi spaţiilor intercelulare Wgc . Se consideră o piesă de
lemn absolut uscat, având volumul egal cu 1 şi conţinând un volum al pereţilor celulari
(sau de substanţă lemnoasă)m. Volumul, respectiv proporţia golurilor din cuprinsul
acestei piese rezultă din relaţia:

c =1 – m,
Determinând masa piesei în funcţie de volumul pereţilor celulari şi densitatea
substanţei lemnoase (ρsl = 1,5 g/cm3), precum şi în funcţie de volumul piesei şi densitatea
aparentă a lemnului absolut uscat ρ0, se poate scrie:

M = m . ρsl = 1 . ρ0
Ca urmare, volumul ocupat de apa liberă va fi:

1
c = 1- 1 ,5 . ρ0

sau în procente:

c = 1*0.667* ρ0) 100 [%] (10)

Umiditatea golurilor celulare şi spaţiilor intercelulare rezultă raportând masa apei

ce ocupă volumul acestora, la masa piesei:
c.1.ρ
Wgc = a

M
1
Înlocuind raportul dintre volumul şi masa piesei de lemn M cu inversul densităţii
aparente a lemnului absolut 1 şi considerând ρa = 1,
uscat rezultă:
ρ
0

c
Wgc =
ρ0
sau:

12
13
 1,5 − ρ0
Wgc = 1,5.ρ0 (11)

UMIDITATEA MAXIMĂ

Umiditatea maximă sau umiditatea de saturaţie a lemnului rezultă prin însumarea

umidităţii corespunzătoare punctului de saturaţie a fibrei şi a umidităţii din golurile
celulare:

Wmax = Ws +Wgc

Apreciind că punctul de saturaţie a fibrei are valoarea de 28 % (0,28 g/g) şi ţinând

cont de relaţia (11), relaţia de calcul a umidităţii maxime a lemnului va fi:

1,5 − ρ0
Wmax = 0,28 + 1,5.ρ0 [g/g] (13)

Diagrama din figura 7, trasată cu ajutorul relaţiei (139, permite determinarea umidităţii
maxime a lemnului în funcţie de densitatea în stare anhidră a acestuia. Se observă
totodată faptul că umiditatea respectivă descreşte
puternic odată cu majorarea densităţii.

Fig. 7 Variaţia umidităţii maxi me a

lemnului în funcţie de densitatea sa în
stare anhidră

Întrucât sorbţia este însoţită de

umflarea pereţilor celulari, volumul
golurilor celulare şi al spaţiilor
intercelulare şi respectiv umiditatea
suplimentară corespunzătoare acestora
suferă o anumită diminuare, astfel că
în
realitate umiditatea maximă a lemnului va avea o valoare ceva mai redusă decât cea
dată de relaţia (13). Pe de altă parte, datele experimentale privind umiditatea maximă a
lemnului sunt de asemenea mai reduse decât cele rezultate din calcul şi datorită faptului
că în golurile celulare şi spaţiile intracelulare se găsesc balsam, substanţe tanante, alţi
compuşi chimici.
Specia, prin particularităţile structurale imprimate lemnului, influenţează puternic
umiditatea maximă: 268 % la brad, 212 la molid şi plop, 185 % la pin silvestru, 135 % la
mesteacăn, 126 % la larice, 116 % la stejar, 93 % la carpen (Ugolev, B. N., 1986).
Alburnul absoarbe mai multă apă decât duramenul.
Viteza de absorbţie a apei în lemn, respectiv de pătrundere a acesteia în golurile
celulare şi spaţiile intercelulare depinde de mai mulţi factori. Astfel, lemnul aparţinând
speciilor cu număr mare de goluri şi din această cauză cu densitate redusă, absoarbe apa
cu viteză mai ridicată. Piesele cu dimensiuni mici absorb de asemenea repede apa,
ajungând la umiditatea maximă într-un timp mai scurt. Absorbţia se realizează cu
viteză mai ridicată în cazul pieselor la care suprafaţa transversală (în sensul de direcţie

14
structural anatomică a lemnului), în contact cu apa, este mai mare. Viteza de absorbţie
creşte la temperaturi mai mari şi la umidităţi iniţiale mai mici ale lemnului.

15
 Variaţia umidităţii lemnului cufundat în apă este puternic influenţată de durata
imersiei. În figura 8 se prezintă curba de variaţie a umidităţii lemnului de pin silvestru
în funcţie de acest factor, determinările fiind efectuate la temperatura de 20 0 C şi
folosind epruvete paralelipipedice cu baza 20x20 mm şi înălţimea în lungul fibrei10 mm,
iniţial aflate în stare anhidră.

Fig. 8 Variaţia umidităţii lemnului de pin

silvestru în funcţie de durata de cufundare
în apă

Se apreciază că, pentru a se obţine

rezultate concludente în legătură cu
umiditatea maximă atinsă prin cufundare,
durata contactului probelor cu apa nu
trebuie să fie mai mică decât 30 zile.
Capacitatea lemnului de a absorbi apa, ca şi alte lichide interesează în multe cazuri
în practică, ca de exemplu în procesul fierberii acestuia pentru obţinerea celulozei, la
impregnarea cu soluţii antiseptice, la plutit, etc.

PROPORŢIA DE SUBSTANŢĂ LEMNOASĂ, APĂ ŞI AER ÎN LEMN

În lemn, alături de substanţa lemnoasă şi de apă, există şi aer. Proporţiile ce revin celor
trei componente depind de umiditatea lemnului Trendelenburg, R., ilustrând acest lucru
la lemnul de fag cu densitate în stare anhidră ρ0 = 0,680 g/cm3. Aşa după cum se
remarcă în figura 9, în lemnul aflat în stare absolut uscată substanţa lemnoasă
şi aerul se găsesc în proporţii maxime, apa lipsind.

Fig. 9 Proporţiile în volum ale substanţei lemnoase, apei

legate, apei libere şi aerului în lemnul de fag (ρ0 = 0,680
g/cm3), la diferite umidităţi

Ulterior, ca urmare a sorbţiei vaporilor de apă din

atmosferă, îşi face apariţia umiditatea, mai întâi sub formă de
apă legată. Concomitent cu creşterea proporţiei de apă legată,
pereţii celulari umflându-se, proporţia substanţei lemnoase
scade, ajungând la o valoare minimă la atingerea punctului de
saturaţie a fibrei. La majorarea în continuare a umidităţii, îşi
face simţită prezenţa apa liberă, a cărui proporţie creşte
liniar, în timp ce proporţia substanţei lemnoase şi apei legate
rămân constante. Proporţia aerului scade de asemenea tot
liniar, până la înlocuirea sa
completă cu apa liberă. În final, în lemn se află numai substanţă lemnoasă şi apă.
Proporţia de aer din lemn se poate determina cu ajutorul relaţiei 40.

DETERMINAREA
UMIDITĂŢII Luarea probelor pentru efectuarea
determinărilor.
În cuprinsul arborilor, în piesele de lemn masiv (buşteni, lobde, piese ecarisate) şi
în stivele de astfel de piese, în lemnul sub formă de particule (rumeguş, aşchii, făină de

16
lemn), ca şi în produsele finite (mobilă, rechizite şcolare), umiditatea este variabilă,
astfel că pentru determinarea unor valori reprezentative trebuie analizat un număr de
probe, respectiv de epruvete, luate din mai multe puncte. Modul de prelevare şi
numărul de probe se stabilesc conform prevederilor standardelor corespunzătoare
diferitelor sortimente.
Umiditatea lemnului se poate determina folosind şi epruvete utilizate la alte
încercări fizico-mecanice, sau lucrări pe porţiuni ale acestora.
Probele extrase din trunchiul arborilor se stratifică ţinând cont de poziţia lemnului
pe secţiunea transversală la una şi aceeaşi înălţime: alburn, duramen, (duramen fals),
lemn matur, lemn juvenil, lemn adult.

17
 În cazul pieselor de lemn masiv, probele se iau conform figurii 10. De la o distanţă
de 50-500 mm de capătul acestora (figura 10,a), se extrag prin dublă secţionare, piese,
din care se debitează epruvetele necesare (fig. 10, b). Se recomandă ca aceste epruvete să
aibă formă de prismă dreaptă, cu secţiunea de 20x20 mm şi cu lungimea, paralelă cu
fibrele lemnului, de 25±5 mm. În cazul în care se urmăreşte modul de repartizare a
umidităţii în secţiunea transversală a pieselor de lemn masiv, epruvetele se debitează ca
în figura 10, c şi 10 d, îndeplinindu-se totodată ca suma suprafeţelor lor (S) să satisfacă,
după caz, una din următoarele relaţii:
S(1,2,3,4) ≡ S(5,6,7,8) ≡ S(9);
S(1,3) ≡ S(2).

Fig. 10 Debitarea epruvetelor pentru determinarea umidităţii sortimentelor de lemn

masiv. a - poziţia pieselor din care se confecţionează epruvetele; b - poziţia epruvetelor
în piesele extrase din sortimente, c,d – schemele debitării epruvetelor pentru
determinarea distribuţiei umidităţii în secţiunea transversală a sortimentelor de
dimensiuni mari şi respectiv de dimensiuni mici.

Din loturile dispuse în stive, probele se iau din diferite stive, în afara celor periferice.
Atunci când nu este posibil să se debiteze epruvete, din piesele de lemn masiv se pot
extrage baghete cilindrice cu burghiul Pressler, sau talaş, cu masa de minim 10 g,
folosind

18
 instrumente bine ascuţite, pentru ca în timpul prelevării lemnul să nu se
încălzească şi să nu se piardă din umiditate.
O atenţia specială se acordă probelor de creştere extrase cu burghiul de la arborii
în picioare. Acestea se introduc imediat după recoltare în fiole de sticlă cu capac rodat,
perfect etanşe, sau în pungi de plastic etanşeizate şi se transportă în cel mai scurt timp la
laborator pentru determinări. Întrucât cu toate precauţiile luate se pot produce pierderi
substanţiale de umiditate prin evaporare, se recomandă ca masa lor să se stabilească
imediat după ce au fost extrase, folosind o balanţă analitică portativă.
Ulterior se va avea grijă ca masa reală a probelor să nu sufere modificări, prin
pierderi de material, sau prin impurificare cu corpuri străine.
Pe baza valorilor individuale determinate, în final se calculează o valoare medie a
umidităţii.

DETERMINAREA UMIDITĂŢII LEMNULUI PRIN METODE DIRECTE

Metodele directe de determinare a umidităţii se caracterizează prin aceea că

permit aflarea nemijlocită a masei sau volumului apei din probele analizate.
Metoda prin uscarea probelor. Metoda prin uscarea probelor se aplică lemnului
din specii fără sau cu conţinut redus de substanţe volatile.
În principiu, determinarea constă în stabilirea, prin cântărire, a descreşterii masei
probei prin uscare până la masa constantă şi calcularea raportului procentual al
descreşterii în speţă, faşă de masa probei în stare anhidră. Uscarea se face la
0
temperatura de 103±2 C, până când masa rămâne constantă, respectiv până când
pierderea de masă între două cântăriri succesive, efectuate la un interval de 6 ore, este
cel mult egală cu 0,5 % din masa probei.
În cazul în care uscarea şi cântărirea s-au făcut în fiole de cântărire, umiditatea
fiecărei probe se calculează cu relaţia:
m1 − m2
W= .100 [%]
m2 − m0

În care m0 este masa fiolei de cântărire, în f; m 1 masa fiolei cu proba, înainte de uscare,
în g; m2 –masa fiolei de cântărire cu proba, după uscare, în g.
În cazul pieselor de lemn masiv, determinarea umidităţii lemnului cu ajutorul
acestei metode prezintă dezavantajul unei durate foarte lungi de timp pentru uscarea
probelor: 20-60 ore, în funcţie de umiditate, la proba de 100 g şi 5-20 ore la probe de 20
g. La depăşirea temperaturii de 1100 C, în lemn apar fenomene de descompunere.
Metoda prin extracţia apei. Metoda prin extracţia apei se aplică lemnului din specii
cu conţinut ridicat de substanţe volatile. Se precizează că, în acest caz, rezultatele
obţinute cu ajutorul metodei prin uscarea probelor ar fi însoţite de erori, întrucât în
timpul uscării, odată cu apa s- ar evapora şi substanţele volatile, masa în stare anhidră a
lemnului devenind astfel mai mică decât în realitate.
În principiu, în cadrul acestei metode, umiditatea se determină recurgând la
extracţia sa cu vaporii unui solvent nemiscibil cu apa şi la calcularea raportului
procentual al cantităţii de apă extrase, faţă de masa lemnului în stare anhidră.
Se folosesc aparate care realizează extracţia cu solvenţi mai grei decât apa (fig. 11,
A) sau cu solvenţi mai uşori decât apa (fig. 11, B). Solvenţii pot fi: tricloretilenă (1,456
g/ml), xilen (0,869 g/ml). Aparatele pentru extracţie sun alcătuite din câte un balon de
fierbere a şi un sistem extractor, constând dintr-un refrigerent de condensare b şi un tub
gradat c.
Diferenţa dintre aparatele respective constă în construcţia tubului gradat şi
respectiv, în poziţia conductei de reciclare a solventului folosit la extracţie.

19
 Fig. 11 Extractoare pentru determinarea
umidităţii lemnului cu conţinut ridicat de
substanţe volatile: A
– extractor pentru solvenţi mai grei decât apa; B
– extractor pentru solvenţi mai uşori decât apa; a
- balon de fierbere cu material lemnos şi solvent;
b – refrigerent; c – tub gradat.

O cantitate de material de analizat,

fragmentat în particule, se cântăreşte şi se
introduce în balonul, uscat în prealabil, al
aparatului, după care se adaugă circa 100 ml din
solventul ales pentru extracţie. Pentru a se
asigura o fierbere liniştită, în balon se introduc şi
câteva bile de sticlă sau bucăţele de porţelan
poros, perfect uscate. Se ataşează balonul la
aparat, se stabileşte circuitul apei de răcire prin refrigerent şi se începe extracţia. În
timpul fierberii, solventul se evaporă, antrenând vaporii de apă şi substanţele volatile. În
refrigerent, amestecul de vapori condensează. Picăturile formate sunt colectate în tubul
gradat, unde, datorită diferenţei de densitate, apa, pe de o parte şi solventul cu
substanţele volatile, pe de altă parte, se vor separa în două straturi distincte. Încălzirea
se face astfel încât să se realizeze o viteză de distilare de 2-4 picături de distilat pe
secundă. Extracţia se consideră încheiată în momentul în care se constată că nivelul apei
din tubul gradat rămâne constant cel puţin 10 minute. Citirea volumului apei din tubul
0
gradat se face numai după ce lichidul se află la temperatura de 20 C.
Umiditatea probelor este dată de relaţia.
ma
W= .100 [%]
m −m
W a

în care ma este masa apei extrase, în g, al cărei volum se citeşte în tubul gradat, iar m W
este masa probei în stare umedă, în g.
Metoda titrării. Pentru determinarea umidităţii lemnului sub formă de particule, a
umidităţii carotelor de sondaj, precum şi atunci când probele sunt bogate în substanţe
volatile, se poate recurge la metoda Fischer, K. Materialul de analizat se introduce în
metanol anhidru, compus care are însuşirea de a absorbi apa existentă în lemn.
Cantitatea de apă extrasă se dozează prin titrare iodometrică, folosind în acest scop un
amestec de metanol, iod, piridină, şi dioxid de sulf (reactivul Fischer). Carotele de
sondaj pot rămâne nemărunţite, în compensaţie însă ţinându-se iniţial un timp ceva mai
lung în metanol.

DETERMINAREA UMIDITĂŢII LEMNULUI PRIN METODE INDIRECTE

Determinarea umidităţii lemnului prin metode indirecte se bazează pe măsurători

privind unele proprietăţi fizice ale lemnului influenţate de mărimea acesteia, îndeosebi
în domeniul apei legate. Spre deosebire de metodele directe, cărora le este specifică o
durată mare de timp a determinărilor, metodele indirecte, deşi mai puţin exacte,
prezintă avantajul unei execuţii mult mai rapide, fapt care le conferă o largă
aplicabilitate practică.

20
 Dintre metodele indirecte se menţionează metoda electrică, metoda higrometrică,
metoda indicatorilor chimici. Alte metode se bazează pe măsurarea permeabilităţii la
propagarea radiaţiilor X, β şi γ.

21
 Metoda electrică. Determinarea umidităţii lemnului cu ajutorul aparatului tip
Feutron F
10. Metoda electrică de determinare a umidităţii lemnului se bazează pe principiile
rezistiv şi capacitiv, respectiv pe măsurarea, în domeniul apei legate (cu deosebire
pentru umidităţi cuprinse între 0 şi 25 %), a rezistenţei opuse la trecerea curentului
electric, sau pe estimarea constantei sale dielectrice. Se are astfel în vedere că umiditatea
lemnului sub limita de higroscopicitate are o puternică influenţă asupra conductivităţii
electrice şi constantei dielectrice: odată cu creşterea umidităţii între limitele menţionate,
cresc atât prima, cât şi cea de a doua mărime.
Pentru determinări se pot utiliza probele extrase după regulile menţionate
anterior, acestea fiind supuse măsurătorilor în forma în care se găsesc. Unele precizări
suplimentare privesc piesele de cherestea. La piesele mai scurte de 1 m, măsurătorile se
fac într-un singur punct, situat la intersecţia diagonalelor. La cele mai lungi de 1 m,
umiditatea este dată de media determinărilor făcute în trei puncte, două situate la circa
0,5 m de capete şi unul situat la jumătatea lungimii, toate aflate pe axa longitudinală a
pieselor.

Fig. 12 Aparat tip Feutron F 10, pentru determinarea umidităţii lemnului

cu ajutorul metodei electrice.
1 – cablu de legătură la reţeaua electrică; 2 – întreruptor basculant; 3 – galvanometru, 4
– potenţiometru de reglaj; 5 – comutator pentru domeniul de măsurare; 6 – buton de
fixare a grosimii probei de lucru; 7 – buton indicator de umiditate; 8 – scară de
umiditate; 9 – buton de măsurare; 10 – electrod de strângere (tip menghină); 11 – cablu
bifilar de ciocan; 14 – locaş pentru fixarea electrodului tip pahar.

Aparatul tip Feutron F 10 (fig. 12), unul dintre numeroasele tipuri constructive
utilizate în practică, este conceput pentru determinarea umidităţii lemnului în baza
principiului rezistiv. Principalele sale părţi componente sunt următoarele: o casetă cu
dimensiunile 46x26x15 cm şi masa 7,5 kg, conţinând echipamentul electric de măsurare;
electrozi pentru realizarea contactului între aparat şi proba de lemn analizată, cablu

22
bifilar de legătură între electrozi şi aparat,; două plăci mobile, având scări gradate în
procente de umiditate, pentru patru specii: molid, pin, stejar, fag.

23
 Forma electrozilor diferă în raport cu dimensiunile probelor de lemn. Pentru
probe de lemn masiv, furnir, placaj, ş.a., cu grosimea mai mică de 12 mm se foloseşte
electrodul de strângere (tip menghină) 10. În cazul probelor de lemn cu grosime mai
mare de 12 mm se utilizează electrodul tip ciocan 13. Materialul lemnos mărunţit
(rumeguş, făină de lemn) se introduce într-un electrod tip pahar, care se fixează în
locaşul 14, de pe caseta aparatului. Se mai pot folosi electrozi de adâncime, sub formă de
ace, pentru determinarea umidităţii în profunzime la probele cu grosime mare, precum
şi electrozii plaţi sau de contact, pentru determinarea umidităţii de suprafaţă.
Aparatul permite citirea directă a umidităţii în procente. El poate fi întrebuinţat
pentru umidităţi între limitele 5-33 %, precizia asigurată fiind de ± 5%. O determinare
durează 2-3 minute.
Metoda higrometrică se bazează pe corelaţia dintre umiditatea lemnului şi
umiditatea relativă a aerului, atunci când lemnul se află la umiditatea de echilibru.
Măsurând umiditatea relativă şi temperatura aerului într-o scobitură special practicată
în lemn, cu ajutorul datelor obţinute şi utilizând graficul conţinând izotermele
echilibrului higroscopic (fig. 6), se poate determina mărimea căutată. Scobiturile se
execută cu ajutorul unui burghiu, având diametrul de 6 mm şi adâncimea de 95 mm, iar
pentru evaluarea umidităţii aerului în scobitură, higrometrul este prevăzut cu o tijă de
lungime corespunzătoare. Tija se înşurubează în scobitură, realizând o izolare totală a
acesteia de mediul extern. Metoda se poate aplica şi la determinări ale umidităţii unor
piese de lemn subţiri, de exemplu, furnire, când măsurătorile se execută la suprafaţa
acestora, însă în acest caz rezultatele au un grad ridicat de aproximaţie. Timpul necesar
pentru aducerea umidităţii relative a aerului din scobituri la nivelul corespunzător
umidităţii lemnului, după care măsurătorile se pot efectua, este de circa 15 minute.
Metoda se poate aplica pentru umidităţi ale lemnului de 3-25 %.
Metoda indicatorilor chimici face apel la utilizarea de săruri higroscopice, cum este
de exemplu clorura de cobalt, care au proprietatea de a se colora cu o intensitate
diferită, în raport cu conţinutul de umiditate absorbită. Se folosesc benzi de hârtie
îmbibate cu substanţe indicatoare, care se introduc în scobituri practicate în lemn, după
ce umiditatea aerului din cuprinsul acestora din urmă a ajuns la echilibru cu umiditatea
lemnului. Umiditatea lemnului se apreciază prin compararea culorii căpătate de benzile
de hârtie, de la roz la albastru, cu o scală cromatică special întocmită. Durata necesară
pentru efectuarea măsurătorilor este de 25 minute, metoda fiind aplicabilă pentru
umidităţi cuprinse între 6 şi 23 %.

UMIDITATEA LEMNULUI LA ARBORII ÎN PICIOARE ŞI BUŞTENI

La arborii în picioare, umiditatea lemnului diferă atât pe secţiunea transversală

cât şi pe înălţimea trunchiului.
După o serie de autori (Filipovici, J., 1965, Suciu, P., 1975, Ugolev, B.N., 1986), la
speciile răşinoase alburnul are o umiditate de două-trei ori mai mare decât cea a
duramenului sau lemnului matur(100-180 % faşă de 40- 100 %), în general diferenţa
menţinându-se pe întreaga înălţime a trunchiului. În cuprinsul duramenului (lemnului
matur), umiditatea ar fi relativ omogenă la molid şi pin, în timp ce la brad şi cedru ar
lua valori mai mari înspre alburn (cu până la 50 % înspre baza arborilor), decât la
mijlocul secţiunii transversale.
La un număr de specii foioase cu şi fără duramen (stejar, frasin, ulm, mesteacăn,
plop tremurător, tei), pe secţiunea transversală umiditatea înregistrează variaţii ceva
mai mici, fiind absente diferenţele mari remarcate la speciile răşinoase, între zonele
periferice şi centrale ale secţiunii transversale. Pentru stejar, se citează de exemplu

24
valori de 45-65 % în duramen şi de 60- 90 % în alburn. Comparativ cu duramenul
speciilor răşinoase, cel al foioaselor are valori ale umidităţii superioare, diferenţa în plus
putând uneori depăşi 70-80 %.

25
 Având în vedere, pe de o parte, valorile superioare ale umidităţii alburnului şi, pe
de altă parte, existenţa la arborii tineri şi în ramuri a unei proporţii sporite a alburnului,
se poate deduce că sortimentele de lemn subţire, în general, rezultate la exploatare, au o
umiditate mult mai mare decât sortimentele de lemn gros.
În ceea ce priveşte variaţia de-a lungul trunchiului, datele din literatura de
specialitate sunt mai puţin concludente. La plop tremurător şi tei s- au pus în evidenţă
valori ale umidităţii ceva mai mari în apropierea coroanei, în timp ce la fag s-a
înregistrat o creştere a acesteia atât înspre coroană, cât şi înspre baza trunchiului.
Cercetările întreprinse până în prezent au pus în evidenţă influenţa şi a altor
factori asupra distribuţiei umidităţii la arborii în picioare. Un factor important de
influenţă îl constituie specia (grupa de specii). Astfel, speciile foioase tari sunt cotate în
general cu o umiditate de 60-100 %, speciile răşinoase cu 100-150 %, plopul cu 200-250
%. În literatura de specialitate se citează cazul arborilor de balasa (Ochroma boliviana
Rowlee), cu o valoare a umidităţii de 800 %. Este deci un fapt obişnuit ca masa apei din
arborii în picioare să fie mai mare decât masa lemnului anhidru din componenţa
acestora. În interiorul speciei, umiditatea lemnului arborilor în picioare variază într-o
măsură relativ mică.
Lemnul timpuriu, cu goluri celulare mari, conţine o cantitate de apă ce depăşeşte
cu mult cantitatea de apă din lemnul târziu, după Vintilă, E. şi Michels, P., citaţi de
Suciu, P., 1975), valorile umidităţii corespunzătoare celor două zone fiind la pin 220 şi
respectiv 58 %, iar la brad 200-250 % şi respectiv 80-100 %.
La speciile foioase au fost semnalate diferenţe privind mărimea umidităţii între
perioada de vegetaţie şi perioada de repaus vegetativ, iarna valorile determinate fiind
mai mari. Astfel, la fag s-au stabilit valori ale umidităţii apropiate de 80 % în luna
februarie şi de doar 50 % în luna iulie. Valori superioare în sezonul rece au fost puse în
evidenţă şi la unele specii răşinoase (molid, pin), sporul din timpul iernii trebuind pus pe
seama alburnului, la care valorile sunt mai mari iarna decât vara cu 25-50 %, întrucât
umiditatea duramenului (lemnului matur) rămâne practic neschimbată.
Un alt factor de influenţă privind umiditatea lemnului din arborii în picioare este
momentul din timpul zilei când s- au efectuat măsurătorile. În cazul alburnului de molid
s-au determinat de exemplu valori ale umidităţii de 186 % dimineaţa, 132 % la prânz şi
150 % seara, această variaţie corelându-se cu cerinţele de ordin fiziologic ale arborilor.
După executarea operaţiilor de doborâre şi secţionare, buştenii rezultaţi încep să
piardă din umiditate. Pierderea are loc cu o viteză mai mare sau mai mică, în funcţie de
o serie de factori, ca prezenţa sau absenţa cojii, perioada din timpul anului, condiţiile
generale de stare a vremii, locul şi modul de depozitare. Buştenii cu coajă pierd din apa
conţinută numai prin secţiunea transversală, uscându-se mai lent decât cei cojiţi. În
timpul sezonului rece pierderea se produce cu o viteză mai mică decât în perioada caldă
a anului. Viteza de uscare este de asemenea diferită după cum buştenii se găsesc în
pădure, în platforma primară, depozitaţi pe pământ sau în stive. Astfel, după date
semnalate de Ghelmeziu, N. (1957), în perioada mai-august buştenii de fag pierd din
masa iniţială, prin uscare, circa 19 % când sunt cu coajă şi circa 30 % când sunt cojiţi
(în acelaşi timp buştenii acoperiţi la capete cu paste, pentru a fi protejaţi împotriva
ciupercilor şi insectelor, pierd numai circa 6 %). Buştenii de răşinoase ţinuţi în pădure
timp de şase luni pierd circa 10-15 % din masa iniţială când sunt cu coajă şi circa 45 5
când sunt cojiţi. Se mai precizează în literatura de specialitate (Stinghe, V. N., Sburlan,
D. A., 1968) că sterii de fag pierd în 3 luni 27-34 % din umiditate, în 6 luni alte 2-14 %,
iar după încă 12 luni 27-38 %, valorile mici referindu-se la piesele de lemn rotund, iar
cele mari la piesele de lemn despicat.

26
 Prin păstrare timp îndelungat în bazine de conservare sau prin plutire, umiditatea
lemnului aju7nge la brad 230 %, la pin 175 %, LA STEJAR 110 %.

27
 INFLUENŢA UMIDITĂŢII ASUPRA PROPRIETĂŢILOR LEMNULUI

Umiditatea influenţează puternic proprietăţile lemnului, o acţiune însemnată

având apa legată (Curtu, I., Ghelmeziu, N., 1984).
Umiditatea de 12 %, adoptată ca punct de referinţă în calculul indicilor diferitelor
proprietăţi şi denumită aşa cum s-a remarcat anterior, umiditate normalizată, este
considerată de către Diakonov, K. F., şi Kurianova, T. K. (1986) drept umiditate critică,
la care se înregistrează modificări importante în variaţia proprietăţilor fizice, mecanice
şi tehnologice. La această umiditate, unele rezistenţe mecanice ating valori maxime. Spre
exemplu, în cazul lemnului de pin silvestru, la valori ale umidităţii cuprinse între 8 şi 15
% rezistenţa la forfecare longitudinal paralelă este cu 25-30 % mai mare comparativ cu
rezistenţa corespunzătoare lemnului în stare absolut uscată (Belianchian, F. I., 1934).
Acelaşi lucru este demonstrat de rezultatele obţinute la încercări efectuate la
compresiune, tracţiune ş.a.
Tot o umiditate critică poate fi apreciată şi umiditatea de saturaţie a fibrei, având
în vedere că, la valori superioare acesteia, după variaţiile mai mari sau mai mici
anterioare, indicii unor proprietăţi rămân constanţi sau se modifică mai lent.
Odată cu creşterea umidităţii în domeniul apei legate, are loc o scădere importantă
a rezistenţei specifice de aşchiere, motiv pentru care este indicat ca unele operaţii de
prelucrare să fie efectuate cât mai curând după doborârea arborilor, adică atunci când
acesta este încă în stare verde. Sporirea temperaturii lemnului umed face ca diminuarea
rezistenţelor mecanice să fie şi mai accentuată, efectul fiind cu atât mai notabil cu cât
umiditatea este mai mare. Se menţionează în acest sens că, drept urmare a acţiunii
combinate a căldurii şi umidităţii ridicate, tratarea termică prealabilă a lemnului
conduce la micşorarea rezistenţelor la aşchiere şi la prelucrarea lemnului prin derulare
şi tăiere plană. Mărunţirea şi defibrarea lemnului sunt, de asemenea, mult uşurate în
cazul unei umidităţi mari. Există însă şi moduri de prelucrare, ca de exemplu şlefuirea,
pentru care este indicat ca lemnul să fie cât mai uscat.
În domeniul apei legate, concomitent cu variaţia umidităţii, lemnul suferă variaţii
mari dimensionale şi volumice, fiind supus contragerii şi umflării.
Peste punctul de saturaţie a fibrei, umiditatea arte influenţă mare doar asupra
densităţii. Dimensiunile şi volumul lemnului rămân neschimbate, iar influenţa asupra
altor proprietăţi este relativ redusă sau nesemnificativă.
O influenţă puternică are distribuţia neuniformă a umidităţii în secţiunea
transversală a lemnului, ea conducând la apariţia tensiunilor interne, care la rândul lor
pot provoca deformări şi crăpături ale buştenilor şi pieselor ecarisate.
O direcţie importantă de preocupări, în care interesează în mod deosebit
umiditatea, este protecţia lemnului, cunoscându-se că valorile optime pentru dezvoltarea
ciupercilor xilofage, ca şi pentru producerea atacurilor insectelor, sunt cuprinse între 22
şi 55 %.

DENSITATEA LEMNULUI

ELEMENTE GENERALE

Densitatea sau masa volumică a lemnului este o mărime fizică, numeric egală cu
masa unităţii de volum a acestuia. Dat fiind faptul că lemnul este un corp neomogen,
raportul dintre masa şi volumul său reprezintă o densitate medie.
3
În principiu, densitatea se exprimă în kilograme pe metru cub (kg/m ) sau în
unităţi tolerate grame pe centimetru cub (g/cm3) şi tone pe metru cub (t/m3 ). Masa

28
sterului se măsoară în kilograme pe ster (kg/st). Se precizează că atât masa cât şi
volumul trebuie măsurate în aceleaşi condiţii de temperatură şi umiditate.

29
 Lemnul natural, aţa cum s-a arătat, are în alcătuirea sa substanţă lemnoasă, din
care sunt constituiţi pereţii celulari, precum şi numeroase spaţii libere de diferite
mărimi, de la spaţiile submicroscopice din pereţii celulari, la golurile celulare şi spaţiile
intercelulare vizibile cu ochiul liber. În aceste condiţii, densitatea se poate referii la
substanţa lemnoasă singură sau la substanţa lemnoasă plus spaţiile libere, respectiv la
lemnul masiv aparent. Se pot astfel determina densitatea substanţei lemnoase şi
respectiv densitatea lemnului masiv aparent sau, prescurtat densitatea lemnului. În
cazul lemnului de steri şi al lemnului sub formă de particule (rumeguş, aşchii, tocătură)
densitatea se calculează prin raportul dintre masa acestora şi volumul lor spaţiat, în
acest mod determinându-se masa sterului şi respectiv densitatea în grămadă.
Densitatea reprezintă o proprietate fizică de bază, ea aflându-se în corelaţie
strânsă cu alte proprietăţi importante ale lemnului. De pildă, indiferent de specie,
lemnul cu densitate mai ridicată are proprietăţi mecanice mai bune. Totodată în
arboretele în care se realizează acest lemn, producţia de biomasă este mai mare. Lemnul
de molid cu valori mai ridicate ale densităţii prezintă un conţinut mai bogat de celuloză
şi un coeficient de subţirime a traheidelor sporit.
Foarte semnificativă în ceea ce priveşte legătura strânsă între densitatea lemnului
şi proprietăţile lui mecanice este afirmaţia lui Nepveu, G. (1984) în conformitate cu care,
la molid, unui spor în aparenţă mic al densităţii, de 6 %, obţinut prin lucrări de selecţie,
îi corespund creşteri ale indicatorilor unor proprietăţi mecanice cuprinse între 7 şi 19
%. Aşa după cum arată acelaşi autor, realizarea unor arborete de molid cu arbori având
lemn cu densitate şi respectiv cu rezistenţele mecanice mai bune prezintă un interes
deosebit în producţia de material pentru construcţii (şarpante). Totodată sporirea
densităţii lemnului arborilor de molid, asigurată în paralel cu sporirea creşterii acestora
în volum, conduce la obţinerea unor producţii superioare de biomasă uscată, fapt cu
importanţă multiplă, inclusiv în ceea ce priveşte utilizările papetare ale materiilor prime
lemnoase.
Întrucât lemnul poate să conţină cantităţi diferite de umiditate, rezultând astfel
valori diferite ale densităţii, la menţionarea valorii parametrului respectiv se fac
întotdeauna precizări în legătură cu umiditatea sa. Se obişnuieşte în acest sens ca
simbolul densităţii să fie însoţit de un indice reprezentând valoarea umidităţii.

DENSITATEA SUBSTANŢEI LEMNOASE

Densitatea substanţei lemnoase este dată de relaţia:

m
sl 3

ρ sl = Vsl [g/cm ], (1)

unde: msl este masa substanţei lemnoase, în g, iar V sl – volumul substanţei lemnoase, în
3
cm . Cercetările efectuate până în prezent au condus la concluzia că densitatea
substanţei
lemnoase nu este influenţată decât în foarte mică măsură de specie. Aceasta, deoarece,
pe de o parte, lemnul diferitelor specii forestiere diferă într-o foarte mică măsură în ceea
ce priveşte compoziţia chimică elementară şi, pe de altă parte, principalii săi componenţi
chimici, deşi cu ponderi diferite, totalizează cantităţi relativ asemănătoare, deoarece au
densităţi apropiate la temperatura de 200 C, valorile densităţii sunt 1,5 g/cm3 la celuloză;
1,40 g/cm3 la lignină şi circa 1,50 g/cm3 la hemiceluloze). În general se consideră că
eventualele diferenţ e puse în evidenţă la determinarea acestui parametru se datorează
metodelor de lucru utilizate.
Obişnuit, în literatura de specialitate, densitatea substanţei lemnoase este estimată
la

30
1,53 g/cm3, valoare considerată caracteristică pentru toate speciile. Valoarea respectivă
se are totodată în vedere în cazul tuturor proceselor în care lemnul se află în contact cu
apa. În calculele privind procesele în care lemnul este în contact cu lichide nepolare
(substanţe în molecula cărora nu există o separare a sarcinilor electrice negative şi
3)
pozitive) sau cu gaze, densitatea substanţei lemnoase se consideră 1,.44-1,46 g/cm .

31
 DENSITATEA LEMNULUI MASIV APARENT

În cazul lemnului masiv aparent, în concordanţă cu cerinţele de ordin practic şi

ştiinţific, se pot determina mai multe feluri de densitate: densitatea lemnului anhidru,
densitatea lemnului la o umiditate W oarecare, din momentul determinării, densitatea
convenţională parţială, masa sterului, densitatea în grămadă.

DENSITATEA LEMNULUI ANHIDRU

Densitatea lemnului anhidru denumită şi densitate absolută, se determină cu

ajutorul relaţiei:

m0 3

V
ρ0= 0 [g/cm ] (2)
în care m0 este masa lemnului în stare anhidră, în g şi V 0 – volumul lemnului în stare
anhidră, în cm3.
Densitatea lemnului anhidru variază de la o specie la alta, în funcţie de construcţia
anatomică specifică fiecăreia. La una şi aceeaşi specie, densitatea lemnului anhidru este
totodată influenţată de grosimea pereţilor celulari, fiind de exemplu diferită în cazul
zonelor de lemn timpuriu şi târziu.
Întrucât lemnul, în general, include şi golurile celulare pline cu aer, densitatea
lemnului anhidru este mai mică decât densitatea substanţei lemnoase.
Legătura dintre densitatea lemnului anhidru şi densitatea substanţei lemnoase are
forma:

ρ0 = ρsl (1 - P ), (3)
100

în relaţia (2), P fiind porozitatea lemnului.

Porozitatea lemnului reprezintă proporţia golurilor celulare şi spaţiilor
intercelulare din lemnul absolut uscat şi se determină cu ajutorul relaţiei:

V −V
P= 0 sl
.100=(1- ρ0 ) . 100 [%], (4)
ρ
V0 sl

Densitatea lemnului anhidru este puţin importantă în practică, deoarece lemnul nu

poate fi menţinut în stare absolut uscată decât folosind mijloace speciale.

DENSITATEA LEMNULUI CU O UMIDITATE W OARECARE

Aşa după cum s-a arătat, în mod curent lemnul conţine o anumită cantitate de
umiditate, în funcţie de care densitatea lui ia anumite valori. În practică interesează
îndeosebi densitatea

32
lemnului verde, densitatea lemnului cu umiditate W = 12 %, densitatea lemnului cu
umiditate W = 18-20 %.
Densitatea lemnului verde corespunde unei umidităţi egale sau mai mare decât
umiditatea de saturaţie a fibrei. Datorită unor cauze diverse, cum sunt anotimpul în care se
face determinarea, starea vremii din perioada premergătoare analizei, faptul că arborele
este în picioare sau doborât de un anumită perioadă de timp etc., acest parametru variază
între limite
destul de largi.
Densitatea lemnului cu umiditatea W = 12 % corespunde lemnului aflat la
umiditatea
normalizată.
Densitatea lemnului cu umiditatea W = 18 – 20 % prezintă importanţă în
activitatea
practică, întrucât corespunde umidităţii de transport.
Densitatea lemnului cu o umiditate W oarecare se calculează cu relaţia:

mw 3

ρ w = Vw [g/cm ], (5)
în care mw este masa lemnului la umiditatea W, în g, şi V w – volumul lemnului la
umiditatea W, în cm3.
Densitatea lemnului cu umiditatea 12 % se poate calcula şi în funcţie de masa
volumică a lemnului la umiditatea W (W având valori în intervalul 7-17 %), folosind
relaţia:

(1− Kα )(W −12)

v 3
ρ12 = ρw[1 - 100 ] [g/cm ], (6)

în care Kav este coeficientul de umflare volumică, în procente, pentru 1 % umiditate şi W

– umiditatea lemnului în procente.
Valorile în procente ale coeficientului de umflare în volum ( Kav ) pentru
principalele specii forestiere sunt consemnate în tabelul 8.
Calculul densităţii lemnului cu o umiditate W oarecare, pornind de la densitatea în
stare anhidră. În acest scop se pot folosi relaţiile 7 şi 8. Ele se deduc ţinând cont de
relaţiile de calcul ale umidităţii W şi coeficientul de umflare volumică Kav :

m − m
W= w 0 . 100
m0
a
K v max Vw − V0
av = W =
.100 ,
V0 − W s
s

în care mw şi Vw sunt masa şi volumul lemnului în stare umedă; m0 şi V0 – masa şi

respectiv volumul în stare anhidră; Ws – umiditatea de saturaţie a fibrei.
Pe baza acestor ultime expresii, se poate scrie:

100 + W 100 + Kα .W
mw = m0 şi Vw = V0 v .

33
 100 100

Întrucât:

34
 mw m0
ρw = şi ρ0 = ,
Vw V0

reiese că:

100 −W
ρw = ρ0 100+Kα W , pentru W < 30 % ; (7)
v

100 +W
ρw = ρ0 100 − 30Kα v , pentru W ≥ 30 %. (8)

Determinarea densităţii lemnului la o umiditate W oarecare, pornind de la

densitatea în stare anhidră, se poate efectua, cu suficientă precizie şi cu ajutorul
nomogramei întocmite de Kollmann, F. (fig. 13).

35
Fig. 13 Nomogramă pentru determinarea densităţii lemnului la o umiditate W oarecare, în
funcţie de densitatea acestuia în stare anhidră

DENSITATEA CONVENŢIONALĂ

Densitatea convenţională se calculează cu ajutorul relaţiei:

m0 3

V
ρc = max [g/cm ] , (9)
în care Vmax este volumul lemnului la umiditatea egală cu punctul de saturaţie a fibrei
3
sau superioară acestuia, în cm .
Dintre diferitele categorii de densitate, densitatea convenţională are, pentru una şi
aceeaşi specie, valoarea cea mai mică, deoarece, după cum rezultă din relaţia 9, masa m 0
de la numărător este minimă, în timp ce volumul Vmax de la numitor este maxim.
Unii autori în loc de densitate convenţională, folosesc denumirea de densitate de
bază. Se subliniază astfel faptul că, exprimând cantitatea de lemn abso lut uscat rezultat
dintr-o unitate de volum proaspăt doborât, această categorie de densitate are un
caracter fizic pe deplin determinat şi nu unul artificial, cum s-ar părea la o primă
observaţie. Denumirea de densitate de bază se justifică şi prin aceea că, datorită
semnificaţiei pe care o are, ea se foloseşte ca termen de comparaţie între diversele specii
forestiere.
Densitatea convenţională, spre deosebire de alte densităţi ale lemnului, nu este
influenţată de umiditatea acestuia.
În tabelul 2 se prezintă cu scop informativ, valorile densităţii convenţionale
corespunzătoare unora dintre principalele specii forestiere din România.

Densitatea convenţională a unor specii forestiere principale din România

Tabelul 2
Specia Densitatea convenţională Specia Densitatea convenţională
kg/m3 kg/m3
Molid 330 Carpen 620
Brad 330 Salcie 390
Larice 460 Tei 440
Pin strob 300 Ulm 530
Duglas 460 Frasin 560
Fag 543 Jugastru 510
Gorun 568 Anin negru 430
Stejar 571 Anin alb 360

Densitatea convenţională are o importanţă deosebită în industria prelucrării lemnului,

constituind un parametru des utilizat în calcule, ca de exemplu în procesele de încălzire,
uscare, impregnare a lemnului ş.a. Ea interesează, de asemenea, în silvicultură, pentru
indicaţiile oferite în legătură cu calitatea lemnului.
Pornind de la valoarea densităţii convenţionale şi luând în considerare şi mărimea
volumului de lemn pe picior vmax , se poate determina biomasa (substanţa uscată)
produsă de un anumit arboret:

m0 = vmax . ρc (10)

36
Rezultă că, în cazul dat, densitatea convenţională joacă rolul de factor de conversie a
volumului pe picior în biomasă.
Observând că densitatea convenţională nu este dependentă de umiditatea lemnului,
ceea ce o face aplicabilă la determinarea producţiei de masă lemnoasă a unei păduri.
Florescu, I. I., (1983) apreciază că, în funcţie de cerinţe, biomasa poate fi ulterior
recalculată pentru diferite umidităţi de referinţă ale lemnului. La efectuarea calculelor
privind biomasa este de asemenea necesar să se ţină cont de caracteristicile variaţiei
densităţii convenţionale în cuprinsul arborelui (pe secţiunea transversală şi de-a lungul
trunchiului), omiterea acestora având efect negativ îndeosebi în cazul arboretelor
pluriene. În cazul biomasei crăcilor, determinările vor trebui efectuate pe clase de
grosime, ştiut fiind că ramurilor vârstnice la corespund valori
superioare celor tinere.
Calculul densităţii convenţionale în funcţie de densitatea în stare anhidră se poate
efectua cu ajutorul expresiilor 15 şi 17, luându-se în considerare coeficienţii de umflare
şi respectiv de contragere volumică.
Din relaţia de calcul a densităţii în stare anhidră se obţine.

m0 = ρ0 . V0 (11)

Se introduce m0 din expresia (11) în relaţia de calcul a densităţii convenţionale:

V0
V
ρc = ρ0 max (12)
şi se fac înlocuirile:
V0 = 100; (13)
Vmax = 100+ 30 Kαv (14)

rezultând:

100
ρc = ρ0 100 + 30Kα v (15)

Dacă se ia în considerare coeficientul de contragere volumică Kβv , atunci în relaţia

(12) se fac înlocuirile.
Vmax = 100 (16)
V0 = 100 - 30 Kβv (17)

obţinându-se:

ρc = ρ0 100 − 30Kβv . (18).

100
Calculul densităţii convenţionale în funcţie de densitatea lemnului la o umiditate W
oarecare. Densitatea convenţională se poate calcula şi în funcţie de densitatea lemnului
la o umiditate W oarecare, când se disting două situaţii, având în vedere că, în momentul
determinării, umiditatea lemnului poate fi mai mică decât punctul de saturaţie a fibrei
(W<30%).

37
 • Primul caz (W<30%). În relaţia de calcul a densităţii convenţionale, scrisă
sub forma din expresia (12), se înlocuiesc V 0 şi Vmax cu valorile lor date de
expresiile (13) şi (14) rezultând.

100
ρc = ρ0 100 + 30.Kα (19).
v

În relaţia (19) se introduce ρ0 dat de expresia (7), obţinându-se astfel relaţia de calcul a
densităţii convenţionale:

ρ = ρ100.(100( + K α
v
.W
) (20)
c w
(100 + W ). 100 + 30Kα v

• Cazul al doilea (W≥30%). În aceeaşi relaţie (19) se introduce valoarea ρ 0

dată de expresia (8). Se obţine în acest mod cea de-a doua relaţie de calcul a
densităţii
)
convenţionale:

ρ =ρ 100
c w 100 −W (21)

DENSITATEA PARŢIALĂ

Densitatea parţială este dată de raportul masei probei în stare absolut uscată cu
volumul său aflat la o anumită umiditate.
Considerând lemnul un sistem alcătuit din trei faze; respectiv din substanţa
lemnoasă (cu masa msl), aer (maer) şi apă (ma) şi având în vedere relaţia densităţii la o
umiditatea W
oarecare (5) se poate scrie:

m +m +m m m
aer
ρw = sl aer a
= sl
+ + ma (22)
Vw Vw Vw Vw

Întrucât:
msl +maer=m0 ,
rezultă.
m
ρw = m0 +
a
(23)
Vw V w

Observând că ρw rezultă ca o sumă de mai mulţi termeni, raportul

m0
ρ΄w = Vw (24)
a căpătat denumirea de densitate parţială a lemnului.

38
 Valoarea minimă a densităţii parţiale se înregistrează când umiditatea lemnului
este egală sau mai mare decât punctul de saturaţie a fibrei (W≤30%) şi volumul acestuia
este

39
 maxim. Rezultă că în acest caz densitatea parţială este egală cu densitatea
convenţională (ρ΄w
= ρc).
Proporţia de aer din lemn la diferite umidităţi , respectiv raportul dintre volumul
aerului din golurile celulare şi spaţiile intercelulare (la presiunea atmosferică) şi volumul
lemnului la o anumită umiditate se poate calcula cu ajutorul densităţii parţiale, folosind
relaţia:

Aw = Vw − Vsl − Va .100 = [1 - ρ΄w 1 + W ]. 100 [%]. (25)

V ρ
w sl 100.ρa
în care V w este volumul probei de lemn la umiditatea W; Vsl şi Va – volumul substanţei
lemnoase şi respectiv volumul de apă legată şi liberă din cuprinsul probei; ρ sl şi ρa –
densitatea substanţei lemnoase şi respectiv densitatea apei.
Când W = 0 şi ρw = ρ0, relaţia (25) ia forma relaţiei (4) şi ca urmare proporţia de
aer din lemnul absolut uscat este egală cu porozitatea acestuia.

DENSITATEA LEMNULUI CU VOLUM SPAŢIAT

Prin lemn cu volum spaţiat se înţelege lemnul rotund şi despicat fasonat în steri
precum şi cel sub formă de particule (rumeguş, tocătură, aşchii, talaş), în primul caz
determinându-se masa sterului, iar în cel de al doilea densitatea în vrac.
Densitatea lemnului cu volumul spaţiat este dată de relaţia generală.

m 3

V
ρsp = sp [kg/st sau kg/m st] (26)
în care m este masa lemnului de steri sau sub formă de particule şi V sp – volumul spaţiat
al acestora.

MASA STERULUI

Masa sterului este o formă particulară de exprimare a densităţii având ca unitate

de măsură kg/st. Ea interesează în producţia şi livrarea anumitor sortimente de lemn
brut, fiind reglementată prin standarde.
În cazul lemnului pentru distilare uscată, masa sterului este de max. 525 kg/st.
La lemnul de steri pentru mangalizare şi combustibil, masa sterului este normată,
în funcţie de specia lemnoasă, după cum urmează:
- 500 kg/st pentru lemn de fag,
- 485 kg/st pentru lemn de foioase tari, cu maximum 10 % de foioase moi sau
răşinoase;
- 350 kg/st pentru lemnul de foioase moi sau răşinoase.
Un prim factor care influenţează masa sterului, aşa după cum reiese din datele
menţionate, este specia lemnoasă din care provine lemnul. Ea depinde de asemenea de
sortimentul fasonat, de umiditatea lemnului şi, în strânsă legătură cu acest ultim factor,
de timpul scurs de la doborârea arborilor.
În tabelele 3 şi 4 se redau o serie de valori privind masa sterului pentru unele
sortimente de lemn brut cu diferite umidităţi şi respectiv pentru lemnul de mangalizare
şi combustibil depozitat anumite perioade de timp.

40
 Masa sterului şi densitatea lemnului masiv aparent ale unor sortimente de lemn brut
având diferite umidităţi absolute
Tabelul 3
Speci Umiditatea absolută
Sortimentul a U.M. %
20 25 30 35 40 45 50 60
Foc-steri Fag kg/st 445 476 487 498 510 523 536 561
3
kg/m 749 766 784 802 821 842 869 903
Distilare Fag kg/st 437 457 476 496 517 537 557 596
3
uscată kg/m 662 692 721 751 783 814 844 963
Tananţi Stejar kg/st 409 451 492 534 576 616 659 -
3
kg/m 630 695 758 822 887 949 1015 -
P.A.L. Salcie kg/st 352 370 388 406 423 440 456 -
3
cojită kg/m 517 544 570 597 622 647 670 -
P.A.L Salcie kg/st 321 339 357 375 393 410 428 464
3
necojită kg/m 472 498 525 551 578 603 629 682
P.A.L Sa, Pl, kg/st 400 417 434 451 468 485 502 536
3
Mesteacăn kg/m 588 613 638 663 688 713 738 788
P.F.L. Div. tari kg/st 436 456 477 497 517 538 558 599
3
Fag kg/m 641 670 701 731 760 791 820 881

Date privind descreşterea masei sterului în cazul lemnului de foc supus depozitării
Tabelul 4
Masa iniţială Indici de scădere a masei sterului după ….
Specia Perioada a luni
de sterului, de depozitare
depozitare kg/st 2 4 6 8 10 12
Primăvară
Fag - 451-500 9,0 14,0 15,0 15,0 15,0 18,0
toamnă 501-550 12,0 17,5 20,0 18,5 18,0 22,0
551-600 16,0 22,5 25,0 24,0 22,0 25,0
601-650 19,0 27,0 29,5 29,0 26,0 29,0
651-700 23,5 31,0 33,0 32,0 31,0 32,0
Fag iarnă 451-500 4,0 8,5 13,5 18,5 20,5 20,5
501-550 5,5 11,5 17,5 22,0 24,0 24,0
551-600 6,0 13,0 20,5 24,5 26,5 26,5
601-650 6,5 14,0 22,0 26,5 28,0 28,0
Primăvară
Carpen - <600 9,5 16,0 19,0 20,5 19,0 17,5
toamnă >600 10,5 18,5 21,5 22,0 21,0 20,0
Carpen iarnă <600 2,0 7,0 13,5 19,0 23,5 27,0
>600 3,0 8,5 16,0 22,0 26,0 29,0
Primăvară
Diverse moi - <450 17,5 28,0 32,0 33,5 33,0 36,0
toamnă >450 19,0 29,5 33,0 34,5 34,0 38,0
Diverse moi iarnă <450 7,0 11,5 15,0 16,5 17,0 16,0
>450 7,0 13,0 24,0 31,5 36,0 36,0
Primăvară
Stejar-gorun - 401-450 4,5 7,5 8,0 8,0 8,0 8,0
toamnă 451-500 7,0 9,5 10,5 11,0 10,0 11,5

41
 501-550 9,0 12,0 14,0 13,5 12,5 14,0
551-600 11,5 15,0 16,5 17,0 15,0 17,0
>600 14,0 18,0 20,0 19,5 17,5 20,0
Salcâm iarnă 500 4,5 8,0 11,5 11,0 10,5 12,0

42
 DENSITATEA ÎN VRAC

Densitatea în vrac ρv este egală cu masa unei cantităţi din lemnul sub formă de
3 3
particule, cu volumul spaţial de 1 m . Ea se exprimă în kg/m sp.
Densitatea în vrac este influenţată de dimensiunile şi forma particulelor, ambele
dependente la rândul lor de felul utilajului folosit la prelucrarea lemnului. Alţi factori
de influenţă sunt umiditatea lemnului de provenienţă, specia.
În cazul rumeguşului şi tocăturii destinate pentru industria celulozei şi hârtiei,
normele în vigoare prevăd următoarele dimensiuni ale particulelor:
- la rumeguş: 6 mm,
- la tocătură normală: 6-35 mm,
- la tocătură mare: 35 mm.
În timpul transportului, ca şi după perioade mai lungi de depozitare, prin tasarea
particulelor, densitatea în vrac suferă modificări importante.
În tabelul 5 , sunt prezentate densitatea în vrac şi factorul de aşezare al
rumeguşului şi tocăturii, în stare netasată, rezultate în fabricile de cherestea. Alături de
datele respective se redau de asemenea valori medii ale umidităţii lemnului din care
acestea s-au obţinut. De reţinut că în cazul rumeguşului şi tocăturii rezultate din
unităţile de fabricare a produselor industriale finite (mobilă,uşi, ferestre, parchet, ş.a.),
din cauza umidităţii mult mai reduse a lemnului supus prelucrării, valorile densităţii în
vrac sunt inferioare celor specificate în tabel.

Densitatea în vrac ρv şi factorul de aşezare μa ale rumeguşului şi tocăturii de lemn

rezultate în fabricile de cherestea
Tabelul 5
Rumegu Tocătur
specia ş ă
ρv μa W ρv μa W
kg/m3sp 3
% kg/m sp %
Stejar 280 0,35 40 330 0,40 50
Fag 270 0,36 35 315 0,40 45
Plop 335 0,46 110 305 0,40 110
Cireş, frasin, castan
bun 270 0,35 55 320 0,40 65
Brad, molid 285 0,40 75 345 0,43 80
Pin silvestru 310 0,41 80 355 0,43 80

DETERMINAREA DENSITĂŢII

DENSITATEA SUBSTANŢEI LEMNOASE

Aşa după cum s-a văzut, pentru determinarea densităţii substanţei lemnoase
trebuie cunoscute masa şi volumul acesteia. Spre deosebire de masa substanţei lemnoase
care se poate determina suficient de exact, cu uşurinţă, prin cântărirea probei de lemn
la o balanţă analitică, volumul substanţei lemnoase se determină cu oarecare dificultate.
Metoda picnometrului. Picnometru (fig. 6) un aparat
simplu cu ajutorul căruia poate fi determinat volumul de
lichid ce umple spaţiile submicroscopice ale lemnului, se
prezintă sub forma unui vas de sticlă, de capacitate variabilă,
etalonat la temperatura de 20 sau 250 C. El se închide cu
ajutorul unui dop rodat, prevăzut cu o capilară prin care

43
poate ieşi lichidul ce depăşeşte volumul de etalonare şi, la
unele tipuri constructive, este prevăzut şi cu un termometru.

44
Fig. 6 Tipuri de picnometre

Proba de lemn, măsurând 1-2 g şi măcinată în prealabil fin, astfel ca să rezulte

particule care să treacă prin sita cu ochiurile de 0,05 mm, se usucă până la masa
constantă.
În vederea efectuării determinărilor, picnometrul se umple cu un lichid de
densitate cunoscută, excesul ieşit prin capilară ştergându-se cu bandă de hârtie de filtru.
Se efectuează o primă cântărire a picnometrului, apoi se scoate o parte din lichid şi după
ce se introduce proba de lemn de analizat, aparatul se umple din nou cu lichid, până la
acelaşi nivel, agitându-se uşor, pentru evacuarea bulelor de aer şi se cântăreşte a doua
oară. Notând masa picnometrului plin cu lichid cu m pl, masa picnometrului plin cu
lichid conţinând substanţa lemnoasă se poate
determina cu ajutorul relaţiei:
ml = mpl – (mp2 – msl) [g]. (27)
În continuare, ţinând cont de masa lichidului înlocuit şi respectiv de densitatea lui
ρl, se
calculează volumul acestuia, folosind
relaţia:
m
l 3

Vl = ρl [cm ] (28)

Volumul lichidului înlocuit fiind egal cu volumul substanţei lemnoase V sl şi, având
în vedere şi relaţia (1), densitatea substanţei lemnoase va fi:
m
sl
3
ρsl = ml .ρl [g/cm ] (29)

Determinările efectuate cu ajutorul picnometrului, folosind ca lichid de imersie a

substanţei lemnoase toluenul sau uleiul mineral, conduc la valori ale densităţii substanţei
lemnoase egale cu 1,44-1,46 g/cm3. În cazul în care lichidul utilizat este apa distilată,
densitatea substanţei lemnoase, egală cu 1,53 g/cm3, este superioară, întrucât moleculele
acesteia pătrund în spaţiile intra şi intermicrofibriliare şi aparent are loc o micşorare a
volumului substanţei lemnoase, densitatea substanţei lemnoase devenind astfel ceva mai
mare.

DENSITATEA LEMNULUI MASIV APARENT

Probele pentru determinarea densităţii lemnului masiv aparent pot avea formă
regulată sau pot fi de formă neregulată, fapt ce prezintă unele implicaţii privind
determinarea volumului acestora.

DETERMINĂRI FOLOSIND PROBE STEREOMETRICE (STANDARDIZATE)

De regulă, probele stereometrice (standardizate) sunt prisme drepte având

secţiunea pătrată, cu latura de 20±5 mm. Când lăţimea inelelor anuale este mai mare de

45
4 mm, dimensiunile secţiunii transversale trebuie să fie astfel alese încât epruvetele să
conţină cel puţin 5 inele anuale.
Pentru determinarea densităţii convenţionale probele pot avea şi alte forme
geometrice, cu condiţia ca volumul să fie uşor de estimat.

46
 Densitatea lemnului în stare absolut uscată se stabileşte luând în considerare masa
şi dimensiunile determinate după ce, în prealabil, probele au fost supuse uscării într-o
etuvă termoreglabilă, până la temperatură constantă.
Densitatea lemnului la o umiditate W oarecare. Pentru calcularea acestui
parametru, se determină masa probelor cu o precizie de 0,01 g. Laturile secţiunii
transversale şi lungimea, măsurate pe axele de simetrie, se determină cu precizia de 0,1
mm. În continuare, utilizând aceleaşi probe, după stabilirea densităţii se procedează la
efectuarea operaţiilor de laborator pentru determinarea umidităţii.
Densitatea convenţională a lemnului se determină luând în considerare masa
probelor, stabilită după uscarea completă a lor şi dimensiunile, stabilite după
cufundarea acestora în apă distilată până ce se depăşeşte punctul de saturaţie a fibrei.
Densitatea parţială se estimează ţinând cont de masa probelor stabilită după
uscare până la starea anhidră şi de dimensiunile lor la o anumită umiditate (înainte de
uscare).

DETERMINĂRI FOLOSIND PROBE DE FORMĂ DIFERITĂ DE CEA

STEREOMETRICĂ
Pentru determinarea densităţii lemnului în cazul probelor de formă diferită de cea
stereometrică, între care şi probele de creştere extrase cu burghiul, s-au imaginat
diferite metode.
Metoda stereometrică. În cazul probelor de creştere, se poate aplica aşa numita
metodă stereometrică, în cadrul căreia forma acestora se admite a fi cilindrică, fapt ce
simplifică stabilirea volumului. Diametrul se determină ca medie a două citiri efectuate
cu micrometrul, pe direcţii perpendiculare la jumătatea lungimii carotelor. Lungimea se
măsoară cu şublerul, evitând deformarea probelor prin presare. Volumul rezultat este
ceva mai mare decât cel real, întrucât, îndeosebi când probele au fost extrase cu burghie
uzate, suprafaţa lor prezintă unele neregularităţi, imposibil de luat în considerare. Pe de
altă parte, prin uscare, se pot produce noi deformări, datorită contragerii diferite a
lemnului timpuriu şi târziu. Procedeul nu se poate aplică în cercetările de natură
ecologică sau de genetică forestieră, în care este necesară o precizie ridicată, putându-se
utiliza cu succes în lucrările de estimare a biomasei.
Metoda hidrostatică. Se determină valorile masei probelor în aer liber şi cufundate
în apă sau valorile masei apei înainte şi după cufundare, volumul acestora calculându-se
în funcţie de masa lichidului înlocuit (densitatea apei se consideră 1 g/cm 3). În cazul în
care probele au o umiditate redusă, rezultatele sunt afectate de erori cauzate de
pătrunderea lichidului în lemn, motiv pentru care acestea trebuie izolate cu un strat
subţire de parafină.
Metoda xilometrică se bazează pe faptul că prin cufundarea în lichidul aflat într-un
xilometru, probele de lemn vor disloca din acesta volume de lichid egale cu volumele
proprii. Măsurând de fiecare dată volumul cu care a crescut de fiecare dată lichidul faţă
de nivelul iniţial, se determină volumul fiecărei probe în parte. Metoda xilometrică
prezintă aceleaşi neajunsuri ca şi cea hidrostatică.
Metoda volumometrului cu mercur. Dintre numeroasele tipuri de volumometre
concepute, volumometrul cu mercur, (tip Breuil) (fig. 7) este cel mai cunoscut. Aparatul,
montat pe un postament, este format dintr-un corp metalic a, care nu amalgameză cu
mercurul. Lateral, este prevăzut cu o piesă cilindrică, în care se deplasează un piston cu
vernier b, cu gradaţii în cm 3, acţionat de o manivelă. În partea superioară, aparatul
prezintă un capac, aflat în legătură cu un tub capilar cu semn indicator de nivel c. În
vederea efectuării de terminării, se deşurubează capacul cu tubul capilar şi se introduce
în aparat o cantitate de mercur.
După ce capacul se montează la loc, se acţionează pistonul astfel ca mercurul să urce
până la semnul indicator de pe tubul capilar, moment în care se face prima citire a

47
volumului. După citire, mercurul este relaxat, prin deplasarea spre exterior a pistonului
şi, în aparat, se

48
 introduce şi proba căreia trebuie să i se stabilească volumul. Acţionând din nou asupra
pistonului, se readuce mercurul la nivelul indicat anterior de semnul de pe tubul capilar
şi se face a doua citire a volumului. Diferenţa dintre două citiri reprezintă volumul
probei.

Fig. 7 Volumometrul tip Breuil. a – corpul

aparatului, b – piston cu vernier, c – tub capilar
cu semn indicator

Precizia determinărilor se cifrează la 0,003-

3
0,001 cm . Metoda nu dă însă rezultate în cazul
speciilor cu pori mari, aceştia putându-se umple
cu mercur şi volumul probelor diminuându-se
în mod corespunzător. Se întâmplă de asemenea
impedimente în timpul executării
măsurătorilor, ca şi la manipularea probelor,
legate de toxicitatea mercurului.
Din cauza diferitelor neajunsuri arătate,
determinarea masei volumice cu ajutorul
metodelor, hidrostatică, xilometrică şi a
volumometrului cu mercur sunt tot mai rar
utilizate.
Metoda saturaţiei, pusă la punct de Keylwerth, R. (1954) şi Smith, D. M. (1955),
este utilizată pe scară largă în prezent la evaluarea densităţii convenţionale a probelor
de dimensiuni mici, fiind recomandată, atât de precizia înaltă, cât şi de randamentul
ridicat al determinărilor.
Se consideră o probă de lemn de mici dimensiuni, din care s-au îndepărtat
substanţele extractibile în totalitate şi pentru care masa substanţei lemnoase este egală
cu masa probei în stare anhidră (msl = m0 ). Volumul maxim al acesteia se obţine
însumând volumele de substanţă lemnoasă Vsl şi respectiv de apă Va conţinute:
Vmax = Vsl + Va (30)
Dacă probei examinate i se cunoaşte masa în stare absolut uscată m 0 şi masa în
stare de saturaţie mmax (când lemnul are umiditatea maximă) şi dacă se ţine cont de
0 3
faptul că densitatea apei distilate la temperatura de 20 C este 1 g/cm , volumul de apă
va fi.
Va = mmax – m0 (31)
Având în vedere relaţia de calcul a densităţii substanţei lemnoase (1), precum şi
egalitatea msl
= m0, relaţia devine:
m0
Vmax = + mmax − m0
ρ
sl

Scriind relaţia de calcul a masei volumice convenţionale:

m
0

ρc = m (32)
+ mmax − m0
0

ρ
sl

49
care poate lua şi forma:

50
 1
ρc = m
max
+ m0 −1
m
0
3
şi făcând înlocuirea ρsl = 1,53 g/cm , se obţine expresia:

1
ρc = m max (33)
− 0,3464
m0

mmax
Raportul este denumit de Dumitriu-Tătăranu, I. (1972) indice de saturaţie a
m0
lemnului, autorul concepând şi o nomogramă pentru determinarea densităţii
convenţionale în funcţie de valoarea acestuia. (fig. 8).

Fig. 8 Nomogramă pentru determinarea densităţii

convenţionale a lemnului, în funcţie de indicele de
saturaţie

Se remarcă din relaţia (33) că metoda saturaţiei

folosită la determinarea densităţii convenţionale a
eşantioanelor de dimensiuni mici şi aplicabilă la
cercetările utilizând probele de creştere extrase cu
burghiul Pressler, nu necesită măsurarea directă a
volumului, ci se rezumă la evaluarea masei probelor
de lemn având un conţinut maxim de umiditate şi
respectiv, a masei lor în stare absolut uscată, ale
căror valori sunt uşor de determinat.
În vederea efectuării determinărilor din probele
supuse analizei se îndepărtează substanţele extractibile. În acest scop, substanţele
solubile în solvenţi organici (oleorezine, grăsimi, ceruri, ş.a.) se elimină prin extracţie cu
un amestec de alcool-benzen (o parte alcool etilic 96 % vol. şi două părţi benzen) cu
ajutorul aparatului Soxhlet. Substanţele hidrosolubile (taninuri, acizi organici, coloranţi,
etc.) se elimină prin înlocuirea repetată a apei folosite la imersia probelor pentru
realizarea saturaţiei.
Saturarea cu apă se efectuează prin cufundarea probelor într -un vas cu apă
distilată, aşezat în exsicator sub vid intermitent sau continuu şi ţinerea lor în această
stare la temperatura camerei timp de 15 zile, sau recurgând la fierbere, uneori sub
presiune, până la 48 de ore. Indiferent de procedeul folosit pentru saturarea cu apă, în
final, probele imersionate se supun la vid timp de 1-2 ore, pentru eliminarea completă a
bulelor de aer.
După determinarea masei probelor de lemn saturate cu apă, se determină masa
acestora în stare anhidră. În acest scop, probele se usucă într-o etuvă termoreglabilă
până ce ajung la masa constantă.
O variantă a metodei saturaţiei, propusă de Horodnic, S.A. (1998), constă în
determinarea densităţii convenţionale a lemnului executând două cântăriri ale probelor

51
de lemn saturate cu apă, prima în aer liber M 1 şi a doua după cufundare completă în
apă distilată M2, utilizând relaţia:

52
 M2
ρc = k. M1−M2 (34)

unde:
ρsl .ρa
k = ρsl − ρ a (35)
În relaţia (35), ρsl este densitatea substanţei lemnoase (1,530 g/cm 3), iar ρa densitatea
3 3
apei distilate (1,000 g/cm ), prin înlocuire rezultând k = 2,8868 g/cm .
Metoda densitometrică. În ultimele cinci decenii s-au făcut progrese importante în
ceea ce priveşte cunoaşterea unor caracteristici de detaliu ale lemnului, inclusiv a
densităţii lui, folosind metode de lucru bazate pe absorbţia de către acesta a radiaţiilor
β, γ şi îndeosebi X. Investigaţiile efectuate cu ajutorul radiaţiilor X s- au dovedit a fi
foarte fructuoase, deschizând noi orizonturi pentru studiul calităţii lemnului şi al
surselor de variaţie a acesteia. Un aport deosebit în dezvoltarea investigaţiilor efectuate
cu ajutorul radiaţiilor X l-a adus Polşge, H. (1963, 1966), prin punerea la punct a unei
metode de măsurare a densităţii lemnului în interiorul probelor de creştere, denumită
metoda densitometrică. Ulterior, metodei i s-au adus o serie de ameliorări, atât în ce
priveşte concepţia, cât şi sub raportul tehnicii de măsurare şi de prelucrare a datelor.
În anul 1973, de exemplu, Keller, R. şi Xeuxet, D. au elaborat o metodă de determinare a
valorilor microdensitometrice şi de prelucrare a lor cu ajutorul ordinatorului (Perrin).
În anul 1984, Perrin, J. R. şi Ferrand, J. Ch. Au pus la punct un aparataj original,
cuprinzând în principal un microdensitometru şi un instrument de măsurare simultană
a diametrelor tangenţiale şi longitudinale ale carotelor, ambele utilizând
microprocesoare, care permit determinări rapide, precise şi de mare serie.
În principiu, metoda densitometrică recurge la expunerea carotelor de sondaj la un
fascicul de raze X, care, fiind absorbite diferenţiat, în funcţie de variaţia structurii şi
densităţii în cuprinsul inelelor anuale, permit obţinerea pe film fotografic, a unor
imagini caracteristice, pe care se pot observa, distinct, limitele creşterilor şi aspectul
zonelor de lemn timpuriu şi târziu.
Radiografiile sunt explorate cu ajutorul unui aparat numit microdensitometru.
Acesta înregistrează grafic variaţiile densităţii optice, obţinându-se profilele
densitometrice. Se menţionează că densitatea optică sau logaritmul zecimal al opacităţii
unei imagini fotografice, este proporţională cu logaritmul dozei de iradiere şi este în
relaţie liniară cu variaţia densităţii lemnului.
Profilele densitometrice odată realizate, urmează efectuarea, pe acestea, a
măsurătorilor, după care se trece la prelucrarea datelor obţinute. Aparatura de care se
dispune actualmente permite automatizarea integrală a operaţiilor, pornind de la
negativul fotografic.
În figura 9 se prezintă aspectul unui profil densitometric. Pe abscisă este redată
lăţimea inelelor anuale, în succesiunea conformă aceleia din carotele de sondaj, iar pe
ordonată valorile densităţii.

53
 Fig. 9 Profil densitometric: 1..6 inele anuale; M1 …M6 – densităţi maxime anuale;
m1 ..m6 – densităţi minime anuale

Pornindu-se de la profile densitometrice se pot determina lăţimea inelelor anuale,

densitatea maximă anuală, densitatea minimă anuală, lăţimea lemnului cu densitate mai
mare sau egală cu o densitate de referinţă (de exemplu, o,500 g/cm 3), proporţia din
lăţimea inelelor anuale cuprinsă între anumite nivele de densitate, sau proporţia din
lăţimea inelelor anuale superioară unei densităţi de referinţă.
O condiţie de bază pentru evitarea erorilor de măsurare este ca grosimea carotelor
să fie perfect constantă (5 mm).
Valorile densităţii determinate cu ajutorul metodei densitometrice corespund
umidităţii lemnului de 8- 10 %, iar densitatea de referinţă pentru întreaga carotă se
consideră densitatea convenţională, stabilită prin metoda saturaţiei.

DETERMINĂRI CU AJUTORUL PILODINEI

Pilodina este un instrument cu ajutorul căruia se măsoară adâncimea de

pătrundere în lemn, a unui ac mobil, sub acţiunea unui resort, care îi imprimă, obişnuit,
2
o forţă de impact de 80 kJ/m . De regulă, acul are diametrul de 2,5 mm şi lungimea de
15-25 mm. O scară gradată permite citirea adâncimii de pătrundere. Forţa de impact, se
obţine prin armarea pilodinei, în care scop aceasta se presează pe o suprafaţă rigidă,
până când tija de percuţie, solidară cu acul mobil, cu care este pre4văzută, ajunge la
capătul cursei şi este blocată. La efectuarea determinărilor, pilodina se orientează
perpendicular pe trunchi şi se declanşează tija de percuţie, care imprimă acului mobil o
deplasare liniară, făcându-l să pătrundă în lemn. Măsurătorile se efectuează la arborii în
picioare, la înălţimea de 1,30 m faţă de nivelul solului, dar pot interesa şi în cazul
buştenilor. După Rozenberg, P. şi Van de Sype, H. (1994), pilodina este un instrument
care permite determinarea pe cale indirectă a densităţii lemnului. Autorii au studiat
variabilitatea genetică a relaţiei între adâncimea de pătrundere a acului pilodinei şi
circumferinţa trunchiului, în cazul unor arbori de molid cu vârsta de 15 ani, la nivel de
provenienţă, familie (semifraţi) şi clonă. A rezultat că, în toate cazurile avute în vedere,
adâncimea de pătrundere creşte liniar cu circumferinţa trunchiului, ecuaţiile de regresie
având însă, la fiecare din cele trei niveluri, coeficienţi diferiţi.

54
 Valorile adâncimii de pătrundere a pilodinei depind de asemenea de o serie de alte
caracteristici principale ale lemnului, cum sunt: duritatea, umiditatea, rezistenţa la
întindere,

55
 compresiune şi forfecare. În acelaşi timp ele sunt influenţate de diametrul acului
mobil şi de energia de impact.
Hoffmeyer, P. (1979) consideră pilodina un instrument de testare nedistructivă, cu
ajutorul căreia se determină rezistenţa la şoc a lemnului.

DENSITATEA LEMNULUI CU VOLUM SPAŢIAT

MASA STERULUI

Determinarea se efectuează prin cântărire, lemnul fiind stivuit în figuri geometrice

şi având un volum spaţiat, exprimat în steri. Pentru cântărire se foloseşte o basculă, de
sarcină şi precizie adecvate volumului de lemn supus măsurătorilor.

DENSITATEA ÎN VRAC

Determinarea densităţii în vrac constă în principiu în cântărirea unei cantităţi cu

volum spaţiat de 1 m3, din lemnul sub formă de particule, respectiv de rumeguş,
tocătură, aşchii, talaş.
Pentru determinare se foloseşte o ladă cu volumul interior de 1 m 3 şi o basculă
zecimală obişnuită, pentru sarcina maximă de 500 kg, cu precizia de 0,5 kg.
Lada se cântăreşte în prealabil goală, după care se umple cu lemnul sub formă de
particule de analizat, iar când este plină, produsul se nivelează la partea superioară, cu
ajutorul unei scânduri, fără a se presa. După nivelare, lada se cântăreşte din nou.
Calculul densităţii în vrac se efectuează cu relaţia:

m −m
Lp Lg 3
ρv = [kg/m sp] (36)
Vp
în care mLp este masa lăzii pline cu lemn sub formă de particule, mLg – masa lăzii goale şi
Vp
– volumul spaţiat al lemnului sub formă de particule (1 m3sp).

FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ DENSITATEA

Cercetările întreprinse asupra densităţii lemnului au pus în evidenţă dependenţa

acesteia de o serie de factori de influenţă.
Specia lemnoasă influenţează densitatea lemnului ca urmare a deosebirilor privind
natura, mărimea şi proporţia de participare a elementelor anatomice în componenţa
acestuia. Limitele de variaţie în funcţie de acest factor sunt relativ largi. Luând în
consideraţie lemnul în stare anhidră, după Suciu, P. N. (1975), la speciile răşinoase
3
valorile sunt cuprinse între 0,25 şi 0,90 g/cm . La speciile foioase limita superioară
3
ajunge la 1,47 g/cm .
3
Lemnul cu densitatea cea mai mare (ρ16 = 1,302 g/cm ) este cel de guaiac (
3
Guajacum officinale), iar cel cu densitatea cea mai mică (ρ 0 = 0,116 g/cm ) este cel de
balsa (Ochroma boliviana). În cazul speciilor lemnoase europene, domeniul de variaţie
3
este cuprins între 0,25 şi 1,0 g/cm .
La speciile forestiere din România, după Ghelmeziu, N. G. şi Suciu, P. N. (1959),
3
densitatea lemnului uscat la aer (ρ 15), variază între 0,35 şi 0,98 g/cm . Autorii disting la

56
noi,, aşa după cum s-a arătat anterior, specii cu lemn uşor, cu lemn potrivit de greu şi cu
lemn greu.

57
 În cazul principalelor specii forestiere autohtone, densitatea convenţională variază
3
între 0,300 şi 0,620 g/cm .
Provenienţa. Un factor cu influenţă puternică asupra densităţii îl constituie
provenienţa diferitelor specii. Studiind 50 provenienţe de molid din întregul areal al
speciei în România, Dumitriu–Tătăranu, I. (1983) stabileşte, la specia respectivă, un
domeniu foarte larg de variaţie a densităţii convenţionale, această caracteristică
3 3
măsurând între 304,3 kg/m la provenienţa Rucăr – Richite şi 402,5 kg/m la
provenienţa Gura-Humorului – Valea-Largă. După acelaşi autor, în conformitate cu
unele date, neasigurate însă statistic (din cauza împrăştierii ridicate a rezultatelor în
interiorul grupelor de provenienţe comparate), la provenienţele din Carpaţii Orientali şi
Munţii Apuseni densitatea convenţională ar fi mai mare decât la cele din Carpaţii
Meridionali. Existenţa unor valori superioare în Carpaţii Orientali de Nord, comparativ
cu Carpaţii Meridionali este de asemenea semnalată de Stănescu, V. şi Şofletea, N.
(1998).
Subliniind importanţa variabilităţii intraspecifice a proprietăţilor lemnului în
raport cu originea geografică a provenienţelor, Stănescu, V. (1983), semnalează faptul că
la Pinus elliottii, în continentul american, densitatea convenţională se micşorează de la
sud la nord şi de la est la vest. Se menţionează totodată că numeroase însuşiri ale
lemnului se transmit pe cale sexuată la descendenţi. Experienţele arată astfel că
eritabilitatea densităţii (capacitatea de transmitere ereditară a acesteia de la părinţi la
descendenţi) este deosebit de mare. În perspectivă se întrevede deci posibilitatea de a se
aplica măsuri la scară de producţie pentru îmbunătăţirea calităţii lemnului. Se
menţionează în acest sens că, actualmente, prin criteriile care se cer a fi luate în
considerare la alegerea arborilor plus se numără şi densitatea lemnului.
Condiţiile de vegetaţie joacă şi ele un rol important în ceea ce priveşte variaţia
densităţii. În cazul molidului, rezultatele cercetărilor privind influenţa latitudinii asupra
densităţii lemnului rămân în general neconcludente, dar se admite că proprietatea în
cauză este influenţată de altitudine (densitatea scăzând odată cu aceasta din urmă). Se
admite totodată influenţa acţiunii conjugate a latitudinii cu altitudinea.
La larice a fost pusă în evidenţă variaţia densităţii convenţionale cu altitudinea. În
legătură cu aceasta s-a mai remarcat, concomitent, descreşterea proporţiei de lemn
târziu de la 47,3 % la provenienţa de mare altitudine Sinaia-Brâna lui Răducu, la 26,66
% la provenienţa de mică altitudine Vidolm-Trascău (Dumitriu-Tătăranu, I. ş.a. citat de
Stănescu, V. şi Şofletea, N. (1998).
După unele date (Ugolev, B. N., 1986), la speciile de răşinoase în condiţii de
vegetaţie mai puţin favorabile densitatea se măreşte, în timp ce la speciile foioase, ca
mesteacăn, plop tremurător, densitatea are valori superioare acolo unde condiţiile de
vegetaţie sunt mai bune. Tot aşa , la molid densitatea ar fi mai mare la arborii dominaţi
decât la cei dominanţi, ca şi la exemplarele din arboretele mai dese decât la cele din
arboretele rărite. La pin silvestru, molid, mesteacăn, arborii vegetând izolaţi sau în
arborete rărite şi având trunchiul cu conicitate mare ar prezenta densitate mai redusă.
Cercetări efectuate la speciile răşinoase au dus de asemenea la concluzia că unele măsuri
silviculturale urmărind sporirea creşterii arboretelor (executarea de lucrări de îngrijire,
aplicarea îngrăşămintelor) au ca efect micşorarea densităţii lemnului.
Influenţa negativă a îngrăşămintelor este semnalată de Giurgiu, V. (1979).
Caracteristicile arboretelor. În arboretele echiene, constituite practic numai din
arbori
de aceeaşi vârstă, densitatea diferă între limite foarte reduse de la un arbore la altul, în
schimb în arboretele pluriene, în care arborii aparţin tuturor categoriilor de vârstă,
aceasta diferă între limite relativ largi. Studii efectuate de exemplu în molidişuri echiene
au pus în evidenţă valori ale coeficientului de variaţie mergând până la 11 % în timp ce

58
molidişuri pluriene, în care densitatea oscilează între 350 şi 475 kg/m 3, coeficienţii de
variaţie au valori mult mai mari (Ugolev, B.N., 1986).

59
 La arboretele tinere ai căror arbori au în componenţa lor numai lemn juvenil, nu
au fost puse în evidenţă variaţii semnificative sub raportul densităţii.
Prin reducerea accentuată a consistenţei, ca urmare a răriturilor de intensitate
exagerată (sau din cauza producerii unor fenomene naturale), se produce o accelerare a
creşterii, inelele anuale devenind mai late şi densitatea micşorându-se, rezultând astfel
necesitatea intervenţiilor moderate în arboret, pentru a se putea obţine lemn de bună
calitate.
Caracteristicile arborilor. Una din caracteristicile arborilor care influenţează
calitatea este vârsta. După Dumitriu-Tătăranu, I. (1983), la molid, densitatea
convenţională creşte odată cu vârsta arborilor. Pe baza rezultatelor măsurătorilor
efectuate la înălţimea de 1,30 m faţă de nivelul solului, rezultate care atestă creşterea
valorilor acesteia dinspre măduvă spre exteriorul trunchiului, a fost stabilită ecuaţia de
regresie:

y = 0,794 . x +78,486. (37)

în care y reprezintă densitatea convenţională a lemnului format între 40-80 ani, iar x
densitatea convenţională a lemnului format între 0-40 ani.
Estimarea densităţii convenţionale a lemnului realizat la finele ciclului de
producţie de 80 ani în funcţie de densitatea convenţională înregistrată la vârste mai
mici, folosind relaţia
(37) , reprezintă în test precoce, cu ajutorul căruia se poate prognoza valoarea densităţii
lemnului la vârsta exploatabilităţii.
În arboretele de echiene de molid cercetate în nordul Carpaţilor Răsăriteni,
Horodnic, S.A. (1998) remarcă faptul că după o majorare rapidă, la început, în zona
lemnului juvenil, a densităţii convenţionale, urmează o porţiune cu valori aproape
constante, pentru ca, în final, să survină o nouă creştere, această dinamică fiind
aproximativ asemănătoare la toate nivelurile pe trunchi. Dacă în cazul menţionat
anterior, creşterea densităţii era continuă, acum ea prezintă pentru o perioadă de timp
un caracter staţionar. Activarea creşterii densităţii în final şi formarea în zona
periferică a trunchiului a unor inele anuale cu lemn din ce în ce mai dens sunt puse de
autor pe seama tendinţei arborilor de a-şi consolida la maturitate structura de rezistenţă
la solicitările externe, în concordanţă cu greutatea proprie din ce în ce mai mare.
După rezultatele altor cercetători (Ugolev, B.N., 1986), la molid creşterea continuă
a densităţii de-a lungul razei pe secţiunea transversală a arborilor ar fi caracteristică
numai arboretelor de clase superioare de producţie, în timp ce în cazul arboretelor din
clase inferioare de producţie , această caracteristică ar creşte numai până la 2/3 din
lungimea razei, după care în continuare, , spre periferia trunchiului ar începe să se
micşoreze. La mesteacăn şi plop, densitatea ar creşte continuu de la măduvă până la
cambiu, pe când la stejar şi fag, pe aceeaşi direcţie, aceasta ar descreşte.
La larice, după Dumitriu-Tătăranu, I. (1983), rezultatele măsurătorilor efectuate în
arboretele naturale cu vârste de peste 120 ani demonstrează faptul că în zona lemnului
juvenil, respectiv până la 25 ani, valorile densităţii convenţionale se majorează, sporul
fiind mai accentual în primii 9 ani. Între 25 şi 70 ani densitatea se menţine la cote
ridicate relativ constante, după care însă aceasta începe să se micşoreze, ajungând ca la
vârste ridicate (115) ani, să atingă valori mai mici chiar decât cele caracteristice
lemnului juvenil. De reţinut că, după autorul citat, majorarea pe rază a densităţii
convenţionale începând de la axa trunchiului, ca şi perioada de stabilizare ulterioară a
valorilor acestei caracteristici, ar fi valabile la un număr mare de specii şi s-ar repeta şi
la celelalte secţiuni pe înălţimea trunchiului.
În ceea ce priveşte variaţia cu înălţimea arborilor, se afirmă că densitatea ar lua
valori mai reduse la înălţimi mai mari ale trunchiului.

60
 Lemnului de duramen îi corespund valori mai mari ale densităţii convenţionale
celui de alburn. Determinările referitoare la aceste două părţi componente ale secţiunii
transversale a trunchiului, efectuate la arborii de 15 ani, din speciile Quercus robur şi
Q. alba (Rink, G., Mc

61
 Bride, F.D., 1993), au condus astfel la valori ale acestora cifrate la 0,55 şi respectiv
0,51 g/cm3 în cazul primei specii şi la 0,57 şi respectiv 0,54 g/cm 3 în cazul celei de-a doua.
În interiorul fiecărei specii, eritabilitatea densităţii convenţionale, atât pentru duramen
cât şi pentru alburn, are valori ridicate (h 2>0,60). Totodată s-a remarcat că valorile
densităţii convenţionale ale lemnului de duramen şi alburn scad la înălţimi şi diametre
mai mari ale arborilor.
Lăţimea inelelor anuale influenţează densitate în mod diferit, în raport de specia
lemnoasă. La speciile răşinoase, odată cu creşterea lăţimii inelelor anuale, de3nsitatea
lemnului descreşte, cauza constituind-o diminuarea proporţiei de lemn târziu şi
respectiv a proporţiei de traheide cu pereţi groşi, în timp ce proporţia de lemn timpuriu,
ca şi a traheidelor cu pereţii subţiri se majorează. În mod constant la speciile foioase,
exceptând cazul celor cu porii aşezaţi împrăştiaţi, creşterea lăţimii inelelor anuale este
însoţită de creşterea densităţii, întrucât, de această dată, concomitent, creşte proporţia
de lemn târziu şi se măreşte proporţia celulelor cu rol de rezistenţă cu pereţi groşi
(fibrelor). De reţinut, că după date prezentate de Filipovici, J. (1965), lemnul târziu din
cuprinsul inelelor anuale are o densitate mai mare de 1,5-3 ori decât lemnul timpuriu. O
concluzie asemănătoare se degajă şi din valorile densităţii convenţionale ale lemnului
timpuriu şi lemnului târziu menţionate de Suciu, P. (1975) (tab. 6).

Valori medii ale densităţii convenţionale corespunzătoare lemnului timpuriu (ρ cltp) şi

lemnului târziu (ρcltz)
Tabelul 6
Raportul
ρ
Specia ρcltp ρcltz cltz
ρ
cltp

Pin silvestru 0,343 0,830 2,4

Molid 0,307 0,601 1,96
Brad 0,277 0,625 2,3
Duglas 0,290 0,820 2,8
Larice 0,350 0,880 2,8
Stejar 0,330 0,925 2,81
Frasin 0,370 0,814 2,21
Paltin 0,502 0,750 1,50
Fag 0,502 0,935 1,86
Tei 0,361 0,566 1,57

Umiditatea lemnului constituie unul din factorii principali care influenţează

densitatea lemnului.
Conţinutul de umiditate a lemnului, care, aşa după cum s-a arătat, poate ajunge la
valori apreciabile, majorându-se, conduce la sporirea s4emnificativă a densităţii
acestuia. În ceea ce priveşte însă volumul, cel de-al doilea factor care se ia în considerare
la calculul densităţii, influenţa cestuia este mult mai mică, întrucât creşterea lui se
manifestă numai în intervalul în care are loc creşterea cantităţii de apă legată, după
care, în domeniul apei libere, când masa continuă să se micşoreze, mărimea sa rămâne
constantă.
Relaţiile (7) şi (8), ca şi nomograma reprezentată în figura 13 permit determinarea
densităţii la orice umiditate a lemnului pornind de la densitatea în stare anhidră. Se
constată, urmărind nomograma, că odată cu creşterea umidităţii, lemnul cu o valoare a
3
densităţii în stare anhidră mai mică de 1,2 g/cm înregistrează un spor continuu al
densităţii. Se remarcă totodată faptul că, în domeniul apei legate, densitate înregistrează
o variaţie cu umiditatea mult mai mică în comparaţie cu variaţia corespunzătoare

62
domeniului apei libere (la umidităţi mici ale lemnului, curbele de variaţie a densităţii au
o înclinare mult mai redusă decât la

63
 umidităţi mari). În cazul lemnului cu valori ale densităţii în stare anhidră de peste
1,2 g/cm3, parametrul respectiv creşte numai la valori ale umidităţii ce depăşesc
punctul de saturaţie a fibrei.

APLICAŢII PRIVIND DETERMINAREA DENSITĂŢII, ALE METODEI

PROBELOR DE CREŞTERE EXTRASE CU BURGHIUL PRESSLER ŞI METODEI
DENSITOMETRICE

Cercetările întreprinse până în prezent au scos în evidenţă oportunitatea utilizării

metodei de eşantionaj nedistructiv (arborii supuşi determinărilor nu trebuie doborâţi),
bazată pe măsurători întreprinse pe probe de creştere extrase cu burghiul Pressler,
precum şi însemnătatea metodei densitometrice, în determinările privind densitatea,
demonstrând că rezultatele obţinute pe această cale au o precizie satisfăcătoare (Nepveu,
G., 1988). Pe de altă parte, densitatea fiind legată strâns de multe din proprietăţile fizice,
mecanice şi tehnologice ale lemnului se poate afirma că metodele respective permit,
indirect, să se obţină informaţii referitoare şi la celelalte însuşiri ale acestuia.
Dintre investigaţiile la efectuarea cărora se face uz de aceste determinări se
menţionează cele privind influenţa asupra calităţii lemnului şi a intervenţiilor
silvotehnice (lucrări de îngrijire, fertilizări, irigaţii, desecări) şi a unor agresiuni suferite
de pădure (atacuri ale ciupercilor patogene şi insectelor dăunătoare, stresului climatic,,
poluanţi, eventuale erori de conducere a arboretelor), ele înlesnind localizarea în timp a
fenomenelor studiate şi corelarea dinamicii acestora cu acţiunea diferiţilor factori de
influenţă. În virtutea avantajelor asigurate ce decurg atât din caracterul nedistructiv,
cât şi din posibilitatea de a fi efectuate măsurători de mare serie, rapide şi precise,
determinările respective permit relevarea diferenţelor, sub raport statistic, în legătură
cu acest parametru pentru specii diferite , dar şi în interiorul aceleiaşi specii, între
grupele de indivizi, ceea ce le face aplicabile în lucrările de ameliorare genetică a calităţii
lemnului.
Pentru estimarea densităţii le un anumit nivel al trunchiului, ca şi a aceleia a
întregului trunchi, în literatura de specialitate (Dumitriu-Tătăranu, I., 1983) se fac o
serie de recomandări, ţinându-se cont de faptul că, îndeosebi la arborii bătrâni, această
proprietate suferă variaţii importante, atât pe direcţia radială de la măduvă spre
cambiu, cât şi pe direcţie longitudinală, de la bază spre vârf (la arborii tineri, alcătuiţi
aproape numai din lemn juvenil, diferenţele sunt practic neglijabile).
În principiu, în cadrul cercetărilor privind variaţiile regional- geografice ale
calităţii lemnului, este suficient să se facă determinări pe probe de creştere prelevate
numai de la înălţimea de 1,30 m deasupra solului, acestea permiţând evidenţierea
influenţei diverşilor factori asupra densităţii. Trebuie însă ţinut cont de faptul că la unul
şi acelaşi nivel al trunchiului există o variaţie a densităţii în funcţie de direcţia radială
considerată, motiv pentru care, la nivelul trunchiului ales, trebuie prelevate două probe
pe direcţii opuse. Probele extrase, conţinând pe lungime zone cu densităţii diferite, se
împart într-un număr de segmente, care se vor supune separat determinărilor de
laborator. Valoarea medie corespunzătoare celor două probe, de la nivelul ales pe
trunchi, se calculează având în vedere ponderea fiecărui segment de probă în parte,
raportată la aria secţiunii transversale a trunchiului.

Pentru a se elimina erorile cauzate de neomogenităţile lemnului, în cazul când

datorită diametrului mare al arborilor sau din cauza durităţii de asemenea mari a
lemnului, nu se pot obţine probe de creştere de lungime completă de la măduvă până la
coajă, se poate face apel la arborii doborâţi, de la fiecare extrăgându-se , de la nivelul
urmărit, câte două carote de lungime constantă, precum şi câte o rondelă groasă de 3-5
cm. Acesteia din urmă i se determină densitatea prin xilometrare. Ulterior cu ajutorul

64
perechilor de valori determinate ( câte una pentru carote şi una pentru rondele), se
stabilesc ecuaţiile de regresie care permit

65
calcularea densităţii rondelelor în funcţie de densitatea carotelor, stând astfel la baza
estimării densităţii trunchiului la nivelul la care s-a efectuat eşantionajul.
În cazul determinărilor privind biomasa lemnoasă este necesar să se estimeze
densitatea întregului trunchi al arborilor. Întrucât la arborii vârstnici densitatea
probelor de creştere provenite de la 1,30 m este de regulă mai mare decât cea a
întregului trunchi şi astfel ar rezulta o valoare eronată, mai mare, a biomasei, decât cea
reală, densitatea trunchiului se estimează cu ajutorul unor regresii având la bază carote
şi rondele prelevate de la mai multe înălţimi de pe trunchi şi de la un număr suficient de
mare de arbori aparţinând unor clase de
diametre diferite.
Horodnic, S.A. (1988), făcând apel la metoda eşantionajului nedistructiv, a stabilit
că, la molid, în arborete echiene situate în regiunea nordică a Carpaţilor Orientali,
variaţia densităţii convenţionale medii a trunchiului este mult mai mică decât variaţia
altor caracteristici dendrometrice, coeficienţii de variaţie corespunzători (oscilând între
1,6 şi 5,3 %) având valori mult mai mici comparativ cu cei determinaţi în cazul
diametrului de bază (19,1-24,7 %), sau al înălţimii (5,2-13,6 %).
O altă deosebire priveşte structurarea arboretelor în raport cu densitatea
convenţională, care, în raport cu structurarea normală raportată la diametrul de bază şi
înălţime, pune în evidenţă o tendinţă de grupare a unui număr tot mai mare de arbori în
clasele centrale de densitate odată cu înaintarea în vârstă.
În cazul speciei cercetate, densitatea convenţională medie a trunchiului este
puternic corelată (r=0,871) cu densitatea la înălţimea de 1,30 ρ c1,30, ecuaţia de regresie cu
ajutorul
căreia aceasta se poate determina având forma:
ρclr = 0,033764+0,886232 . ρc1,30 (38)
Acelaşi autor remarcă de asemenea faptul că biomasa arboretelor , calculată în
funcţie de valorile pe categorii de diametre ale volumului şi densităţii convenţionale,
creşte odată cu vârsta, ca urmare a depunerii la periferia secţiunii transversale a
trunchiului arborilor, a unor inele anuale cu lemn având densitatea mai ridicată.
Cunoaşterea densităţii folosind metoda probelor de creştere prezintă un interes
major în cazul cercetărilor vizând realizarea de arborete de răşinoase (în particular de
molid) cu arbori având lemn cu densitate şi rezistenţe mecanice superioare, apt ca
material pentru construcţii, (şarpante), ca şi în cazul investigaţiilor urmărind obţinerea
unei producţii superioare de biomasă, element cu importanţă inclusiv în ceea ce priveşte
utilizările papetare ale materiilor prime lemnoase (Nepveu, G., 1984).
Alte cercetări, efectuate cu ajutorul aceleiaşi metode a probelor de creştere extrase
cu ajutorul burghiului Pressler, au dus la concluzia că pe această cale se poate reliefa
sensibilitatea arborilor în picioare la acţiunea nefavorabilă a factorilor mediului
înconjurător. Nepveu, G., Bailly, A. şi Coquet, M. (1985) precizează de pildă că arborii
de molid, a căror densitate, determinată în acest mod, este mai redusă, sunt mai expuşi
la doborâturile de vânt. Tot aşa, Nepveu, G., (1988) menţionează, citând unii autori
(Monchaus, Ph., Boulet-Gercourt, B.), că prezenţa crăpăturilor la arborii în picioare, în
cazul molidului şi bradului de Vancouver, este în strânsă corelaţie cu densitatea mai
redusă a lemnului lor.
Făcând apel la metoda densitometrică, Polge, H. (1982, 1984) ajunge la concluzia
că fisurile radiale, puse în evidenţă la exemplarele de duglas de 13 şi respectiv 20 ani,
apar cu o probabilitate cu atât mai mare cu cât valorile densităţii minime anuale a
lemnului sunt mai scăzute. În urma observaţiilor efectuate s-a constatat că aceste fisuri
sunt localizate în părţile alburnului cu umiditatea mai redusă şi nu depăşesc decât
rareori lăţimea inelelor anuale, limitându-se de regulă la zona lemnului timpuriu din

66
cuprinsul acestora. Lungimea lor, în direcţie axială, ajunge la câteva zeci de centimetri.
Cauza cea mai plauzibilă a prezenţei acestui defect, care antrenează pierderi de
rezistenţă mecanică, ar fi seceta din unii ani.

67
 Autorul consideră că. Executarea elagajului, valorile densităţii minime anuale ar
putea fi majorate şi în consecinţă fisurile ar putea fi eliminate.
Tot cu ajutorai metodei densitometrice, N e p v e u, G. şi T r a n N g o c, T. (1984)
au analizat legătura dintre densitate şt calitatea suprafeţei scândurilor de duglas
rindeluite - o proprietate tehnologică a lemnului S-a constatat ca atât în cazul uneia şi
aceleiaşi scânduri, cât şi în cazul scândurilor provenire de la arbori diferiţi, calitatea
suprafeţei prelucrate este influenţată în mod determinant de valorile densităţii minime
3
anuale. A rezultat că un spor al densităţii minime anuale de 0,065 g/cm , realizat prin
lucrări de selecţie, poate conduce la ameliorarea cu 40 % a criteriului de rugozitate
studiat (înălţimea microdenivelărilor este diminuată cu 7 μm faţă de 18 μm cât au în
mod obişnuit acestea).
Folosind metoda densitometrică în cazul unor cercetări întreprinse la molid,
Leban, J., M. (1995) ajunge la concluzii extrem de interesante în legătură cu variaţia
densităţii lemnului în cuprinsul inelelor anuale, în funcţie de lăţimea acestora. Aşa după
cum rezultă din figura
18. autorul a pus în evidenţă, la .specia respectiva, inele anuale având între 1 şi 11 mm
lăţime. Corespunzător acestor clase de lăţime, pe baza rezultatelor măsurătorilor
efectuate au fost trasate 11 profile microdensitometrice. Se observă urmărind mersul
curbelor respective că simultan cu creşterea lăţimii inelelor anuale, are loc o diminuare
a valorilor medii ale densităţii, confirmându-se astfel veridicitatea concluziei referitoare
la legătura la speciile răşinoase dintre cele două caracteristici, menţionată anterior.
Totodată, se înregistrează şi o micşorare a valorilor maxime ale densităţii. Concomitent,
are loc micşorarea eterogenităţii valorilor densităţii, întrucât, pe măsura creşterii lăţimii
inelelor anuale, diferenţa între valorile maxime şi minime ale acesteia se micşorează. De
reţinut că modelul de variaţie precizat se consideră a fi caracteristic speciei, nefiind
determinat de condiţiile staţionale.

Fig. 18 Profile microdensitometrice medii, evidenţiind, la molid, variaţia densităţii în

cuprinsul inelelor anuale din clasele de lăţime 1-11 mm.

Alteori, se impune, tot prin standarde, livrarea lemnului având în mod obligatoriu
anumite densităţi, cum este cazul rămăşiţelor şi calotelor de lemn pentru industria
celulozei şi hârtiei. La acestea, se prevăd valori medii ale densităţii diferite de la un
trimestru la altul (tab 7), ţinându- se cont de faptul că, sub influenţa factorilor
meteorologici, în perioada de timp considerată lemnul din care provine are umidităţi
diferite.

68
 Pe de altă parte, descreşterea umidităţii şi respectiv micşorarea densităţii şi a ma
sei lemnului interesează în practică, în mod deosebit, ca urmare a implicaţiilor pozitive
în ceea ce

69
 priveşte transportul unui lemn mai uşor, întrucât cheltuielile implicate de
deplasarea acestuia se micşorează cu atât mai mult cu cât perioada de păstrare a lui la
pădure este mai lungă.
În prezent, pentru precizarea cantităţii de lemn brut dintr -un număr de
sortimente livrate către beneficiar, se utilizează, ca unităţi de măsură, unităţile de masă
kilogramul, respectiv tona. În această grupă intră lemnul pentru mangalizare şi
combustibil, lemnul de stejar pentru extracte tanante, lemnul pentru distilare uscată,
materii prime lemnoase pentru industria celulozei şi hârtiei rezultate la diversele
operaţii de prelucrare, lemnul pentru căptuşeli de mină. Sortimentele în cauză se
prezintă sub formă de lemn de steri, buturi greu despicabile, lemn de crăci, de fusuri
subţiri şi vârfuri, de rămăşiţe, capete de lemn, tocătură, aşchii, talaş, rumeguş.
Utilizarea densităţii şi masei câştigă de asemenea tot mai mult teren în gestionarea
lemnului în domeniul exploatărilor forestiere, metoda cântăririi prezentând avantajul
că este simplă, rapidă şi obiectivă. Pe această cale pot fi depăşite dificultăţile de
determinare a volumului lemnului cu neregularităţi, iar rezultatul obţinut – masa, prin
informaţia conţinută, poate fi mai uşor pusă în legătură cu costurile şi consumul de
carburanţi care se înregistrează în procesele tehnologice de colectare şi transport.
Pentru determinarea volumului de lemn fără coajă (net) V L, pornind de la masa
totală, tot fără coajă, determinată prin cântărire, MT, Kruch, J. (1994) recomandă
relaţia:

1 . ρT −ρC ,
VL = MT. (39)
ρ
TρL −ρC
în care: ρL, ρC, ρT sunt densităţile aparente ale lemnului fără coajă, ale cojii şi ale
lemnului cu coajă.
Aplicarea în practică a cestei relaţii presupune cunoaşterea anticipată a valorilor
pentru fiecare din cele trei categorii de densitate. Se consideră că utilizarea, în condiţii
de producţie, a unor valori medii ale densităţii pentru perioada de vară (aprilie –
septembrie) şi respectiv pentru perioada de iarnă (octombrie – martie) permite
obţinerea unor rezultate satisfăcătoare sub raportul preciziei determinărilor.

UMFLAREA ŞI CONTRAGEREA LEMNULUI

Din. momentul în care, datorită higroscopicităţii, în lemn îşi fac simţită prezenţa
primele cantităţi de apă prelevate din mediul înconjurător începe să aibă loc şi variaţia
dimensiunilor acestuia. Creşterea dimensiunilor şi volumului, ca urmare a creşterii
conţinutului de apă legată, poartă numele de umflarea lemnului. Contragerea lemnului
este o însuşire opusă umflării, constând în micşorarea dimensiunilor şi volumului,
datorită micşorării conţinutului de apă legată. Dimensiunile minime se înregistrează
când lemnul se află în stare absolut uscată, iar dimensiunile maxime se realizează atunci
când acesta conţine o cantitate maximă de apă legată, respectiv când se află la punctul
de saturaţie a fibrei.

CLASIFICARE, SIMBOLURI UTILIZATE, DETERMINARE ŞI EXPRIMAREA

REZULTATELOR

CLASIFICARE ŞI SIMBOLURI UTILIZATE

70
 Se observă, din însăşi definiţiile date, că umflarea şi contragerea pot fi liniare, când
variaţiile suferite de probele de lemn se referă la dimensiunile acestora şi volumice, când
variaţia priveşte volumul probelor.

71
 În raport cu cele trei direcţii principale de orientare structurală a lemnului,
umflarea şi contragerea pot fi longitudinale, radiale şi tangenţiale.
În lucrările de specialitate, umflarea lemnului se notează cu simbolul α, iar
contragerea lemnului cu simbolul β.
Reglementările în vigoare prevăd determinarea următoarelor categorii de umflare
şi contragere:
- umflarea şi contragerea totale, în procente, considerate pentru întregul domeniu
al apei
higroscopice (αmax, βmax);
- umflarea şi contragerea până la umiditatea normalizată a lemnului (12%) sau
până la umiditatea de echilibru în mediul normal (aerul înconjurător cu umiditatea
relativă de 65 ± 5% şi temperatura de 20 ± 2 °C), în procente, considerate numai în
domeniul apei higroscopice (α, β);
- coeficienţii de umflare şi de contragere pentru 1% umiditate (Kα, Kβ).
În toate aceste trei cazuri, valorile determinate se pot referi atât la umflarea şi
contragerea liniare, cât şi la umflarea şi contragerea volumice. Contragerea liniară se
determină, conform normelor actuale, pe toate cete trei direcţii structurale principale
ale lemnului, pe când umflarea liniară se evaluează numai pe direcţia radială şi
tangenţială. Pentru exemplificarea notaţiilor utilizate, se redau simbolurile privind
contragerea totală (βl, βr, βt, βv), contragerea până la umiditatea normalizată (β l, βr, βt,
βv) şi coeficienţii de contragere (Kβl, Kβr, Kβt, Kβv).
Având în vedere denumirile de umflare şi contragere totale date acestora în cazul
variaţiei dimensiunilor şi volumului pentru întregul domeniu al apei legate, pentru
variaţia până la umiditatea normalizată a lemnului umflarea şi contragerea se consideră
parţiale. De asemenea, tot parţiale sunt şi umiditatea şi contragerea pentru oricare
domenii de variaţie a umidităţii având limita superioară sub W s, acum însă simbolul
folosit indicând şi domeniul respectiv. Spre exemplu, când umiditatea variază între 0 şi
10%, umflarea liniară tangenţială se notează cu simbolul αt(0-10).

DETERMINARE
Evaluarea umflării şi contragerii se efectuează, în principiu, determinând
dimensiunile, în direcţiile radială, tangenţială şi, după caz longitudinală, ale unor
epruvete cu umiditatea egală cu cea de saturaţie a fibrei, cu cea de echilibru şi cu zero.
Epruvetele (fig. 1) trebuie să aibă forma unei prisme rectangulare, cu secţiunea pătrată,
cu latura de 20 mm. Lungimea, paralelă cu fibrele, este de 10-30 mm, în cazul
determinărilor privind umflarea şi de 100 mm în cazul
determinărilor privind contragerea.

Fig. 1 Epruvetă pentru determinarea

umflării lemnului

Pentru determinarea dimensiunilor

minime, caracteristice stării anhidre a
lemnului, epruvetele se usucă în etuvă la o
temperatură de 103±20 C. Uscarea se
consideră încheiată când diferenţa dintre
două măsurători consecutive, efectuate la
fiecare 2 ore, nu depăşeşte 0,02 mm. Se va
evita producerea fisurilor, care pot
influenţa

72
în mod negativ forma şi dimensiunile acestora.

73
 Pentru aducerea epruvetelor la umiditatea de echilibru cu mediul considerat
normal, când lemnul are umiditatea de 12 %, acestea se condiţionează. Măsurarea
dimensiunilor se repetă la fiecare 6 ore, după stabilizarea regimului de condiţionare. În
final, diferenţa dintre două determinări trebuie să fie mai mică de 0,02 mm.
Dimensiunile maxime ale epruvetelor, corespunzătoare unei umidităţi mai mari
sau cel puţin egale cu umiditatea de saturaţie a fibrelor, se stabilesc după ce acestea se
ţin în apă distilată, la o temperatură de 20±5 0C, până când diferenţa dintre două
măsurători consecutive nu depăşeşte 0,02 mm. Cântăririle până la masa considerată
constantă se fac din 3 în 3 ore.
Măsurătorile succesive până la atingerea valorilor finale, constante, se fac
întotdeauna pe 2-3 epruvete, abaterile trebuind să nu depăşească 0,01 mm. Dimensiunile
epruvetelor care se usucă pentru a ajunge în stare anhidră se măsoară după răcirea lor
prealabilă în exsicator. Epruvetele crăpate în timpul încercărilor se îndepărtează.
În cazul determinării umflării, epruvetele supuse măsurătorilor sunt mai întâi în
stare anhidră, apoi în echilibru cu mediu normal şi în final la umiditatea de saturaţie a
fibrei, în timp ce în cazul determinării contragerii ordinea celor trei stări se inversează.
Probele de creştere extrase cu burghiul Pressler, aşa după cum dovedit cercetările
întreprinse până în prezent, pot fi folosite cu succes la determinarea contragerii
lemnului. O condiţie de bază care se impune, pentru a se asigura rezultatelor o precizie
cât mai ridicată, este aceea ca, la extracţia din arbore, acestea să fie bine centrate,
pentru a urmării perfect linia razelor şi să nu conţină nici-un fel de defecte ale lemnului.
Măsurătorile se pot efectua pe segmente de probe de o anumită lungime, de exemplu de
10 cm, cu lemn cât mai omogen, provenit numai din alburn, din duramen, din lemn
matur sau din lemn juvenil (fig. 2). Contragerea radială se determină măsurând
lungimea segmentelor de probe. Pentru determinarea contragerii tangenţiale se măsoară
diametrul probelor perpendicular pe direcţia fibrelor, iar pentru determinarea
contragerii longitudinale se măsoară diametrul orientat pe direcţia fibrelor.
Măsurătorile se execută mai întâi pe probele proaspăt extrase din arborii în picioare,
sau îmbibate în acest scop în apă şi după aceea pe probele deshidratate. Uscarea se face
într-o etuvă termoreglabilă, probele fiind fixate în dispozitive prevăzute cu şanţuri
longitudinale şi cu orificii de eliminare a vaporilor de apă, care să permită păstrarea
rectitudinii şi îndepărtarea uşoară a umidităţii. La determinarea contragerilor
tangenţiale şi longitudinale se va ţine cont că zonele de lemn timpuriu şi târziu se
contrag diferit, dovadă
fiind faptul că, după deshidratare,
probele prezintă ondulaţii.

Fig. 2 Direcţiile de
măsurare la
determinarea
contragerii folosind
probele de creştere
extrase cu burghiul
Pressler
r - radială; t – tangenţială; l -
longitudinală

Drept urmare, contragerile pe

direcţiile respective se vor determina fie ca medii ale măsurătorilor efectuate, într-un
număr
mare de puncte, egal distanţate, şi care nu ţin seama de existenţa celor două zone din

74
cuprinsul inelelor anuale. Contragerea volumică. Aşa după cum se va arăta în
continuare, se
poate calcula însumând valorile contragerilor radiale, tangenţiale şi longitudinale.

EXPRIMAREA RE4ZULTATELOR

Umflarea totală este dată de relaţia:

75
 a −a
max min
αmax = .100 [%], (1)
a
min
3
în care α max reprezintă dimensiunile, în mm, sau volumul, în mm , ale epruvetelor la o
umiditate mai mare sau egală cu cea de saturaţie a fibrelor, iar α min, dimensiunile în
3
mm, respectiv volumul, în mm , ale epruvetelor în stare absolut uscată.
Umflarea până la umiditatea de echilibru în mediul normal rezultă din relaţia:

α = a − amin .100 [%], (2)

a
min

în care α simbolizează dimensiunile sau volumul epruvetelor cu umiditatea

corespunzătoare mediului cu umiditatea relativă a aerului 65±5% şi temperatura
20±20C, iar αmin are aceeaşi semnificaţie cu cea di relaţia (1).
Umflarea parţială se determină cu relaţia:
α
w
−w = α w2 − α w .100 [%] (3)
α
1 2
w

unde w1 şi w2 (w2 > w1) sunt valorile umidităţii între care se produc variaţiile
dimensionale şi volumice, iar α w1 şi α w2 sunt dimensiunile şi respectiv volumul la aceste
umidităţi.
Coeficientul de umflare pentru 1% umiditate se determină cu ajutorul relaţiei:

Kα = Ws
, (4)
α
max

în relaţia (4) αmax fiind umflarea totală, şi ws – umiditatea de saturaţie a fibrelor, egală
cu 30%.

Contragerea totală se obţine din relaţia:

β α −α
max min
max = .100 [%] (5)
α
max

în care αmax şi αmin au semnificaţiile cunoscute din relaţia (1).

Contragerea până la umiditatea de echilibru în mediul normal se calculează cu
relaţia:

α max − α
β= .100 [%], (6)
α
max

în care αmax şi α au semnificaţiile corespunzătoare relaţiilor (1) şi (2).

Contragerea parţială rezultă din expresia:
= αw − α w
β w −w .100 [%], 2 1 (7)

76
2 1 αw
2

77
unde simbolurile w1, w2, α w1 şi α w2 (w2 > w1) au aceeaşi semnificaţie ca în relaţie (3).
Coeficientul de contragere pentru 1% umiditate este:
β
max
Kβ = , (8)
W
s

în expresia (8), βmax fiind contragerea totală şi Ws – umiditatea de saturaţie a fibrelor,

egală cu 30 %.
Rezultatele privind umflarea şi contragerea se rotunjesc până la 0,1%, iar cele
privind coeficienţii de umflare şi contragere se rotunjesc până la 0,01% pentru 1%
umiditate.

RELAŢIILE PRIVIND UMFLAREA ŞI CONTRAGEREA, UTILIZATE ÎN

CALCULE INGINEREŞTI

CALCULUL UMFLĂRII ŞI CONTRAGERII VOLUMICE ÎN FUNCŢIE DE

UMFLĂRILE ŞI CONTRAGERILE LINIARE

Considerând o epruvetă în stare absolut uscată şi având volumul şi laturile egale

cu unitatea, după umflare volumul şi laturile acesteia cresc cu α v şi respectiv cu αl, αr, αt,
putându-se scrie relaţia:
1+αv = (1+αl)( 1+αr)( 1+αt),
din care rezultă:
αv = (1+αl)( 1+αr)( 1+αt) – 1.

Efectuând înmulţirile şi neglijând termenii cu valoare foarte mică, obţinem

următoarea
relaţie de calcul a umflării volumice:
αv ≡ αl + αr + αt. (9)
În cazul contragerii, volumul şi dimensiunile epruvetei devin mai mici decât
unitatea, ajungând la valorile:
1 – βv; 1 – βl; 1 – βr; 1 – βt;

Reiese că:
(1 – βv) = (1 – βl) (1 – βr) (1 – βt)
sau:
β v = 1- (1 – βl) (1 – βr) (1 – βt).
Dezvoltând parantezele şi eliminând termenii cu valoare mică, la fel ca în cazul anterior,
rezultă ecuaţia contragerii volumice:
βv = βl + βr + βt (10)

RELAŢIILE RECIPROCE ÎNTRE UMFLARE ŞI CONTRAGERE

Se scriu relaţiile generale ale umflării şi contragerii lemnului (exprimate sub formă
de fracţii zecimale), ţinând cont de volumele V1, V2 ale epruvetei, condiţia fiind V1 < V2:

α V −V
v = 2 1 ; βv =
V −V
2 1

V1V1

se observă că:

78
αv. V1 = βv.V2 (11)

79
 Pornind de la relaţia (11), se scrie:
V2
α =β .
v v V1

Se efectuează notaţiile V2 = 1 şi V1 = 1 - βv şi rezultă că umflarea volumică se poate

determina în funcţie de contragerea volumică folosind următoarea relaţie de calcul:

βv
αv = 1− βv (12)
Considerând aceeaşi relaţie de calcul (11) se poate de asemenea scrie:
V1
β v = αv
V2

Luând V1 = 1 şi V 2 = 1 + αv , rezultă următoarea relaţie de calcul a contragerii volumice

în funcţie de umflarea volumică:
α
v

βv = 1+ α v (13)
În mod similar se pot deduce relaţiile reciproce dintre umflările şi contragerile liniare.

RELAŢIILE RECIPROCE DINTRE COEFICIENŢII DE UMFLARE ŞI DE

CONTRAGERE

Calculul coeficientului de contragere în funcţie de coeficientul de umflare.

amax − amin
Din relaţiile de calcul ale umflării maxime şi contragerii maxime αmax = .100
[%]
a
min

α max − α min
şi β max = α
.100 [%], reiese că:
max

αmax . αmin = βmax . αmax,

respectiv:
β max =
α
max
.α
min

α min

Luând αmin = 100 şi αmax = 100 + 30Kα , se poate scrie:

100.α max
βmax = 100 + 30.Kα
Având în vedere relaţiile β α
Kβ = max şi Kα = max , rezultă:
Ws Ws
100.Kα
Kβ = 100 + 30.Kα (14)
Calculul coeficientului de umflare în funcţie de coeficientul de contragere.

80
 Relaţia de calcul a coeficientului de umflare în funcţie de coeficientul de contragere
se deduce în mod similar, rezultând:
100.Kβ
Kα = 100 − 30.Kβ (15)

RELAŢIA DDE CALCUL PRIVIND UMFLAREA ŞI CONTRAGEREA

PERPENDICULARE PE FIBRE

Umflarea şi contragerea perpendiculare pe fibre se determină ca medii aritmetice

ale umflărilor, respectiv contragerilor radiale şi tangenţiale.

αr+α
t
α⊥ = ; (16)
2

βr+βt
β⊥ = (17)
2

CALCULUL COEFICIENTULUI DE CONTRAGERE VOLUMICĂ ÎN FUNCŢIE DE

COEFICIENŢII DE CONTRAGERE RADIALĂ ŞI TANGENŢIALĂ

Coeficientul de contragere volumică se poate calcula în funcţie de coeficienţii de

contragere radială şi tangenţială cu ajutorul următoarei relaţii de calcul:
K = K + K − 0,3K .K
βv βr βt (18)
βt βt

CALCULUL CONTRAGERII DUPĂ UNGHIUL θ FAŢĂ DE DIRECŢIA RADIALĂ

Se utilizează direcţia stabilită de Keylwerth, R.:

2 2
βθ = βt sin θ + βr cos θ (19)
DINAMICA UMFLĂRII ŞI CONTRAGERII

Umflarea şi respectiv contragerea lemnului se produc, aşa după cum s-a arătat,ca
urmare a variaţiei umidităţii lui în domeniul apei legate.
Studiul variaţiei dimensiunilor pune în evidenţă faptul că umflarea nu se produce
tot timpul proporţional cu cantitatea de apă pătrunsă în lemn, observându-se că la
începutul sorbţiei, respectiv în timpul sorbţiei moleculare, are loc un fenomen de
contracţie, ilustrat prin aceea că volumul lemnului umed, conţinând primele cantităţi de
umiditate, este mai mic decât suma lemnului absolut uscat şi al apei, densitatea acesteia
3
din urmă ridicându-se, în compensaţie, la 1,1 – 1,2 g/cm . Anterior, se considerau drept
cauze ale acestei contracţii forţele de atracţie electrice foarte mari între dipolii apei
disociate şi grupele OH libere. Explicaţia dată în prezent (Ugolev, B.D., 1986) are la bază
noua concepţie privind structura apei. Conform opiniilor actuale, în compoziţia apei,, în
afara moleculelor libere ar participa şi aşa numiţii clusteri (în lb. engleză ciorchini,
îngrămădiri) – agregate de molecule care se formează şi se degradează treptat. Clusterii
au densitatea 0,92 g/cm3, iar apa sub formă de molecule libere 1,12 g/cm 3. Creşterea
densităţii apei pătrunse în pereţii celulari şi fenomenul de contracţie s-ar datora
degradării clusterilor de către componentele lemnului şi majorării proporţiei apei
prezente sub formă de molecule neagregate.

81
 Se menţionează că lipsa unor corelaţii perfecte între variaţia umidităţii şi variaţia
dimensională, pusă în evidenţă şi în alte cazuri, nu este întotdeauna pe deplin explicată
până

82
în prezent. Un exemplu în acest sens îl constituie lemnul de larice, la care, la începutul
sorbţiei, (până la umiditatea de 0,7 %) are loc micşorarea dimensiunii pe direcţie
tangenţială, nu creşterea acesteia cum ar fi de aşteptat; fenomenul de contracţie se
resimte în acest caz până când umiditatea ajunge la 5-6%. La epruvetele de pin şi fag,
după o creştere corespunzătoare în lungime până la umiditatea de 20%, la umidităţi mai
mari se observă o scurtare a lor.
În ceea ce priveşte contragerea, la început, cât timp se îndepărtează umiditatea în
stare de vapori şi de pelicule lichide din spaţiile capilare şi mai puţin apa în stare de
vapori disociată dipolic din spaţiile intra şi intermicrofibrilare, aceasta este relativ lentă.
După îndepărtarea întregii cantităţii de apă din spaţiile capilare, contragerea se
intensifică.
Pentru calculele practice se admite însă aproximaţia că atât umflarea cât şi
contragerea variază liniar cu umiditatea. Dinamica umflării lemnului, în ipoteza că
variaţia dimensiunilor şi volumului, în domeniul apei legate, este proporţională cu
variaţia umidităţii, se prezintă grafic în figura 3, pentru speciile fag (fig. 3 a) şi pin
silvestru (fig. 3 b). Examinând curbele redate în aceste figuri, pe lângă mersul liniar al
umflării se remarcă faptul că, în cazurile date dimensiunile cresc şi după depăşirea
punctului de saturaţie a fibrei. Tot odată variaţia umflării nu relevă un punct precis de
inflexiune în dreptul umidităţii de saturaţie a fibrei, ci pune în evidenţă o schimbare
lentă a direcţiei, într-o zonă de valori superioară acesteia. Cauza ar fi prezenţa apei
libere în golurile celulare chiar mai înainte de a se fi ajuns la cantitatea maximă de apă
legată, ca şi sorbţia neuniformă a umidităţii le piesele de lemn mari. De asemenea, ca
urmare a conţinutului neuniform de umiditate al sortimentelor de lemn, manifestat în
practică, de obicei contragerea începe înainte ca umiditatea medie a acestora să coboare
până la punctul de saturaţie a fibrei.

Fig. 3 Curbele umflării lemnului de fag(a) şi pin silvestru (b)

Histerezisul umflării şi al contragerii. Datorită fenomenului de histerezis, la

aceleaşi valori ale umidităţii lemnului, volumul specific al probelor supuse contragerii
este mai mare decât al celor supuse umflării (fig. 4). Se precizează totodată faptul că, din

83
acelaşi motiv, la probele de lemn de fag a căror umiditate a fost îndepărtată complet,
volumul specific

84
determinat după contragere este mai mare decât volumul specific iniţial de la începutul
sorbţiei.

Fig. 4 Histerezisul umflării şi al contrageri la molid în funcţie de volumul specific

FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ UMFLAREA ŞI CONTRAGEREA. CARACTERUL
ANIZOTROP AL UMFLĂRII ŞI CONTRAGERII

Umiditatea lemnului în domeniul apei legate. S-a văzut din cele arătate anterior că
umflarea şi contragerea depind de umiditatea lemnului în domeniul apei legate, fiind
corelate cu fenomenul higroscopicităţii acestuia.
Specia lemnoasă. În afară de umiditate, umflarea şi contragerea sunt influenţate şi
de alţi factori. O influenţă importantă are specia lemnoasă. Pentru ilustrare în tabelul 1
sunt consemnate valorile coeficientului de umflare volumică, iar în tabelul 2 valorile
contragerilor totale radiale, tangenţiale şi volumice, şi ale coeficienţilor de contragere
corespunzători, pentru o serie de specii forestiere mai importante din ţara noastră.

Valorile coeficientului de umflare volumică ale lemnului unor specii forestiere

principale din România
Tabelul 1
Specia Kαv , în % Specia Kαv , în %
Brad 0,39 Mesteacăn 0,52
Molid 0,38 Paltin de câmp 0,36
Pin negru 0,49 Paltin de munte 0,33
Pin silvestru 0,40 Plop negru 0,40
Anin alb 0,44 Plop tremurător 0,38
Anin negru 0,42 Salcie albă 0,36
Carpen 0,63 Salcâm 0,45
Cer 0,47 Stejar 0,49
Cireş
pădureţ 0,40 Stejar roşu 0,41
Fag 0,58 Tei argintiu 0,48

85
 Tei cu frunza
Frasin 0,47 mare 0,46
Gorun 0,46 Tei pucios 0,54

Valorile contragerilor totale radiale, tangenţiale şi volumice, şi ale coeficienţilor de

contragere corespunzători, pentru câteva specii principale din România
Tabelul 2
Specia Contragerea în %
tangenţial
radială ă volumică
βrmax Kβ r
βt max Kβ t βvmax Kβ v
Brad 3,5-4,7 0,13 6,5-8,5 0,26 8,5-14,5 0,39
Molid 3,5-4,5 0,12 6,5-8,5 0,25 8,0-14,5 0,38
Pin silvestru 2,5-6,0 0,14 6,5-9,5 0,27 10,2-14,7 0,41
Fag 4,0-6,8 0,19 10,0-12,5 0,39 15,0-20,0 0,60
Stejar 3,5-7,5 0,15 7,0-13,5 0,29 11,0-17,5 0,45
Gorun 3,8-7,5 0,18 6,5-13,5 0,30 12,0-18,5 0,48

În funcţie de valoarea coeficientului de contragere volumică, conform unor date

semnalate de Filipovici, J. (1965), speciile forestiere sunt împărţite, în următoarele trei
categorii:
Specii cu contragere mică (Kβr< 45%): pin negru, plop, brad, tei, pin
silvestru;
Specii cu contragere mijlocie (Kβr= 0,45-0,54%): cireş, arţar, larice,
mesteacăn, nuccomun, paltin;
Specii cu contragere mare (Kβr> 0,54%): fag, tisă, frasin. Stejar, carpen,
salcâm.Direcţiile structurale fundamentale ale lemnului constituie un alt factor
cu o puternică
influenţă, diferenţele imprimate de direcţiile radială, tangenţială sau longitudinală
cauzând caracterul anizotrop al umflării şi contragerii acestuia.
În primul rând se remarcă faptul că pe secţiunea transversală se înregistrează cele
mai mari valori ale proprietăţii în speţă, valorile caracteristice direcţiei longitudinale
fiind în schimb foarte reduse. După date menţionate de Suciu, P. (19759, de pildă, între
valorile umflării (contragerii) totale longitudinale, radiale şi tangenţiale, cele ale
umflării (contragerii) totale longitudinale fiind considerate egale cu unitatea, raportul
aproximativ, indiferent de specie, este 1:10:20. Astfel, umflarea longitudinală s-ar cifra
la 0,05-0,7%; umflarea radială la 2,2-5,2% la răşinoase şi la 1,2-8,5 la foioase; umflarea
tangenţială la 4,0-9,0% la răşinoase şi la 3-16% la foioase. Din acest exemplu reiese
totodată că umflarea (contragerea) variază şi în cuprinsul secţiunii transversale, pe
direcţie tangenţială fiind de circa două ori mai mari decât pe direcţie radială.
Umflarea (contragerea) reduse pe direcţie longitudinală, comparativ cu cele pe
secţiune transversală, trebuie puse în legătură cu faptul că elementele anatomice ale
lemnului sunt alungite mai cu seamă în lungul tulpinii şi că microfibrilele sunt orientate
în principal pe direcţia axei lungi a celulelor, ceea ce face ca sorbţia sau desorbţia
umidităţii din spaţiile intra şi intermicrofibrilare să conducă la diminuarea (creşterea)
dimensiunilor îndeosebi pe secţiune transversală.
În ceea ce priveşte deosebirile remarcate în cuprinsul secţiunii transversale,
valorile net superioare ale umflării (contragerii) tangenţiale s-ar datora, în cazul unor
specii, densităţii mai mari a lemnului târziu faţă de cea a lemnului timpuriu. Se
consideră că o densitate mare înseamnă o masă sporită a pereţilor celulari, ceea ce

86
antrenează o creştere a cantităţii de apă legată şi, ca urmare, o creştere a mărimii
variaţiei dimensionale. Datele privind valorile contragerii totale tangenţiale a lemnului
din cele două zone, prezentate în tabelul 3, confirmă

87
acest fapt (la speciile foioase cu pori împrăştiaţi, zona de lemn timpuriu este considerată,
în cazul dat, egală cu prima jumătate a inelelor anuale, iar zona de lemn târziu egală ce
cea de a doua jumătate a acestora).

Date privind contragerea totală tangenţială βr max a zonelor de lemn timpuriu şi târziu
Tabelul 3
Contragerea Contragerea
Specia % Specia %
Lemn Lemn
timpuriu Lemn târziu timpuriu Lemn târziu
Larice 7,8 9,4 Fag 11,4 11,8
Pin 6,7 7,5 Mesteacăn 8,6 9,3
Molid 6,1 7,4 Plop 9,4 10,6
Stejar 8,4 9,8 Salcie 6,5 6,9

Considerând cazul secţiunii transversale întregi a lemnului, în care zonele de lemn

târziu alternează cu zonele de lemn timpuriu, se constată o influenţă reciprocă a
acestora: umflarea (contragerea) lemnului ca întreg se situează la un nivel inferior
zonelor de lemn târziu, luate separat şi deasupra acelora ale zonelor de lemn timpuriu.
În urma măsurătorilor efectuate, în acest sens, asupra unor microsecţiuni de lemn
timpuriu şi a unora de lemn târziu, din alburnul de pin, a reieşit că, în primul caz,
contragerea tangenţială totală s-a cifrat la 9,2 %, iar în al doilea caz, la 5,5 %.
Contragerea tangenţială determinată pe probe din alburnul de pin conţinând ambele
zone a avut valoarea de 8,5 % (Ugolev, B. N., 1986).
Pe direcţie radială, variaţia dimensională, care ar trebui să se constituie ca o
rezultantă a variaţiei celor două zone, este influenţată de prezenţa razelor, diminuându-
se pe măsură ce creşte proporţia acestora în volumul lemnului.
Datorită particularităţilor structurii fine a pereţilor celulari, s-au pus în
evidenţă
deosebiri privind raportul dintre contragerea tangenţială şi contragerea βt
radială 〈 〉 şi în
β
r

cuprinsul uneia şi aceleiaşi zone (de lemn timpuriu, respectiv de lemn târziu), din cadrul
inelului anual. În cazul lemnului timpuriu, acest raport are valoarea 2-3 la speciile
răşinoase (la larice chiar 5), în timp ce în catul lemnului târziu, acelaşi raport este de
circa două ori mai mic.
S-a remarcat, de asemenea, la nivelul celulelor, o contragere a pereţilor tangenţiali
(pe secţiunea transversală) mai mare decât cea a pereţilor radiali.
Deosebiri în ceea ce priveşte mărimea contragerii s-au pus în evidenţă şi între
diferitele
straturi componente ale pereţilor
celulari.
Valorile αt βt
rapoartelor şi , aşa după cum se observă în tabelul 4, descresc pe
αr βr
măsură ce densitatea lemnului se micşorează.
α
Valorile rapoartelor t
şi βt în funcţie de densitatea lemnului
αr βr
Tabelul 4
α β
Densitatea t t

88
 3
g/cm αr βr
0,3-0,5 3,68-1,52 2,22-1,89
0,5-0,7 2,26-1,41 1,92-1,66
0,7-0,9 2,08-1,29 1,75-1,39
0,9-1,1 1,76-1,23 1,55-1,30

89
 1,1-1,3 - 1,41-1,19

CONSECINŢE ALE UMFLĂRII ŞI CONTRAGERII

VARIAŢII DIMENSIONALE

Din cauza variaţiei umidităţii şi, implicit, datorită proceselor de umflare şi

contragere, se produc variaţii dimensionale ale lemnului, a căror amploare trebuie bine
cunoscută în practică. O deosebită importanţă prezintă de exemplu cunoaşterea
variaţiilor dimensionale în cazul debitării cherestelei, cunoscând că buştenii rezultaţi din
arborii proaspăt doborâţi au o umiditate foarte ridicată şi piesele ecarisate obţinute
ulterior se contrag, micşorându-şi în mod semnificativ dimensiunile. Având în vedere
acest fapt, debitarea se efectuează la dimensiuni mai mari ale pieselor, ţinând cont de
aşa zisele supradimensiuni, care se calculează în funcţie de mărimea contragerii. În
principiu, de exemplu, pentru o scândură rezultată din zona periferică a unui buştean în
stare verde, mărimea supralăţimii va fi dată de produsul dintre următorii trei factori:
lăţimea scândurii după contragere, diferenţa dintre punctul de saturaţie a fibrei şi
umiditatea dorită, şi coeficientul de contragere tangenţială corespunzător speciei. Dacă
lăţimea scândurii după contragere trebuie să fie 200 mm, diferenţa dintre punctul de
saturaţie a fibrei şi umiditatea urmărită este de 13% (28%-15%), iar coeficientul de
contragere tangenţială corespunzător speciei are valoarea de 0,39%, supralăţimea va fi
de 10 mm. Se precizează că dimensiunile nominale prevăzute de standarde pentru
piesele de cherestea corespund unei umidităţii de referinţă a lemnului de 15% la speciile
foioase şi de 20% la speciile răşinoase. Dată fiind umiditatea superioară a buştenilor la
debitare, piesele vor avea la debitare dimensiuni reale, egale cu dimensiunile nominale
plus o supradimensiune necesară contragerii prin uscare. Modul de determinare a
supradimensiunilor este consemnat în standarde.
Variaţiile dimensionale succesive produse sub influenţa variaţiei umidităţii în
intervalul cuprins între starea anhidră şi punctul de saturaţie a fibrei sunt cunoscute
sub denumirea de jocul lemnului. Jocul lemnului constituie un dezavantaj al acestuia,
atât în cazul folosirii lui în construcţii, cât şi în cazul altor utilizări.
Pentru a se evita producerea variaţiilor dimensionale ca urmare a umflării şi
contragerii, concomitent cu aducerea lemnului încorporat în diverse produse la
umiditatea corespunzătoare mediului de folosinţă, în practică se adoptă de asemenea
măsuri de stabilizare dimensională a acestuia.

DEFORMAŢII

Deformaţiile reprezintă modificări ale formei pieselor ecarisate din lemn produse
datorită umflării şi contragerii.
Aşa după cum se remarcă în figura 5 deformaţiile pot afecta secţiunea transversală
a lemnului (deformaţii transversale) sau se pot produce în lungul acesteia (deformaţii
longitudinale). Deformaţiile transversale (fig. 5,a) depind ca mărime de diferenţa dintre
contragerile tangenţiale şi radiale, ca şi de dispunerea inelelor anuale.
Scândurile, cu excepţia celor obţinute prin tăiere pur radială, prin uscare capătă
forma de jgheab, deoarece faţa dinspre exterior a acestora se contrage mai mult decât
cea dinspre axa buştenilor. Mărimea săgeţii deformaţiei depinde de poziţia scândurilor
în secţiunea transversală a buştenilor: la cele provenite dinspre centrul buştenilor
săgeata ester mai mare decât la cele debitate dinspre periferie. Se observă totodată că
piesele ecarisate cu secţiunea transversală pătrată pot devenii romboidale, iar cele cu
secţiunea transversală circulară pot deveni ovoidale. La scândurile debitate radial,
contragerile, deşi diferite în direcţiile

90
91
tangenţială şi radială, fiind mici, nu se produce o deformare neuniformă a diferitelor
straturi pe grosime.

Fig. 5 Deformaţii ale pieselor de lemn produse din cauza anizotropiei contragerii: A –
deformaţii transversale; B – deformaţii longitudinale; a – în formă de jgheab; b –
trapezoidale; c – romboidală; d – ovoidă; e – pe cant; f – pe lăţime (arcuire); g –
răsucire

La unele specii, ca de exemplu la tei, contragerea tangenţială are valori apropiate

de cea radială, motiv pentru care lemnul acestora se deformează puţin prin uscare, fiind
indicat pentru utilizări în care această însuşire este foarte importantă (planşete de
desen, ş.a.).
Deformaţiile longitudinale apar ca urmare a diferenţelor de contragere pe
lungimea fibrelor, cauzate de prezenţa în cuprinsul pieselor ecarisate a unor porţiuni cu
fibra înclinată, cu lemn de reacţie, cu lemn de tensiune sau de compresiune, sau cu lemn
juvenil. În toate aceste cazuri, contragerea este mai mare decât contragerea lemnului
fără astfel de defecte.
Se precizează că deformaţiile pot fi de asemenea cauzate de existenţa tensiunilor de
creştere, de stivuirea necorespunzătoare ş.a..

TENSIUNI INTERNE DE USCARE

Tensiunile interne de uscare sunt eforturi de dezvoltare în interiorul pieselor de

lemn, ca urmare a contragerii neuniforme, determinată de variaţia rapidă şi neuniformă
a umidităţii în cuprinsul acestora..
În timpul uscării, în straturile de la suprafaţa lemnului are loc evaporarea apei.
Câtă vreme umiditatea în această zonă este mai mare decât umiditatea de saturaţie a
fibrei, contragerea nu are loc, ea începând să se producă atunci când umiditatea scade
sub pragul respectiv. Cu toate că în continuarea procesului de uscare, apa din zonele
centrale ale pieselor se deplasează spre suprafaţă, pentru a înlocuii apa pierdută,
conţinutul de umiditate rămâne neuniform pe secţiune, fiind mai mare la mijloc şi mic
spre periferie, întrucât, în paralel, evaporarea la exterior se produce mai departe. Or,

92
repartizarea neuniformă a umidităţii face, la rândul ei, ca şi contragerea pe secţiune să
fie neuniformă. În condiţiile în care, în timpul

93
 uscării, contragerea materialului lemnos nu este egală pe întreaga secţiune,
deformaţiile produse de aceasta vor fi diferite. Ca urmare, apar tensiuni interne, care
tind să echilibreze forţele responsabile de deformaţiile înregistrate.
Se precizează că, în cazul dat, având umiditatea redusă, straturile de la suprafaţa
pieselor tind să se contragă. Datorită rezistenţei opuse de către straturile interioare,
care, având o umiditate mult superioară, nu se contrag sau se contrag mai puţin, ele vor
fi totodată supuse unor eforturi de tracţiune. Concomitent însă, în straturile din interior
încep să se manifeste eforturi de compresiune, ştiut fiind faptul că, într-un corp care îşi
menţine integritatea, tensiunile determinate de cauze interne trebuie să se echilibreze
reciproc.
Tensiunile interne de uscare mari, în cazul că depăşesc rezistenţele minime ale
lemnului, pot să nu mai fie preluate de către acesta, prin producerea deformărilor,
cauzând astfel apariţia crăpăturilor. Un asemenea caz îl prezintă piesele cu secţiunea
circulară sau rectangulară conţinând inima lemnului, la care, datorită contragerii în
perimetru mai mare decât contragerea pe direcţia razei, după uscare apar eforturi de
tracţiune la suprafaţă şi de compresiune în interior. Ca urmare chiar şi atunci când
uscarea este lentă şi bine condusă, la aceste piese se formează crăpături radiale în
straturile de suprafaţă (fig. 6).

Fig. 6 Tensiuni interne de uscare şi crăpături produse datorită

anizotropiei contragerii, la grinzi având central inima
lemnului

Crăpăturile constituind un defect cu consecinţe puternic

negative asupra calităţilor tehnologice ale lemnului şi totodată
limitând drastic posibilităţile de utilizare a acestuia, rezultă că
stabilirea regimului de uscare, ca şi conducerea nemijlocită a
procesului respectiv trebuie să fie astfel efectuate, încât
prezenţa lor, ca şi
prezenţa cauzelor care le produc, să fie pe cât posibil mai mult evitate.
Însuşirea lemnului de a se umfla prezintă uneori avantaje, asigurând, de exemplu,
etanşarea vaselor de lemn, a butoaielor, a conductelor de lemn etc.

CĂLDURA DE UMFLARE

Căldura de umflare, aşa cum s-a arătat în capitolele anterioare, este căldura eliberată de
apa în stare de vapori disociată dipolic, la legarea sa de grupele –OH libere de la
suprafaţa micelelor, cu ocazia realizării sorbţiei moleculare de către lemnul anhidru.
Cantitatea de căldură de umflare poate depăşii 19 kcal/kg lemn, depinzând de specia
lemnoasă, ca şi de umiditatea lemnului.

VITEZA DE UMFLARE

Viteza de umflare, respectiv mărimea umflării raportată la unitatea de timp, este

cu atât mai mare cu cât diferenţa dintre umiditatea iniţială a lemnului este mai ridicată.
Ea este de asemenea cu atât mai mare cu cât temperatura lemnului este mai mare şi cu
cât umiditatea iniţială şi masa volumică a acestuia sunt mai mici.

PRESIUNE A DE UMFLARE

Ca urmare a sorbţiei, în lemn apar presiuni de umflare, care, datorită valorilor

apreciabile atinse, pe vremuri erau folosite la despicarea pietrei. În acest scop se utilizau

94
pene din lemn, care se introduceau în găuri special practicate în piatră şi apoi erau
umezite pentru a se umfla şi a produce crăparea acesteia.

95
 Pentru cunoaşterea evoluţiei valorilor presiunii de umflare, s-au făcut cercetări de
laborator asupra lemnului de duramen de pin silvestru, folosind epruvete, în stare
anhidră, cu baza 12x12 mm şi înălţimea în lungul fibrei de 8 mm (Ugolev, B. N., 1986).
Umezirea s-a făcut prin cufundarea în apă distilată. S-a constatat (fig. 7) că, în timpul
umflării, în lemn ia naştere o presiune, care, iniţial, creşte timp de circa 40 min,
ajungând la o valoare maximă după care se stabilizează (după unii, presiunea de
umflare maximă s-ar realiza în jurul umidităţii de 100%). De asemenea, a reieşit că
presiunea de umflare pe direcţie tangenţială este mai mare decât cea înregistrată pe
direcţie radială.
Alte cercetări întreprinse au dus la
constatarea că, în condiţii de temperatură
obişnuită, presiunea de umflare pe
direcţie tangenţială se ridică la lemnul de
fag la 3,87 MPa şi la lemnul de duramen
de stejar la 3,10 MPa.

Fig. 7 Variaţia presiunii de umflare a

lemnului de duramen de pin silvestru
cufundat în apă: 1 – în direcţie radială; 2
– în direcţie tangenţială

Presiunea de umflare pe direcţie radială

determinată la lemnul de duramen de
stejar
este de numai 1,54 MPa.
A mai rezultat că, la speciile răşinoase, ca şi la unele specii foioase (nu şi la speciile
cu porii împrăştiaţi), între care stejarul, presiunea de umflare pe direcţie tangenţială
este de 1,5-2 ori mai mare decât cea pe direcţie radială. La temperaturi mai ridicate,
concomitent cu creşterea elasticităţii lemnului, presiunea de umflare se micşorează.
0
Astfel, la o temperatură de 83-86 C, presiunea de umflare scade la aproximativ jumătate
faţă de cea stabilită la temperatura obişnuită. Totodată s-a văzut că lemnul ţinut în aer
saturat cu vapori de apă realizează, în condiţii de temperatură egală, o presiune de
umflare mai mare decât cel ţinut în apă, diferenţa dintre valorile acesteia ridicându-se
uneori la câteva zeci de procente.
În construcţii, presiunea de umflare poate conduce la producerea de fisuri în
zidărie, în cazul în care grinzile introduse în operă au, la început, o umiditate prea mică.
Tot odată, parchetul folosit prea uscat, cu timpul suferă denivelări.

COLAPSUL

Colapsul este un defect de uscare a lemnului, drept urmare acesta din urmă având
celulele strivite, aproape complet lipsite de lumen şi cu pereţii degradaţi, iar la exterior
prezentând un aspect vălurat. Colapsul este cauzat de contragerea excesivă şi neregulată
a pieselor de lemn şi respectiv de presiunile înalte care apar în pereţii celulari, în
condiţiile în care, în timpul uscării artificiale al temperatură ridicată, apa este forţată de
căldură să se evapore fără ca difuziunea ei spre exterior să poată avea loc. Aburirea
lemnului poate preveni producerea colapsului. De asemenea, în cazul când lemnul este
uscat la temperaturi mai joase acest defect nu se întâlneşte.

UMFLAREA LEMNULUI în ALTE LICHIDE DECÂT APA

96
 Umflarea lemnului în alte lichide se produce în mod diferit comparativ cu
umflarea datorită apei.

97
 În soluţii cu caracter acid umflarea este inferioară aceleia produsă în apă, în timp
ce în soluţii concentrate de săruri, aceasta este mai accentuată (Suciu, P., 1975).
Cercetările întreprinse de Platon, V. (citat de Ghelmeziu, N., 1957) au scos în
evidenţă că lemnul de molid introdus în diferite substanţe organice prezintă valori ale
umflării pe direcţie tangenţială inferioare faţă de cele ale umflării în apă. Astfel,
umflarea este mai mică în ulei mineral (în raport de 16,7), petrol (10,5), ulei de in fiert
(8,09), creozot (7,88), neofalină (6,86), xilen (5,9), benzină (5,37).
Se remarcă de asemenea o legătură strânsă între mărimea umflării şi constanta
dielectrică a diferitelor lichide cu care lemnul este adus în contact, ea crescând cu
creşterea valorilor acesteia din urmă şi invers. De exemplu, formamida în soluţie de
30%, având constanta dielectrică de 1,55 ori mai mare ca a apei, provoacă o creştere a
umflării lemnului de mesteacăn, comparativ cu umflarea datorită acesteia din urmă, de
1,2 ori. În schimb, acetona, cu constanta dielectrică de 4 ori mai mică, produce o
micşorare a umflării lemnului de pin silvestru de 1,5 ori. În prezenţa kerosenului, a
cărui constantă dielectrică este de circa 40 de ori mai mică decât a apei, practic, lemnul
nu se umflă (Ugolev, B.N., 1986).

CONTRAGEREA DE FRIG

Contragerea de frig are loc atunci când lemnul umed este supus la temperaturi
0
scăzute (sub 0 C). Contragerea de frig este diferită de contragerea de natură termică.
La reîncălzirea lemnului care a suferit contragere de frig, se produce reumflarea,
însoţită de fenomenul de histerezis.

98
 PERMEABILITATEA LEMNULUI LA LICHIDE ŞI GAZE

Prin permeabilitatea la lichide şi gaze se înţelege proprietatea lemnului de a

permite trecerea acestora, sub presiune, prin masa lui.
La efectuarea determinărilor privind această însuşire, ca lichid se foloseşte de
regulă apa, iar drept gaze se iau în considerare mai cu seamă aerul sau azotul, condiţia
fiind ca lemnul să nu fie atacat la contactul cu substanţele respective.
Permeabilitatea lemnului, îndeosebi la lichide, interesează în cazul întrebuinţării
pentru confecţionarea ambarcaţiilor, conductelor, butoaielor, precum şi pentru
cunoaşterea posibilităţilor de impregnare cu substanţe antiseptice şi ignifuge, sau la
stabilirea tratamentelor de aplicat în cazul prelucrării chimice.

PERMEABILITATEA LA LICHIDE

Sub influenţa presiunii, lichidele circulă în lemn prin sistemul capilar alcătuit din
golurile celulare, punctuaţiile din pereţii celulari şi canalele microscopice ale pereţilor
celulari respectivi.
În cazul speciilor foioase, permeabilitatea la lichide este de câteva ori mai mare
decât la speciile răşinoase. Totodată, în lungul fibrei, lemnul este mult mai permeabil
decât pe direcţie transversală. O influenţă favorabilă în cazul permeabilităţii pe direcţie
perpendiculară pe fibre au razele. La o serie de specii răşinoase, ca pin silvestru, molid,
brad, lemnul târziu din componenţa inelelor anuale este de regulă mai permeabil decât
lemnul timpuriu.
Alburnul este relativ permeabil la
lichide, în timp ce duramenul, ca şi lemnul
matur sunt, în general, puţin permeabile şi
uneori chiar impermeabile. Circulaţia
lichidelor în duramen este împiedicată de
prezenţa substanţelor extractibile,
experienţele dovedind că după
îndepărtarea acestora prin tratare cu
alcool-benzen permeabilitatea creşte, în
mod substanţial la pin şi ceva mai puţin la
molid şi larice. La brad se obţin rezultate
bune îndepărtând substanţele extractibile
cu metanol sau acetonă.

Fig. 1 Schema aparatului pentru

determinarea coeficientului de
permeabilitate la lichide a lemnului

Determinarea permeabilităţii la
lichide se face cu ajutorul aparatului a
cărui schemă este redată în figura 1 şi în
principiu, constă în măsurarea cantităţii
de lichid care poate pătrunde într -o
epruvetă de lemn, în unitatea de timp, la o
anumită presiune.
Epruvetele necesare pentru
efectuarea încercărilor (fig. 2) sunt de
formă cilindrică şi au diametrul de 50 mm

99
şi înălţimea până la 150 mm. Debitarea lor
este astfel efectuată

100
astfel încât înălţimea acestora să fie orientată pe direcţie longitudinală-paralelă cu
fibrele (fig. 2,a), pe direcţie tangenţială-tangentă la inelele anuale (fig. 2,b) sau pe
direcţie radială-paralelă cu una din razele lemnului (fig. 2,c) . Ele nu trebuie să prezinte
crăpături care să permită trecerea lichidelor. Suprafeţele plane ale acestora trebuie să
fie prelucrate fin, în timp ce suprafaţa laterală trebuie acoperită cu o peliculă
impermeabilă, pe bază de parafină sau răşini sintetice, care să pătrundă în lemn până la
cel mult 1,5 mm.

Fig. 2 Forma epruvetelor

pentru determinarea
coeficientului de
permeabilitate la lichide şi gaze
a lemnului. a – axială; b –
tangenţială; c – radială.

Înainte de efectuarea
încercărilor, epruvetele se
condiţionează, aducându-le la
umiditatea prescrisă. Dacă
lichidul folosit la determinare
produce umflarea lemnului,
umiditatea se aduce la o valoare
superioară punctului de saturaţie
a fibrei. În cazul fiecărei
determinări se supun încercărilor trei epruvete.
Pentru efectuarea încercărilor, rezervorul 5 al aparatului se umple cu lichidul ales,
căruia i se cunosc densitatea şi vâscozitatea la temperatura de lucru. se încălzeşte
rezervorul până la temperatura corespunzătoare.
Epruveta, condiţionată şi protejată lateral cu pelicula impermeabilă, se cântăreşte
cu precizia de 0,01 g, stabilindu-se masa ei iniţială m i,. Se fixează epruveta între
corpurile 1 şi 2 ale aparatului şi, înainte de a fi strânse cu şuruburile 8, garniturile de
etanşare 7 se aşează astfel încât o parte a suprafeţei bazelor epruvetei, cu diametrul de
40 mm, prin care urmează a trece lichidul, să rămână liberă.
Se aduce aparatul la presiunea de regim, realizată cu aer comprimat, manevrând
în acest scop robinetul 10 al racordului de aer 3.
Odată aparatul pregătit, se trece la efectuarea determinării propriu-zise,
deschizând robinetul 11 şi lăsând lichidul să treacă în corpul 1. Datorită presiunii la care
este supus, lichidul străbate masa epruvetei, după care este colectat în recipientul 6.
După epuizarea perioadei de timp prevăzută pentru efectuarea determinării, robinetul
11 se închide. După efectuarea operaţiilor menţionate, aparatul se demontează, se
recântăreşte epruveta, cu aceeaşi
precizie, aflându-se masa ei finală mf şi, de asemenea, tot prin cântărire, se stabileşte
cantitatea de lichid colectată în recipientul 6.
Pe baza rezultatelor obţinute se calculează debitul de lichid introdus în epruvetă şi
coeficientul de
permeabilitate.
Debitul de lichid introdus în epruvetă este dat de
relaţia:

Q1 +Q2 3
Q= t.ρ [m /s], (1)

101
în care: Q1 este cantitatea de lichid introdus în epruvetă, egală cu diferenţa mf – mi, în
kg; Q2
– cantitatea de lichid colectat în recipient la sfârşitul încercării, în kg; t – durata
determinării, în s; ρ – densitatea lichidului la temperatura la care s-a făcut
determinarea, în kg/m3.
Coeficientul de permeabilitate este dat de expresia.

102
 Q.L 2
K p = A.p [m /Pa.s] (2)
unde: L este lungimea epruvetei, măsurată pe direcţia de curgere, în m; A - aria
2
suprafeţei utile a epruvetei, în m ; p – presiunea de lucru, în Pa.
Rezultatul încercării este dat de media valorilor stabilite cu ajutorul celor trei
epruvete.

PERMEABILITATEA LA GAZE

Permeabilitatea la gaze a lemnului este mult mai bună decât permeabilitatea la

lichide, ceea ce necesită o perioadă de timp mai scurtă a determinărilor de laborator.
Totodată, cercetările întreprinse au scos în evidenţă câteva particularităţi în legătură
cu variaţia cesteia în raport cu diferiţii factori de influenţă (Ugolev, B.N., 1986).
Permeabilitatea la gaze în lungul fibrelor, superioară, ca şi în cazul permeabilităţii la
lichide, celei perpendiculare pe fibre, o depăşeşte pe aceasta din urmă de câteva zeci
de ori. La fel, pe direcţie radială, permeabilitatea la gaze este superioară aceleia pe
direcţie tangenţială, fiind mai mare de 2-5 ori la pinul silvestru şi de circa 10 ori la
molid.
La pinul silvestru, duramenul este de 10-15 ori mai puţin permeabil la aer,
comparativ cu alburnul.
În urma unor studii comparative privind permeabilitatea la azot pe direcţie
radială, efectuate asupra speciilor răşinoase din Siberia, a reieşit că cel mai mare
coeficient de permeabilitate se înregistrează în alburnul de pin silvestru, valorile
-3 -4 2
minime şi maxime determinate fiind 2,22 · 10 şi respectiv 4,6 · 10 m /(s MPa). La
alburnul de larice şi îndeosebi de molid, valorile determinate au fost ceva mai reduse,
pentru ca la brad alburnul să se dovedească a fi aproape impermeabil la azot. În
general însă, exceptând cazul bradului, alburnul are o permeabilitate mai bună decât
duramenul. Cea mai mare permeabilitate a duramenului se înregistrează la molid şi pin
silvestru. Urmează, cu valorile inferioare, duramenul de brad (depăşindu-se totuşi
valorile stabilite la alburn) şi, cu permeabilitate minimă, cel de larice.
Corelaţia strânsă cu valorile permeabilităţii la lichide şi durata de timp a
determinării lor mult mai scurtă fac ca valorile permeabilităţii la gaze să fie considerate
satisfăcătoare ca precizie pentru estimarea capacităţii de impregnare cu diverse soluţii a
lemnului.

PROPRIETĂŢI TERMICE. LEMNUL CA MATERIAL IZOLATOR TERMIC

În domeniul construcţiilor domeniul se consideră că sunt izolatoare sub raport termic

materialele a căror conductivitate termica X are valoarea 0,02 -0,16 W/(m • °K). În ceea
ce priveşte lemnul, conductivitatea sa termică se încadrează între limitele respective
doar la valori joase ale temperaturii şi umidităţii.
În general, speciilor forestiere cu lemn moale, poros, îi corespund conductivit ăţi termice
mai reduse, respectiv rezistenţe la transfer termic (rezistenţe termice) mai mari,
comparativ cu cele având lemn tare, cu porozitate mică, influenţa fiind cu atât mai
accentuată cu cât volumul porilor este mai important. Se precizează că prin rezistenta la
transfer termic se înţelege raportul:
∂
R= λ

103
 Umiditatea prezentă în pori reduce însă considerabil proprietăţile izolante ale
materialelor de construcţii, inclusiv ale lemnului. Conductivitatea termica pentru
materialele cu o anumita umiditate se calculează după relaţia aproximativă:

λ um = k λ
în care λ este conductivitatea termică pentru materialul uscat, iar k - un coeficient de
multiplicare.
Experimental, s-a constatat că pentru o umiditate obişnuită, de 5 - 10%, a unui
perete, conductivitatea termică a materialului încorporat în acesta poate creşte de două
ori faţă de conductivitatea aceluiaşi material în stare absolut uscată. În conformitate cu
relaţia:
λ
a=∂ c
în care a - este coeficientul de difuzitate termică; λ, conductivitatea , conductivitatea
mică; δ,
; c, căldura specifică masică, inerţia termică, considerate independent, ar presupune
pentru a fi realizată, optarea pentru materiale de construcţii cu densitate şi căldura
specifică masică mari. În practică însă, întrucât se au în vedere şi alte elemente, care ţin
cont de condiţiile concrete în care urmează să lucreze materialul ales (temperatura,
umiditate, agenţi mecanici sau chimici), se adoptă materiale cu proprietăţi
termoizolante diminuate, dar beneficiind de o bună stabilitatea mecanică.
Arderea lemnului reprezintă procesul de transformare oxidativă a acestuia, însoţit
de degajarea de căldură.
Combustia, în general este un termen sinonim cu cel al arderii, constituie un proces
care urmăreşte în primul rând producerea de energie termică în timp ce arderea poate
urmări şi obţinerea unor produşi chimici valoroşi.
Arderea şi mai cu seamă procesul pe care aceasta îl include, combustia, sunt
asociate cu o emisie de radiaţie, preponderent în spectrul vizibil (flacăra).
Lemnul, privit drept combustibil, este un material care arde cu viteză mică în contact cu
oxigenul din aer, cu formare de dioxid de carbon, apă şi cenuşă şi cu dezvoltare de
căldură, fiind folosit actualmente îndeosebi în economia casnică.

DIFUZIVITATEA TERMICĂ

Difuzivitatea termică este o proprietate ce caracterizează uşurinţa cu care se

transferă căldura în cuprinsul lemnului. Într-o altă accepţiune, difuzivitatea termică,
numită şi conductivitatea temperaturii, caracterizează capacitatea materialului lemnos
ca, sub influenţa unui corp încălzitor, să-şi ridice temperatura cu o anumită viteză şi să-
şi egalizeze temperatura în întreaga masă.
Coeficientul de difuzitate termică se calculează determinând raportul dintre
conductivitatea termică λ şi produsul densităţii δ cu căldura specifică masică c:

λ 2
a = ∂ c [m /s] .

Coeficientul de difuzivitate termică este numeric egal cu cantitatea de căldură ce

străbate unitatea de suprafaţă a unui cub, în unitatea de timp, la un gradient unitar.
Se ştie faptul că la un corp omogen, diferitele puncte din direcţia transferului
termic au temperaturi diferite, în timp ce punctele aflate în interiorul corpului la
distanţe egale de suprafaţa care primeşte căldura au aceeaşi temperatură.

104
 La corpurile neomogene, punctele egal distanţate de suprafaţa care primeşte
căldura, putând avea valori diferite ale căldurii specifice, pot avea temperaturi diferite;
cu cât căldura specifică a unui astfel de punct este mai mare, cu atât temperatura sa va
fi mai mică.
în condiţii termice identice, corpul cu coeficientul de difuzivitate termică
superioară se va încălzi şi se va răci mai uşor şi invers. Valoarea numerică redusă a
coeficientului de difuzivitate termică indică un material cu inerţie termică mare.
Coeficientul de difuzivitate termică depinde, ca şi conductivitatea termică, de,
densitatea lemnului uscat. Dar, în timp ce odată cu creşterea densităţii lemnului uscat,
conductivitatea termică creşte, coeficientul de difuzivitate termică, aşa după cum reiese
din relaţia de mai sus, se micşorează. Invers, atunci când densitatea lemnului uscat se
micşorează, conductivitatea termica scade, iar coeficientul de difuzivitate termică se
majorează. Creşterea coeficientului de difuzivitate termică, îndeosebi la valori ale
densităţi lemnului uscat mai mici de 400 kg/m 3 este în strânsă legătură cu prezenţa
sporită în masa lemnului a aerului al cărui coeficient de difuzivitate termică (2,39 • 10 -5
m2/ s, la presiunea de 760 mm Hg şi temperatura de 20°C) este de peste 100 ori mai
mare decât cel substanţei lemnoase (circa 2,0 • 10 -7 m2/s, la temperatura de 25°C).
Influenta umidităţii asupra coeficientului de difuzivitate termică, la pinul silvestru,
când transferul termic are loc perpendicular pe fibre şi temperatura este de 25°C, se
prezintă în figura 1.

Fig. 1 Variaţia conductivităţii şi coeficientului de difuzivitate termică în cazul

lemnului de pin silvestru, în funcţie de umiditate, transferul de căldură având loc în
direcţia radială, la temperatura de 25 0 C.
Aşa după cum reiese din mersul curbei care ilustrează variaţia coeficientului
respectiv, la valori ale umidităţii din domeniul apei legate, coeficientul de difuzivitate
termică este maxim, cifrându-se la circa 2,0-10 -7 m2/s.
După depăşirea punctului de saturaţie a fibrei, coeficientul de difuzivitate termică
-7
scade bruse, urmând apoi un mers continuu descrescător şi ajungând la circa 1,3 • 10
m 2 /s la umiditatea de 130 %. Descreşterea valorilor acestei caracteristici începând cu
momentul în care în lemn îşi face simţită prezenţa apa liberă este o consecinţă a faptului
că, în comparaţie cu aerul pe care îl înlocuieşte, apa are la presiunea normală un
coeficient de difuzivitate termică mai mic de peste 150 ori. Concomitent, timpul de
încălzire a lemnului creşte.
Un alt factor de care depinde valoarea coeficientului de difuzivitate termică este direcţia
în care se produce transferul termic. Când transferul termic se face în lungul .fibrelor,

105
coeficientul de difuzivitate termică este mai mare decât în cazul transferului
perpendicular pe fibre şi anume la fag de 2,2 ori, la stejar de 2,5 ori, la molid de 2 ori.

106
În direcţie radială coeficientul de difuzivitate termică este mai mare cu 15 % decât în
direcţie tangenţială.

PROPRIETĂŢI ELECTRICE Ş1 MAGNETICE

REZISTENŢA Ş1 CONDUCTIBILITATEA ELECTRICĂ

Rezistenţa electrică (ohmică) este mărimea fizică ce caracterizează proprietatea

unui conductor de a se opune trecerii prin el a curentului electric. Ea are ca unitate de
măsură ohmul (Ω).
Conductibilitatea electrică este proprietatea unor corpuri de a fi străbătute de
curentul electric, atunci când li se aplică o diferenţă de potenţial electric.
Un conductor are rezistenţa electrică proporţională cu lungimea l şi invers
proporţională cu aria s a secţiunii sale:
R = ρ l [Ω] (1)
s

Coeficientul de proporţionalitate ρ din relaţia (1) poartă numele de rezistivitate sau

rezistenţă electrică specifică, aceasta reprezentând rezistenţa electrică a unui cub dintr-
un anumit material, cu latura de 1 m. Unitatea de măsură a rezistivităţii este ohm-
metrul (Ω • m).
Inversul rezistivităţii poartă numele de conductivitate electrică (conductanţă
specifică), mărime ce caracterizează conductibilitatea electrică şi are ca unitate de
măsură siemensul pe metru :

γ= l [S/m]. (2)
ρ

În tabelul (1) sunt înregistrate unele date privind rezistivitatea lemnului în stare
absolut uscată pentru câteva specii forestiere. Comparând aceste valori cu valorile
corespunzătoare altor materiale, între care unele metale, prezentate în tabelul (2),
rezultă că lemnul în stare absolut uscată constituie un material izolator (la materialele
6 15
dielectrice, rezistivitatea este cuprinsă între 10 şi 10 Ω • m).
Tabelul
1
0
Rezistivitatea lemnului în stare absolut uscată, la temperatura de 20 C, pentru câteva
specii
forestiere

Din datele înscrise în tabelul 1, reiese de asemenea că, pe direcţia perpendiculară

pe fibre, rezistivitatea este de aproximativ de 1 la 10 ori mai mare decât în lungul

107
fibrelor. Lemnul conduce deci ceva mai bine curentul electric în lungul fibrelor decât
perpendicular pe

108
 fibre. De asemenea, rezistivitatea este ceva mai mică pe direcţie radială decât pe
direcţie tangenţială.

Tabelul
2
0
Rezistivitatea câtorva materiale la temperatura de 20 C

Creşterea umidităţii lemnului în domeniul apei legate (mai exact, între 0 şi 20%,
aşa după cum se poate observa din datele consemnate în tabelul 3), are drept consecinţă
micşorarea rezistivităţii, acesta devenind bun conducător de electricitate.
Rezistivitatea lemnului scade până la atingerea punctului de saturaţie a fibrei, după
care, în domeniul apei libere, rămâne practic neschimbată.. Se apreciază că faţă de o
descreştere de zeci de milioane de ori până la punctul de saturaţie a fibrei, peste acest
punct rezistivitatea scade doar de câteva zeci sau sute de ori.

Tabelul 3
0
Rezistivitatea lemnului având diferite umidităţi, la temperatura de 20 C, pentru câteva
specii
forestiere (după Beldeanu, 2008)

Rezistivitatea lemnului este influenţată de temperatură, la creşterea acesteia din

urmă ea micşorându-se. Cea mai mare influenţă se remarcă la umidităţi relativ mici ale
lemnului. Astfel, în cazul creşterii temperaturii de la 20 la 94°C, valorile rezistivităţii se
micşorează de circa 106 ori la lemnul absolut uscat şi doar de circa 102 ori la lemnul
având umiditatea de 22
- 24%. La temperaturi negative, rezistivitatea creşte. Spre exemplu, pentru lemnul de
mesteacăn cu umiditatea de 76 %, la temperatura de 0°C s-a determinat o valoare a
rezistivităţii de numai 1,2 • 10 Ω • m, în timp ce la temperatura de -24°C rezistivitatea se
ridică la 1,02 • 102 Ω • m.
Diferite tratamente aplicate lemnului pot avea drept consecinţă modificarea
conductibilităţi electrice a acestuia. Ca urmare a impregnării cu uleiuri sau răşini,
conductibilitatea electrică se micşorează, iar prezenţa sărurilor minerale solubile în apă,
a unor electroliţi, depuşi în lemn datorită tratamentului cu substanţe antiseptice sau
ignifuge, ori în urma contactului prelungit cu apa de mare, o fac să crească. Creşterea

109
conductibilităţii electrice este relativ mică la umidităţi ale lemnului sub 8 %, dar devine
semnificativă la valori ale acesteia mai mari de 10 -12 %.

110
 Legătura acestor proprietăţi cu diferiţii factori de influenţă stă la baza construcţiei
aparatelor electrice pentru determinarea umidităţii lemnului, Aceste aparate asigură o
precizie satisfăcătoare a rezultatelor la valori ale umidităţii inferioare punctului de
saturaţie a fibrei, respectiv în zona cu puternică influenţă a umidităţii asupra
conductibilităţi electrice.

RIGIDITATEA DIELECTRICĂ

Rigiditatea dielectrică este o mărime ce caracterizează rezistenţa unui material

izolant la trecerea curentului electric, exprimată prin valoarea minimă a intensităţii
câmpului electric care poate produce străpungerea electrică a acestuia, în condiţii
determinate.
În cadrul unor determinări întreprinse la lemn (Ugolev, B.N., 1986), s-au încercat
epruvete prismatice cu dimensiunile 50 x50x5 mm, cu grosimea în zona de lucru de 3
mm la măsurătorile privind rigiditatea dielectrică în lungul fibrelor şi respectiv de 2 mm
la măsurătorile privind rigiditatea dielectrică perpendicular pe fibre, tensiunea aplicată
crescând, cu viteza de 250 ± 50 V/s, până la producerea străpungerii.
Calculele s-au efectuat cu ajutorul relaţiei:
U
B
Er = [kV/mm], (1)
h

în care Er este rigiditatea dielectrica, în kV/mm, UB - tensiunea de străpungere, în kV şi

h - grosimea epruvetei în zona de lucru.

Tabelul
1

Date privind rigiditatea dielectrică a lemnului

În conformitate cu datele precizate în tabelul 1, valorile rigidităţii dielectrice a

lemnului diferă, în principal, în raport cu direcţia structurală şi cu umiditatea, fiind,
ceva mai puţin influenţate de specie. În cazul lemnului în stare absolut uscată, valorile
aferente direcţiilor radială şi tangenţială sunt de circa 4-7 ori mai mari decât celor

111
aferente direcţiei longitudinale. Odată cu creşterea umidităţii, rigiditatea dielectrică se
micşorează şi în acelaşi

112
timp scade şi diferenţa dintre valorile corespunzătoare diferitelor direcţii structurale ale
lemnului.
Comparativ cu o serie de alte materiale izolatoare, lemnul prezintă valori ale
rigidităţii dielectrice mai mici. Spre exemplu, la sticlă valoarea acestui parametru
măsoară 30 kV/mm, iar la polietilenă 40 kV/mm.

CONSTANTA DIELECTRICĂ (PERMITIVITATEA RELATIVĂ)

Un condensator plan, având armăturile, paralele, separate printr- un dielectric,

poate înmagazina o anumită sarcină electrică. Raportul dintre valoarea acestei sarcini şi
tensiunea stabilită între armaturi reprezintă capacitatea electrica C a condensatorului,
mărime fizică exprimată în farazi, ce se calculează cu ajutorul relaţiei:

C = ε .S [F] (1)
d

în care ε este permitivitatea mediului dintre armături, în F/m, S - suprafaţa uneia dintre
2
plăci, în m şi d - distanţa dintre armături, respectiv grosimea dielectricului, în m.
Constanta dielectrică (permitivitatea relativă) este o mărime adimensională şi se
determină calculând raportul dintre capacitatea C a condensatorului cu dielectric între
armături şi capacitatea C0 a aceluiaşi condensator, dar cu vid între armături:

εr = C (2)
C0
În tabelul 1 se redau valorile constantei dielectrice pentru câteva materiale.
Tabelul
1
Date privind constanta dielectrică a unor materiale

Constanta dielectrică a lemnului este influenţată de densitatea, umiditatea şi

temperatura lemnului, de specia lemnoasă, de frecvenţa curentului electric. Valorile
acesteia se majorează odată cu creşterea atât a densităţi cât şi a umidităţii. Influenţa
densităţii este însă ceva mai mică în comparaţie cu cea a umidităţii. Explicaţia este dată
de faptul că în cazul apei, constanta dielectrică are o valoare foarte ridicată (ε r = 81) în
timp ce în cazul lemnului în stare absolut uscată, valoarea acestei caracteristici oscilează
doar între 2 şi 5 (în funcţie de frecvenţa curentului electric). Curbele din figura 1
ilustrează variaţia constantei dielectrice, pentru frecvenţa de 5 MHz, în funcţie de

113
umiditate şi de masa volumică. O influenţă similară a umidităţii asupra constantei
dielectrice se constată la un diapazon larg de frecvenţe.

114
 Din datele înscrise în tabelul 2 , reiese că mai cu seamă la umidităţi mari valorile
constantei dielectrice depind de specia lemnoasă luată în considerare.
Creşterea temperaturii conduce , de asemenea, la majorarea constantei dielectrice.

Fig. 1 Variaţia constantei dielectrice a lemnului, perpendicular pe fibre, în funcţie de

densitatea ρ0 a acestuia la diferite umidităţi (frecvenţa curentului electric 5 MHz)

Unele abateri de la ceastă regulă au loc la temperaturi ridicate, aşa cum se

0
manifestă lemnul de molid la temperaturi mai mari de 60 C au loc diminuări ale
valorilor acestei caracteristici (fig. 2)

115
 Fig. 2 variaţia constantei dielectrice a lemnului de molid, perpendicular pe fibre, în
funcţie de umiditate şi temperatură, la frecvenţa de 3 MHz
Tabelul
1

Date privind variaţia constantei dielectrice şi factorului de pierdere dielectrică în funcţie

de umiditate, la lemnul câtorva specii forestiere, perpendicular pe fibre, în domeniul
frecvenţelor foarte înalte (2,4 GHz), la temperatura ambiantă (20°C)

La umidităţi constante ale lemnului, creşterea frecvenţei conduce la diminuarea

constantei dielectrice. Spre exemplu, după K r ö n e r, K. (citat de Suci u. P., 1975),
încercări efectuate la lemnul de fag, cu umiditatea de 12 %, perpendicular pe fibre, au
pus în evidenţă că unei creşteri a frecvenţei de la 3 • 102 la 109 Hz îi corespunde o
reducere aproximativ la jumătate a valorii constantei dielectrice.

PIERDERI DE PUTERE ÎN DIELECIRIC

Într-un. condensator funcţionând în regim periodic permanent, în condiţiile

unei conductivităţi electrice foarte mici a dielectricului, cât şi datorită procesului
ciclic de polarizare - depolarizare cauzat de curentul alternativ aplicat, au loc
pierderi de putere, care produc încălzirea dielectricului.
Pierderile de putere în dielectric, numite şi pierdere dielectrică se caracterizează
prin factorul de pierdere dielectrica tg δ, δ reprezentând complementul unghiului de
defazaj φ,
π
dintre sarcina condensatorului şi tensiunea aplicată armăturilor acestuia ( ∂ = 2 - φ) .
Cu cât

este mai mare pierderea dielectrică, cu atât şi unghiul δ este mai mare.
Factorul de pierdere dielectrică reprezintă măsura părţii de energie acumulată în
condensator, care se transformă în căldură.
Pierderile de putere în dielectric ale lemnului sunt influenţate de aceiaşi factori şi
aproximativ în acelaşi mod ca şi constanta sa dielectrică. Se manifestă de asemenea o
interacţiune complexă a acestor factori, care îşi pune şi ea amprenta asupra pierderii
dielectrice.
In figura 1, se prezintă variaţia pierderii dielectrice în funcţie de umiditate şi
temperatură, remarcându- se că odată cu creşterea valorilor acestora din urmă, factorul
de pierdere dielectrică tgδ se majorează.

116
Valorile consemnate în tabelul 1 de la capitolul precedent pun m evidenţă dependenţa
pierderii dielectrice în raport cu specia lemnoasă, dar în limite ceva mai restrânse decât
în

117
cazul constantei dielectrice. S-a observat în acelaşi timp că, la valori mari ale densităţii
lemnului (cazul lemnului densificat), corespund valori ridicate ale constantei şi
pierderilor dielectrice. Curbele redate în figura 2 ilustrează variaţia factorului de
pierdere dielectrică în funcţie de umiditate, la câteva frecvenţe ale curentului electric. În
cazul lemnului absolut uscat, factorul de pierdere dielectrică înregistrează un maxim la
frecvenţa de 106 Hz. La lemnul cu umidităţi crescânde , mergând până la circa 7 %,
7
maximul se realizează la frecvenţa de 10 Hz, iar la umiditatea de 12 % factorul de
pierdere dielectrică ajunge la valoarea maximă la frecvenţa de 109 Hz.

Fig. 1 Variaţia factorului de pierdere dielectrică tgδ, la lemnul de molid,

perpendicular pe fibre, în funcţie de temperatură şi umiditate (frecvenţa 3 Mhz)

Cunoştinţele privind pierderea dielectrică şi constanta dielectrică au importante

aplicaţii practice, interesând în utilizarea curenţilor de înaltă frecvenţă (CIF) la uscarea
şi încleierea lemnului, la dezgheţarea superficială a buştenilor înaintea cojirii şi debitării
cherestelei, ca şi la măsurarea umidităţii lemnului cu ajutorul aparatelor electrice.
Utilizarea curenţilor de înaltă frecvenţă la uscarea lemnului prezintă
particularitatea că încălzirea se produce în întreaga masă a acestuia. În porţiunile
uscate, pierderea dielectrică descreşte, ceea ce face ca acestea să se încălzească mai
puţin, evitându- se astfel supraîncălzirile şi pierderile de energie. Procesul de uscare
trebuie condus în aşa fel încât frecvenţa curentului electric să corespundă valorilor
maxime ale pierderii dielectrice. Acest fapt impune urmărirea descreşterii umidităţii de-
a lungul procesului de uscare şi corectarea

118
frecvenţei curentului. Pentru umidităţi oscilând între 0 şi 7 %, diapazonul de frecvenţă
optim este cuprins între 106 şi 107 Hz, iar umidităţile variind între 50 §i 70% frecvenţa
5 6
va fi mai mică, având valori între 10 şi 10 Hz (Boevskaia, I. A., Portni k, J.I.,
Meremianin, Iu. I., 1986).

Fig. 2 Variaţia factorului de pierdere dielectrică în funcţie de umiditatea lemnului, la

diverse frecvenţa ale curentului electric..

Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că uscarea şi încleierea lemnului în curenţi de

înaltă frecvenţă prezintă avantajul că adezivul, căruia, datorită umidităţii mai mari, îi
corespunde o valoare a factorului de pierdere dielectrică tgδ superioară, va absorbi mai
multă energie decât lemnul şi în consecinţă se va încălzi şi usca mai repede.
În cazul măsurării umidităţii cu aparate electrice, pentru a se asigura o precizie cât
mai bună a rezultatelor, determinarea trebuie efectuată la frecvenţe care conduc la
valori minime ale factorului de pierdere dielectrică tgδ. Se are astfel în vedere că prin
această metodă se măsoară o rezistenţă complexă, care depinde atât de constanta
dielectrica εr , cât şi de factorul de pierdere dielectrica tgδ. Ori, umiditatea ca şi masa
volumică a lemnului influenţând foarte puţin constanta dielectrica ε şi foarte mult
factorul de pierdere dielectrica tgδ, se impune ca ponderea acestui ultim parametru în
rezultatul determinării să fie cât mai redusă, de unde şi necesitatea unei valori minime a
lui.

PROPRIETĂŢI PIEZOELECTRICE

119
 Prin proprietăţi piezoelectrice se înţelege capacitatea de polarizare electrică a unor
substanţe cristaline, în urma aplicării de tensiuni mecanice la suprafaţa lor (efect
piezoelectric direct) şi respectiv, capacitatea de modificare a dimensiunilor acestor
substanţe într-un câmp electric variabil (efect piezoelectric invers).
Fenomenul, întâlnit la cristale, a fost pus în evidenţă şi la unele materiale
anizotrope, între care şi lemnul. În cazul acestuia, s-a stabilit ca proprietăţile,
piezoelectrice se datorează prezenţei celulozei, compus având moleculele asociate în
microfibrile, ce conţin domenii cu ordonare ridicata (cristaline).
Intensitatea polarizării lemnului este proporţională cu mărimea tensiunilor
mecanice produse sub acţiunea forţelor exterioare. Cel mai mare efect piezoelectric se
înregistrează la solicitările de compresiune şi tracţiune sub unghiul de 45° faţă de
direcţia fibrelor. Tensiunile orientate strict în lungul fibrelor sau perpendicular pe fibre
nu produc nici un efect piezoelectric. De asemenea efectul piezoelectric maxim este
întâlnit la lemnul absolut uscat, dispărând complet la umiditatea de 6 - 8%. Un alt factor
de influenţă este temperatura, a cărei creştere până la 100°C face ca efectul piezoelectric
să se majoreze. Proprietăţile piezoelectrice au aplicaţii importante în aprofundarea
cercetărilor referitoare la structura fină a lemnului, la cercetarea anizotropiei lemnului
natural şi a materialelor lemnoase.

PROPRIETĂŢI MAGNETICE

Dacă un material este aşezat într-un câmp magnetic, în interiorul acestuia pot lua
naştere dipoli magnetici. Materialul respectiv suferă, în acest caz, o polarizare
magnetică, se magnetizează. Intensitatea de magnetizare M a corpului în speţă
raportată la intensitatea câmpului magnetic H corespunzător, reprezintă aşa numita
susceptibilitate magnetică:
χm= M (1)
H

Întrucât atât intensitatea de magnetizare, cât şi intensitatea câmpului magnetic se

exprimă în A/m, susceptibilitatea magnetică este o mărime adimensională.
Întocmai ca aproape toţi compuşii organici, lemnul este considerat un material
diamagnetic, caracterizat prin valori ale susceptibilităţii magnetice negative, de valoare
-6
foarte mică, de ordinul a 10 (în cazul materialelor para - şi feromagnetice,
susceptibilitatea magnetica are valori pozitive). În consecinţă. el poate fi utilizat pentru
construcţia casetelor de radio şi televizor, pentru suporturi de antene ş.a.

PROPRIETĂŢI ACUSTICE ALE LEMNULUI

ELEMENTE GENERALE

Sursele sonore pot produce sunete sau zgomote.

Sunetul este senzaţia percepută de organul auditiv, datorită mişcării oscilatorii, cu
frecvenţa cuprinsă 16 şi 20000 Hz, a particulelor unui mediu elastic. Frecvenţelor mici le
corespund sunete joase (grave) iar frecvenţelor mari sunete înalte (ascuţite).
Se disting sunete pure şi sunete complexe. Sunetul pur este cauzat de o vibraţie
armonică şi prezintă o singura frecvenţă. Sunetul complex este alcătuit dintr- un număr
de sunete pure, ale căror frecvenţe pot constitui sau nu o serie armonică. Totodată, el
conţine un sunet fundamental şi o serie de componente de frecvenţe înalte.

120
 Se menţionează că undele elastice cu frecvenţe peste 20000 Hz, imperceptibile
pentru urechea umană şi care au o energie mult superioară sunetelor, poartă numele de
ultrasunete.

121
 Ultrasunetele au aplicaţii în controlul nedistructiv al calităţii lemnului, în
determinările privind indicii de rezistenţă, rugozitatea, neomogenitatea structurii. Ele
permit să se pună în evidenţă defectele ascunse ale lemnului, spre exemplu întinderea
putregaiului interior în lungul trunchiului, ca şi pe secţiunea transversală a acestuia,
întrucât prezintă particularitatea ca, propagându-se în lemn în zonele afectate, îşi
modifică viteza.
Zgomotul, spre deosebire de sunet, reprezintă vibraţii acustice care conţin
componente cu caracteristici diferite şi cu variaţii dezordonate, concretizate în percepţii
de senzaţii auditive neplăcute, nocive.
Lemnul are proprietatea de a recepţiona şi emite energia sonoră, comportarea sa în
acest sens depinzând atât de caracteristicile sunetelor, cât şi de o serie de factori care îi
sunt proprii, între care umiditatea, densitatea, orientarea fibrelor în raport cu câmpul
energiei sonore, structura pereţilor celulari, dimensiunile elementelor şi formaţiunilor
anatomice, existenţa anumitor substanţe chimice, ca oleorenzine, gume, taninuri etc.
Pătrunzând în lemn, sunetele produc în pereţii celulari ai elementelor anatomice
vibraţii complexe, acestea din urmă dând naştere la frecări interne, care transformă
energia sonoră, astfel că sunetele emise au caracteristici modificate. Totodată, frecările
interne fac ca o parte a energiei sonore să se piardă, prin transformarea acesteia în
căldură.
Pentru a se putea face aprecieri în legătură cu calitatea lemnului utilizat ca materie
primă la confecţionarea instrumentelor muzicale, ca şi a aceluia folosit ca material de
construcţii, este necesară cunoaşterea unor proprietăţii acustice ale acestuia, cum sunt:
viteza de propagare a sunetelor cL rezistenţa (impedanţa) acustică specifică Rs, radiaţia
acustică K, frecarea interna exprimata prin decrementul logaritmic al amortizării
vibraţiilor δ şi factorul de calitate al amortizării vibraţiilor Q, apoi capacitatea de
absorbţie şi respectiv capacitatea de izolaţie fonică
Bibliografie:
1.Beldeanu,D., Produse forestiere si studiul lemnului, Editura Universitatii "Transilvania", 1999

2. Pescarus, P., Studiul lemnului. EDP, 1983

122