CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
CODRUL - Frate cu Românul
CREDO
Trăim sentimentul credinţei că mesajul nostru va
ajunge şi la duşmanii pădurii, la furii ce umblă cu
drujba pe umăr şi cu satârul sub curea şi măcelăresc
„aurul verde” al României, măcelăresc sub văzul
unor gealaţi, numiţi codreni, cu ochi de pavăză, cu
care furii, deţinem informaţii certe, fac jumi-juma,
câştig pe dindouă, aici în Caraş, în pădurile de la apa
Sfârdinului. Nimeni nu aude! Nimeni nu vede! Se
prefac că nu văd, se prefac că nu aud!
Din curoizitate gazetărească am provocat o
discuţie cu un silvicultor de la Ocolul Silvic Mehadia.
Mi-a răspuns în şoaptă: „Va sfătuiesc să nu vă băgaţi
nasul…E o treabă sensibilă, de jos până sus!...” Mafia
lemnului…Caracatiţa s-a întins pecingine peste tot…
S-a dat un comunicat de zile mari: „În Caraş avem
două zone de păduri virgine, luate în ocrotire…!„
Aiurea! În cazul acesta, hoţii de „masă verde” trebuie
sancţionaţi pentru lipsa de professionalism (sic)!
Domnilor mafioţi-hoţi! Vă invităm să credeţi în
puterea miraculoasă a Muntelui, în verticalitatea şi
1
stabilitatea sa, în măreţia celestă, ancestrală. Atenţie
mărită: Muntele are o forţă herculeană, el ţine piept
stihiilor naturii, dezlănţuite fortuit, cu forţa tăria
sa potolesc torentele, liniştesc furtunile, vijeliile
şi zăgăzuiesc puhoaiele, ce cad prăpăd din cer şi ce
şuvoaie ţâşnesc din adâncul pământului! Muntele
salvează oamenii de la moarte. La rândul său se
cere protejat de furii, se vrea populat primăvară de
primăvară cu puieţi de brad, fag şi stejar, vrea ca puii
săi să ajungă la maturitatea de o sută de ani! În cazul
că omul-hoţ îl taie pe el şi pe copii săi, Muntele se va
răzbuna, va semăna moarte în fiecare casă de român,
prioritar va căuta casele unor parlamentari, care fac şi
dreg pentru distrugerea Muntelui, jumi-juma cu mafia
internaţională, cu samsarii din Austria…
Avertisment: domnilor mafioţi! Atenţie la presa şi
presari care vă dau în vileag! Cu poliţia şi cu codrenii
puteţi sta în tihnă la msă…
Redacţia
Continuare pag. 2
 2 CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
Urmare din pag. 1
SAMSARII DIN AUSTRIA ŞI
„AURUL VERDE” ROMÂN…
Motto
Ne-au tot tăiat pădurea
cu brazi, secure străine
de se topea securea
în trunchiuri, de ruşine
că ne taie pădurea.
Pădurea ne-o tăiară
sub tutelare firme
aduse dinafară.
Ah, cum oftau infirme,
tulpini ieşind din ţară.
Alexandru Andriţoiu
În rândurile care urmează doresc să sensibilizez
românii de bună credinţă, iubitori de pădure şi
ponoasele sale, să protejeze „aurul verde”, „aur” tare
preţuit de străini cu osebire de austrieci și germanii.
Am lucrat peste trei decenii în sistemul
informaţional românesc, între inginerii români din
Banat cu care am avut relaţii oficiale, a fost şi regretatul
inginer Petru Bernaz, fiu de preot, de loc de undeva din
părţile Oraviței, de la Secaş sau Seceni. În fine, ne-am
cunoscut în perioada orşoveană, pe când domnul inginer
era într-o funcţie de răspundere la Ifet, o vreme inginer-
şef. Împreună am protejat pădurile din raza Raionului
Orşova. Inginerul Petru Bernaz era tipul omului
deschis, capabil, onest, charismatic, avea o singură
patimă: femeile frumoase, cu picioare cu „mărar” pe
ele şi în forma sticlelor de şampanie franţuzească. La
Orşova nu au fost probleme. Problemele au apărut la
Timişoara. Fusese un timp consilier la Direcţia Silvică,
apoi director la Fabrica de Mobilă Deta (Timiş) şi din
nou la Direcţia Silvică. O vreme fusese specialistul
român între Silvica din Banat şi oraşul Viena, metropola
valsului. Austriecii aveau contracte oneroase cu statul
roman, plăteau şilingi frumoşi pentru lemnul românesc,
lemnul pentru doagă, nu orice lemn! L-am întrebat pe
ing. Bernaz, ce au austriecii cu acest lemn?
Răspuns:
- În Austria, tot ce este lichid (apă, ţuică, vin,
ulei etc.) se păstrează doar în vase de lemn. Nimic în
sticlă, nimic în plastic.
- De ce, domnule inginer, care e optica
austriacului de rând?
- Sticla păstrează lichidul aşa cum este pus. Nu
se adaugă, nu se ia nimic. Se preferă lemnul deoarece
lemnul absoarbe toxinele, în orice lichid, chiar şi în apă,
esistă microorganisme, ce nu se văd cu ochiul liber, care
în sticlă, în plastic se dezvlotă şi omul se îmbolnăveşte.
Lemnul înmagazinează, absoarbe, în carnea lui răul şi
omul poate să consume fără probleme…
- Dar plasticul ce are?
- Are particule din care se naşte cancerul!...
*
Cu Germania este o altă istorie. România lui
Ceauşescu avea relaţii comerciale cu Germania
Federală, de la carne de porc până la roşii, nemţii
plăteau nemţeşte, erau de o corectitudine rara-avis!
Problema cu roşiile ne-a dat de gândit, nemţii au
fost de acord să cumpere zeci de vagoane de roşii, cu
un amendament: roşiile să fie ambalate în cutii de lemn
de brad, în fiecare cutie 5-6 kilograme de roşii. Ni s-a
părut suspectă cererea de vagoane de roşii ambalate în
cutii doar de brad! Spionajul economic a intrat pe fir.
Contractul de roşii pentru Germania Federală a fost
onorat de unităţile agricole din Comloşu-Mare (Timiş).
Roşiile de grădină, din pământ îngrăşat doar cu bălegar de
grajd, roşii 1-2 la kilogram! Nemţii erau foarte mulţumiţi,
la fel de mulţumiţi erau şi românii. Rămânea de clarificat
de ce roşiile să fie ambalate doar în lemn de brad şi nu şi în
lemn de altă natură?! Au fost urmărite vagoanele cu roşii. Au
ajuns roşiile la Marea Nordului. Au fost urgent descărcate.
Fiecare cutie deşertată în mare, fiecare ladă goală depozitată
într-un loc anume. Deci, roşiile de Comloş, mari cât pumnul
şi nemaipomenit de bune, erau deşertate în apa mării!...
Spionajul a clarificat problema: nemţii nu aveau nevoie
de roşii, aveau alte contracte mult mai avantajoase, dar
nu aveau lemn de brad. Cutiile erau date la „topit” şi
se confecţionau din masa lemnoasă obiecte de uz casnic,
inclusiv mobile de cea mai bună calitate! Aşadar, aveţi
grijă de pădurea de brazi şi nu intraţi cu drujba în ea,
ca nişte vampiri.
Reţinem sloganul: „Pădure fără uscături nu există!”
Rememorez cele petrecute în procesul de sabotaj
înregistrat la o instanţă de judecată din Moldova anilor
1946-1948.
La putere se afla Guvernul doctor Petru Groza,
guvern susţinut politic de Partidul Comunist Român. În
aceşti ani pur şi simplu pădurile Moldovei şi Bucovinei
de Sud au fost rase de pe faţa pământului. Lemnul fusese
expediat în străinătate. Ştiţi de acum unde?! În Austria. Se
predase „aurul verde”, rămase doar rarişte şi doar cioate!
Se căutase să se dea o lovitură noii orânduieli politice
instalate în România postbelică. În realitate se lovise în
destinele poporului roman, răufăcătorii erau moşieri,
industriaşi, politicieni veroşi, oameni care nu vedeau cu
ochi buni o ţară cu muncitori în chip de prefecţi, o ţară cu
directori ridicaţi dintre muncitori etc.etc.
Sabotorii economiei naţionale au fost condamnaţi
conform Codului Silvic şi Codului Penal din vremea
aceea, unii la moarte, alţii la ani grei de temniţe, în
dosare cu fond politic.
Oare, ce grăieşte codul Silvic postdecembrist?
Citiţi consemnările domnului avocat Ion Ionescu,
specialist în Drept Penal şi în Codul Silvic.
N. D. Petniceanu
Mehadia, august 2017
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL 3

REÎNPĂDURIŢI ŞI PLANTAŢI ARBORI

Un singur om pe Terra consumă
atâta oxigen într-un an, cât produc
aprox. 640 de arbori, incluzând
naveta cu maşina, la serviciu,
călătoria cu avionul în concediu etc.
Or, noi am defrişat în mod sălbatic
pădurile din România, fără să fi fost
replantate, vînzând lemnul de multe
ori sub preţ; tăiem pomii fructiferi şi
alţi copaci, distrugem fâneţele în stil
barbar şi desecăm lacurile şi luncile,
pentru construcţii.
Toate acestea, împreună cu
industria, avioanele şi circulaţia
rutieră au dus la rezultatul, pe care le
cunoaştem; schimbarea climei.
Este cazul să intreprindem
ceva, fiecare în mod individual, să
nu aşteptăm totul numai din partea
Statului, căci ne aflăm în ceasul al
doisprăzecelea. Dacă nu vom reuşi
să plantăm fiecare 600 de arbori,
măcar să-i îngrijim pe cei existenţi
şi să se silească fiecare să facă
acest lucru, pe terenul proprietate
personală sau în locurile publice. O
pădure are nevoie de minimum 50
de ani, pentru a putea ajunge în faza
de maturitate a copacilor, un pom
fructifer de minimum opt sau zece
ani şi dacă nu începem acum, atunci
şi efectul lor se va lăsa aşteptat!
Eu am plantat anul acesta 20 de
pomi, urmând să continui în iarnă şi
primăvara ce urmează.
În Israel, de 1 mai, fiecare
locuitor al Statului este obligat să
planteze anual un pom (pe care
să-l îngrijească timp de un an,
asigurându-i aprovizionarea cu
apă) sau să plătească autorităţilor
echivalentul costului în bani. Aşa
au ajuns evreii să facă din Israe
o GRĂDINĂ, unde până în anul
1948 era numai un deşert.
În Europa - România inclusiv - se
poate întâmpla invers, dintr-o grădină,
continentul poate să ajungă ca Sahara.
Încă nu cunoaştem cu exactitate
efectele transformărilor de climă şi a
topirii gheţarilor de la cei doi poli ai
Terrei, dar specialiştii susţin că vor fi
mai groaznice decât se crede.
Fără să înfricăm pe nimeni, este
momentul să facă fiecare locuitor al
Terrei ceva: să redescopere legătura
cu natura, să o cruţe şi să planteze
şi să îngrijească copacii, pomii
fructiferi, arborii ornamentali, florile,
fiinţele şi toate plantele. Tot ceea ce
produce oxigen este vital pentru om
şi pentru întreaga natură-de asemenea
şi vegetaţia acvatică. Dumnezeu a
încredinţat Terra omului, pentru a
o proteja, nu pentru a o distruge.
Ne-am dovedit însă administratori
nedemni ai creaţiei, motiv pentru
care Dumnezeu o poate lua de la
noi, adică ne poate retrage mandatul
acordat şi statutul de coroană a
creaţiei: „Naşteţi şi vă înmulţiţi şi
umpleţi pământul şi-l stăpâniţi”
(Facere, 9,1).
Să nu stăm cu mâinile în sân şi
să aşteptăm ca Statul, americanii
sau chinezii să vină şi să ne salveze
oxigenul, pe care-l inspirăm fiecare
în parte, ci să intreprindem ceva
în acest sens. În caz contrar, vai de
copiii şi de nepoţii noştri!
Pr.dr. Ioan Marin Mălinaş

E bine să ştim
Specialişti din cadrul Institutului de cercetări şi amenajări silvice au identificat în raza ocolului silvic
Calafat în punctul „Grindu cu Bani” o varietate nouă de salcâm cu caracteristici productive şi tehnologice
cu 20-35% mai ridicate decât cele ale salcâmului comun. Din această varietate s-au realizat plantaţii speciale
pentru producerea de seminţe speciale. Noua varietate a primit numele ştiinţific de varietate Oltenica şi a intrat
în circuitul experimental internaţional.
Rezistenţa deosebită a lemnului de tisă (Taxus baccata) la ciuperci şi insecte este explicată de specialişti
ca datorându-se în mare măsură prezenţei unor substanţe toxice ca: taxina, taxicatina, taxifolina etc. Efectele
lor sunt periculoase şi pentru cai sau oi. Caius Iulius Caesar în comentariile asupra războaielor galice relatează
faptul că regele Catuvolcus al eburonilor, învins de romani s-a sinucis bând otravă preparată din tisă.
În Europa sunt cunoscute peste 40 specii de stejari, dintre care 9 vegetează spontan şi în România.
În unele staţiuni au fost identificaţi şi hibrizi naturali, rezultaţi din încrucişarea acestor specii. În total sunt
cunoscuţi 15 hibrizi, dintre care unii descoperiţi şi descrişi pentru prima oară chiar în ţara noastră. Pădurea Bejan
din vecinătatea municipiului Deva este renumită pe plan mondial întrucât aici au fost descoperite vegetând
împreună cele mai multe specii de stejari şi hibrizii lor.
I. Dumitru Tătăranu

Restituire
PĂDUREA ROMÂNEASCĂ
,, Pădurea nu trăieşte numai cu căldura soarelui, cu ploaia cerului, ci trăieşte, mai cu seamă azi, cu roua
inimii româneşti, care poate face şi păstra pădurea în piatră seacă şi care atunci când lipseşte usucă şi cele
mai frumoase păduri pe care ni le-a dăruit un Dumnezeu iubitor al pământului românesc.”
Prof. Marin Drăcea, 1938. Continuare pag. 4
 4 CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL

Urmare din pag. 3

Imagine din Munții Almăjului, de la Bârz
Odinioarã, pãdurile noastre, prin mãreția lor,
puteau fi lesne confundate cu însãși veșnicia acestui
popor, istoria pãdurii îngemãnîndu-se astăzi strâns cu
istoria poporului român. Aceastã îngemãnare se pare
cã a produs, prin profunda ei semnificație, și celebru
dicton: ,,codrul e frate cu românul”, al cãrui adevãr
din pãcate constatãm cã se risipește azi, încet, încet,
odatã cu îndepãrtarea pãdurii de viața și de sufletul
nostru.
Lumea anticã, din motive controversate astãzi,
a cunoscut mai puțin abilitãțile poporului din zona
Carpato-Danubianã, acest teritoriu fiind cunoscut de
antici mai mult ca meleagul pãdurilor de nepãtruns,
a rãzboinicilor temuți și ai lui Zamolxis. A fost, pânã
la cucerirea de cãtre romani, un tãrâm aspru, încon-
jurat de mister, presãrat cu pãduri dese. Învãluit de
acest mister, s-a nãscut mitul getic, ce a devenit unul
dintre cele mai obsedante și mai puternice mituri din
imaginația anticilor. Originea acestui mit se pare cã stã
în însãși adâncimea înfricoșãtoare a pãdurii dacice, ea
fiind, cum evocã anticii, adãpostul acestui popor și,
clar pentru noi astãzi, sursa existenței și dezvoltãrii lui.
Romanii, dar și alte popoare ce tânjeau la bogãțiile
este de numai 24%, sub cel optim de 40%. Din acestea,
dacilor, învãluite la rândul lor în aceeași tainã a mister-
o bunã parte, retrocedate unor proprietari care multă
ului, cunoșteau aceastã pãdure de departe, când se ve-
vreme, după intrarea în posesie, se încãpãțânseră sã
deau nevoiți sã o ocoleascã – sau mai de aproape când,
înţeleagã și sã respecte principiile ei de funcţionare și
în întunecimea ei, pierea vreo legiune sau un general gospodãrire, fiind agresate și brãcuite, tocmai datoritã
faimos. Atunci, umbra pãdurii dacice ajungea pânã la acestui fapt, fãrã un minim discernãmânt.
Roma, și de ea vorbeau poeți și cronicari, care evocau În contextul tendinței de diminuare a fondului
dezastrele petrecute acolo. Ca exemple, în anul 74 î.H., forestier, pornitã odatã cu progresul societãții, generat
Caius Scribonius Curio, care îi învinsese pe dardani în mare parte de Revoluția Industrialã din secolul XIX,
în Tracia, voia sã-i supunã și pe daci și ajunsese pânã s-a impus inițierea unui proces de reglementare silvicã,
la Dunãre, dar înspãimântat de pãdurile pe care le ve- proces ce la noi continuã sã se desfãșoare și în prezent,
dea s-a oprit. S-a întors din drum fãrã sã porneascã având același scop final, ca la început: de stopare a re-
vreun rãzboi. Roma s-a emoționat de moartea lui Cor- ducerii suprafețelor de pãdure. Primele legi silvice în
nelius Fuscus, în anul 86 d.H. care se înmormântase țara noastrã au apãrut în anul 1881, odatã cu elabo-
cu toatã legiunea lui în pãdurea blestematã, fãrã urmã. rarea primului Cod Silvic, numit, ,,Codicele silvic”,
Înfricoșãtoarea pãdure nu se clintise – rãmânea mereu urmat de cel de-al doilea Cod silvic în anul 1910.
tãcutã, întunecatã, cu secretele ei! Pentru mintea anti- Istoria mai recentã înregistreazã o succesiune din
cilor, era în toate acestea nu numai un mit care inspirã ce în ce mai rapidã de legi organice, elaborate în spri-
teamã, ci și ceva magic ce izvora din geniul acelui jinul gospodãriri raţionale și durabile a pãdurilor din țara
popor și venea în apãrarea lui, ascunzându-i realitatea. noastrã, acestea fiind prezente în codurile silvice din anii
Pãdurea era fondul obscur unde se urzea secretul! 1962, 1996, 2008, precum şi în modificarea şi completa-
Iatã cã astãzi pãdurile spațiului carpato-danubiano- rea din anul 2017 aduse codului silvic din 2008.
pontic, în care trãim ca urmași ai acelui popor, nãscut De remarcat în tot acest context, în pofida actu-
și crescut la poalele ei, sunt în continuu declin în acești alului nivel scãzut al fondului forestier național, spre
peste douã mii de ani, care ne despart de mãreția co- deosebire de alte țãri ale UE, România are încã teza-
drilor-leagãn a civilizației poporului nostru. Gradul de ure naturale unice în Europa, arhetipuri de valoare
împãdurire a acestui teritoriu a scãzut în tot acest timp, excepționalã, de mare interes internațional: deține cel
de la aproximativ 80% la 29%, cât este în prezent, sub mai înalt nivel al biodiversitãții forestiere pentru zona
media europeanã care este de 30%. Dacã avem în ve- temperatã a Europei; posedã încã cel puțin 250.000
dere doar pãdurea ecologic funcționalã, acest procent Continuare pag. 5
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
Urmare din pag. 4
hectare de pãduri virgine și cvasi-virgine de mare interes
din punctul de vedere al biodiversitãții și stabilitãții;
este țara în care pãdurile adãpostesc populații viguroa-
se, unice de specii sãlbatice care aproape au dispãrut
în alte țãri europene (urs, lup, râs ș.a.); dispune încã de
unicul peisaj forestier intact în zona temperatã a Eu-
ropei (zona munților Retezat – Godeanu – Țarcu). Să
sperãm că actualele, dar şi viitoarele legi, sã conținã
suficiente dispoziții care sã asigure dãinuirea acestor
arhetipuri de valoare științificã extraordinarã, incon-
testabil şi nepreţuit patrimoniu natural naţional.
Mai este totuși o problemã, ce nu poate fi igno-
ratã în contextul actual: noile legi, strategiile, și toate
programele stabilite prin acestea, vor fi zadarnice,
dacã respectul pentru pãdure nu va dobândi o mai
largã înțelegere la nivel public, dacã nu va pãtrunde în
O FALĂ A BANATULUI MONTAN: PĂDURILE VIRGINE
De curând, cu prilejul celei de-a 41-a sesiuni a Co-
mitetului Patrimoniului Mondial, desfăşurat la Craco-
via, în Polonia, 24.679,4 de hectare de păduri virgine de
fag din România au fost incluse în Patrimoniul Mondial
Natural al UNESCO. Dintre acestea 24.341,3 de hecta-
re se află în proprietate privată.
Cele şapte situri aflate în administraţia Romsilva
sunt în Parcul Naţional Domogled – Valea Cernei,
cu o suprafaţă de 10.321,7 hectare, în parcul Naţi-
onal Semenic – Cheile Caraşului, cu 4.278,3 hec-
tare, în Parcul Naţional Cheile Nerei – Beuşniţa,
4.294,2 hectare, în Parcul naţional Cozia, cu 3.411,1
hectare şi trei alte situri, Codrii seculari Slătioara, de
609,8 hectare, Groşii Ţibleşului, de 346,3 hectare şi
codrii Strâmbu-Băiuţi, cu 630 de hectare. În plus, a
fost selectat şi Codrul secular Şinca, de 338,1 hecta-
re, aflate în proprietatea primăriei Şinca din judeţul
Braşov.
Iniţiativa includeriii acestor situri în patrimoniul Mon-
dial Natural al UNESCO aparţine Ministerului Apelor şi
Pădurilor, în urmă cu trei ani fiind semnat un protocol de
colaborare cu Regia Naţională a Pădurilor-Romsilva, In-
stitutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Silvicultură
„Marin Dracea” şi organizaţiile de mediu WWF-Progra-
mul Dunăre-Carpaţi şi Greenpeace România.
Partenerii în proiect au identificat iniţial 25 de situri,
fiind selectate în final 8 situri valoroase. Anul trecut, în
luna septembrie, o echipă de specialişti ai Uniunii inter-
naţionale pentru Conservarea Naturii (IUCN), organi-
zaţie mandatată de UNESCO să certifice aceste situri, a
evaluat în teren toate aceste păduri.
Regia naţională a Pădurilor-Romsilva a inclus alte
proape zece mii de hectare de pădure în Catalogul
5
sufletul românilor, de la copil la bãtrân. Fãrã îndoi-
alã, viitorul pãdurii românești va sta în sufletul, în
conștiința noastrã și a semenilor noștri.
Inginer silvic, Constantin Vlaicu
Moartea unui bibliofil
de faimă internațională
prof. univ. dr.
Ion ILIESCU
(1928 - 2018)
În Muntele nr. 3,
un necrolog mai amplu.
Naţional al Pădurilor Virgine şi Cvasivirgine, procesul
de identificare a altor păduri virgine fiind în derulare.
Definiţie: Pădure virgină este acea pădurecare
s-a teansformat şi dezvoltat exclusiv sub acţiunea fac-
torilor naturali şi în care procesele ecosistematice în
dinamica lor se produc fără nicio influenţă antropică
directă sau indirectă. (OM 3397/2012)
Definiţie: Pădure cvasivirgină este pădurea virgi-
nă din trecut, care, între timp, a suferit modificări an-
tropice observabile, nesimnificative asupra structurii,
staţiunii şi proceselor ecosistemice. (OM 3397/2012)
Cu alte cuvinte, pădurile virgine sunt acele păduri în
care lipseşte orice urmă de activitate a omului, intervenţia
omului aici lipsind cu desăvârşire, de la începutul vie-
ţii acestei păduri şi până în prezent, neexistând drumuri,
poteci, cioate de arbori tăiaţi sau curăţaţi, nici un fel de
construcţie, şi nici chiar păşunat de animale domestice.
Ajutaţi de aceste criterii de categorisire ne putem imagina
o pădure cu arbori bătrâni, aplecaţi, rupţi sau prăbuşiţi,
însă în jurul lor alţi arbori tineri sau mai puţin tineri îşi în-
dreaptă zvelteţea în cursa spre lumină în locul liber lăsat
în coronament de arborele aplecat, rupt sau prăbuşit. Ca-
racteristic acestui arboret este varietatea de generaţii ale
populaţiei de arbori, aflaţi într-o mare diversitate de stadii
de vârstă, putând ajunge până la sute de ani. Referindu-ne
la originea lor, posibil ca aceste păduri să dăinuie încă de
la apariţia pădurilor acum 12.000 de ani, la finele ultimei
glaciaţiuni ce a cuprins aria geografică pe care Europa
o ocupă astăzi, în perioada post-glacială, perpetuându-se
de atunci în mod natural sub stricta oblăduire a naturii.
Spre deosebire de ţările europene, unde păduri-
le virgine au fost distruse aproape în întregime, ţara
Continuare pag. 6
 6 CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL

Urmare din pag. 5 a pădurilor virgine şi cvasivirgine din ţara noastră şi

noastră se bucură încă de suprafeţe consistente, ce nu
au fost identificate în întregime, acest proces continu-
ând în prezent. Anual, specialiştii Romsilva analizează
peste 300 de mii de hectare, fond forestier aflat în pro-
prietatea publică a statului.
Prin Ordinul Ministrului Mediului şi Pădurilor, cu
nr. 3397 din 10.09.2012, publicat în Monitorul Oficial,
partea I nr. 668 din 24.09.2012, cu intrare în vigoa-
re la 24.09.2012, se stabilesc criteriile de clasificare
a pădurilor virgine şi cvasivirgine din România, acest
ordin fiind de fapt şi începutul procesului de protejare
a acestor arii. Cadrul legal necesar pentru a se asigura
păstrarea acestor păduri pentru generaţiile viitoare, a
fost completat în anul 2016, prin emiterea Catalogului
Naţional al Pădurilor Virgine şi Cvasivirgine din Ro-
mânia, aceasta constituind un instrument de evidenţă
de asigurare a protecţiei stricte pentru aceste păduri.
Catalogul s-a constituit în baza Ordinului Ministerului
Mediului, Apelor şi Pădurilor nr. 1417/11.07.2016, in-
cluzând suprafeţe de pădure care îndeplinesc criteriile
şi indicatorii de identificare a pădurilor virgine şi cva-
sivirgine definiţi în OM 3397/2012.
Ca o concluzie, protecţia strict a pădurilor vir-
gine şi cvasivirgine poate fi una dintre căile princi-
pale de conservare şi ameliorare a biodiversităţii, dar
şi unul dintre elementele unei strategii de consolidare
a cadrului legislative pentru protejarea şi asigurarea
comunităţii pădurilor româneşti.
Ing. Silvic Constantin Vlaicu–membru Uniunea
Ziariştilor Profesionişti din România
Ocolul silvic Mehadia-Caraş Severin

ROMÂNU-I FRATE CU PĂDUREA ?

Pădurea românească, pădurea
perenităţii noastre în ţinutul Car-
pato-danubian, ne-a strâns la Na-
poca strămoşească, la Cluj-Na-
poca zilelor noastre, animaţi de
recunoştinţă faţă de Silva unităţii
naţionale desăvârşită acum 65 de
ani la Alba-Iulia.
Tot ce s-a spus în cadrul sim-
pozionului reprezintă un omagiu
pădurii româneşti, adus de soci-
etatea noastră prin reprezentanţi
de seamă ai ştiinţei contemporane.
Căci, poporul român “aşezat în calea
tuturor relelor” a putut supravieţui
numai în alianţă cu pădurea, datorită
scutului de protecţie, izvorului de La stână, pe muntele Arjana
sănătate şi bogatelor ei resurse ma- noastre pe aceste meleaguri. În esenţă - ecologizarea tehnologiilor
teriale şi “spirituale”. Dacă acad. este vorba despre punerea în dreptu- de regenerare, conducere şi
Ştefan Pascu, iubitor şi sprijinitor al rile lui a conceptului de conştiinţă exploatare, ca alternativă rezonabilă
cauzei pădurii, a pus întrebarea “co- forestieră, de la simplu cetăţean până la silvicultura nonecologică.
dr-i frate cu românul?”, răspunsul la factorii de decizie. Punerea în apli- Un aspect de o deosebită rezonanţă
afirmativ a fost dat în unanimitate,
care a acestui concept implică: bioistorică este cel relevant de dr.
cu argumentări ştiinţifice, de toate
- asigurarea integrităţii fon- N. Boşcaiu: în lumina informaţiilor
comunicările prezentate la simpozi-
dului forestier şi dezvoltării lui; palinologice s-a demonstrat unitatea
on. Este de acum datoria noastră, a
actualelor generaţii de cetăţeni ai - normalizarea recoltelor spaţiului biogeografic carpato-pon-
României-beneficiari ai imenselor de lemn şi de alte produse, în loc to danubian, aflată într-o firească şi
servicii aduse de pădure de-a lungul de suprasolicitare prin exploatări, perenă asociere cu conceptul de unitate
secolelor pe planul dezvoltării noas- păşunat ş.a.; naţională a poporului roman. Caracter-
tre social economice–să dovedească - conservarea structurilor ul peren al pădurii carpatine imprimă
în compensaţie, toată frăţia faţă de naturale, în loc de artificializare a aceeaşi perenitate şi poporului roman.
fratele codru – ctitor al supravieţuirii lor; Continuare pag. 7
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
Urmare din pag. 6
Pe de altă parte simpozionul,
prin diversitatea tematicii şi a pro-
filului autorilor de comunicări, a
demonstrat adeziunea largă a oa-
menilor de ştiinţă la cauza pădurii
româneşti. Tot aşa cum silvicuto-
rii au dărâmat zidul “chinezesc”
al perimetrului silviculturii, de-
schizând larg porţile silvologiei
pentru toţi cercetătorii care caută
adevărul despre pădure.
A fost clar evidenţiat faptul că
istoricii pot afla multe din cartea
pădurii, că pădurea este implicată
pozitiv în istoria noastră naţională,
că istoria pădurii româneşti este şi
istorie a poporului roman, că istoria
silviculturii se împleteşte cu istoria
neamului nostrum. Este cât se poate
de evident concluzia potrivit căreia
nu va mai putea fi scrisă o istorie a
poporului roman fără a fi luată în
considerare istoria pădurii şi a silvi-
culturii româneşti.
O a doua concluzie ce se de-
sprinde din lucrările simpozionului
se referă la adevărul potrivit căruia
pentru elaborarea unei noi sinteze a
istoriei pădurii româneşti vor fi nec-
esare o bază documentară mult mai
largă, mijloace de investigaţie mod-
erne şi un colectiv multi – şi inter-
disciplinar de cercetători.
Simpozionul a evidenţiat cu
toată claritatea faptul că silvicul-
tura este nu numai o ştiinţă cu
character biologic, tehnic şi eco-
nomic – aşa cum ne învaţă tratatele
de specialitate – dar şi o ştiinţă cu
character social-istoric. Şi trebuie
să recunoaştem că, adesea, a fost
neglijată latura social-istorică a sil-
viculturii, ceea ce a generat uneori
consecinţe nedorite.
Lucrările simpozionului au
mai arătat că relaţia dintre pădure
şi istoria poporului român poate fi
studiată eficient prin dezvoltarea
investigaţiilor în profil territo-
rial de către cercetători entuziaşti
ce activează în respectivele zone.
Lucrările prezentate de cercetătorii
V. Sabău, C. Bîndiu, P. Ciobanu, R.
Ichim, I. Rădulescu, C. Maior, G.
Racz, L. Ursuţiu, Maria Dogaru,Cr.
Stoiculescu, M. Stroia, A. Hinescu
ş.a. demonstrează justeţea acestei
afirmaţii. Dacă noi nu vom continua
pe acestă cale, vom aduce o mare
contribuţie la cunoaşterea istoriei
poporului român.
Lucrările simpozionului
au scos la lumină rolul multi-
lateral al pădurii la formarea şi
supravieţuirea poporului roman.
Dar, societatea noastră încă nu şi-a
manifestat toată recunoştinţa faţă
de marele aport adus de pădure la
rezistenţa, izbânzile şi împlinirile
noastre de-a lungul secolelor.
Şi-a manifestat gratitudine faţă
de mulţi factori care au favorizat
şi au contribuit la împlinirile no-
astre naţionale (au fost ridicate
monumente şi au fost făurite alte
opera de artă în cinstea lui dece-
bal, Traian, Ştefan cel Mare, Mihai
Viteazu, Horea, Tudor Vladimires-
cu, Avram Iancu ş.a.; în literatură
au fost slăviţi Carpaţii, Dunărea, şi
Pontus Euxinus), dar a fost omisă
Pădurea luptător aşa cum a fost ea
caracterizată la simpozion de prof.
Liviu Sofonea. De aceea, istoricii,
oamenii de artă, scriitorii şi factorii
de decizie vor trebui să reflecteze
şi să investească mai multă gândire
pentru elaborarea unor opere dedi-
cate pădurii ca factor hotărâtor al
multor infăptuiri istorice ale popor-
ului roman ocrotirea ei rămâne însă
un ţel al întregii noastre naţiuni, în
aşa fel îcât zicerea “românu-i frate
cu pădurea”, fără nici un semn
de întrebare, să constituie parte
integrantă a strategiei dezvoltării
noastre social-economice pe ter-
men lung.
La simpozion au adus omagii
pădurii româneşti un colectiv om-
nien de cercetatori cu o structură
pe vârste similară pădurii naturale,
de la tinerii cercetători, pasionaţi şi
talentaţi, până la venerabilii oameni
de şttinţă aflaţi la al nouălea dece-
7
niu de viaţă. Este şi acest fapt o îm-
prejurare care ne dă garanţia unui
viitor plin de speranţe,
Şi fiindcă avem în faţă acest vi-
itor, de care suntem răspunzători, să
nu uităm că traiectoria lui trece prin
prezent şi vine din trecut cu o mare
încărcătură spirituală plămădită la
streaşina pădurii.
Seria de propuneri izvorâte din
lucrările simpozionului, adresate
forurilor de decizie, se referă la:
- organizarea şi dez-
voltarea cercetărilor de istorie
forestieră, atât la Institutul de
cercetari şi amenajări silvice, cît
şi la institute de istorie naţională,
cercetările urmând să fie inte-
grate într-un program multi – şi
interdisciplinar. Prezintă interes
cercetările de ecologie culturală
în cadrul căruia cele legate de
raportul dintre pădure şi ethosul
romînesc trebuie să deţină un loc
distinct; se impune evidenţierea
deplină a semnificaţiei bioistorice
a pădurii româneşti.
- organizarea în ţara noastră
a unui laborator de dentrocronolo-
gie, care să elaboreze serii dentro-
cronologice utile pe un plan larg
de investigaţii istorice, ecologice,
silvice ş.a.;
- includerea pădurilor legate
de istoria poporului roman în catego-
ria monumentelor istorice ce urmează
să fie încadrate în grupa pădurilor de
protecţie şi de interes social;
- lărgirea sferei de educare
a populaţiei în spiritual conştiinţei
forestiere, ridicînd acesta din urmă
la nivelul conştiinţei naţionale.
Un mare câştig pe care l-am
dobîndit cu toţii prin organizarea
acestui simpozion este şi acela că,
specialişti din cele mai diverse do-
menii ale cunoaşterii ştiinţifice – sil-
vicultori, istorici, biologi, filozofi,
literaţi, geografi ş.a – s-au întâl-
nit sub cupola spirituală a pădurii
pentru a cunoaşte mai bine istoria
poporului român.
Dr. doc. V. GIURGIU
 8 CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
SĂ NE CUNOAŞTEM PĂDUREA
În ţinutul carpato-dunărean
pădurea a existat din totdeauna şi a
constituit pentru naţiunea română
casă şi leagăn, scut şi tranşeu,
cămară de bunuri, sursă permanentă
de influienţe binefăcătoare pentru
sănătatea şi educaţia generaţiilor care
au trăit în provinciile româneşti.
Schimbările de proprietate, care
s-au petrecut sub diferite forme
în toate provinciile româneşti,
au determinat mutaţii în modul
de folosinţă a pădurilor şi, deci,
reglementări diferite, după
cum pădurile au fost atribuite
comunităţilor rurale, aşezămintelor
de binefacere, minelor şi salinelor,
instituţiilor bisericeşti sau menţinute
ca domenii personale.
Primul Cod silvic al României,
promulgat la 19 iunie 1881, pe
baza căruia s-a reglementat timp
de 3 decenii modul de gospodărire
a pădurilor ţării, a asigurat condiţii
pentru amenajarea fondului forestier
naţional şi o viitoare zonare
funcţională a pădurilor. Silvicultorii
patrioţi au militat constant pentru
înţelegerea rosturilor multiple ale
pădurilor în economia generală a
ţării, dezvoltarea fondului forestier
de stat, promovarea unei silviculturi
adecvate condiţiilor proprii de
staţiune şi arboret, în afara jaloanelor
diferitelor şcoli europene.
Codul silvic din 1881 este
modificat la 8 aprilie 1910, cu o
nouă lege silvică a cărui valabilitate
a dăinuit până în anul 1962. Codul
silvic din 1910 a reprezentat un
progres în direcţia conservării şi
ocrotirii pădurilor, a promovării unui
nivel mai intensiv de gospodărire a
acestora. Statul deţinea în acel timp
1.085.033 hectare de pădure, care se
gospodăreau prin 61 ocoale silvice
de către 152 ingineri, 123 brigadieri
şi 2.500 pădurari.
Etatizarea pădurilor, înfiinţarea
Ministerului Silviculturii şi
organizarea corespunzătoare a
activităţiilor de cultură, exploatare şi
industrializare a lemnului, constituie
o confirmare a rolului şi importanţei
particulare care se acordă resurselor
forestiere în ansamblul patrimoniului
naţional. Trecerea tuturor pădurilor
în proprietatea statului a constituit
un moment de vârf în recunoaşterea
importanţei acestora pentru economia
naţională, a asigurat silviculturii
un rol de sine stătător în cadrul
economiei naţionale. S-au creat în
Pădurarii de la Ocolul Silvic Băile Herculane - Ochii de veghe,
odinioară, în Banatul de Sud
acest fel premizele satisfacerii cu
continuitate a nevoilor crescânde ale
societăţii cu produse ale pădurii.
Codul silvic a Republicii
Socialiste România, adoptat în şedinţa
din 28 decembrie 1962 a Marii
Adunări Naţionale, stabileşte linii
directoare pe baza cărora se asigură
integritatea fondului forestier şi buna
lui gospodărire. În temeiul acestei
legi, pădurile ţării s-au încadrat în
grupe funcţionale în raport cu funcţiile
de producţie şi protecţie deosebite pe
care acestea le îndeplinesc, acţiune
prin care se legalizează un regim
diferenţiat de gospodărire a lor. Este
momentul trecerii la promovarea
unei silviculturi a arboretelor, prin
care fiecare trup de pădure este
astfel gospodărit încât să satisfacă cu
maximă eficienţă cerinţele societăţii
în lemn, concomitent cu asigurarea
unei largi game de produse şi efecte
protectoare.
Dar care sunt dimensiunile
resurselor noastre forestiere? La 31
decembrie 1983, fondul forestier al
Roomâniei, constituit din totalitatea
pădurilor şi terenurilor necesare
gospodăriri acestora, însuma 6.337
mii hectare, respectiv 26,4% din
teritoriu ţării, revenind la un locuitor
0,28 hectare de pădure. Circa 10%
din pădurile ţării se află la câmpie,
30% în zona de dealuri, şi podiş şi
aproximativ 60% în zona muntoasă.
Din întinderea totală a fondului
forestier, 5846 mii ha, respectiv
92,3% se află în administrarea
Ministerului Silviculturii, 452 mii ha
sunt păduri date, prin lege, în folosinţa
consiliilor populare, iar 39 mii ha
aparţin unor deţinători ca I.A.S.,
C.A.P., Centrala „Delta Dunării”,
Oficiul economic „Carpaţi”, unităţi
ale M.A.N., M.I. etc. De reţinut că
în afara fondului forestier, există o
suprafaţă de 4888 mii ha acoperită
cu vegetaţie lemnoasă, din care 9947
ha constituie perdele de protecţie a
câmpurilor şi căilor de comunicaţie,
16.925 ha sunt plantaţii în terenuri
degradate şi 428 mii ha păşuni
împădurite, administrate, în principal,
de către consiliile populare.
Sub raportul compoziţiei,
aspect care imprimă o notă de
particularitate valorii pădurilor,
speciile de răşinoase ocupă 1907
Continuare pag. 9
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
Urmare din pag. 8
mii ha, din care 1407 mii ha molid,
320 mii ha brad şi 140 mii ha diverse
specii de pin. Speciile de foioase sunt
preponderente, reprezentând 70%
din întinderea fondului forestier. Pe
primul loc se situează arborele de
fag, care ocupă 1874 mii ha; pădurile
de stejar însumează 1153 mii ha, între
care gorunul 695 mii ha şi stejarul
pendunculat 145 mii ha. Diverse alte
specii de foioase totalizează 1242
mii ha, între care 329 mii ha sunt
specii de foioase noi.
Potenţialul productiv al
condiţiilor de sol şi climă în care se
dezvoltă vegetaţia forestieră se redă
prin clasa de producţie, indicator
care reflectă în parte aceste condiţii.
Elementele specifice cadrului
natural românesc, favorizează
existenţa unor condiţii superioare
de producţie, indicele mediu fiind
de II-9; deosebiri sensibile sub acest
raport se înregistrează între diferitele
formaţiuni forestiere. Molidişurile
şi brădetele vegetează în proporţie
de 90% pe staţiuni de productivitate
superioară şi mijlocie, făgetele de
bonitate inferioară reprezintă numai
18%, iar arboretele de stejari şi
diverse tari vegetează în proporţie de
peste 70% în staţiuni de productivitate
mijlocie şi inferioară. Aceste condiţii
de vegetaţie variază sensibil în profil
teritorial. Asortimentul speciilor
care intră în compoziţia arboretelor,
precum şi bonitatea staţiunilor
forestiere, fac ca pădurile României
să se caracterizeze printr-un potenţial
productiv superior. Volumul lemnos
pe picior se estimează la 1316
milioane mc, din care 39 în păduri
răşinoase, 37% în făgete, 13% în
arborete de stejari şi 11% alte specii
de foioase. Din volumul total de
lemn pe picior în pădurile de crâng
şi zăvoaie se realizează numai 2,3%.
Producţiile medii la hectar au
valori ridicate: 280 mc în păduri de
răşinoase, 256 mc în arboretele de
fag, 151 mc în cvercinee. Volumul
mediu la hectar reprezintă 213 mc.
La nivelul pădurilor administrate de
unităţile Ministerului Silviculturii
indicele creşterii medii se apreciază
la 5,6 mc pe an şi hectar. În unele
formaţiuni forestiere, creşterile
medii, pe an şi hectar, sunt de 6,5
mc la răşinoase, 5,5 mc în făgete şi
4,7 mc la stejari. De remarcat că,
în comparaţie cu datele similare
înregistrate de arboretele din Centrul
Europei şi partea europeană a Uniunii
Sovietice, pădurile din România
realizează la aceeaşi vârstă înălţimi
şi creşteri medii anuale superioare,
cu 15 şa 28%.
Pe linia cunoaşterii cantitative
şi calitative a materiilor prime
convertibile în surse de energie,
s-au efectuat recent cercetări asupra
conţinutului în biomasă a arborilor
şi arboretelor de fag, gorun, molid
şi brad. Rezultatele acestor cercetări
arată că lemnul existent în trunchi,
deci care poate fi folosit cu prioritate
pentru producţia industrială,
reprezintă între 75 şi 85% din
volumul total de masă lemnoasă pe
picior. Procentul de coajă variază
între 4 şi 13% volumul crăcilor
reprezintă între 8 şi 11% iar cioatele
şi rădăcinile conţin împreună, până la
16% din volumul de masă lemnoasă
nediferenţiată.
Este instructiv, de arătat, că
masa verde a aparatului foliar
variază între 6 şi 8 tone/ha, în cazul
speciilor de foioase şi de la 35 la
50 tone/ha la specii de răşinoase,
reprezentând 1,5 şi respectiv 5,9
din volumul total de biomasă la
hectarul din pădure. Prin uscare,
frunzele mici pierd între 58 şi
60% din greutate, revenind în
final o biomasă a aparatului foliar,
care variază între 2 şi 4 tone/ha
în arboretele de fag sau gorun şi
10 la 14,5 tone/ha în pădurile de
răşinoase.
O analiză a principalilor
indicatori privind resursele
forestiere ale R.S.România,
comparativ cu o serie de ţări
europene, evidenţiază faptul că sub
raportul procentului de împădurire
şi al suprafeţei de pădure ce
revine la un locuitor, ţara noastră
se situează pe poziţii medii între
ţările europene. În ceea ce priveşte
ponderea arboretelor de răşinoase,
specii solicitate în principal
pentru producerea de cherestea
ne situăm pe o poziţie modestă,
fapt compensat prin valoarea
9
arboretelor formate din specii de
foioase valoroase (stejar, gorun,
fag), care la noi găsesc condiţii
bune de dezvoltare.
Din masa lemnoasă care se
aduce în circuitul economic,
unităţile de industrializare şi
prelucrare a lemnului realizează
o gamă diversificată de produse
a căror valoare de întrebuinţare,
la nivelul economiei naţionale
ilustrează aportul pădurii la venitul
naţional. Valoarea produselor
obţinute dintr-un metru cub masă
lemnoasă ce se industrializează
anual a crescut faţă de 1950, de 2
ori în 1958, de 3 ori în 1963, de 4 ori
în 1967 şi de peste 16 ori în 1983.
Aceasta în condiţiile menţinerii
unui volum relativ constant al
cotelor anuale de tăiere, sporirii
continue a rolului de protecţie
deosebită a pădurilor şi cerinţelor
tot mai mari pentru conservarea şi
protejarea mediului înconjurător.
Cele relatate ilustreză faptul că
ţara noastră dispune de un potenţial
forestier ce se caracterizează prin
valoarea ridicată a indicatorilor ce
evidenţiază mărimea şi structura
resurselor forestiere, prin capacitate
industriei proprii de a valorifica
în mod superior şi complex masa
lemnoasă, care se dă anual în circuitul
economic, precum şi prin gradul
înalt de înţelegere asupra rosturilor
pădurii în dezvoltarea economică şi
socială a ţării. Ne situăm pe primele
locuri din Europa în ceea ce priveşte
volumul de masă lemnoasă pe picior,
potenţialul productiv alarboretelor
de răşinoase şi fag, producţia de
cherestea şi alte produse de fag,
producerea de produse stratificate şi
mobilă, exportul cu produse pe bază
de lemn.
România se află, de asemenea,
printre primele ţări din Europa şi
din lume care a amenajat integral
resursele sale forestiere şi are un
Program naţional pentru conservarea
şi dezvoltarea fondului forestier până
în anul 2010. Acest program conceput
ca „un ansamblu de măsuri pe termen
lung, în scopul apărării, conservării
şi dezvoltării patrimoniului silvic,
valorificării sale calitativ superioare,
Continuare pag. 10
 10 CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL

Urmare din pag. 9

asigurării unei exploatări raţionale Anunț Important
a pădurilor, protecţiei mediului
înconjurător, a faunei cinegetice şi
UN BUST PENTRU EMINESCU!
piscicole”, face parte din „programul
general de organizare armonioasă Scriitorul Nicolae Danciu Petnicianu oferă biblioteca
a întregii vieţi economico-sociale, sa, dotată cu cărți și înscrisuri de valoare, unui SPONSOR,
prefigurează dezvoltarea viitoare pentru un BUST EMINESCU ÎN SPAȚIUL PUBLIC DIN
într-o îndelungată perspectivă a
societăţii noastre, perspectiva de MEHADIA sau CARANSEBEȘ.
mâine a patriei, perspectivele de viaţă Informații la tel. 0255/523.204 și 0749.495.972.
ale generaţiilor prezente şi viitoare.
Redacția
Ioan Milescu

Restituire

PĂDURILE COMUNITĂŢII DE AVERE DIN CARANSEBEŞ

Aceste păduri aparţin celor 94 de commune a
fostului Regiment Confiniar Român Bănăţean No. 13
Grăniceresc.
Pădurile sunt administrate de o Direcţie Silvică a
Comunităţii de avere, statul având numai rolul de a
controla gestiunea şi aplicarea Codului Silvic.
Suprafaţa pădurilor Comunităţii de avere este de
106.974 ha. Posibilitatea anuală este de 1112 ha.
Din tăierea acestei suprafeţe rezultă anual:
51.322 (cinzecişiunumiitreisutedouăşdoi) metri
cub lemn de lucru şi 355.697 steri lemne de foc.
Din acestă cantitate se distribuie grănicerilor, fiind
proveniţi din seriile grănicereşti 21.000 m3 lemn de
lucru şi 150,000 steri lemn de foc.
Se desface în restul Banatului cantitatea de 7422 Cosașii Comunității de avere. Foto: Virgil Birou
m3 lemn de lucru şi 125.497 metri steri lemne de foc.
În restul ţării se desface cantitatea de 11.000 metri cubi lemn de lucru şi 40.000 metri steri de lem de foc.
Trebuie să menţionăm că un vechiu deziderat al grănicerilor a fost realizat.
Comunitatea de Avere, de un an de zile, a început să exploateze anual în regie proprie, suprafaţa de 43 ha.
din seria IV-a Cerneţi, unde a construit o cale ferată, de 14 km. lungime, cu ecartamentul de 0,76 m. exploatare
condusă exclusiv de către personalul Direcţiei silvice a Comunităţii de Avere,
Din cele circa 1000 vagoane rezultate din această exploatare se aprovizionează regiunile lipsite de lemne de foc a
Banatului. Aceste păduri pe măsură ce exploatările în regie se vor intensifica vor devein treptat rezervorul permanent
pentru aprovizionarea cu lemne a Banatului, înlăturîndu-se astfel de la exploatare firmele concesionare.

Şeful Inspectoratului Silvic al ţinutului Timiş
Ing. Insp. General Silvic I. CARAMINU

Banatul Forestier
Preocuparea din ce în ce mai accentuată a opiniei
publice de situaţia pădurilor ţării, noi inginerii silvici
în special o considerăm legitimă şi drept un riviriment
în favoarea acestui nepreţuit bun al Naţiunei, pădurea,
care sub domnia electoratului a fost considerat
ca un obiect de compensaţie. Pentru a răspunde
acestei preocupări, vom expune deocamdată starea
“Pădurilor Banatului” sub aspectul exploatărilor
şi regenerărilor, pentru a face în articolele viitoare
la problema împăduririlor în câmpia Banatului şi
Crişanei.
Continuare pag. 11
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
Urmare din pag. 10
PĂDURILE BANATULUI
Pădurile aflătoare în Banat, aparţin Statului,
persoanelor juridice şi anume, comunelor
coposesoratelor, comunităţii de avere, societăţilor
anonime în frunte cu Societatea Reşiţa şi particularilor.
Pădurile statului
Suprafaţa pădurilor statului din Banat este de 188.546
ha., din care 163,797 ha. pădure bătrână, exploatabilă şi
24.749 ha. Pădure tânără, neexploatabilă.
Exploatarea pădurilor se face pe bază de
amenajament, studiu cerut de codul silvic, care
reglementează tăierile, fixând suprafaţa care se taie
anual, adică posibilitatea.
Posibilitatea anuală;
Adică suprafaţa care se taie anual, din pădurile
Statului din Banat este de 1670 ha.
Din tăierea acestei suprafeţe rezultă anual:
Lemn de foc, 560000 metri steri.
Lemn de lucru, 167.482 metri cubi.
Din lemn de foc, în Banat se consumă 460.000
metri steri.
Se desface în restul ţării cantitatea de 100.000
metri steri;
Din lemnul de lucru rezultă:
10.500 m3 cherestea de stejar;
100.000 m3 cherestea de brad şi fag;
Restul lemnului de lucru ce ar rămâne eventual
nedebitat în scânduri se întrebuinţează pentru debitat
traverse şi lemn de construcţie de diferite sortimente.
BANATUL DE MUNTE,
APA POTABILĂ ŞI IZLAZUL COMUNAL
Revista noastră este o publicaţie cu profil literar,
dar şi civic, îşi propune să pună pe tapet probleme
11
Pentru debitarea lemnului în cherestea, Statul
posedă două fabrici de cherestea şi anume, una în
Mănăştur cu trei gatere şi alta în Drencova jud. Caraş
cu două gatere.
Capacitatea de debitare a acestor fabrici este de
30.000- 40.000 de metri cubi.
Restul se debitează în fabricile diverselor societăţi
particulare.
Din cherestea 60%, se desface în judeţele Banat,
restul de 40%, se vinde în celelalte judeţe ale ţării.
Împăduriri
În pădurile statului din Banat, anual se împăduresc
1800 ha. cu puieţi de stejar, frasin, molifd, brad, etc.
faţă de 1670 ha., care se taie anual.
Prin urmare în urma exploatărilor, care au loc
anual, pădurile statului nu se ştirbesc ci se regenerează
complect, iar ca suprafaţă se măresc anual cu 130
hectare, reprezentând poeni din preajma pădurilor,
care se împăduresc şi care se adaugă la patrimonial
forestier al statului.
Totuşi la pădurile statului se mai găsesc restanţe de
împădurit care însumează cifra de 400 ha. Şi care vor
putea fi împădurite în 4-5 ani.
Restanţele
au reprezentat suprafeţe însemnate, provenite
în urma devastărilor din timpul războiului, diferite
defrişări, incendiu, doborâtul de vânturi, zăpezi, care
treptat au fost reânpădurite, rămânând numai suprafaţa
de 400 ha. menţionată mai sus.
Cronicar silvic
arzătoare, cu statut civic, pledând pentru binele şi
sumblimul omuiui de rând.
Revista va semnala, va sesiza, va sensibiliza
factorii decizionali, investiţi cu putere executivă,
având menirea de-a corija, îndrepta şi promova
interesele utilitare ale colectivităţii.
În orice localitate din Banatul de Munte, factorul
prim-decizional este primarul localităţii, secund
Consiliul Local. Cum trebuie să fie un primar ales
de obştea sătească?! Întrebare re­torică. Încercăm să
formulăm răspunsul ideal pentru cititorii noştri şi
nu numai ...Primarul trebuie să aibă calităţi fizice,
calităţi morale, putere mentală, logică şi spirit analitic,
sentimente pater­ne, ataşament faţă de consăteni, spirit
intuitiv, de anticipaţie, bun gospodar, cu o pregătire
teoretică şi cu aplicare practică asupra sarcinilor din
agenda cotidiană.
Continuare pag. 12
 12
Urmare din pag. 11
Întrucât redacţia „Muntele” îşi are sediul la
Mehadia, ne oprim asupra chipului şi imaginii
primarului IANCU PANDURU, primar în Mehadia
şi în satele arondate: Plugova, Bolvaşniţa şi Globu-
Rau. cultural, nu se ştie cine este, nu a făcut vreo propunere în
Prin 2008-2010, am fost sesizat de prof. Mihăiţă
Feneşan, fostul director al şcolii din Mehadia, că posedă
o reclamaţie de la un anume domn Popescu, dintr-o
familie de bancheri din Mehadia, (acest domn fiind în
alt judeţ, eram cei din redacţia gazetei „Vestea”) că-l
muşcăm de cur pe primarul Panduru Iancu, aşa cum îl
muşcau cei din nomenclatură pe Ceauşescu. Că suntem
victimele Cultului Personalităţii etc. şi podeţe în comună; furturile de masă lemnoasă în
Domnule Popescu, o spun cu mâna pe inimă: Nu
l-am muşcat de cur pe primarul Iancu Parduru, nici de
obraz, am căutat sa fim echidistanţi faţă de primar şi
problemele existente pe raza comunei. Primăria finanţa
gazeta „Vestea” şi eram obligaţi să adoptăm o anume
relaţie cordială.În plus, am învăţat, totuşi, ceva de la
comunişti: promovarea unei critici constructive şi nu a
uneia distructive. Sufletele oamenilor se cer tratate cu
blândeţe. În cele ce urmează asta o să facem.
- Primarul Iancu Paniuru are calităţi native unui
mare om de stat. Pregătit şi cu experienţa, în plus are
trăsături umane, pe care greu le poţi identifica în alţi
semeni. Pe raza comunei Mehadia vor mai trece două-
trei decenii ca să se ridice careva la nivelul său de
cunoştinţe, de conduită, de privire a problemelor vitale
cu care se confruntă viaţa zi de zi. Desigur, va apare un
om poate mai bun decât Iancu Panduru, din generaţia
care a ieşit acum de pe băncile liceului. Poate...
Prin gesturi mărunte, primarul Iancu Panduru a
câştigat inima oamenilor. Am stat lângă dânsul în
ultimii 15 ani şi am reţinut doza aceea de umanism,
de altruism. Un exemplu. Am aflat: primarul Iancu
Panduru fusese informat despre cetăţeanul X (păstrăm
identitatea) că este internat la spitalul din Drobeta-
Turnu-Severin, bolnav de cancer. Din proprie
iniţiativă, (cetăţeanul neavând rude), a telefonat la
doctorul Egher Dan Claudiu (tel. 0252/323098), s-a
interesat de starea bolnavului, l-a rugat pe medic să-i
acorde tratamentul medical, iar dacă sunt probleme
de ordin financiar, de plătit medicamente, el, Iancu
Panduru, primarul comunei, va fi solvabil!
Gestul primarului m-a mişcat sufleteşte. Au fost
şi alte exemple similare. Şi totuşi, primarul Iancu
Panduru nu a făcut totul, multe probleme nu sunt
rezolvate, cetăţenii, unii, nu sunt mulţumiţi de prestaţia
muncii sale. Unde a greşit primarul Iancu Panduru, şi,
poate, persistă în unele greşeli?
- Nu a avut un consiliu din oameni capabili, care să
facă propuneri, care să aibă idei, care să-l determine pe
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
primar să gândească şi să promoveze interesele comunei.
În anii trecuţi a avut nişte consilieri slăbuţi, mergeau
unii (spun gurile rele) la domnul secretar Panduru să le
pregătească cuvântarea pe care urmau s-o susţină în plenul
Consiliului Local. Un exemplu concludent: consilierul
întâmpinarea unui veac de la Marea Unire!...
- Un consilier pe probleme cetăţeneşti stringente
trebuia să comunice în plen: circulaţia anevoioasă
a copiilor la şcoală, trecerea şoselei, cu un flux
continuu şi în viteză a maşinilor de mic şi mare tonaj;
traversarea de-o parte şi alta a liniei ferate, pericol
vădit de accidente mortale; insecuritatea unor poduri
văzul organelor puterii locale; circulaţia prin comună a
unor maşini neînmatriculate, vechi, existând pericolul
unor accidente; deficienţe grave în aprovizionarea
cetăţenilor cu apă potabilă; dispariţia miraculoasă a
izlazurilor şi a locurilor virane etc. Toate acestea sunt
problemele cu care se confruntă locuitorii comunei, ce
trebui sesizate şi căutate soluţii spre binele celor care
au votat Puterea Locală!
APA POTABILĂ
- Cele două izvoare existente pe raza Mehadiei
nu satisfac nevoile de consum ale meginţilor, atât pe
vreme de arşiţă, cât şi pe vreme de îngheţ. Dacă pe
vremea lui Ceauşescu, oamenii se sculau cu noaptea
în cap ca să prindă rând la lapte, acum, pe vremea
primarului Panduru şi a Consiliului Local, aceeaşi
oameni (urmaşii lor...) se scoală dis-de-dimineaţă să
prindă rând la apă. Apoi stau şi aşteaptă ca să picure
apa din gura izvorului secat (!), îngheţat (!).
- Personal l-am rugat pe domnul primar să acorde
atenţie acestei probleme, fiind una vitală; fără aer
şi fără apă omul nu poate supravieţui. I-am dat şi
„Renaşterea bănăţeană” unde o echipă (firmă) fora
fântâni contra sumei de 3500 (trei mii cincisute lei).
Iniţial a promis (era în preajma unui nou mandat de
primar), apoi a motivat că nu se poate, pământul de la
Mehadia este mâl, pietros etc., trebuia să se foreze la o
mare adâncime. Posibil, dar domnule primar Panduru,
sunt de aproape 60 ani locuitor al Mehadiei, în trecut
au existat fântâni, în faţa Casei Balura, fântâna-
pompă de mână, iar la gară este o fântână cu găleată
şi roată. Atunci se putea?! Da, erau alţi conducători,
un Zăreascu care mergea din casă în casă şi întreba:
„Cu ce te confrunţi, omule?! Ce necazuri ai?” E nevoie
domnule primar de bunăvoinţă, analiză tehnică, de
ataşament faţă de necazurile oamenilor. Rog reţineți:
problema apei potabile va fi o problemă grea în
viitorul apropiat, vor apare ca în Evul Mediu
vânzători de apă cu sacaua.
Continuare pag. 13
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL 13

Urmare din pag. 12 Sunt unii cetăţeni bogaţi, cu averi pe Valea

Redau textual comentariul unui grup de femei din Cernei, totuşi le-au dat mâna să ocupe terenuri
centrul Mehadiei, în ziua de 19 iulie 2017: „Domnul mari. Un exemplu: în strada Păduri (fostă strada
primar grijeşte ca să vopsească parcul, iar noi bem Sfârdinului pe harta comunei, dacă mai există
apă cu viermi! Habar n-au cei de la primărie. Nu această hartă), de la proprietatea Pavel Grozăvescu,
fac nimic pentru binele oamenilor!” E un semnal înainte, un loc spaţios a fost cu ani în urmă împrejmuit.
de alarmă pentru un viitor mandat! Luaţi, rogu-vă, Am propus domnului primar Iancu Panduru, pe vremea
măsuri, greutăţi sunt!... când funcţiona firma de construcţii a unui italian, să
se facă în acest spaţiu un teren de sport pentru copii,
Izlazurile nu s-a făcut. Probabil, ca să nu deranjeze pe cei care
Acum 50-60 de ani, Mehadia era pupulată de au ocupat abuziv terenul. Copiii joacă fotbal în plină
izlazuri, de locuri virane, de terenuri libere. Acum nu stradă şi strada e circulată de maşini de mare tonaj,
găseşti un locşor. Totul e împrejmuit, îngrădit în cu lemn. Îmi aduc aminte, cu mulţi ani în urmă, erau
chip abuziv. două terenuri libere: la ieşire, pe dreapta, în drumul
E drept sunt şi situaţii delicate, când e vorba de un pădurii, acolo era un teren pentru premilitari, nu mai
om sărac, care vrea un mic teren pentru grădinuţă. De există, apoi, pe uliţa Mala Mica, spre şcoală, era un
acord! Dar e averea statului. Trebuie respectate nişte teren de volei, a dispărut şi acesta. Abuzuri grosolane
legi, nişte proceduri. Gândesc că omul face o cerere, sub ochii domnilor de la primărie. Vă sesizăm toate
o depune la primărie, cererea se discută în Consiliul acestea, teme de lucru pentru funcţionarii Primăriei
Local, presupun că iese la faţa locului o comisie, se Mehadia. Să auzim de bine. Vom reveni cu sesizările
întocmesc nişte acte, se pretind mici taxe etc. Nimic în revista noastră.
dintre acestea, în majoritatea cazurilor. N. D. Petniceanu
Dor de Coşbuc
Au trecut toate şi vor mei trece, Bate vântul în ferestre
Se întorc sevele în rădăcină Amintirile în frunze se usuc Şi nu ştiu dacă iar apuc
Şi cântecul în oăle de cuc Doar eu mă îmbăt cu apă rece Zăpada topindu-se pe creste,
Când inima îmi este plină Când îl citesc pe Coşbuc. Când pe sub streaşini trece Coşbuc.
Cu versul trist a lui Coşbuc.
Se întorc mieii iarăşi în oi Se întorc sevele în rădăcină
De satul strămoşesc mi-e dor Şi durerile ce nu se duc, Şi cântecul în oăle de cuc,
Şi de umbra de sub nuc, Păstrăm suferinţele în noi Când inima îmi este plină,
Sub geana serii visul îmi zboară Cum memorăm versul lui Coşbuc. Cu versul trist a lui Coşbuc.
Citindul la lună pe Coşbuc. Al. Florin Ţene

Cât lemn s-a tăiat ilegal din pădurile administrate de Romsilva?

Volumul tăierilor ilegale în fondul forestier de stat,
administrat de Romsilva, a înregistrat o scădere de
25,75% în primul semestru al anului 2017, comparativ
cu perioada similară a anului trecut, anunţă instituţia.

Astfel, în primele şase luni ale acestui an s-au

înregistrat 19.450 de metri cubi tăiaţi ilegal în pădurile de
stat administrate de Romsilva, faţă de 26.193 de metri cubi
tăiaţi ilegal în primul semestru al anului trecut. Valoarea
pagubelor provocate de tăierile ilegale şi păşunatul abuziv
se ridică, în primul semestru, la 4,97 milioane de lei.
Angajaţii Romsilva au efectuat în primele şase
luni ale anului 45.806 acţiuni de control la circulaţia
La pescuit pe Valea Sfândinului,
materialului lemnos, din care 9.827 desfăşurate împreună cu profesorul Florescu
cu Poliţia Română, fiind constatate 539 de infracţiuni
silvice şi confiscaţi 9.908 de metri cubi de materiale
lemnoase, în urma controalelor au fost aplicate şi 6.971
de contravenţii, în valoare totală de 15.057.100 de lei. Continuare pag. 14
 14
Urmare din pag. 13
De asemenea, au fost efectuate 157 de controale
la instalaţiile de debitat, din care 102 împreună cu
organele de poliţie, fiind constatate 45 de contravenţii
silvice, cu o valoare totală de 345.500 de lei, fiind
confiscaţi 3.982 de metri cubi de lemn.
Astfel, se menţine tendinţa descrescătoare a volumului
tăierilor ilegale în pădurile proprietate publică de stat
înregistrată anul trecut, când scăderea a fost de 16,27%, cu
un volum total al tăierilor ilegale de 47.788 de metri cubi,
faţă de 57.080 de metri cubi înregistraţi în anul 2015.
Din păcate, în acelaşi timp, a crescut numărul agresiunilor
asupra personalului silvic care asigură paza pădurilor, fiind
înregistrate în primul semestru 21 de agresiuni, faţă de 22
agresiuni înregistrate în tot anul trecut.
CODUL SILVIC – ISTORIC
Cea mai veche reglementare juridică privind relaţiile
silvice este Orânduiala de Pădure pentru Bucovina din
1786 sau Ordonanţa forestieră a lui Iosif al II-lea. Ea a
fost precedată de ordonanţa din 2 ianuarie 1776 emisă de
baronul Spleny general al provinciei.
Ocuparea Bucovinei de către austrieci a însemnat o
epocă cu aspect pozitiv din punct de vedere al calităţii
actului legislativ de guvernământ.
Orânduiala de pădure pentru Bucovina este cel
mai vechi Cod silvic Românesc, cuprinzând noţiuni
silvice specific.
Importanţa legiurii constă în caracterul ei democratic
pentru acea perioadă. În expunerea de motive conţine
cuvântul împăratului care are valoarea unor porunci „de
îndreptarea şi buna chibzuinţă adresată urmaşilor”.
Codul silvic de la 1881 reprezintă prima lege-
cadru care reglementează relaţiile sociale din
sfera domeniului forestier din vechea Românie,
fiind promulgată în iunie 1881. Acest cod silvic a
provinciilor române pune bine în evidenţă nevoile
societăţii româneşti din epocă.
Codul silvic din 1881 are ca sursă de inspiraţie
codul forestier francez din anul 1827, prezentând
foarte multe asemănări, uneori chiar ajungându-se la
traducerea fidelă a unor norme.
Apariţia codului silvic este în mare măsură
datorată anumitor oameni politici ai ţării, cum este
ministrul finanţelor din acea perioadă, I.C. Brătianu,
precum şi insistenţelor Regelui Carol I, cărora avea
să li se supună reprezentanţii marilor proprietari ce
acceptau cu greu adoptarea unei legi prin care să se
aducă restricţii exercitării dreptului de proprietate.
În Titlul al II-lea al Codului silvic este introdusă
pentru prima dată în limba română din legea franceză,
noţiunea de regim silvic, dar fără a i se da o definiţie
legală de către legiuitorul român.
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
Romsilva administrează o suprafaţă de 3,14
milioane de hectare fond forestier proprietate publică a
statului şi, pe baze contractuale, aproximativ 1 milion
de hectare fond forestier al unor unităţi administrative
sau aflat în proprietate privată.
Consemnează: Constantin Vlaicu
Inginer, Ocolul Silvic Orşova
Nota redacţiei:
Sper, domnule inginer, că nu aţi socotit şi copacii
tăiaţi clandestin în iarna anilor 2016-2017” Sper...
Suntem informații prin TVR București:„Zilnic,
sub patronajul firmei Holz Industrii, intră la
gatere 70 camioane cu bușteni tăiați din PĂDUREA
ROMNĂ.
Un perete din cetatea de la Mehadia (Caraș)
La acea perioadă, majoritatea domeniului forestier
românesc era deţinută de particulari, legiuitorul roman,
spre deosebire de cel francez, a evitat să specifice
restricţiile ce se impugn proprietăţii forestiere private,
dispunând că „orice proprietar este liber a cere supunerea
pădurii sau a pădurilor sale regimului silvic”.
Interesant este nu numai domeniul în care legiuitorul
stabileşte condiţiile şi criteriile după care anumite fapte
cu privire la păduri sunt considerate delicate, precum
şi modalitatea de calcul şi de acordare a despăgubirilor
civile. Este lăudabil faptul că prin această lege este
iniţiat procesul de constituire a amendamentelor silvice,
fixându-se un termen de 15 ani.
Regulamentul pentru aplicarea dispoziţiunilor
din Codul silvic de la 1881 cu privire la pădurile
supuse regimului silvic, promulgat la 18 Aprilie 1885,
încearcă să corecteze anumite formulări şi defecte ale
Codului silvic.
Codul silvic din 1910, abrogă în întregime Codul
silvic din 24 iunie 1881.
Continuare pag. 15
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
Urmare din pag. 14
Ca urmare, Codul silvic român abrogă la nivelul
Ardealului şi Bucovinei, legea silvică ungară XXXI
din 1879, legea austriacă pentru pădurile comune
din 2 iulie 1897, legea austriacă pentru pădurile
composesorale regimului silvic. Codul silvic abrogă
legea silvică rusă din 1776 aplicată de la anexarea
austriacă în 1812.
Noua lege din 1910 încearcă să limiteze excepţiile
de la regimul silvic, astfel încât agenţii silvici ai Statului
să aibă în administrarea ori în puterea lor de control şi
supraveghere o cât mai mare suprafaţă de pădure.
Codul silvic român de la 1910 s-a creat printr-o
„oarecare promisiune” cadru favorabil realizării unor
interese de clasă. Prin dispoziţiile Codului silvic se
urmăreşte lărgirea sferei subiectelor ce răspund pentru
violarea dispoziţiilor legii, precum şi aplicarea unor
sancţiuni care să asigure atât pedepsirea făptuitorului,
cât şi repararea prejudiciului cauzat.
Legea silvică reglemntează dreptul de preemţiune,
instituţie cunoscută de la începuturile apariţiei
dreptului de proprietate, în cazul înstrăinărilor făcute
de moşneni sau răzeşi, consacrând prin modificările
ulterioare dreptul de preemţiune a statului la
cumpărarea de păduri răzeşti sau moşneneşti.
Delictele şi contravenţiile silvice, precum şi
penalităţile prevăzute sunt tratate în detaliu, având ca
scop stăvilirea spiritului distrugător asupra pădurilor.
Important de reţinut este şi faptul că adoptarea
şi votarea codului silvic din 1910 era conform unei
tendinţe internaţionale.
Codul silvic din 1962, răspunde în mare măsură
imperativelor politice ale orânduirii socialiste
instaurată de puterea comunistă după cel de-al Doilea
Război Mondial. Aceasta a stipulat în Art. 1 că pădurile
şi terenurile cu vegetaţie forestieră sunt proprietate de
stat şi alcătuiesc fondul forestier naţional.
Adoptarea Codului silvic din 1962 la 28 decembrie,
a reflectat transformările social-economice petrecute
în acea perioadă în România, răspunzând nevoilor de
armonizare legislativă cu textile legale în vigoare şi cu
principiile economic-juridice socialiste.
Acest cod este structurat pe 7 capitole şi cuprinde
51 de articole, care stabilesc regimul juridic al circulaţiei
bunurilor ce alcătuiesc fondul forestier, precum şi regulile
aplicabile în material gospodăririi şi protecţiei acestuia.
În urma elaborării aceste legiuri silvice, fondul
forestier, regimul general al pădurilor a fost supus
dispoziţiilor acesteia cât şi normelor generale care
guvernau proprietatea de stat.
Codul silvic din 1990, care cuprinde regulile de
bază privind fondul forestier, privind administrarea şi
exploatarea acestuia, faptele ilicite ce aduc atingere
valorilor silvice protejate, precum şi răspunderea
15
juridică ce se angajează odată cu săvârşirea unor
asemenea fapte. Având o reglementare specială în
materie forestieră, deoarece pădurile se pot afla atât
în situaţia de obiect al proprietăţii publice, cât şi al
proprietăţii private, dispoziţiile Codului silvic s-au
completat ulterior cu alte dispoziţii ce reglementează,
de la caz la caz, regimul de drept public sau cel de
drept privat în materie de păduri.
Prin adoptarea Codului silvic din 1996 se abrogă
expres Legea nr. 3 din 1962 –Codul silvic, precum şi alte
acte normative adoptate anterior anului 1990. Această
reglementare silvică este corelată cu numeroasele
dispoziţii juridice adoptate în materia reconstruirii
dreptului de proprietate privată în general, şi privind
pădurile, în special, norme cuprinse în acte normative,
cum este Legea fondului funciar nr. 18 din 1991.
Codul silvic adoptat prin Legea nr. 26 din 4 aprilie
1996, a suferit unele modificări ulterior, în principal
prin: Ordonanţa Guvernului nr. 96/2002/1998, privind
reglementarea regimului silvic şi administrarea
fondului forestier naţional, Legea 75/2002 pentru
modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului
nr. 96/1998, prin Legea nr. 66/2002 pentru aprobarea
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 226/2000
privind circulaţia juridică a terenurilor cu destinaţie
forestieră, Ordonanţa Guvernului nr. 81/2004 privind
măsurile de accesabilitate ale fondului forestier.
Prin Art. 52 Alin. 2 din Codul silvic este instituit
dreptul de preemţiune a statului la vânzarea anumitor
categorii de terenuri cu vegetaţie forestieră, drept a
cărui apreciere cu privire la natura sa a suscitat interes
în doctrina şi practica judiciară românească, generând
numeroase intervenţii ale legiuitorului roman.
Noul Cod silvic din 2008 şi implicaţiile sale în
domeniu
După numai 12 ani de aplicare, Codul silvic
din 1996 (Legea nr. 26/1996), cu modificările şi
completările sale ulterioare, este abrogate expres prin
legea nr. 46/2008 – Codul silvic din 2008.
La data intrării în vigoare a noului cod silvic se
abrogă şi alte acte normative în materie.
Codul silvic român din 2008 reglementează regimul
juridic al fondului forestier naţional, constituid actul
normativ ce cuprinde principiile cele mai importante.
Codul silvic actual tratează identic noţiunea de
fond forestier naţional, al cărui element de bază este
pădurea care poate fi după caz proprietate publică sau
proprietate privată stabilind în acest sens care sunt
felurile acestor forme de proprietate forestieră.
Noul Cod silvic instituie de asemenea, obligaţia
pentru proprietarii de păduri, alţii decât adminstratorul
pădurilor proprietate publică a statului, să înfiinţeze
fondul de conservare şi regenerare a pădurilor.
Continuare pag. 16
 16
Urmare din pag. 15
Se deschide astfel portiţa fărâmiţării fondului
forestier din vecinătatea localităţlor. De asemenea
se asigură cadrul legal pentru a permite reducerea
suprafeţei fondului forestier naţional pentru exploatarea
resurselor de petrol şi gaze naturale, pentru realizarea
reţelelor de apă potabilă şi pentru realizarea reţelelor
de comunicaţii. În schimb, se interzice aprobarea
ocupării temporare de terenuri din fondul forestier
naţional pentru operatorii economici care nu au redat
circuitului silvic terenurile forestiere ocupate anterior
şi care sunt apte pentru împădurire.
Se stabileşte că statul român are dreptul de
preemţiune la cumpărarea de păduri ce constituie
enclave în fondul forestier proprietate publică a statului
care sunt limitrofe acestuia, la preţ şi în condiţii legale.
Codrul în literatură
Istoria unui popor este în mod firesc legată de
teritoriul pe care el s-a aşezat şi însăşi această aşezare
dovedeşte o preferinţă o consonanţă cu caracterul său.
Este şi mai firesc ca peisajul în care se desfăşoară
viaţa unui neam, să apară impregnant în cealaltă formă
a istoriei, cea concretă, care este arta populară. Sunt
popoare ale mării, popoare ale stepelor vaste care trec
necontenit de orizont, popoare ale deşertului nisipos
fără hotar, ale ţinuturilor de ghiaţă subpolare, cum sunt
şi popoare ale pădurilor, unele ecuatoriale, altele, ca
taigaua, de întinderi cosmice, în care viaţa a pătruns
greu şi târziu.
Poporul român e un popor al codrilor. Codrul nu
este o pădure nesfârşită. Dimensiunile lui sunt mai
aproape de proporţiile omeneşti. Este întrerupt de văi,
de bărăgane şi de plaiuri, de păşunile culmilor de munte
şi fireşte de toate piscurile şi prăvălirile stâncoase.
Cei mai mari codri româneşti nu prea treceau nici
în timpurile vechi de două sute de kilometri, pe o
dimensiune ori alta. Dacă a fost o potrivire, atât cât
cereau valenţele sufleteşti ale poporului nostru, ori
a fost numai faptul, mai simplu, că istoria lui a fost
în parte hotărâtă de această prezenţă a codrului, este
mai greu de lămurit azi. Ceea ce se poate spune este
că în timp de mai multe veacuri acest popor a fost
plămădit tocmai în luminişurile codrilor de pe ambele
povârnişuri ale Carpaţilor. Vreme îndelungată, acest
codru i-a fost o măreaţă cetate vegetală,ce i-a adăpostit
fiinţa. „Fuga în munţi” era de fapt o fugă în desişurile
de nepătruns ale codrilor. Spre şes a coborât abea cînd
bărăganele şi văile lărgite ale râurilor n-au mai fost
căile de trecere ale popoarelor de stepă, nomade cum
sunt uneori popoarele mării, ori cele ale deşertulurilor
continentale.
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
Codul silvic din 2008 constituie cadrul legal
general al protecţiei şi dezvoltării pădurilor româneşti,
stabilindu-se în acest sens o serie de reguli complexe
ce vizează atât protecţia cantitativă cât şi protecţia
calitativă a acestor categorii de bunuri.
Atunci când prin săvârşirea de fapte ilicite se aduce
atingere gravă valorilor silvice, Codul silvic instituie
răspundere penală şi respectiv sancţiunea penală.
Noul Cod silvic român introduce conceptul de
gestionare şi dezvoltare durabilă a pădurilor româneşti,
fapt ce implică necesitatea apariţiei unei noi abordări
a problematicii gestionării durabile a pădurilor, prin
recunoaşterea importanţei calităţii şi a serviciilor pe care
le oferă, prin conştientizarea beneficiilor şi funcţiilor
oferite de păduri.
Avocat Ion Ionescu
Baroul Timişoara
Această trăire laolaltă şi contopire a codrului cu
poporul în decurs de veacuri, este prelungită până
azi, după o existenţă milenară, în cântecul popular
căruia tocmai această dăruire vie îi dă specificul său,
modalitatea sa concretă, ceea ce numim cu un termen
dinafară, stilul său. Cu „foaie verde” ori cu una din
variantele ei „frunză verde”...sau „Şi-am zis verde”
etc. începe aproape orice doină şi orice cântec al
poporului...Este o chemare, o invocare, implicând toată
istoria sa. Este semnul de suprafaţă al unor legături
care se pierd în haosul istoriei, firul care răzbate spre
lumină al rădăcinilor subterane ale vieţii împreună.
Această invocare este exprimată în modulaţii care
sunt proprii numai doinei şi cântecului românesc,
chiar când pare altfel. Sunt tărăgăniri prelungi ca o
recunoaştere şi trimitere din viaţa celui de azi spre
trecutul îndepărtat.
În zilele de restrişte, în vremurile când el nu mai
putea răsufla, hăţişurile codrului erau singura nădejde
a omului împilat, care se zbătea amarnic în ghiarele
nevoilor. La capătul anilor de haiducie era mai
totdeauna moartea, dar de cele mai multe ori o moarte
în luptă, în libertate.
Nu numai de haiducie îi zice doina, cântecul
popular, ci şi de dragoste...Şi aici chemarea trecutului,
în totalitatea lui, este nelipsită...La invocarea codrului,
se adaugă, tot atât de ritmică, şi chemarea „iubitei”
de dincolo de timp şi spaţiu, iubita de totdeauna...
De cele mai adeseori este un „Of...of...Leano”, un
„Of...of...Lino” şi alte variante prelung şi răscolitor
modulate ale zodiei dragostei. Acest iz amar al tuturor
iubirilor trecute, care mereu prezente îmbogăţesc pe
îndrăgostitul de azi cu toată simţirea acumulată în
Continuare pag. 17
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL 17

Urmare din pag. 16 Nu se poate spune că prezenţa codrului nu e

cântecul de dragoste, pe cel ce cântă o transmite mai puternică în literatura noastră cultă; dacă n-ar fi decât
departe, încărcată şi de propria lui patimă, se înfrăţeşte în cele câteva capodopere ale lui Eminescu care
de asemenea cu fiinţa codrului. Rareori, aşa zisa poezie amintesc chiar ritmul popular...(Revedere, Ce te
cultă a atins asemenea adânc farmec cu tâlc întors. legeni codrule, La mijloc de codru des) şi faptul ar fi
Teiule cu frunza lată... grăitor. Dar nu numai atât. Simţirea poetului a fost în
Şi cu inima rotată... fluxul ei interior, adânc influenţată de cântecul popular,
Lasă-mă la umbra ta pentru care Eminescu a avut o dragoste nemărginită.
Pe mine şi pe puica... Avem dovezi despre asta, nu numai în semnificaţiile
Neică, io nu te-oi lăsa culegerii pe care el le-a păstrat în sertarele mesei lui
Că mi s-o usca frunza, de bred, dar şi în mărturiile celor care l-au cunoscut,
Că v-am mai lăsat odată, care arată că asculta nopţi întregi, la un pahar cu vin,
V-aţi iubit o vară toată, el cu prietenii lui – Creangă în deosebi – cîntece ale
Iar toamna când aţi plecat poporului, că el însuşi le cânta cu sete deseori. Codrul
Toată frunza mi-a picat... apare nu numai în numeroase titluri, de la „Povestea
* codrului” la „Freamăt de codru” ci în numeroase
Sau, cu acelaşi, adânc sunet de înfrăţire în alte poezii: în descrierea luptei din Scrisoarea a III-a,
aleanul dregostei: în Scrisoarea a IV-a, în Călin şi încă multe. El este
Neică din dragostea noastră privit cu emoţie, cu un soi de evlavie:
A-nflorit un pom în coastă Împărat slăvit e codrul
A-nflorit şi n-a rodit, Neamuri mii îi cresc sub poale,
A gândit că ne-am sfădit, Toate înflorind din mila
A-nflorit şi s-a uscat Codrului, Măriei Sale.
A gândit că ne-am lăsat.
O particularitate a felului de a fi laolaltă, oameni O, priviţi-i cum visează
într-un popor, iar copacii în pădure, mi se pare ilustrată Visul codrului de fagi!
de fapt că n-am întâlnit încă un termen neaoş pentru Amândoi ca-ntr-o poveste
acel de „coroană” a copacului înafară doar de „cetina” Ei îşi sînt aşa de dragi.
bradului, de colectivele „frunziş” ori „rămuriş”, dacă nu Bucuria dragostei este bucuria pădurii întregi.
ne oprim cumva la formele figurate „coamă”, „inimă”,
„salbă” ori chiar „umbră” dacă nu „cunună”. E aici un Camil Petrescu
indiciu că rareori, ca şi omul, copacul este văzut izolat. (din Almanahul Pădurii, București, 1986)

CODUL SILVIC - PARTEA A II-A

Actorul și poetul Emil Bota,
lângă un arbore multisecular
Sancţiunile contravenţionale pe durata existenţei
actelor normative (cod silvic), au suferit lodificări prin
OUG 71/31 august 2011, cu OUG 51/14 septembrie
2016, devenit Legea nr.134/13 iunie 2017.
Noutatea constă în faptul că regimul sacţionator
e mai blând, rămânând sacţiunea de bază amenda. În
cuantumurile prevăzute de leguitor, la care se mai adaugă
avertismentul. Tot o noutat constituie introducerea de
către legiuitor a noţiunii de notificare, pe care agentul
constatator urmează să o înmâne contravenientului cu
7 zile înainte de aplicarea sancţiunii contravenţionale
silvice. A rămas în vigoare sacţiunea complementară a
confiscării materialului lemnos dar procedural şi valoric
în condiţiile art. 22 alin. 7 din acelaşi act normativ.
Sancţionarea complementară a confiscării se
aplică asupra volumului cu luarea în considerare a
toleranţelor, pe grupe de specii în funcţie de datele
menţionate în avizul de expediţie.
Constatarea şi sancţionarea contravenţiilor silvice
e de competenţa ofiţerilor şi agenţilor din cadrul
Poliţiei Române, cât şi cea din cadrul Jandarmeriei
Române, precum şi cea din cadrul silviculturii a
organelor structurate la diferite nivele de organizare
potrivit art. 19 cap. VII, modificat cu punctul 50, art. 1
din Legea 134/13 iunie 2017.
Continuare pag. 18
 18 CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL

Urmare din pag. 17 M. Duţu, Tratat de dreptul mediului, III-éme

Tot în aceste modificări legislative se vorbeşte
de confiscarea mijlocului de transport folosit fără
aviz de expediţie, în condiţiile în care masa lemnoasă
transportată depăşeşte de 5 ori preţul mediu a unui
metru cub de masă lemnoasă pe picior.
Contravenientul mai poate fi obligat şi la plata
cheltuielilor de depozitare făcute pe perioada de
custodie a materialului lemnos.
În general, conţinutul contravenţiilor silvice au
rămas aceleaşi pe genuri de contravenţie stabilite
iniţial în Codul silvic.
Dacă organul constatator constată că fapta a fost
săvârşită în condiţii mai grave va sesiza organul de
urmărire penală.
Avocat Ion Ionescu
Bibliografie:
L. Dogaru, Codul silvic român. Prezentare evolutivă,
II-e edition, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2008;
edition, Ed. C.H. Beck, Bucarest, 2007;
M. Duţu, Dreptul mediului, edition 3, Ed. C.H.
Beck, Bucarest, 2010;
Const. C. Giurescu, Istoria pădurii româneşti
din cele mai vechi timpuri până astăzi, Bucarest, Ed.
Ceres, 1975;
Giurgiu V., Codul silvic şi gestionarea durabilă a
pădurilor, Revista Pădurilor, Bucarest, No. 4/2007;
V.I. Harnagea, Const. Gr. Zotta, Codul legislaţiei
silvice, adnotat şi comentat, Tipografie Nationale,
Bucarest, 1931;
R. Ichim, Istoria pădurilor şi silviculturii din
Bucovina, Bucarest, Ed. Ceres, 1988;
D. Ivănescu, Din istoria silviculturii româneşti,
Bucarest, Ed Ceres, 1972;
Gh. T. Kirileanu, Cel mai vechi Cod silvic românesc.
Orândueala de pădure pentru Bucovina dată de
Împăratul Iosif al II-lea în 1786, Bucarest, 1908;

Escu în LIMBA România La Herculane

Pentru explicaţie, argu-
mente, pornim de la zero! De S-au stins demult ecourile zilei,
la cele patru dialecte ale lim- Pe munte suie cerc de nori,
bii române: De vânt, mânate…parc-ar fi ciobanul
- Dialectul daco-român; Ce-şi paşte turma, albă, de miori!
- Dialectul aromân;
- Dialectul istro-român; În văluri moi ne înveseleşte seara,
- Dialectul meglno-român. Ne strânge trupu-n calde-mbrăţişări,
Dialectul daco-român a Retraşi la cuiburi, au tăcut lăstunii,
evoluat în limba română, apoi Apusul cade dincolo de zări.
în limba literară română, graţie N.D. Petniceanu și fiul Mircea în biblioteca „Daria”
poetului Mihai Eminescu. Celelalte dialecte au rămas în stare de conservare.
Totuşi, dialectul aromân a contribuit la îmbogăţirea limbii române prin suf- Ca o părere, undeva, departe
ixul „escu”. În aromână, „escu” este pronume personal „eu” (persoana I-a). Nechează caii Cernei, înspumaţi
„Escu” se foloseşte cu verbul „a fi”, timpul prezent „sunt” („sânt”). Zdrobind prin stânci, în ropot de copite
În 1967, primăvara, am întâlnit un turist în graniţa româno-jugoslavă Izvorul sfânt al vechilor atlanţi !
(Stamora-Moraviţa) venit din fundul Jugoslavienu vorbea aromână, nu
vorbea altă limbă. A fost întrebat: De sus, veghează Domogletul valea,
- Cine sunteţi? (A înţeles). Impenetrabil Sfinx, misterios –
- ESCU PROTĂ! Din cerul înstelat, c-un ciob de lună
Am înţeles: „Eu preot!”. Adliteram: „Eu sunt preot!” Şi-a prins pe umăr straiu-ntunecos !
În limba română sufixul „escu” a contribuit la formarea numelor de
familie: Ionescu, Georgescu, Ştefănescu, Petrescu, Popescu, Niculescu,
etc. Traduse ad-litteram: Eu Ion, Eu George, Eu Ştefan, Eu Petre, Eu Pop, Încremenită-n mituri şi legende
Eu Nicu etc. Adlitterman: Eu sunt Ion, Eu sunt George, Eu sunt Ştefan, A adormit pădurea-n somnu-i greu,
Eu sunt Petre, Eu sunt Pop, Eu sunt Nicu etc. Doar noi, uimiţi de-atâta frumuseţe,
Prof. N. D. Petniceanu Mai rezistăm ispitei lui Morfeu !
Bibliografie:
- Prof.univ.dr Gheorghe Poalelungi: „Dialectologia”, curs universitar, Ed
Academiei Române, Bucureşti, 1962. CONSTANŢA SYLVIA
- Dialectul aromân, cercetări şi investigaţii în teren, în Sudul Jugoslaviei. HÂRCEAGĂ
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL 19

Pădurea și poeții
Ce este marea pentru elini este pădurea pentru Crăiasa zbura pe semniţe
sufletul Românilor. A sta cu spatele la pădure înseamnă Uşoară, uşoară
a sta acoperit de îngerii lui Dumnezeu, el codrul este După trebuinţe,
mama noastră, cetatea noastră de scăpare, Ianchearul După polen şi mărar,
După fir de aur rar,
După busuioc
Prin oglinda poienii,
După scântei pentru foc
Şi ochiul sânzienii.

Cît trebăluia prin casă

Crescu nemaivăzut de frumoasă;
În curtea pădurarului
Din inima codrului
Până într-o zi
Când soarele se opri
Şi cerul fără iertare
O răpi în trufia lui mare
Aşezând-o printre stele
refăcut de mâna omenească. Vămile, ce le sloboteau Departe de pădurar.
strămoşii noştrii, către sanctuarul solar a lui Deceneu
de la Sarmisegetuza, erau pădurile – purificarea *
sufletului, Hatarzisul sufletului românesc era atins Bogdan Boeru
străbătând pădurea, codrul de aramă, de argint şi de
aur către isvoarele albe ale lui Eminescu şi Sadoveanu, Cîntec
către codrii lui Coşbuc şi Rebreanu.
Schitul în inima pădurii într-o poiană a rămas şi Ia-mă bradule cu tine
este de două milenii locul, Logosul omphalosul, casa, uite, ia-mă-ncet de mână
cerul rugăciunilor poporului român. Împrejmuit de şi mă du o săptămână
codrul străbătut de cărări schitul în luminiş locuit de unde crezi că e mai bine
omul Cuvântului, de Daniel Sihastru şi Paisie, de un
Cleopa sau Arsenie sau Constantin, este cea mai sfântă du-mă-n cetini miresmate
zare şi popas al sufletului românesc de unde te întorci sus în vârful tău cu stele
acasă renăscut, curăţat, întărit, înduhovnicit. Pădurea să mă spăl de cele rele
este oceanul spiritualităţii româneşti, mănăstirea să mă scutur de păcate
din lemn a Credinţei poporului nostru.
şi întoarce-mă naturii
Ioan Alexandru geamăn ţie în iubire
să mă legene-n neştire
Fata pădurii dulce vuietul pădurii

În casa pădurarului *
În paharul de pe masă
Dintr-o rază-crăiasă Constantin Olariu
De culoarea jarului
Se ivi în dimineaţă În pădure
Ca neaua la faţă
Fiica Soarelui-crăiasă. mai deunăzi noi am slobozit fîntîna
si-am chemat în sat arţarii ca la nuntă
De marea minune i-am omenit cu vin şi de atunci într-una
Coborî pădurarul în lume trei zile plâng şi-o săptămână cîntă
Să-i caute nume.
Țigăncușa și porumbița Continuare pag. 20
 20 CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL

Urmare din pag. 19 plopii adevăraţi îi smulgea spre bordeie

o altă întâmplare dar să taci
vecinii toţi mai sînt cu frica-n oase
într-o noapte-ncet a curs din saci
grâul şi-a-ngropat cîteva case
şi-n fiecare zi ne-apasă o-ntîmplare
peste livezi colina parcă e însărcinată
în grinda cerului bălăngăne-o spînzurătoare
şi-un trup necredincios şi auriu de fată.
*
Constantin Preda
Să-i aflu cărarea
Păduri vînzolite de ploaie
nu mi-aţi văzut viaţa
trecînd?
Să-i aflu cărarea
alerg,
uitat-am de cînd.
în braţele femeilor trupeşe
proaspăt crescute deasupra pămîntului.
Dar dimineaţa oameni fiind
începeau din nou să îşi reteze trupurile
şi să le zidească în dureroasă stivă
mînjiţi de soarele care curgea din ele.
*
George Alboiu
Cineva bate cuie într-un stejar
Din nou acea chemare de totdeauna
Din pădurea de-aici în cea din spaţiul pur
Încep să văd copacii fără vîrstă
Cu bureţi nebuneşti împrejur.
Doamne, ce pălării roşii stau
Cîte trei, cîte trei ca-n poveşte
Ca pe trei capete care au fost
Şi-a căror nebunie nu mai este

Păduri de secunde uitate, Decît în miezul acesta ireal

în foşnete vina Pe care îl smulgem fără măsură
mi-aud. Şi ne jucăm cu el şi-nfometaţi
Iertaţi rătăcitului Începem să-l ducem la gură.
paşii
întrebători prin frunzişul ud. Cum o să fie oare în pădurea aceea umbroasă
O mare nelinişte bîntuie pînă tîrziu
Cineva bate cuie într-un stejar
Păduri răstignite, în vise
Încet, ca-n acoperişul unui sicriu.
şi astăzi ard urme *
de cuie.
Mai daţi ajutor Speranța Miron: „Poemele muntelui”
celui
Tâtrudit, către voi să suie? FEBRĂ
*
Muntele dormea la căpătâiul meu.
Lidia Stănloaie Îmi ținea de verde,
Îmi ținea de alb,
Elogiu Îmi ținea de tăcerea
Umbrei care strălucea.
Emoţia culcată pe rîu tremura Muntele dormea la căpătâiul meu.
când tăietorii de lemne-n pădure Dar când și-a întins brațele
îşi retezau trupurile și m-a cuprins,
m-am simțit pasăre.
ca pe nişte plopi îndureraţi.
Zburăm!
Ei le ciopleau şi le puneau în stivă Auzeam, ca prin vis,
mînjiţi de soarele care curgea din ele Muntele care-mi striga numele.
gîlgîitor ca o inimă a pămîntului
căreia o iubire nemaipomenită i-a dat PIATRĂ CENUȘIE
vrană.
Piatră cenușie ascunsă în râu
Seara cântecul celui Cântec de greier în lanul de grâu
mai îndurerat poreclit Privighetoarea
Continuare pag. 21
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL 21

Urmare din pag. 20 Cer ritmu-nălţării acestui popor

Aromă de stea pe frunte de crin
Munte de-albastru pe cerul senin
Plânsuri străbune în cearcănul nopții
Ploi de gheață pe umărul sorții
Toate astea sunt strânse-ntr-o clipă
De care mă sprijin doar cu o aripă.
*
Lucia Elena Popa
CROMATICA FRUNZELOR
Şi freamăt de veacuri apuse.
Cer glasuri de cornuri şi retrăiri
De lupte cu zimbrii Moldovei,
Cer zboruri de vulturi cu calme rotiri
Şi miezul de aur al slovei.
Cer vinul parfumului crudelor ierbi,
Un bucium zvonind tînguire,
Şi mugetul tainic al blînzilor cerbi
Abrupte chemări la iubire.

Frunzele Cer triluri de păsări, cer, în refren

Au ivit culorile toamnei Cîntare lucrărilor grele,
Adumbrind visător Privirile ciutelor puse-n catren
Cercuri de lumină Şi marile lacuri de stele.
În estetica nostalgiei.
Apoi, încetul cu încetul, Poemele munţilor cer nopţi de vegheri,
Au început a se strânge Cerneală din lacrimi de lună,
nedumerite, Hîrtie din cerul seninelor veri
A se chirci dureros.
Şi pană din sunet de strună.
Ce-i cu voi, frunzelor?
Prof. Lucia Elena Popa *
Ați venit ca o podoabă
Cu miez de soare topit,
Iar acum vă ascundeți CONSTANŢA SYLVIA HÂRCEAGĂ
În sinele vostru?
Sau ne umblați la inimă Dimineaţă pe Cerna
Aprinzând și tringând culori
În fiece cămară?! E tristă dimineaţa
Mi-amintiți de ceva atingător În munţii mei străvechi,
și-ndată spulberat... Fuioarele de ceaţă
plâng și nu plâng, Ies printre creste sure,
răzbat și nu răzbat, De parcă urieşii
stau și nu stau, S-au aşezat la sfat
ca frunzele Şi îşi fumează pipa
în culori de curcubeu Acolo-n pădure!
frânt...
* Vijelioasă Cerna,
Coboară printre stânci,
CONSTANTIN ATOMII Ţinutul cel atlant
De glasul ei răsună,
Poemele munţilor Pe lângă mal, copacii
Se arcuiesc în vânt
Poemele munţilor cer nopţi de vegheri,
În largile volute
Cerneală din lacrimi de lună,
Hîrtie din cerul seninelor veri Iscate de furtună!
Şi pană din sunet de strună.
Din zarea înnegrită
Poemele munţilor e greu să le scrii, Învârtejiţii nori
Plecat peste gînduri acasă, Îmbracă Domogletul
Acolo-ntre codrii şi-albastre stihii În vălăuci de fum,
Mi-i inima astăzi rămasă. Când fulgere despică
A cerului tării
Poemele munţilor cer iz de izvor Şi tunete o sparg-
Şi şoapte de vînturi aduse, Ca într-un act postum !
 22 CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL

ZIUA LIMBII ROMÂNE

Ţara mea de dincolo de Prut Camelia Tamaș între tată ei și prof. Elena Giurginca.
Nicolae Dabija În picioare amfitrioana clasei Prințesa Any de Mehadia

Ţara mea de dincolo de Prut,

Mi s-a dat poruncă să te uit.
Să te şterg din minte c-un burete,
Patria mea pusă la perete.

Şi, ca-n anii noştrii cei mai trişti

Iar să mă prefac că nu exişti,
Iar să mă prefac că nu pot plânge
Să furi în ea,la ceasul tihnei, rodul
Ţara mea de dincolo de Prut, Care din rana viei, sacru-a picura.
Numai lacrima dacă-ţi mai este scut.
Numai dorul te mai apără de rele, Când semeni peste pâine semnul crucii
Ţară tristă-a Pruturilor mele.
Se-adună Ceru-ntreg în gestul tău
Şi nici nu bănuieşti că-ţi stă alături
Mi se-ngăduie acum ca mai-înainte,
Duminica în capul mesei Dumnezeu.
Să bocesc cu câteva cuvinte.
Trec pe stradă, necăjit, şi-mi zic:
Of, mai bine mut – decât peltic !
Apus
Iar scripturile gândite de străbuni
Mi se zice c-ar fi pline de minciuni Pe breţul meu, umbra plopului
Şi că viitorul meu a fost trecut, Îşi întinde răceala: hotar despărţind
Ţara mea de dincolo de Prut. Căldura cărnii, de purpură
În apusulorizontal
Ţara mea de dincolo de Prut, Păsări îşi năruie treptat aripile
Am să-ncerc, dacă-am să pot să uit; Şi-n urmă, sânge de înger rebel
Şi, cum scriu la carte-naintaşii, Albastru îngraşă brazda cerului.
Am să-ncerc ca să-mi iubesc vrăşmaşii. Munţi albi se clădesc silenţios
Pe zborul săgetat al unei berze,
Dară dincolo de moarte. Ţară-a mea, Iluzoriu înlănţuind pe-un pisc
Nu mă părăsi, nu mă lăsa – Înserarea.
Când chema-mă-va la Dânsul, Dumnezeu,
Te implor să spui că sunt al tău. Aş vrea...
Ţara mea de dincolo de Prut, Aş vrea să plec
Mi s-a dat poruncă să te uit. Când timpul împarte
…Dar de-o fi să mi te uit, suflet al meu, Dealuri toamnei
Uite-mă pe mine Dumnezeu ! Departe, în pământuri
* Cu fulgerări de os,
Ca să mă-ntorc, nefiinţă,
Duminica unui ţăran Prin rădăcini lichide
Cât amintiri soarele-mi
Ţi-e plină calea de gestul neodihnei. Palpită încă-n ochi.
Numai duminicii i-ai închinat altar, Şi aş veni la tine
Pe care săjertfeşti sudoarea clipei În după-amiezi eterne
Din grâul copt şi fructul de pe ram. Cu ţipete de frunze
Strivite-într-un ecou
În camera lui cu iz de suferinţă, Să-ţi torn în flori postume
Lutul ţi-ascultă palma netezind ulcea Continuare pag. 23
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL 23

Urmare din pag. 22 Înflorind crini pe genunchii fetelor, în orele târzii,

Parfumuri de uitare, Când noaptea toată e un roi de fluturi.
Să nu ghiceşti în ploaie,
Vreodată, trupul meu. Lunca - halebardă păzeşte câmpia,
Cântecul cocoşilor croieşte drum prin troiene
Dacă... S-alunece pe-o sanie poezia
În casele noastre cu vise perene
Aş fi rămas o sută de ani
Prizoniera mării Ninsori albastre II
Ferecată-n lanţuri de alge
Şi ţipăt de pescăruş, Cerne colinde cerul peste casă
În scoicile sterpe, din lacrimi Ziua alunecă pe sănii spre apus
I-aş fi născut roiuri de perle Dintr-o clipă de lumină în noi rămasă
Şi-n carnea malului Se naşte în suflete, la fiecare, Iisus,
I-aş fi clădit cetăţi ireale,
Bântuite de duhul delfinilor, Bate visul cu degetul în ferestre
Din umbra curcubeului Vântul ciopleşte fluiere în alun,
Arcuit peste somnul ei transparent Când timpul coboară pe creste
I-aş fi vegheat visele, Sărbătoarea în case de Crăciun.
Confundându-le cu ale mele,
Dacă n-ar fi fost chemarea Copii ne colindă în prag
Muntelui cu nume de floare, Cântecele urcă spre stele, mai sus,
Aproape, tot mai aproape, Constelaţiile vin să vadă
Cu fiece val... Cum din suflet se naşte Iisus
Camelia Tamaş
Alunecă sănii pe serile albastre
* Inelând cu doruri pământul străbun
Copii aprind nelinişti în astre
Ninsori albastre I Visând sub brazi păduri de Crăciun.

Ninge, ninge ca în datinile noastre, Burgul doarme la miez de noapte

Colindătorii în sănii de lumină Pe străzile Clujului umblă visul cel bun
Vin încărcaţi în balade cu astre, Când dinspre luceafăr ne vin şoapte
Când îşi mai pune bradul un cerc pe tulpină, Că umblă cu daruri Crăciun.

Copiii rup pietre din Steaua polară Aripi de lumină îmi intră în odaie
Nestemate lucind în visele lor, Halebarda lunii nu ştiu unde s-a dus
În cântec germinează vibraţie solară Căci în clipa, asta de văpaie,
Ca mierea cuvântul născut dintr-un dor. Dintr-o minune s-a născut Iisus.
Al. Florin Ţene
Ninsori albastre coboară pe cetini, *
Vinul decantează cristalul pe masă
Şi-adânci sentimente, între prieteni, Destin
Ţes verbe în fraze de mătasă,
Îmi înfloreşte pieptul
Oraşul ascultă poeme de iarnă rezemat, o ie cusută-n alesături
Luceafărul bate monezi în ferestre de minte şi inimă,
Când stelele la colinzi au plecat cu ochi de păsări flămânde
Prin brazii înşurubaţi prin creste. şi urechi cercelate-n cireşe.
Boboci de flori
Adie clipe rotunde cu ochii vii crescând în corole aprinse,
Şi ninsori cad ca la începuturi, pui mărunţi

Continuare pag. 24
 24 CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL

Urmare din pag. 23 O crizantemă plânge

infioraţi de elanuri înalte, cu lacrimi de petale,
torente cromatice dezinvolte dar vântul îi resfiră
nunaţate epic, liric şi dramatic, suspinele în vale.
toate – luminează delicat
şi fac din ie o lucrare A prins-o toamna-n dinţi
de înobilare cu acul. şi-n grabă-a scuturat-o
Tresar pe pânză acrobaţii de ape visând oceane, i-a ars cu jar petalele
lujeri de caişi urcaţi în fructe de lună, şi fruntea i-a plecat-o.
câte-o floare-albastră eminesciană...
O ie – carte a destinului O toană...şi-apoi pleacă,
pe trupul de lucrător cu bobocii. nălucă aurie;
se frâng tăcute florile
Mâna-mi atinge ia căzând din superbie.
şi simte pulsând
minte după minte, Se stinge-n aer poezia,
inimă după inimă, se clatină iubirile,
destin după destin. în ochii stinşi ai florilor
s-aşză năruirile.
Freamăt
Să-i intentăm proces
De vânt se-nfioară în tremur pentru suflete de flori,
crengile plopului meu. dar unde s-o găsim?
Neliniştită, tresar de parcă când mă gândesc, mă prind fiori.
adierea-mi desface Elena Popa
ghemul destinului... *
Mă dărui vântului,
clepsidra lui să-mi cearnă Lumea Banatului
fire de viaţă,
să mă bată, Strânge-l la piept...
să mă răzbată, să mă poarte prin lume O clipă, doar
pe mine, fărâmă O clipă între tine şi cer
ruptă din holograma Şi vei simţi dulcele gust
universului, al vremurilor trecute
poem vesel şi trist, prin acest unic şi drag Banat.
frmătând seva bucuriei de a fi Ele se ţes, zi de zi
în dans de ape sub cerul înstelat al neodihnei paorilor
ritmate în valuri. şi se păstrează în icoana
din ochi
Printre frunzele plopului fremătător, în port,
în mângâieri vălurate, în datini şi deochi,
în fiecare zi în cântec şi descântec,
vântul deschide o poartă eterică în oameni.
îmi face cu mâna
mie, o mică scânteie Calea Banatului
a universului. ţi se va deschide din nou
şi vei putea pleca
Toamnă dincolo de vânt,
de farmece,
O toană are toamna: de zori...
atinge-n şagă florile
cu ele să se joace Vasile Barbu
risipindu-le candorile.
Continuare pag. 25
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL 25

Urmare din pag. 24 Şi păsări ucise;

Într-o sală de aşteptare Într-o sală de aşteptare,
de Dumitru Buţoi, Cu pardoseala îmbâcsită,
petrolist la Şandra (Timiş) Călătorii discutau:
Love Story
Într-o sală de aşteptare, Şi copilul născut la ora 13,00,
Cu ferestrele murdare, Cu inima rănită;
Undeva în Ardeal, Într-o sală de aşteptare,
Călătorii discutau: Gata pentru demolare,
Eminescu, Mioriţa şi Decebal; Călătorii discutau:
Într-o sală de aşteptare, Premiul Nobel şi impiegatul de mişcare;
Fără gaze, apă şi lumină, Într-o sală de aşteptare,
Călătorii discutau: Undeva în Ardeal,
Pluguri, tractoare şi criză de benzină; Într-o noapte,
Într-o sală de aşteptare, Călătorii discutau:
Cu ferestrele întredeschise, Criza de pâine şi lapte.
Călătorii discutau: Al treile război mondial!...
„Amintiri din copilărie” (Poezie cenzurată,Timişoara, 1977)

PREOTUL VERBELOR ŞI PREOTUL SUBSTANTIVELOR

DIN SFÂNTA LIMBĂ ROMÂNĂ, CARE ÎNNOBILEAZĂ
SUFLETUL OMULUI ÎNTRU SUBLIM, ALTRUISM ŞI UMANISM,
ESTE UN MOLDOVEAN DIN PATRIA LUI MIHAI EMINESCU
PR. PROF. DR. THEODOR DAMIAN DE HĂNEŞTI (BOTOŞANI)
cât de vină sunt stânjeneii de acasă, unde petreceam
în juneţe. Îmi sună şi azi la peste opt decenii de viaţă,
vorbele cântăreţului anonim:
“Frunză verde stânjenei,
Dulce-i carnea de purcei,
Cu purcei cu măru-ngură,
Cu Ana-n bătătură;
Ana cu ochii negrei
Dulce-i carnea de purcei,
Ana cu buze şi cercei,
Dulce-i carnea de purcei”
Dar să vedem cum sună vorbele şi substantivele
domnului Părinte, acolo, la Nev York, dar şi la
Bucureşti.
Un cârceag (ulcior)
cu apă de acasă...
O, cum te cheamă ispită
Părintele Theodor Damian are o paletă de volume
Şade monstrul
de versuri despre care s-au pronunţat somităţi ale
peste munţii Carpaţi
culturii române, amintind doar pe câţiva luminători:
din rana lui
Nicolae Manolescu, M.N. Rusu, Aurel Sasu, Mircea
curge miere şi lapte
A. Diaconu şi slujbaşul DNP.
se-nghesuie lumea
În ceea ce mă priveşte, subiectiv ca de obicei, cu
stă la coadă fiecare cu cartelă
dragoste neţărmurită faţă de feţele bisericeşti ortodoxe
Cât poţi să iei pe o cartelă
şi faţă de dascălii de ţară, cartea domniei sale “Stihiri cu
stânjenei” m-a robit! poate de vină, nu-i atît părintele, Continuare pag. 26
 26 CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL

Urmare din pag. 25 se-nvolburează

de o persoană ? O, mamă, a mai spus mamelucul
De aceea în fiecare zi vii sa iei înjunghiat
lapte şi miere de fratele său înstrăinat
cu o cartelă obţinută greu când l-a recunoscut a fost
dar aşa se creează relaţia cu monstrul prea târziu
cel de la care iei cartela aş vrea să mai am un tată şi o mamă
este de fapt monstrul mi-a spus
el este educat şi prietenos, care n-au aşa de multă treabă
nu refuză pe nimeni atunci cineva a intrat în grădină
dimpotrivă şi mi-a cosit sângeros
el îi compătimeşte pe toţi stânjeneii
cum e şi el compătimit pentru rana lui din tulpinile lor curgea
care ne adapă şi ne hrăneşte lacrima Cristi
o, rană sfântă, frumoasă Avem prea multă treabă
şi bine mirositoare şi vin hoţii
şi ne fură copiii
cum cresc stânjeneii din Munţii Carpaţi
cresc copiii fără tată şi mamă
prin trupul tău
copiii noştri orfani
o, cum te cheamă ispita la bine
cu părinţi buni şi de treabă
şi cum binele pe care-l faci
iese rău
Captivitate
Un vânt porneşte De când am intrat
în captivitate
Toamna când se numără cărăbuşii
Nu mai sufăr
în vântul albastru de la miază-zi
de singurătate
se plimbă pe sub streaşina cerului spiriduşii
exersând o nouă conjugare a lui a fi
Balsamul rugăciunii
un vânt porneşte dinspre ei
îmi mângâie rana căderii
şi ajunge furtună în frunza de brustur
Apele Bethesdei
mă uit la toate câte am
Clocotesc sub zodia Învierii
şi cum rănile mele mă ustur
Am rătăcit 40 de ani
Mereu ne răstignim prietenul în pustiul din mine
ca să mă întorc
Prietenul înţelege
de unde am plecat
dar nu ştie ce
toţi vorbesc acum de
Acum corabia mea
acceptarea necondiţionată
zace epavă
deşi reciprocitatea e condiţia
la poale de munte dărăpănat
de bază
chiar şi în prietenia cu Dumnezeu.
Din ce a mai rămas
Sune-mi câţi prieteni ai
am să ridic un altar
ca să-ţi spun cine eşti
şi-am să intru-n captivitate
mereu ne răstignim prietenul
iar
şi-apoi îi scriem viaţa în
cartea cu poveşti
Muşchiul şarpelui
Copiii noştri orfani Cel mai puternic mişchi
din trupul meu
Pun urechea peste
e muşchiul şarpelui
pământul tău fragil
şi cel mai frumos
să ascult năvălirile duşmanilor
locuinţa sa e în burtă
stânjeneii în foşnetul timid
Continuare pag. 27
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
Urmare din pag. 26
acolo are loc să stea încolăcit
în somnolenţă
dar şi activ când vede prada
şi să-şi înceapă dansul spasmodic
care pe unii-i îngheaţă
iar pe pradă-o dezgheaţă
Imn Transilvaniei
Transilvanie, candelă veşnic aprinsă
Pe Doja-l mai ustură rana încinsă
Durerea lui îţi hrăneşte lumina
În care-ai tăi prunci azi îşi află hodina
Transilvanie, candelă sălaş de speranţă
Luminând în adâncuri pe orice distanţă
Vindecând orice ran-a martirilor tăi
Ce te-au ctitorit clocotind în văpăi
Transilvanie, candelă cuib de căldură
Cum flacăra pătrunde material pură
Aşa ai pătruns în Istoria lumii
Purtându-ţi cu grijă pe braţe străbunii
Transilvanie, candelă a nemărginirii
Tăinuitoare a tainelor firii
Martirii ce ţi-au ocrotit nestinsă făclia
Ţi-au sfinţit spre rodire de-a pururea glia
Poezii de dragoste
Maria tomescu-RoGobete
Poezia inimii
Pentru a câta oară-ţi spun
Pentru a câta oară-ţi scriu
Furată de anotimpuri şi vise întortochiate
Tu eşti al meu, numai al meu.
Pentru a câta oară mi te-aşezi în poală
Să-ţi mângâi labirintul de speranţe colorate
Şi-apoi te strâng la piept şi te iubesc
În mii de pagini albăstrite de pixul meu
Vânat de inspiraţie
Încearcă o demonstraţie,
Încearcă să-mi pui inima în poezie.
Eşti versul liric al trupului ce-mi dă putere
Să scriu doar pentru tine, o mică poezie.
Da, chiar iubite, a câta oară îţi povestesc
De inima mea rătăcită printre versuri cântată
De paginile iubirii noastre,
De sentimentele care m-au făcut să te-ndrăgesc.
În valurile tinereţii mele,
De tine dragul meu, de tine.
27
Stânjeneii roşii
Fiecare ţară are un nume
Oland, ţara lalelelor
Finlanda, ţara celor 1000 de lacuri
România, ţara dacilor
cartea mea e ţara stânjeneilor
e mult spaţiu în ţara stânjeneilor
pentru toate rasele
minorităţi, majorităţi, nu contează
sunt toţi stânjenei
acum însă e festivalul stânjeneilor roşii
peste tot văd acest hibrid mai recent
cu dantela dinlăuntru
bogat curgând afară
cu seminţele crescând pe trotuarele tunelului
ce duce la rădăcini
stânjeneii roşii iau forma mirosului privitorului
şi nuanţa culorii după felul
cum tămâia izvorăşte din scoarţe
stânjeneii roşii se înmulţesc
prin fecundare cu privirea lacomă
şi dorinţa de-ai rupe
Atunci când nu-i vei mai privi
stânjeneii roşii vor muri
Pr. prof. dr. Theodor Damian
de Hănești-Botoșani
Maria Rogobete (x) și sotul Daniel Rogobete (xx)
Pentru a câta oară îmi caut liniştea în poezia ta?
Schimbându-mi drumul către viaţă,
Schimbând înfăţişarea lunii, făcând-o diamant
Doar eu mai caut, te caut, pe tine, printre versuri
Acum te simt aproape, acum eşti departe
Te iau în versuri, te sucesc
Cu gânduri colorate te ademenesc,
Conduc batalionul de idei
Continuare pag. 28
 28
Urmare din pag. 27
Şi...tot la tine mă gândesc.
E poezie acolo în inima mea
Şi te iubesc, da, te iubesc
Eşti poezia mea,
Eşti poezia unei inimi care
Bate mai tare decât gongul,
Eşti versul ce-mi străluceşte
În ochii mei căprui, verzui
Atât de cunoscuţi de tine şi...te iubesc!
Eşti suflet alb pierdut în camera mea
O rimă ce se termină cu „esc”
Eşti tot ce am în viaţă
Eşti soţul meu şi-amantul mult râvnit.
Eşti poezia mea şi-atât fiindcă
E-atât de sincer şi frumos pământul
Şi-atât de fluşturatic legământul
Tu dormi, aşa-i?
Nestingherit şi-adânc, pluteşti deasupra poeziei mele
Zâmbind, te adânceşti în vis şi mă vezi
Mă vezi cum vreau prin versuri şi cântare
Prin poezie şi răbdare
Să-ţi spun cât te iubesc!
Iubeşte-mă!
Iubeşte-mă!
Aşa cum soarele iubeşte pământul ruginiu,
Pământul negru, pământul galben,
Pământul viu.
Iubeşte-mă!
Aşa cum stelele iubesc nopţile deschise,
Nopţile albe şi strălucitoare, noţile rozalii.
Iubeşte-mă!
Aşa cum n-ai iubit pe nimeni până acum,
Nici măcar pe tine,
Dezleagă-ţi şnurul din jurul trupului tău încins
De atâta aşteptare,
Şi iubeşte-mă, prinde-mi respiraţia şi joacăte cu ea.
Prinde-mi sufletul şi mângâiel cu dragostea ta.
Priveşte-mă drept în ochi şi lasă-mi lacrimile să curgă...
Pe obrajii tăi, pe buzele tale, pe gât...
Şi apoi să se contopească cu durerea dorită,
Durere şi iubire, frământare şi dragoste.
Taci şi ascultă tremurul curajului ce stă la pândă,
Taci şi iubeşte-mă!
Iubeşte-mă!
Prinde-mi palmele în mâinile tale transpirate
De atâtea căutări, pe trupul meu,
Primeşte-mă în lumea ta de basm,
Primeşte-mă la pieptul tău şi...
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
Iubeşte-mă!
Cu sufletul, cu inima, cu trupul, cu gândul imaginar
Şi striveşte-mă în patul tău răvăşit
Cu miros de dragoste perversă şi nebună,
De atâtea repetiţii,
Cu mine,
Iubeşte-mă!
Şi strânge-mă în braţele tale continentale,
Îneacă-mă la dunga patului cu săruturile tale infinite,
Ca mai spre dimineaţă să devin o geamandură.
Oh, săruturile tale pirdute în vremuri,
Găsite în timpuri noi şi prefăcute în perini.
Iubeşte-mă!
Şi lasă-mi zâmbetul să-şi facă de cap în spaţiul tău
Pur şi fermecat, armonia zilelor tale...
Armonia iubirii mele de-o viaţă, sunt...
O femeie, o fiinţă prea îndrăgostită de viaţă, de tine
Exprimată în mii de cuvinte, fraze, litere, cifre, multe cifre.
Oh! Iubeşte-mă! Şi primăvara va dăinui peste noi,
Primăvara va fi mereu regină, în trupurile noastre.
Doar eu şi tu, veşnicul tu şi aceeaşi eu,
Putem face oamenii să danseze vorbind sau,
Să plutească iubind, să trăiască în şoapta fericirii
Doar eu şi tu.
Iubeşte-mă!
Şi primeşte-mă la pieptul tău făcut cuibar
Doar pentru capul meu obosit şi sleit de dragoste
Şi numeşte-mă iubita ta pentru totdeauna!
Măritata mea,
Iubito! Spune-mi unde-ţi pui capul obosit
Atunci când somnul se strecoar-n tine?
Când sentimentele de-atâta dor au ruginit,
Dar, hai, frumoaso, mărită-te cu mine
Ţi-e perna colorată de la săruturile mele,
Ce cu dulceaţa lor vor dorul să-ţi aline,
Ţi-e somnul zbuciumat de la atâtea clipe grele
Atunci când nu eşti lângă mine.
Unde păşeşti? Pe ce cărare îţi laşi mirosul de crin pătat?
De fruct prea copt, zemoasă ca o zmeură murată
Unde îmi eşti crăiaso, cu ochii tăi de cer curat?
Vino, rămâi la pieptul meu frumoasă fată.
Mi-e sufletul pădure şi inima livezi de pruni
Tu nu eşti lângă mine mireasa mea dintotdeauna
Trăiesc pentru un zâmbet fermecat şi-o zi de luni
Şi pentru ziua în care o să-ţi pun cununa.
Continuare pag. 29
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL 29

Urmare din pag. 28 Aprinsă-i năframa ce-i flutură ‘n vânt,

Prinţeso! În valurile dragostei ce ne-au trimis la mal Râd galbeni în plete –
Mi-am regăsit dorinţa în catargul răvăşit de vânt Când trece c’un zâmbet, svârl’ cuşma ‘n pământ
Azi declar, sirena mea cu ochii de cristal Nomadele cete.
În inimă ţi-am ancorat vaporul şi în gând.
Deschide-odată poarta-n ceas de noapte Când naşte sub corturi un cânt legănat
Şi aruncă-mi o fărâmă din surâsul tău, Şi-un svon de sandale
În grădinuţa ta cu mii de fructe coapte, Cu patimă cruntă ciocanele bat
Mă-ndrept spre eşafod ca un călău. În vechi nicovale.
Eşti măritată mea, minune blondă şi albăstrită
Ea joacă sub vaerul strunei prelung
De ochii-nlăcrimaţi, ce ţi-au scurs într-un sărut,
La focuri sărace,
Te vreau soţia mea, femeie prea iubită
Şi razele lunii fiinţa-i străpung
Căci mi-a rămas la suflet, când dragoste am făcut...
Ca sute de ace.
*

ARTUR ENĂȘESCU Uşor se mlădie, roteşte pe loc,

Dând chiot sălbatec
Şi pare piciorul ei sprinten în joc,
Ţiganca Atins de jăratec.
E Riţa, fecioara cu ochii sprinţari Dispare ’n vârtejuri, sar banii pe sâni
Cu sâni ca de piatră, Loviţi de furtună!
Năcută ‘n alaiul a zece cobzari, Şi geme ca vie sub meştere mâini,
Regină pe şatră. Lăuta străbună.
Sglobie ca fulgul, cutreeră văi
Şi negre poene, Târziu stau nomazii la stele culcaţi,
Iar ochii ei tineri îi joacă ‘n văpăi Iar ea, pe câmpie,
Pe umede gene. Sărută văzduhul cu ochii dilataţi
De-o sfântă beţie.
Cosiţa ei creaţă, pe umerii goi,
Îi cade ‘n inele, Săruleşti, 1919 Artur Enăşescu
Surâsul-i aruncă pe ‘ntregul zăvoi în „Boema” interbelică
Sclipiri de mărgele.

Poeme de dr. dănilă Surulescu

poetul care versifică din mers
Naşterea Mântuitorului Din pântecul Fecioarei, pure-L născând.
Chiar existenţa lumii, împărţind-o-n două,
Atunci, când Creatorul din Cerul Lui de Sus Prin darea în ere, înainte şi după Hristos,
S-a hotărât ca să-şi trimită pe pământ, Iubirea, ca hrană a sufletului, dându-ne-o nouă,
Sub ocrotirea Lui, pe Fiul Sfânt, Iisus, Ca pe un dar sfânt, neasemuit de fumos.

Fecioara, neavând loc unde să-L nască pe Hristos,

În lumea pământeană, plină de atîta răutate,
Abia la margine de oraş, într-un sălaş sărăcăcios,
S-aducă-n viaţa, Mântuitorului, pentru toată umanitatea.

În ieslea rece, cu sufletul unei vite încălzită,

Se naşte Pruncul, ce va ajunge mare împărat,
Îngrijit de Maica Sa, neprihănită, de Tatăl, doar iubită,
Fiind trimis prin lume, s-o ierte de păcat.
Poetul Dănilă Surulescu în recital Regal
Continuare pag. 30
 30
Urmare din pag. 29
Şi-apoi, cu toată puritatea şi sfinţenia Lui,
Să fie urmărit şi schingiuit,
El fiind chiar Dumnezeu, făcând bine oricui,
Şi totuşi, chinuit, pe Cruce, răstignit.
Dar, Tatăl său, văzându-l de departe,
Deşi, trimis a fost, ca lumea să o schimbe,
Mai bună să o facă, s-o ierte de păcate,
Luându-L înapoi în Cer, în dreapta Lui, ţinând.
Icoane
Bisericile sunt împodobite cu picturi,
Ce reprezintă prin icoane, sfinţi,
Cu ornamente variate de arhitecturi,
Prin care sunt înfăţişaţi creştini, părinţi.
În fruntea lor sunt Apostolii aşezaţi,
În ordine pe catapeteasmă,
Cu cina cea de taină începând, apoi urmaţi,
De sfânta lor ierarhie, în ordine firească.
Apoi, urmează picturile din naos,
Pe pereţii laterali şi sus, pe boltă,
Chiar la intrarea în pronaos,
Sfinţii, prin icoane, credinţa şi-o dezvoltă.
Încât, prin armonia lor, sacralizată,
Începând de la Geneză la Apocalipsă,
Credinţa noastră e divinizată,
Prin Dumnezeirea, ce în biserici există.
La icoanele din casa Sfântă, lumea vine
Lui Dumnezeu ca să I se închine,
Şi celorlalţi sfinţi ai bisericii creştine,
Care cu toţii sunt pentru omenire, făcători de bine.
Picturi creştine
Arta picturii din biserică e străveche,
Prin care credinţa, artistică e redată,
Cu tema aşezată prin culori, făcând pereche,
Activitatea creştinătăţii, fiind sacralizată.
Arta îşi începe existenţa prin picture murale,
Încă din vremuri îndepărtate-n preistorie,
Reprezentând animale vânate, în culori naturale,
Şi scene din viaţa omului, cuprinse de istorie.
La multe mănăstiri sunt şi pe dinafară
Picturi, ce reprezintă scene din scriptură,
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
La Suceviţa văzând şi renumita scară,
Intre pământ şi cer, pe care sfinţii se suiră
Şi-apoi, prin sfânta „Cină cea de taină”,
Unde Mântuitorul, Apostolii şi i-a adunat,
Pe toţi ce doisprezece, de cea mai mare faimă,
Învăţându-i calea, pe care o aveau de urmat.
Unirea
Sărbătorim un eveniment frumos, atât de rar,
Al unirii ţării noastre la aproape un centenar
Urându-i ca nenumărate să le fie-n viitor
Şi prin unire eternă să dăinuie al meu popor
Ştiind cu câte sacrificii şi grutăţi s-a reuşit
Să-ţi vezi împlinit visul, de-a avea poporul tău unit
La început fiind doar Moldova şi Ţara Românească
Şi abia după jumătate de secol, şi partea Ardelenească.
Întâi alegându-l pe Cuza ca unic domnitor
La cele două principate ale aceluiaş popor
Care trăiau de Milcov despărţite, deşi surori
Să fie un singur steag cu aceleaşi trei culori.
Pentru ca unirea să dăinuie spre infinit
Poporul nostru, nicicând să nu mai fie despărţit
Chiar dacă-n jurul nostru cu atâta ocultă duşmănie
Se zvârcolesc ca şerpii veninoşi să otrăvească România
Însă, poporul nostru, chiar deacum e dezbinat,
Prin uneltiri meschine, nicicum nu trebuie uitat
Cu câte sacrificii am reuşit al nostru sacru ideal
Să ne unim într-un singur trup, Moldova, Ţara
Românească, Banatul şi Sfântul nostru Ardeal.
Femeia
Moto
Femeia-i matca lumii,
Prin care curge râul vieţii,
E ca bezna nopţii, lumina lunii,
Şi soarele în zorii dimineţii.
Cum prin Geneză ni se spune
Că, omenirea cu Eva-ncepe pe pământ,
Din fiii ei şi-al lui Adam se trage-ntreaga lume,
Minunea făcută de Creatorul nostru sfânt.
De aceea, i-au numit pe Adam pământ şi Eva viaţă,
În Raiul din Eden, dându-le de toate,
Cu rugăciuni să-nceapă-n fiecare dimineaţă,
Ca sfinţii ei să trăiască, fără păcate.
Continuare pag. 31
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
Urmare din pag. 30
În rai, orice să facă, oriunde să se ducă,
A lor fiind nemărginita bogăţie,
Numai din pomul cunoştinţei să nu rupă,
Ispititorul măr, care veşnic te îmbie.
Dar, Eva amăgită de şarpe, nu ascultă,
Şi, prin nesăbuinţa ei, fură fructul de pe ram,
Între credinţă şi ispită, dându-se o grea luptă,
Îndemnându-l la păcat şi pe soţul ei, Adam.
Şi pentru păcatul lor primar sunt alungaţi,
Din cerurile sfinte, gonindu-i ca pedeapsă,
Ca pentru restul vieţii, să fie anatemizaţi,
Pe pământ în chinuri grele, Eva ca să nască.
Cu toate păcatele ei, după aceea,
Pentru întreaga lume, ea a ajuns divină,
POEZIE SOCIALĂ
AUTORUL FACE PARTE DIN FAMILIA MARILOR POEȚI:
GOGA, COTRUȘ, ADRIAN PĂUNESCU
ING. IOAN VĂCARU, NEAM DE MINER
Pun întrebări...
„Nu te plânge că eşti strivit,
dacă te-ai făcut vierme”
Immannuel Kant
Dezamăgit mă războiesc cu mine însumi,
Pun întrebări să găsesc răspunsuri,
Să ştiu de ce vărsăm sânge. Cu ce rost
Când trăim din ce în ce mai prost?
De ce dur ne-am alungat o lume dreaptă
Şi ne-nchinăm din nou la Poartă?
Ni s-au distrus uzine, fabrici, combinate
Şi ne-au scos dreptatea din Cetate.
Pe unde treci vezi ruine şi ziduri căzute,
Bozul cum creşte la români în curte,
Iar pirul, ciulinii se întind peste ogoare
Şi dezastrul ni-l privim cu nepăsare.
Păduri virgine cad sub topor şi drujbă,
Săracul tace că şi-a găsit o slujbă…
Dar chinuit de lipsuri, clocotind de ură,
Strigă-n disperare că Ţara i se fură.
31
Din tot ce-i mai scump în viaţă, fiind femeia
La care, cât pe pământ vom fi, la ea omenirea se închină.
Femeia, ca fiinţă omenească,
Dumnezeu, din Coasta lui Adam făcând-o,
Dându-i putere ca să nască,
Progenitura din sânu-şi alăptând-o.
Pentru femeie, s-au făcut multe păcate,
Chiar şi războaie grele s-au purtat,
Dar, toate pân la urmă au fost iertate,
Şi-n faţa ei biruitoare, toţi s-au închinat.
Femeia, fiind enigma vieţii-ntregi,
Din toate câte sunt pe lume,
A ei cheie, nicicând n-o afli s-o dezlegi,
Având un cod, care la nimeni nu se spune.
Dr. Dănilă Surulescu
Poetul inginer Ioan Văcaru de Anina, un Adrian Păunescu al Banatului (x)
(x)
Feciorii pleacă înfometaţi în lumea largă,
Bătrânii zac la morgă duşi pe targă,
Înţelepţii huliţi dispar, ne fug din Cetate,
Cerşind la alţii respect şi demnitate…
Justiţia este scut sigur pentru cei ce fură,
Că nu-s judecaţi cu dreaptă măsură…
Rătăcită, legată la ochi în lumea ocultă,
Zeiţa Themis, trăieşte o mare insultă.
Cercetez trecutul să văd cât de rău a fost,
De ce lovesc barbar – cu şi fără rost –
În ziditori de Ţară? Iar noi răbdăm tăcuţi,
Când puterea e-n braţul celor mulţi.
Continuare pag. 32
 32
Urmare din pag. 31
Planul Ticălos, ticăloşii l-au avut demult
Şi perfid, tiranic din El făcut-au cult,
Să ne doboare fiinţa prin teroare şi urgie,
Ca sub tutela lor, să le fim şi colonie.
Dezamăgit mă războiesc cu mine însumi,
Pun întrebări săgăsesc răspunsuri
La ce ne fac în ţară aleşi, ticăloşii, hoţii,
De când, la zid, împuşcară Patrioţii
Anina, 01.05.2017
Ion Văcaru
Domnia trădării
„Şi durerea ara hotarele ei”
Thomas Mann
Ne amăgeşti că, tu duci povara marilor nevoi
Şi ne păzeşti de Lupii ce umblă printre noi…
Te pui garant că Ţara se ridică şi va fi putere
Iar, tu minţindu-ne ţi-aduni munţi de avere.
Îngrozitor! Ne e plină Ţara de trădători şi hoţi
De asasini plătiţi, de ciocoi şi iluştri idioţi…
Jefuiesc, fură, dărâmă tot ce am clădit în timp.
Iar noi? Privim la Ei ca la Zeii din Olimp.
Cu bărbăţia minţii şi braţe iscusite, vânjoase,
S-au ridicat Cetăţi industriale armonioase,
Poduri suple peste văi, drumuri lungi de fier
Ca faima românească să urce pân-la cer.
Flăcăi voinici purtându-şi ponosite salopete,
Porneau pe şantier vioi cu vântu-n plete,
Să-şi reclădească Ţara. Cu inimoşi voluntari,
Munceau din greu şi cărturari şi demnitari.
Ne-a fost greu şi trist, căci am avut şi morţi,
Dar greul muncii nu ne-a doborât pe toţi...
Animaţi îmărbătaţi de-al nostru mare viitor,
Munceam şi cântând sub Sfântul Tricolor.
Am ridicat baraje, hidrocentrale, mari palate,
Conduşi de-nvăţătura slovelor din carte...
Atomii i-am pus la muncă s-o facă pentru noi,
Ca Ţara să scape de urmele unui război.
Iar tu? Ordinară javră, pornit să strângi avere
Vrei să pui sub cizmă a norodului putere
Şi te porţi, ca un grec fanariot perfid şi-avar,
Să-ţi păstrezi puterea şi lumea de coşmar.
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
Ne amăgeşti că, tu duci povara marilor nevoi
Şi ne păzeşti de Lupii ce umblă printre noi...
Dar nu vrei să şti: Legea nu-i Lege pentru toţi,
Că Lupii conduc ţara deghizaţi în patrioţi.
Voi, v-aţi dat salarii, pensii nepermis de mari
Şi puneţi sub teroare bătrânii pensionari...
Hulpav, în haită sfâşiaţi Ţara bucată cu bucată,
Ca-ntr-o zi nefastă s-o ştergeţi de pe hartă.
Anina, 26.06.2017
Ion Văcaru
Ortacii
„Cei ce poartă jugul, şi a trăi mai vor,
Merită să-l poarte, spre ruşinea lor”
Dimitrie Bolintineanu
De voi, ortacii mei, nu pot să stau departe
Şi să rabd ticăloşia unor capete pătrate…
Munca grea din mină ne-a făcut bărbaţi,
Ne-a hotărât destinul, ne-a legat ca fraţi.
De mi-aţi da tot aurul din Roşia Montană
Şi Munţii Apuseni, de i-aş primi pomană,
Nemurirea de mi-aţi da, vă spun răspicat,
Că n-aş putea ierta pe cei care ne-au trădat.
Aleşii ne-au alungat nemilos din abataje,
De unde porneau cărbunii, ca-ntr-o vraje,
În trenuri lungi sub bolţi din beton şi fier,
Să dea lumii lumină dintr-o lume fără cer.
Vouă, neânfricaţilor Eroi, mă-nchin pios,
Căci Voi mi-aţi dat tăria şi gând luminous,
De a săpa lungi galerii şi largi bulevarde
În bezna din adâncuri unde şi piatra arde…
Curajos şi cu răbdare am cucerit adâncul
Învăţând de la voi să-mi respect cuvântul,
Ca sub lumina ştiinţei să văd şi nevăzutul,
Imensa bogăţie ce-o poartă-n el pământul.
Voiam ca ştiinţa să ne rodească-n timp,
Să pună în umbră chiar şi Zeii din Olimp,
Să le rupă ghiara înfiptă în avuţia noastră
Ca slugi să nu mai fim, cu sabia în coastă…
Dar ticăloşi kaghebişti, din ţară şi de-afară,
Deghizaţi în salvatori, perfid ne ocupară…
Iar noi? Îi admiram ca pe sfintele odoare,
Deşi ne pun cătuşe şi ne calcă în picioare.
Continuare pag. 33
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL 33

Urmare din pag. 32 Ghinion…

Trezeşte-te Române! Aşa nu se mai poate,
Să te laşi strivit sub munţi de nedreptate, „Ştim ce e binele dar
Furat, dezmoştenit. Luptă! Şi fi de neiertat, Serveşte adesea răul”
Căci de nu, ortace, vom dispărea ca Stat. Socrate
Pornit din lumea ocultă,
Anina, 05.07.2017 Necruţător ca o insultă,
Ion Văcaru Finanţat de occident –
Pas cu pas, ardent,
Pălmaşul Cu prieteni şi curteni –
„puterea haitei e lupul, puterea lupului e haita” Ai ajuns la Cotroceni…
Rudyard Kipling Dorit fiind de pucişti,
Procurori şi securişti,
Naiv şi credul ocnaş din oraş de sub oraş, De linguşitori băsişti,
Încrezător în tine, crezându-te pălmaş, Profitori şi anarhişti,
Te-am urmat, Brutus! Un gest trist şi slut, Te-ai vârât sub Tricolor
Căci mi-ai dat ticăloşia odiosului trecut. Să ne fi Conducător.
Otrăvit de minţi banale
Mă doare că-s bănuit de ortaci, de-ai mei Şi sinistre haimanale,
Şi dur acuzat, Brutus, de ticăloşi mişei, Ne ceri să fim supuşi
De pucişti ca tine c-aş fi comis urâte fapte Că de nu, ne dai la Ruşi…
Ttrecând nevinovaţi prin sabia şi moarte. Excelenţă!
Află, că nu ţine trocul!
Sinistră creatură, călcând peste cadavre, Ştim juca şi cazaciocul…
Ne-ai înecat în sânge, în ură şi teroare… Nu mai ocoli răspunsul,
Ne-ai scos din Ţară, ne-ai vândut pe toţi, Răul nu ni-l face Rusul.
Ca să-ţi aduci cohort de hoţi şi mafioţi. Răul curge din război
Dus de Noi cu Noi,
Ţi-ai adunat în jur scursura comunistă, Controlat de mafioţi
Jigodii pregătite de hoarda kaghebistă Şi de ticăloşi, de hoţi
Ca, tu, fiind la puterea-ticăloasă slugă – Care pârjoliră Ţara
Bogăţia noastră în alte ţări să-ţi curgă… De la Prut pân-la Mara…
Nici un Război,
Să dobori de la Domnie un Mare Patriot
Pierdut de părinţi, de Noi,
Ce ne-a purtat voinţa în lume peste tot,
N-a distrus ca Voi!...
L-ai trădat, Brutus. Pus la zid şi-mpuşcat,
Te-ai vrut pe Tron: asasin şi şef de stat… Voi, fără milă şi păcat,
Ne-aţi distrus ca Stat…
Şi ca bine să vă fie
Ce ne-ai promis n-a fost decât minciună
Ne târâţi şi-n grea robie.
Lăsată să curgă liber ca norii de furună
Măria Ta,
Peste o Ţară tristă cu răni nevindecate
Ghinion! Nu este bine
Ce-au fost făcute de cruda-ţi nedreptate Să fi Vodă pe ruine…
Fă paşi şi ieşi dintre aleşi
Ajuns prin crimă Domn – satanic fiinţă- C-ai făcut din Ţară preş.
Mi-ai dat sărăcie, ură şi grea suferinţă, Românul nu mai vrea,
O nemiloasă soartă de-a fi imbecil incult Să fie slugă-n Ţara Sa!
Ca să-ţi duc ticăloşia unui Regim Ocult.
Anina, 23.05.2017
E deajuns!, Ţi-e lumea ticăloasă, strâmbă Ion Văcaru
Şi m-ai umplut, Brutus, de furie şi scârbă.
M-am săturat de intrigi, de ticăloase fapte
Şi spun: de-ajuns! Vreau Pace şi Dreptate.

Anina, 21.06.2017
Ion Văcaru
Continuare pag. 34
 34 CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL

Urmare din pag. 33 Glorie şi demnităţi – ne rup Ţara în bucăţi

Mai curge sânge... Şi ne-o vând…călcând pe morţi.

„O ţară avem români…şi o cinste.
Deşteptaţi-vă că amdormit destul”.
Mihai Viteazul
La Târgovişte sub Turn, sub zid de cazarmă
Mai curge sânge din dacică rană
Deschisă de gloanţele trimise de voi – călăi!-
În Destinul Ţării şi-n cinstiţi Eroi…
Bat clopote de-atunci şi ne trimit chemare,
Rostogolită din hotare în hotare,
Ne-ndeamnă să ne facem dreptate, căci hoţii
Conduc Ţara şi-o fac pe patrioţii.
Priviţi-i cum jefuiesc cu cretină disperare
Ţara şi mârşav o calcă în picioare,
Lovesc pervers în ce-i Sfânt şi Românesc
Şi pretend că-s os din os domnesc.
Şacalii-vin puhoi ca purtătorii de turbane
Ce-şi doresc şi onoare şi galoane,
Nemilos puciştii, scară au clădit din morţi
Ca să urce – nenfricaţii „patrioţi” –
La putere şi grăbiţi se vor sus, tot mai sus,
Căci de Ei „dictatorul” fu răpus…
Protejaţi de Zei Oculţi şi de arme nucleare
Ce ţin Terra în demonică teroare,
Ticăloşii lumii, ce-n secret lumea-şi clădesc,
Duc şimoartea acolo unde doresc
E trist! Noi ne-nchinăm la crucea celor duşi
Şi dăm vina pe Gorbaciov şi Buşi
C-am ajuns săraci, desculţi, flămânzi şi goi…
Dar tolerăm hoţia şi răul dintre noi.
Sub Mănăstirea Dealu, sub zid de cazarmă
Mai curge sânge din dacica rană
Deschisă de gloanţele trimise de voi – călăi!-
În Destinul Ţării şi-n Marii Eroi.
Anina 29.06.2016
Ion Văcaru
(Mulțumesc domnule inginer - N.D.P.)

MIHAI EMINESCU ŞI „FIUL LUI LUCIFER”…

Întâiul monument Eminescu în Banat (11.10.1925)
Foto comunicată de prof. Mihai Deheleanu
Împreună să remarcăm şi să
vizualizăm ceea ce s-a serbat în
11 octombrie 1925 la Sânicolau-
Mare, Timiş, cu prilejul dezvelirii
şi sfinţirii Monumentului Poetului
Eminescu, manifestare iniţiată şi
organizată de profesorul TEODOR
BUCURESCU, directorul
Gimnaziului Carol, din acest oraş.
La o asemenea acţiune, de
anvergură, se fac învitaţii de
onoare, invitaţi de onoare ai
domnului profesor – Bucurescu
au fost poeţii: Octavian Goga şi
Ion Minulescu, prozatorul Liviu
Rebreanu, preşedintele Societăţii
Scriitorilor Români, laureatul cu
premiul Naţional pentru romanul
“Ion”.
La rândul său, domnul Ion
Minulescu, în calitate de director
în Ministerul Culturii, l-a poftit
să-l însoţească la Sânicolau-Mare
pe tânărul student în litere (anul
II) DAVID BLIDARIU, bănăţean,
proaspăt laureat, cu premiul pentru
poemul “Fiul lui Lucifer”. Şi
studentul Blidariu i-a însoţit pe cei
doi poeţi de talie naţională, chiar şi
internaţională ştiind că atât Goga
cât şi Minulescu au trăit şi au scris
în Franţa, înainte şi în perioada
interbelică. Liviu Rebreanu nu a
onorat invitaţia, dar despre refuz
ceva mai încolo…
În prezenţa a peste 10.000 de
cetăţeni au ţinut expozee domniile
lor: Goga şi Minulescu, unul dintre
fraţii Imbroane, campioni ai luptei
pentru ROMÂNIA MARE şi, în
final, un cor imens, format din cinci
sute de corişti, cu reputatul cor de la
Igriş, a interpretat “Doina”, versuri
Mihai Eminescu, pe-o compoziţie
muzicală de Sabin Drăgoi, directorul
Operei din Timişoara, dirijorul
corului.
Studentul David Blidariu nu
s-a expus în vreun fel anume, s-a
mulţumit cu prezentarea făcută, de
Minulescu: “Tânăr poet, laureat
naţional pentru poemul “Fiul lui
Lucifer”. De precizat că David
Blidariu a fost singurul intelectual
cărăşan prezent la acest act cultural
de marcă naţională. Monumentul
Eminescu de la Sânicolau-Mare,
din Câmpia Banatului, opera
sculptorului D. Bârlad, este cel dintâi
ridicat, în acest spaţiu geografic.
Continuare pag. 35
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL 35

Urmare din pag. 34
Despre refuzul romancierului
Liviu Rebreanu, de-a participa la
dezvelirea şi sfinţire Monumentului
Eminescu, se ştie că a făcut
deplasarea de la Bucureşti la
Timişoara, însoţit de secretarul
său. S-a cazat la un hotel, şi-a
trimis secretarul la Sânicolau-
Mare să vadă ce va urma, în acest
oraş! Secretarul s-a înapoiat de la
Sânicolau-Mare şi l-a informat că
vor fi prezenţi zece mii de cetăţeni,
că au sosit Goga şi Minulescu, că
există un sobor de preoţi cu apa
sfiinţită adusă de la Ierusalim,
că va avea loc o manifestare pur
românească. Rebreanu, înţelegând
că e vorba de-o manifestare
naţională, s-a declarat “răcit” şi cu
primul tren Timişoara - Bucureşti,
a tuns-o din Banat. Liviu Rebreanu
s-a comportat ca un copac uscat din
Pădurea Domnului La Fontaine!
(…)
Prin grandilocvenţa domnului
profesor Iosif Băcilă, am intrat, cu
generozitate, în posesia volumului
“SCRIERI” de David O. Blidariu,
Editura DPP (David Press Print)
– versuri, 472 pagini, anul 2016,
ediţie îngrijită (studii, prefaţă şi
evocări) de nume sonore: Crişu,
Doina, Mihai Dascălu şi prof. poet
Iosif Băcilă.
În acest tom se află şi poemul
“Fiul lui Lucifer”. De reţinut că
această operă literară a văzut
lumina tiparului la Bucureşti,
1925, graţie scriitorului Ioan Al.
Brătescu-Voineşti.
(NDP)

CARMEN SILVA ŞI MIHAI EMINESCU

Nu sunt regalist, cum regalist n-a fost nici
Eminescu. Poetul Naţional primise o educaţie
antimonarhică în Societatea naţionalistă
„Românismul” fondată de savantul Bogdan
Petriceicu Haşdeu, după abdicarea Domnitorului
Alexandru Ioan Cuza. Haşdeu şi prozeliţii săi vedeau
în Carol I un prusac ce a remorcat Principatele Unite
la droşca germană, un antiromân, cum antiromân
este Hanzi al nostru, de la Sibiu.
Dar mi-am propus să vorbesc despre Elena
Doamna, principesa de Wied (Paula, Ottillia Elsa)
născută la 17 decembrie 1843 în Monrepos, undeva
pe Rihn, Doamna Domnului Carol I.
Era o femeie foarte educată, poliglotă, vorbea
scris-vorbit şase limbi: germana, franceza, engleza,
suedeza, italiana, Româna şi puţin limba rusă, unde
mergea adesea, în vacanţe, la rudele ţariste.
A fost poetă şi prozatoare, a scris poezii, romane,
basme şi librete în germană, franceză, engleză, mai
puţin în română. Cunoştea mai puţin limba și literatura
română! Acesta a fost şi unul din motivele pentru care
voia să-l cunoască, să se apropie de Eminescu.
Prin Titu Maiorescu, amicul familiei regale,
regina îl invită pe Eminescu la Curte, voia să-i
dea o decoraţie şi un premiu substanţial (zece mii
lei însemnau o mică avere!) Eminescu a refuzat şi
decoraţia (“Bene merenti”) şi suma de bani. În cele
din urmă, la insistenţele ministrului Maiorescu,
protectorul Poetului Naţional, Eminescu s-a dus la
Curte, a avut o poziţie ofensatoare. Carmen Silva,
supărată, i-a spus:
- Domnule Eminescu! Uiţi că sunt regina
României?
- Nu, doamnă. Sunteţi regina României, dar
nu sunteţi regina poeziei!...
Cu toată acestă reticenţă şi atitudine
ireverenţioasă, Elena Doamna (aşa i se spune în
popor) l-a ajutat pe Eminescu în două ipostaze: a
plătit internarea şi tratamentul poetului Eminescu.
Fusese internat în octombrie 1883 până în februarie
1884 într-un sanatoriu din Viena. Internarea vreme
de trei luni şi mai bine costase ceva, banii obţinuţi
de Titu Maiorescu, la intervenţia sa pe lângă Carmen
Silva. Probabil şi Regina făcuse o concesie, de altfel
bunătatea sa proverbială o demonstrase în vremea
Războiului. Alinase suferinţele răniţilor.
Carmen Silva nu uitase că Eminescu, cu puţină
vreme înainte de a se înbolnăvi, la recomandarea
aceluiaşi Maiorescu, traduse din germană în română
lucrarea literară „Vârful cu Dor” de regină,
lucrare citită la începutul lui 1883 la “Junimea”
bucureşteană, pe Mercur 1, într-o vinere seara. De
faţă a fost şi Niky Popovici, cântăreţ de operă, de
la Caransebeş, cunoscut de Carmen Silva, invitat
la seratele muzicale de la Peleş. (Vezi Maiorescu
“Critice” I şi II). “Vârful cu Dor” vede lumina
tiparului în 1884, la Craiova. (Lucian Predescu:
Enciclopedia “Cugetarea”, Bucureşti 1939/1940).
La rândul ei Carmen Silva, împreună cu Mitte
Kremmitz (soţia doctorului W. Kremmitz, medic la
Palat) a realizat Volumul de versuri din română în
germană: „Rumänische DICTUNGEN”, în care
era tradus şi Eminescu.
Carmen Silva decedează la 01.02.1916, anul
trecut s-a scurs un veac de la moartea sa. Este
înhumată, lângă Carol I, la Curtea-de Argeş. Să-i fie
ţărâna uşoară, în pământ românesc, pe care l-a iubit,
preţuit şi respectat.
ŞTEFAN MĂGRIN
 36 CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL

Eminescu aripă de înger a limbii române

Text prezentat în cadrul evenimentului – Simpozion “Eminescu în contemporaneitate”, iunie, 2015, Centrul
Cultural “Mihai Eminescu”, Bârlad.
* Nicolae Danciu Petniceanu, “Trupa Pascaly şi logojenii - Teatru”, Editura Gordian, Timişoara 2014.
Motto: “pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile
geniului său, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi,
va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veşmântului cugetării româneşti” (Titu Maiorescu)
Am în faţă o carte care nu trebuie să lipsească din
librării, din biblioteci şi nici din programele şcolare:
Nicolae Danciu Petniceanu, “Trupa Pascaly şi logojenii
- Teatru”, Editura Gordian, Timişoara 2014. Este un
regal, un “Omagiu Poetului Naţional”, la 125 de ani
de la pogorârea sa la izvoare, să le tocmească susurul
molcom, muzical şi naţional. Avem 95 de pagini de
document istoric redat artistic, într-un gen mai puţin
exploatat, teatrul ne oferă aici posibilitatea să coborâm
în epocă, să fim părtaşi alături de eroii piesei, într-un
moment istoric bine limitat. Suntem prezenţi în Lugoj,
în iulie 1868. Acţiunea piesei evocă o parte din şederea
şi ctivitatea trupei de teatru Mihail Pascaly în oraş. Din
Argument, cuvântul autorului către cititor, aflăm că “se
respectă întocmai adevărul istoric, (personajele sunt
reale), şi în mare măsură, adevărul literar”. În anul 1868
exista o atmosferă “benefică elementului românesc, Eminescu la Ipotești
una nonconformistă faţă de tendinţele de maghiarizare
ale cancelariei de la Budapesta, dar exista şi o tensiune piesa de teatru, portretul poetului Mihai Eminescu.
naţional - şovinistă din partea dualismului austro-ungar”. Pentru documentare, autorul cărţii aduce mulţumiri
Acesta este argumentul cultural istoric al autorului, care unor personalităţi culturale. Nicolae Iosub, redactorul
îşi defineşte şi crezul literar artistic: “Nu mi-am propus “Buletinului Informativ Eminescu”, Botoşani, Preot
să realizez o capodoperă literară, ci mi-am propus un act Dr. Vasile V. Munteanu, de la Protopopiatul Orthodox
spiritual, omagial, la jubileul de 125 de ani de la trecerea Român din Lugoj, Prof.univ.dr. Ion Iliescu, eminescolog
în eternitate a poetului Mihai Eminescu, creatorul din Timişoara, Maria Rogobete, poet, romancier şi
limbajului poetic modern în literatura română, cel mai publicist din Lugoj, Prof.univ.dr. Crişu Dascălu, lingvist,
însemnat poet şi publicist dintotdeauna. Lucrarea literară poet şi publicist din Timişoara, Simona Teodorescu, autor
de faţă se vrea o osmoză între teatrul poetic şi teatrul de de aforisme din Timişoara, Ştefan Isac, solist de muzică
revistă, o insolită revistă literar-muzicală, respectând, populară şi publicist din Caransebeş.
coordonatele scenice ale teatrului tradiţional”. Nicolae Danciu Petniceanu, în calitate de preşedinte
Pe coperta cărţii autorul vine cu o imagine colosală, fondator al “Societăţii Sorin Titel din Banat”, şi-a pus
surprinde statuia poetului naţional, aflată în Paris, în amprenta puternică pe realizarea unor lucrări omagiale
cartierul latin, pe bulevardul ce duce de la Universitatea Mihai Eminescu: plăci comemorative, montate şi
Sorbona, la o sută de metri depărtare de Biserica Ortodoxă sfinţite pe faţada primăriei vechi din Timişoara, pe
Română, păstorită de parohul Constantin Târziu, cu faţada liceului german, unde a existat Teatrul Comunal
sorgintea în Belinţ din Timiş (Banat). Pe postament este din Timişoara unde trupa Pascaly a dat reprezentaţii,
încrustat: “Mihai Eminescu (1850-1889). Cel mai mare în 1868, cu Mihai Eminescu în ipostaza de sufleur, la
poet român. Ultimul romantic European, promotorul intrarea în parcul Coronini din Timişoara pe faţada
culturii franceze, a cărui operă este studiată în 64 de Bibliotecii Ion Creangă din Timişoara, Preşedintele
limbi şi culture ale lumii”. Semnături: Biserica Ortodoxă Societăţii “Sorin Titel” a mai editat următoarele cărţi
cu şi despre Eminescu: “Domnul Eminescu soseşte
Română şi Liga Culturală Română. Ultimele pagini ale
iarna”, “A sosit Domnul Eminescu” şi “ Voievodul
volumului conţin 25 de fotografii, documente istorice
Mihail”. Tot la iniţiativa Societăţii Sorin Titel s-a
de mare valoare, în imagini regăsim Clădirea Teatrului
ridicat Monumentul Mihai Eminescu din comuna
“Păunul de aur” construită în 1835, Monumentul Mihai
Dumbrăviţa, Timiş, realizat de sculptorul Luigi Varga,
Eminescu din Lugoj, “Casina Română” din Lugoj,
azi Liceul Iulia Haşdeu, portretele personajelor din Continuare pag. 37
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
Urmare din pag. 36
în 2009. Şi nu omitem să menţionăm că Societatea
literar-artistică Sorin Titel din banat, editează, în anul
2000 până în prezent, Revista Eminescu.
Să ne imaginăm că suntem spectatori pentru că
autorul reuşeşte să ridice Cortina timpului şi să facem
cunoştinţă cu personajele piesei de teatru. Artiştii
din trupa Pascaly: Mihail Pascaly, director, Matilda
Pascaly, actriţă, numită Ofelia din teatrul românesc
şi întâia Vidră a lui Haşdeu, Maria Vasilescu, actriţă
şi cântăreaţă, Mihai Eminescu, 19 ani, secretarul
trupei, copiist de roluri, actor şi sufleur, se întâlnesc în
Lugoj cu: Atanasie Marian Marinescu, avocat, asesor
la sedria orfanală, Iosif Tempea, preot şi profesor,
Titus Haţeg, avocat de la Uniunea Meseriaşilor, cu
şeful breslei cojocarilor şi a tăbăcarilor, dar şi cu Nica
Iancu Iancovici, lăutar, şeful tarafului “Lugojana” şi
cântăreaţa şi chelneriţa Ana Iancu Iancovici, ea este
întruchiparea mitului “Ana Lugojana”.
Încă din primul act în care acţiunea se desfăşura în
Casina Română, decorul epocii este fascinant aievea
redat de Nicolae Danciu Petniceanu în toată grandoarea
sa. Suntem într-o încăpere impozantă, spaţioasă, într-un
colţ într-o bibliotecă impunătoare se văd cărţi semnate
de Bolintineanu, Vasile Maniu, Alecsandri, Grigore
Alexandrescu, Petru Lupov, Ţichindeal etc., iar pe
o etajeră sunt aşezate şi reviste germane, maghiare
şi româneşti, “Albina”, “Gazeta de Transilvania”,
“Telegraful Român”, “Familia”, pereţii sunt ornaţi cu
produse de artizanat, ştergare înflorate şi în culorile
stindardului românesc şi costume naţionale, nu lipsesc
instrumente muzicale tradiţionale româneşti: fluiere,
cavale, clarinet. Deasupra mesei atârnă un slogan ca
luare-aminte: “Limba română este un dar Dumnezeiesc,
o icoană din altarul neamului românesc. Păstraţi-o fraţi
români!”. Un ornic vechi, cu pendulă, marchează ora,
printr-un fragment din “Hora Unirii” pe versuri de Vasile
Alecsandri şi muzica de Alexandru Flechtenmacher.
Reţinem pentru eternitate motivaţia prezenţei
trupei Pascaly la Lugoj, aşa cum reiese din scrisoarea
adresată lugojenilor de către Geoge Pop de Bariţiu:
“Mihail Pascaly, directorul Teatrului Mare, şi-a
propus cu trupa sa un turneu artistic în românime,
peste Carpaţi, dorind să urmărească limba şi cultura
neamului la fraţii aflaţi sub obroc, sub mână străină, o
mână aspră din cale-afară din 1867 încoace”.
În actul al doilea acţiunea are loc în sala Teatrului de
la Hotelul “Păunul de aur”. Vom stărui asupra indicaţiilor
regizorale ale autorului pentru a-l cunoaşte pe tânărul de
19 ani, Mihai Eminescu: “se înclină uşor, îşi aranjează
pletele colbuite”, “senin”, “încântat”, “se închină teatral
în patru zări”, “condescendent”, “curtenitor”, “categoric”,
“schiţând un pui de zâmbet”, “entuziasmat”, “răvăşit”,
“răpus de curiozitate”, “gânditor” şi “senin, încântat”
atunci când spune în faţa mulţimii: “Românul s-a dedat
cu răul şi nu ştie gustul binelui. Oare până când?”.
37
Într-o cronică pe care am semnat-o recent la cartea
“Lecturi empatice”, îi atribuiam autorului Petruş Andrei
un termen adecvat, spuneam că simte şi gândeşte
“emineşte”. Risc şi câştig dacă spun acum că tot, Nicolae
Danciu Perticeanu vede o lume pe care n-o redă prin
ochiul poetului naţional şi reuşeşte să ne aducă în faţă
un Eminescu real care declamă artistic în faţa noastră
poemul “Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” şi parcă
îl vedem în inima scenei, un tânăr cu plete, cu fruntea
înaltă, recitând pentru tot neamul său: “Iancu merge la
Abrud/ Unde-i aurul mai mult/ Sus sus sus la munte sus/
Sus române sus”, ori alte versuri culese de la poalele
Apusenilor despre faptele de arme ale voievodului
Avram Iancu: “Bucură-te, mănăsture/ Că Iancu vine la
tine”, sau versuri despre Horia, împăratul din Albac:
“Nalţi suntem noi munţii- zise un vechi Carpat/ Dar el
e mai mare, că ni-i împărat”. Cât despre poemele de
dragoste, poetul le recită “liturghic de frumos, privind
undeva în inima cerului, şi cu mâna în părul artistei Maria
Vasilescu”, şi dăruieşte un regal poetic: “într-un cuib de
turturele/ ca şi fluturii de uşor/ Saltă Eros nebuneşte/ îl
dezmiardă, l-încălzeşte,/ ca un vis de tainic dor”. Tot
pentru nemurire, autorul acestei piese de teatru pune pe
foaie albă “Cântecul lui Barbu Lăutarul”, interpretat de
Nica Iancu Iancovici: “Eu sunt Barbu lăutaru/ Starostele
şi cobzarul/ Ce-am cântat pe la domnii/ Şi la mândre
cununii”, dar şi textul monologului din “Mihai Viteazul
după bătălia de la Călugăreni” de Dimitrie Bolintineanu,
poezia “Străina” de Iulian Grozescu, “Eu voi spune ca
Română/ C-astă ţară e a mea” sau romanţa “Douăzeci
de toamne”. Cortina cade, spre deliciul spectatorului
care a trăit o clipă de eternitate alături de personajele din
epocă, peste o secvenţă servită de autor ca desert, şi îl
cunoaştem pe Eminescu, poetul spontan care scrie pe
un colţ de hârtie şi îi citeşte un catren improvizat unui
jandarm ungur: “Domnule sergent de stradă/ Cu fluiera la
gât/ Mai fluieră în piva mămucăi/ Ca să-ţi treacă de urât”.
Istorie, cultură, artă, patriotism, folcloric, tradiţie,
emoţie, sentiment naţional de cea mai pură vibraţie –
toate acestea, într-o carte care merită la propriu aplauze.
Bibliografia este impresionantă, autorul a folosit
surse documentare demne de respect: George
Călinescu, Augustin Z.N. Pop, Dumitru Murăraşcu,
Ioan Slavici, colecţia Revistei Familia, Colecţia
Revistei Eminescu, Poezii de Mihai Eminescu, ediţia
realizată de Mihail Dragomirescu în 1937 şi ediţia
realizată de Perpessicius în 1973.
Am început aceste rânduri aşa cum au
făcut şi vor face în continuare multe generaţii, cu
nemuritorul citat din Titu Maiorescu, permiteţi să
închei cu cuvintele pe care Nicolae Danciu le scrie
la căpătâiul cărţii sale “MIHAI EMINESCU este
Biblia neamului românesc, atâta vreme cât soarele
răsare pe cerimea de la Ipoteşti”...
Gabriela Bălan
Centrul Cultural Eminescu, Bârlad
PS:Multumesc Gabriela Bălan, Îți voi mulțumi și
când voi fi în cer sau în iad! (N.D.P.)
 38
MIHAI EMINESCU-PERIOADA DE STUDII DE LA CERNĂUŢI
După revoluţia din 1989, s-a
scris foarte mult despre opera şi viaţa
lui Mihai Eminescu, au apărut date şi
opinii noi despre viaţa poetului, s-au
făcut descoperiri de noi documente
cu privire la poet şi viaţa sa. Au apărut
cărţi despre trecerea şi activitate lui
Eminescu prin diferite localităţi din
ţară, legăturile lui cu acele locuri
şi modul cum este preţuit şi cinstit
poetul de către oamenii acestor
locuri.
O serie de autori acreditează
ideea că Mihai Eminescu a
fost bucovinean prin naştere şi
formaţie, bazându-se pe afirmaţia
poetului dintr-un manuscris: „Eu
sunt născut în Bucovina. Tatăl meu
este bucovinean”.
Aceste afirmaţii ale poetului au
făcut pe scriitorul Nicolae Cârlan
ca să spună, în cartea sa „Mihai
Eminescu în context bucovinean”,
carte apărută în anul 2000 la
„Fundaţia culturală a Bucovinei”,
că „Deşi s-a născut şi o parte din
copilărie şi-a petrecut-o în Moldova,
la Botoşani şi Ipoteşti, se poate
spune, fără riscul de a greşi, că
leagănul formaţiei moral-spirituale
a lui Eminescu rămâne Bucovina,
Prima placă de comemorare Eminescu la Timișoara
(15.01.2000). Ctitor: N.D.P.
unde, la Cernăuţi, a absolvit şcoala
primară şi a urmat, fără a le fi
încheiat, cursurile obergimnaziului...
Când Eminescu se desprinde de
Bucovina, se poate afirma cu
certitudine că, cel puţin din punct de
vedere al caracterului uman, dar nu
mai puţin din acela al orizontului de
simţire şi gândire, temeliile viitoarei
personalităţi erau deja închegate”.
Nu putem contesta rolul şcolii
de la Cernăuţi în formarea gândirii
lui Mihai Eminescu, dar credem că
aceste afirmaţii sunt mult exagerate.
În acel manuscris, Eminescu făcea
afirmaţie că este bucovinean, mai
mult din punct de vedere afectiv,
Bucovina, provincie românească
sub ocupaţie austriacă preocupând
în cel mai înalt grad pe poet, el
dorind şi prin acest lucru să afirme,
încă odată, apartenenţa românească
a aceste provincii încărcate de
istorie.
Dealtfel şi Serbarea de la Putna
din 1871, idee de apartenenţă la
spaţiul românesc, Ştefan cel Mare şi
Sfânt fiind simbolul luptei lor pentru
unitate şi idependenţă naţională.
În ultimii ani, se încearcă
a susţine ideea că Mihai Eminescu
s-ar fi născut în Bucovina sau la
Dumbrăveni şi că formarea sa, ca
mod de gândire şi ca poet, s-ar fi
format la Cernăuţi, diminuându-se
în mod voit rolul avut în formarea
şi modul de gândire a poetului,
copilăria petrecută la Botoşani şi
Ipoteşti.
La Dumbrăveni se desfăşoară
anual un simpozion dedicat lui
Eminescu, se editează o revistă
intitulată „Omagiu lui Eminescu”,
ajunsă la nr. 4, în care, cu multe
erori voite sau nu, se acreditează
ideea că Eminescu s-ar fi născut în
această localitate.
Toate aceste se petrec cu
sprijinul unor scriitori (reputaţi
eminescologi), bucovineni care
vor să demonstreze că Mihai
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
Eminescu este bucovinean, născut
în Bucovina şi că aici s-ar fi format
poetul, în cea mai mare parte, la
şcoala germană din Cernăuţi.
Din păcate toate aceste
se întâmplă din cauza unei
superficialităţi în studierea vieţii
şi activităţii lui Eminescu, sau a
evitării, cu bună ştiinţă, a unor
documente şi informaţii cunoscute
dar neluate în seamă.
Până la vârsta de 8 ani, Mihai
Eminescu a locuit la Ipoteşti şi
Botoşani, unde, a făcut primele
două clase primare şi a început,
de timpuriu, să citească din cărţile
aflate în biblioteca tatălui său sau din
cărţile de religie de la Mănăstirea
Agafton.
Pentru o mai bună clarificare
a lucrurilor am inventariat
perioadele din viaţa şi anii de
studii a lui Eminescu şi am ajuns
la concluzia că, în perioada 1858-
1866, perioada şcolară a poetului,
acesta a locuit, studiat sau lucrat:
la Botoşani – 8 luni, la Ipoteşti –
2 ani, la Dumbrăveni – 4 luni şi la
Cernăuţi 4 ani şi 4 luni de zile.
Perioada şcolarităţii lui
Eminescu:
1. Septembrie 1858-16 aprilie
1863 – elev la Cernăuţi, cl. III-a,
VI-a şi anul I şi II de gimnaziu –
4 ani efectiv la Cernăuţi, un an la
Ipoteşti în vacanţe (4x3 luni).
2. 16 aprilie 1863-ianuarie
1864 – Ipoteşti, în vacanţă – 10luni.
3. Ianuarie 1864-aprilie
1864-Botoşani, la gimnaziu-3 luni.
4. 21 aprilie 1864-29 mai
1864-Cernăuţi, privatist-1,5 luni.
5. Iunie 1864-octombrie
1864-La Botoşani şi Dumbrăveni-4
luni.
6. 5 octombrie 1864-9 martie
1865-Botoşani, copist la tribunal-5
luni.
7. 11 martie 1865-21 martie
1865-Cernăuţi, cu trupa de teatru
Fany Tardini-o săptămână.
Continuare pag. 39
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
Urmare din pag. 38
8. 21 martie 1865-15 iulie
1865- Cu trupa de teatru Fany
Tardini din Ardeal-4 luni.
9. 15 iulie 1865-septembrie
1865-Ipoteşti, 2 luni.
10. Septembrie 1865-5 aprilie
1866-Cernăuţi, privatist-7 luni.
Observăm că în perioada celor 8
luni de studii la Cernăuţi, Eminescu
a fost efectiv în acest oraş timp de
4 ani şi 4 luni. Până la vârsta de 13
ani, Eminescu a urmat şcoala în mod
regulat, până în 16 aprilie 1863, după
care pleacă în vacanţa de Paşti şi nu
mai revine la şcoală.
Mai revine pentru continuarea
studiilor de abia în septembrie
1865, ca privatist, când locuieşte în
casa lui Aron Pumnul şi se ocupă
de bilioteca acestuia. În aceste 7
luni, Eminescu are timp de studii
mai serioase, citind din biblioteca
profesorului său şi donând el însuşi
zece cărţi.
Până la vârsta de 13 ani, adică
până în 1863, ca elev la Cernăuţi,
nu putem considera că Eminescu a
avut timp de a culege folclor, cum
se susţine, de a citi prea multe cărţi,
el fiind încă un copil, preocupat
de şcoală, perioadă când obţine şi
rezultate bune la învăţătură. De abia
în cele 7 luni ca privatist, Eminescu
are preocupări mai intense, citeşte
mult din biblioteca lui Pumnul,
urmăreşte spectacole de teatru date
de Fany Tardini, se preocupă de
culegerea de folclor.
La Cernăuţi, Eminescu vine
de acasă cu un bagaj ridicat de
cunoştinţe din domeniul literaturii
şi istoriei aşa cum spune şi Th.
Ştefanelli: „Atât la Pumnul, cât şi
la Sbiera era Eminescu unul din cei
mai buni elevi, pentru că el cunoştea
gramatica şi literatura română mai
bine decât noi toţi, iar ce priveşte
istoria naţională, nici nu ne puteam
asemăna cu dânsul, pentru că el
avea o deosebită predilecţie pentru
aceasta, şi se vede că avea şi din
România cărţi de istorie naţională,
pe când noi ceilalţi, nu numai că nu
aveam asfel de cărţi, dar nici nu le
puteam afla undeva.
Eminescu ne vorbea adese în
clasă şi noi îl ascultam cu plăcere,
pentru că vorbea româneşte mai
bine decât noi, şi se ferea şi de aşa-
numitele expresii pumnuliste care
prinsese rădăcini între studenţi.
Pe lângă aceasta avea şi un dar
deosebit pentru a istorisi!
Poate că şi împrejurarea că
era din România a fost una din
cauzele că noi bucovinenii ţineam
atât de mult la Eminescu şi că
Aron Pumnul îl trata cu deosebită
bunăvoinţă şi-l lua adesea la sine.
O data l-am întrebat pe
Eminescu ori de are cărţi pentru
istoria românilor, şi el îmi
răspundse că nu are cărţi de şcoală,
dar are alte cărţi vechi în care află
ce-i trebuie” (Th. V. Ştefanelli –
Amintiri despre Eminescu – Ed.
Scrisul Românesc, Craiova, 1996).
În şcolile din Cernăuţi nu se
preda în limba română, ci numai
în germană. Eminescu scria, mai
târziu, despre această obligaţie:
„...profesorii toţi, înainte de a
fi numiţi, au trebuit să-şi scoată
sufletul în palmă şi să declare că
peste un timp oarecare vor ţinea
prelegerile în limba germană, chiar
la facultatea teologică...Ştim apoi
că însuşi limba şi literatura română
se vor propune în limba germană şi
că singura cauză din care I.G.Sbiera
a rămas numai suplinitor al aceste
catedre este că a refuzat de a ţine
în limba germană cursul său”
(M. Eminescu- Universitatea din
Cernăuţi).
Prietenul de la Viena, Ioan
Slavici spune despre Eminescu:
„deşi era mai mic de ani, era cu
mult mai mare ca ştiinţă, strivitor
ca superioritate intelectuală”.
De unde avea Eminescu aceste
vaste cunoştinţe de istorie şi
română? De acasă de la Ipoteşti,
unde tatăl său avea o bibliotecă
însemnată, făcea schimb de cărţi
39
chiar cu boierul Costache Balş de
la Dumbrăveni şi la care Mihai,
încă de mic copil, a avut acces
la ele. Perioadele petrecute la
Mănăstirea Agafton, la mătuşile
sale, au fost de mare folos, el
studiind diferite manuscrise şi cărţi
în limba chirilică. Pe una din ele,
Mihai a lăsat o însemnare.
Mihai Eminescu n-a aşteptat
să vină anii de şcoală ca să se
instruiască, ci din fragedă copilărie,
geniul său literar şi inteligenţa
cu care era dotat l-au făcut să
înveţe singur, citind tot ce găsea
în biblioteca tatălui său din cărţile
mănăstirii. Şi talentul său poetic
s-a manifestat de timpuriu, primele
lui încercări poetice datează din
perioada ipoteşteană. Tot Ştefanelli
spune că Mihai Eminescu scria
poezii dar nu arăta nimănui:
„Eminescu ne spunea că scrie
poezii şi că a început şi o piesă de
teatru, dar nu ne-a arătat nici poezii,
nici piesă”. Această afirmaţie este
din anul 1864.
Chiar la înscrierea în clasa
aI-a gimnazială (1860-1861),
Eminescu spune că avea să se
facă poet (Dichter). Acest lucru
dovedeşte că, Mihai, de mic copil
era atras de poezie, citindu-i
pe Alecsandri, Bolintineanu, şi
încercând să scrie versuri. „şi pe
margini de caiete scriam versuri”,
spune Eminescu aducându-şi
aminte de şcoală.
Însuşi Mihai Eminescu ne
spune în poezia „Cu gânduri şi cu
imagini” că, încă din tinereţe, a
avut încercări poetice, inspirate de
frumuseţile naturii:
„Cu gânduri şi cu imagini
Înegrit-am multe pagini,
Ş’ale cărţii ş’ale vieţii,
Chiar din zorii tinereţii”.
În 1863, la moartea fratelui său
Ilie, poetul îndurerat scrie aceste
versuri spontane şi necizelate:
„Mort e al meu frate
Nimeni ochii n-a închis
Continuare pag. 40
 40
Urmare din pag. 39
În străinătate.
Poate-s deschişi şi-n groapă
Dar adesea într-almeu vis
Ochii mari albaştri
Luminează un surâs
Doi vineţi aştri
Sufetu-mi trezeşte”.
Manuscrise din caietele Elena
şi Marta, cuprind poezi datând din
perioada copilăriei de la Ipoteşti,
unde cunoaşte şi prima iubire, de
care este inspirat în aceste prime
încercări poetice. Printre aceste
poezii se află: Frumoasă-i, Lida,
Tristeţă, Floare de tei, Din lira
spartă, Ondina, Dece să mori tu?,
De-aş avea, Locul aripelor, Din
străinătate, Codru şi salon, datate
de poet din 1865-1866.
În octombrie 1864, Eminescu
intră la Tribunalul Botoşani, în calitate
de practicant, fiind coleg cu Gheorghe
Lazu, cu care discuta despre literatură
şi se întrecea în compunerea unor
versuri. Multe versuri, Eminescu
le-a compus în perioada aprilie
1863-septembrie 1865, perioadă
de întrerupere a şcolii. La Ipoteşti,
adolescentul Mihai cunoaşte prima
iubire şi multe poezii datând din
această perioadă sut inspirate de
„îngerul cu părul blond” şi mai ales de
moartea acestui „înger”.
„Floare de măr,
Copilă doar erai
Şi de atunci aveai
Aur în păr”.
În vara anului 1864, Eminescu
se afla la Dumbrăveni împreună
cu fratele său Matei, însoţind pe
Gheorghe Eminovici şi copiind
tabele cu ţăranii ce trebuiau
împroprietăriţi, unde află povestea
de dragoste dintre nepoata lui
Balş cu un fecior de ţăran (Gh.
Hodoroabă) şi scrie cu cretă,
pe poarta conacului, versurile
inspirate de acestă poveste:
„La castel în poartă calul
Stă a doua zi în spume,
Dar frumoasa lui stăpână
A rămas pierdută-n lume”.
Acesta va fi şi finalul poeziei
„Făt-Frumos din tei”.
Când Mihai Eminescu era elev
la Gimnaziul din Cernăuţi, se tipărea
revista Rândunica, revistă scoasă de
elevii gimnazişti români din Cernăuţi,
în anul 1865. Această poezie apare
în întregime, pentru prima dată în
volumul lui Octav Minar, intitulat
Poezii, 1865-1887, carte apărută la
editura Librăria nouă, carol P. Segal,
Bucureşti, în anul 1927.
Eminescu a publicat în această
revistă şcolară o poezie de trei
strofe intitulată Poetul:
„Gânduri multe ca furtuna
A cuprins o minte mare,
Frământând ca-n totdeauna
Praful lumii spre creiare”.
Se spune că prima poezie pe
care o scrie este cea dedicată lui
Aron Pumnul, la moartea acestuia,
în 12/24 ianuarie 1866, dar poezia
„De-aş avea”, publicată în revista
Familia a lui Iosif Vulcan din
25/9 februarie 1866, este datată
în manuscrisul lui Eminescu din
septembrie 1865.
Mai târziu, într-o scrisoare către
Veronica Micle, Eminescu vorbeşte
despre începutul său literar, când
trimitea primele poezi la revista
Familia, condusă de Iosif Vulcan:
„Ca un copil care aşteaptă ceva
nou şi frumos, aşa şi eu aşteptam
numărul din Familia. Citeam
ca un actor pasionat rolul; mi se
părea că ceea ce eu compusesem
din inspiraţie era altceva, mă
emoţionam, mă entuziasmam,
trăiam zilele de o fericire antică;
unde sunt clipele de veselă şi nobilă
visare?!” (Octav Minar-Dragoste şi
poezie- Ed. Socec&Co. S.A./1923).
Se spune că Eminescu s-a simţit
fericit în Bucovina, deci şi în Cernăuţi,
dar acest lucru nu este adevărat. Lui
Eminescu nu-i plăceau metodele
rigide şi greoaie de predare a lecţiilor,
specific sistemului german de
învăţământ, unde trebuia să memorezi
nu să judeci, cu toate că el era un copil
inteligent: „Eu ştiu chinul ce l-am avut
însumi cu matematicile în copilărie,
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
din cauza modului rău în care mi
se propunea, deşi îndealtfel eram
unul din capetele cele mai deştepte.
N-ajunsesem nici la vîrsta de douăzeci
de ani să ştiu table pitagoreică,
tocmai pentru că nu se pusese în joc
judecata, ci memoria. Şi deşi aveam
o memorie fenomenală, numere nu
puteam învăţa deloc pe de rost; încât
îmi intrase în cap că matematicile
sunt ştiinţele cele mai grele de pe faţa
pământului.” (Academia R.P.R., mss
2258). În Geniul pustiu, Eminescu
scrie despre şcoală: „Ce-oi fi învăţat
nu ştiu că zilele mele treceau ca o iarnă
pustie ca un vis fără înţeles”. Din acest
motiv Eminescu părăseşte şcoala de
mai multe ori şi o întrerupe definitive
în 1866. El învaţă singur tot ceea
ce-i plăcea, erau un autodidact, citea
foarte mult şi mai ales manuscrise
vechi de istorie. În afară de aceasta,
Eminescu a locuit, până în 1865, la
o serie de gazde, în condiţii grele, cu
mâncare puţină şi proastă, suferind
încă din copilărie de multe lipsuri:
„Când plângi de soartă-ţi trist părăsit,
/Gândeşte atunci şi tu la mine/Nici eu
în lume n-o duc mai bine, /Şi eu sunt,
frate, nenorocit!” (Dedicaţie- Spre
suvenire fratelui Gregoriu Dragoşiu-
M. G. Eminescu din Ipoteşti).
Într-o dispută cu părinţii, în
1862, după ce fuge de la şcoală
şi vine la Ipoteşti, Mihai spune:
„La ce să mă dea la Cernăuţi că
eu sunt învăţat şi fără Cernăuţi”
(G. Călinescu- Viaţa lui Mihai
Eminescu).
Dacă Eminescu ar fi fost fericit
în Bucovina nu ne-ar fi rămas numai
două poezii legate de aceste locuri:
La moartea lui Aron Pumnul şi La
Bucovina, faţă de multele poezii
din tinereţe legate de locurile
copilăriei sale- Ipoteştii: Sara pe
deal, Lacul, O, rămâi, Ce te legeni,
Revedere, Crăiasa din poveşti, Făt
Frumos din tei, La mijloc de codru,
S-a dus amorul, Fiind băiet păduri
cutreieram, Povestea codrului şi
multe altele.
Continuare pag. 41
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL 41

Urmare din pag. 40
Toate acestea demonstrează
că, poetul a fost strâns legat
de locurile copilăriei sale, de
oamenii pe care i-a cunoscut încă
din fragedă copilărie, de istoria
poporului nostru, de obiceiurile
şi tradiţiile populare, lucruri
care l-au preocupat toată viaţa.
Când Gh. Eminovici vinde moşia
Ipoteşti, poetul simte cum se rupe
ceva în sufletul lui, căutând să
adune bani pentru răscumpărarea
moşiei, deoarece: „…cu toate
acestea mi-ar părea rău, dacă
ţărâna aceea, unde zace ce-
am avut mai scump în lume, ar
încăpea în mâini străine”.
Bibliografie:
1. George Călinescu-Viaţa lui
Mihai Eminescu-Ed. „Eminescu”,
1973.
2. Augustin Z.N. Pop-
Contribuţii documentare la
bibliografia lui Mihai Eminescu –
Ed. „Academiei R.S.R.”, 1962.
3. Gh Ungureanu –Eminescu
în documente de familie- Ed.
„Minerva”, Bucureşti, 1977.
4. Ion Filipciuc- Înspre
alt Eminescu- Ed. „Augusta”,
Timişoara, 1999.
5. Ion Filipciuc- Simptomuri
politice în boala lui Eminescu- Ed.
„Timpul”, Iaşi, 2005.
6. I.D.Marin- Eminescu la
Ipoteşti- Ed. Junimea, Iaşi, 1979.
7. Nicolae Danciu Petniceanu-
Domnul Eminescu soseşte iarna- Ed.
„Mirton”, Timişoara, 2000.
8. Octav Minar-Dragoste şi
poezie- Ed. „socec &Co. S.A.”,
Bucureşti, 1923.
Ing. Nicolae Iosub, Botoşani

Oraşul Sibiu este unul dintre oraşele transilvănene
pe unde Mihai Eminescu şi-a purtat paşii în mai multe
rânduri.
Data primului popas a lui Mihai Eminescu la Sibiu
este încă o incertitudine. Mulţi eminescologi, printre
cu prieteni, convenirăm în piaţa mare (din Sibiu)
cu regretatul, de veşnică aducere-aminte, Mihai
Eminescu.
Îl priveam ca pe un student străin şi foarte simpatic.
Nu ştiu bine cum, prin scurtă cunoştinţă ne-am chefuit

Mihai Eminescu la Sibiu

care şi George Călinescu, sunt de părere că Mihai
Eminescu ar fi fost în trei rânduri la Sibiu.
Una din ipoteze este că Eminescu ar fi fost la Sibiu
în primăvara anului 1865, imediat după reprezentaţiile
date de trupa de teatru condusă de Fanny Tardini la
Braşov. Fratele petului, Nicolae, studia la Sibiu
dreptul şi Mihai va încerca să-şi dea examenele
pentru absolvirea clasei a III-a gimnazială. George
Călinescu afirmă că: „La moartea poetului, o parte
din hârtii rămânând la un domn Tălăşescu, redactorul
revistei Fântâna Blanduziei, întemeiată de Eminescu,
găsiră printre ele un certificat şcolar din care reieşa că
Eminescu făcuse clasa a treia gimnazială în Gimnaziul
Catolic din Sibiu şi obţinuse ca notă generală „prima
clasă”, adică ceva corespunzător notei 6 din liceele
noastre. Acelaşi certificat îlvăzuse şi Slavici”. (G.
Călinescu-Viaţa lui Mihai Eminescu, pag. 68-69).
Slavici spune şi el că: „la Sibiu a trecut apoi Mihai Eminescu, Ulei pe pânză, Mariana Sperlea

a treia clasă gimnazială, şi-mi aduc aminte că am

văzut la dânsul atestatul dat din Sibiu pentru clasa
aceasta”, ceea ce confirmă şi redactorii de la „Fântâna
Blanduziei”. Vedem că această informaţie cu privire la
examenele lui Eminescu de la Sibiu vin din două surse
diferite, ceea ce ne facem să credem că ea este reală şi
că Eminescu a fost la Sibiu în anul 1865 pentru a-şi da
examenele restante.
Ioan Mihu mărturisea în broşura „O scurtă privire
retrospectivă asupra trecutului meu”, apărută în 1911,
că a avut o întâlnire cu Mihai Eminescu la Sibiu:
„Într-o zi de sărbătoare din anul 1864, plimbându-mă
într-un birt cam simplu, în strada Cisnădiei, până seara
târziu, iar eu, pentru disciplina seminală, am fost silit
a mă întoarce singur în seminar. Ceilalţi studenţi,
împreună cu Eminescu, având chef, şi care mă îndemnau
şi pe mine să continui cu ei, au rămas la petrecere până
către ziuă, făcând preumblări spre Dumbravă, precum
mi-au spus mai târziu. Iar cu Eminescu nu m-am mai
întâlnit în viaţă (Într-o zi...din anul 1864).”
Continuare pag. 42
 42
Urmare din pag. 41
Aceasta este a treia sursă despre prezenţa lui
Eminescu la Sibiu, chiar dacă anul 1864, de care
vorbeşte autorul, nu este cel corect. După 46 de ani
de la eveniment, Ioan Mihu putea foarte uşor să uite
anul exact al întâmplării, aşa că a menţionat anul
1864 în loc de 1865. Ioan Mihu, preot greco-ortodox
în comuna Laz, Comitatul Sibiu, a consemnat aceste
amintiri despre întâlnirea sa cu Mihai Eminescu în
volumul său „O scurtă privire retrospectivă asupra
trecutului meu, scrisă de mine însumi” apărută la
Tipografia arhidiecezană din Sibiu, în 1911.
Tot la Sibiu fusese şi fratele său Ilie, atestat drept
„Eminovici Elioes, de 14 ani”, gimnazist particular
între anii 1859-1860 şi ordinar în perioada 1860-1861,
aşa că, Mihai Eminescu a încercat şi el, ca şi cei doi
fraţi ai săi să-şi încerce norocul aici.
Este posibil ca după terminarea turneului de la
Braşov, din perioada 26 mai-7 iunie 1865, Eminescu
să fi plecat singur la Sibiu, cu toate că Telegraful
român din Sibiu din 3-15 iunie 1865 îmbia trupa de
teatru să vină şi la Sibiu: „D-na Fany Tardini cu trupa
sa teatrală iar se află la Braşov, pentru a da un şir de
reprezentaţiuni în limba română. Felicităm şi invităm
pe fraţii braşoveni pentru această norocire rară; ne
place a spera că barem pe templul dietei, când lângă
familiile române din Sibiu se mai alătură doar încă pe
atâta din afară, vom fi norociţi a vedea şi aici un teatru
românesc.”
Cercetările făcute în arhivele şcolare din Sibiu
n-au descoperit şi numele lui Mihai Eminescu printre
elevii pregătiţi în particular şi care au dat examene de
absolvire. E posibil ca Eminescu să fi încercat să dea
aceste examenedar fără a reuşi, aşa cum s-a întâmplat
şi la Blaj.
Primul contact confirmat a lui Mihai Eminescu cu
Sibiul a fost în toamna anului 1866, când vine de la
Blaj să-l caute pe fratele său Niculai, ce studia dreptul
în acest oraş. Din păcate, fratele său părăsise Sibiul
şi plecase la Timişoara pentru a lucra la avocatul
Cristiani. Mihai rămâne trei zile la Sibiu în compania
lui Nicolae Densuşianu, care-l ajută cu îmbrăcăminte şi
cu o recomandare pentru părintele Bratu din Răşinari.
A doua trecere a lui Eminescu prin Sibiu a fost
cu trupa de teatru condusă de Mihail Pascaly, în vara
anului 1868, unde, Eminescu era angajat pe funcţia de
sufleor şi secretar.
Acest turneu la Sibiu a avut loc în perioada 8-20
iunie 18-30 iunie 1868, perioadă în care s-au dat un
număr de şase spectacole.
Trupa lui Pascaly a pornit de la Bucureşti, la
începutul lunii mai cu caravana „Societăţii dramatice
a artiştilor superiori din Bucureşti” şi cuprindea un
număr de 12 persoane printre care şi Eminescu. Piesele
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
jucate la Sibiu au fost: Nevasta trebuie să-şi urmeze
bărbatul, Este nebună (8 iunie), Ştrengarul din Paris,
Femeile care plâng (13 iunie), Gărgăunii (15 iunie),
Voinicul şi fricosul (16 iunie), Mihai Viteazu şi Doi
procopsiţi (17 iunie) şi ultimul spectacol pe 18 iunie
cu piesele Sărmanul muzicant şi Un poet romantic de
Millo.
Trupa lui Pascaly şi piesele jucate au fost primite
cu mare interes şi căldură de publicul românesc dar şi
de cel german.
Eminescu stătea în cuşca sufleorului, atent la
desfăşurarea spectacolului, intervenind uneori în
sprijinul actorilor, îmbrăcat şi costumat pentru vre-
un mic rol, după cum scrie N.A. Bogdan în amintirile
sale despre Eminescu: „adeseori sufla din cuşca
lui îmbrăcat în diferite costume speciale trupelor
de provincie, compuse din câte o haină Luis XIV,
pantaloni bufanţi Henric IV şi chivere de carton aurit a
la Misterele Inchiziţiilor sau în Don Juan de Marana,
căci trupa era totdeauna restrânsă în artişti, aşa că
nu numai sufleorul era chemat să ia şi el parte între
personajele piesei, dar de multe ori se făcea apel şi
la bărbierul trupei-uneori chiar şi la pompieri- spre ai
transforma în cine ştie ce lorzi sau baroni din piesele
romantice” (N.A. Bogdan-Amintiri despre Eminescu,
Familia Oradea-Mare, 1902).
Sala de teatru n-a mai putut satisface cererea de
bilete pentru cei ce doreau să vadă spectacole, mulţi
ţărani din satele apropiate, îmbrăcaţi în costume ca de
sărbătoare, au rămas în curtea teatrului. Ei doreau să-l
vadă pe Mihail Pascaly în rolul lui Mihai Viteazul „să
audă ce n-au putut vedea cu ochii şi simţi cu inima”.
Pascaly a fost împresurat cu flori şi aplaudat frenetic la
sfârşitul spectacolului.
La spectacol participă şi studentul Ieronim Bariţiu
care face cunoştinţă cu Mihai Eminescu aici la Sibiu,
coleg de universitate la Viena după 1869. Iată ce scrie
Ieronim G. Bariţiu, în 1894, despre turneul de teatru de
la Sibiu: „Eram student la gimnaziu de stat din Sibiu,
când în primăvara anului 1864, nu-mi aduc tocmai
bine aminte, sosi în aceloraş trupa teatrală a lui Mihail
Pascaly, ca să dea în teatrul orăşenesc un ciclu de
reprezentaţiuni. Bucuria noastră a tuturor, şi mai ales
a acelora, cari nu mai văzuseră în viaţa lor un teatru
românesc, era nemărginită. În serile de reprezentaţiune
teatrul era plin de un public curat românesc nepretensiv,
mulţumitor şi în stare a se entuziasma până la frenezie
auzind pronunţându-se limba românească pe o scenă
de teatru şi căutându-se ca la Bucureşti. Mare minune
şi mare însufleţire naţională!” (Ieronim G. Bariţiu-
Mihai Eminescu. Reminiscenţă-Revista Rândunica, I,
nr.1, 30 martie 1894. Desigur anul este greşit, autorul
Continuare pag. 43
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
Urmare din pag. 42
neaducându-şi bine aminte anul turneului de teatru de
la Sibiu, după aproape 30de ani de la eveniment.
Tot Bariţiu scrie că în urma reprezentaţiilor date de
trupă, semn de recunoştinţă, oficialităţile oraşului, cu
acceptul poliţiei, au dat un banchet în onoarea artiştilor
şi a lui Mihail Pascaly, într-o sală de la hotelul Împăratul
romanilor, sub preşedenţia lui Iacob Bologa, consilier
aulic. Atmosfera de la banchet, cu peste 150 de persoane
participante, a fost una entuziasmantă, mai ales după ce
Pascaly ţine un discurs cu aluzii naţionaliste.
La banchet participă şi Mihai Eminescu pe care
Bariţiu ni-l descrie în acelaşi articol: „Eram şi noi
tineretul într-o grupă şi iată că vine înspre noi un tânăr,
ce seamănă a fi şi el actor din trupa Pascaly, cu părul
lung şi de culoare neagră foarte frumoasă, cu nişte
ochi mari, nişte ochi expresivi, vorbitori şi totodată
misterioşi. Erau nişte ochi din cei mai periculoşi pentru
inimile neexperte de fete, iar pentru femeile experte
erau ochii dorului...În capul acestui tânăr de statură
mijlocie dar bine legat, ei îţi făceau impresiunea unui
om predestinat, unui om fatal. Erau ochii, despre care
fericitul Vasile Alecsandri zice că: sunt ochii mari,
fără de noroc”. Aceasta este prima descriere a lui
Mihai Eminescu, făcută la vârsta de 15 ani de cineva.
Eminescu se va întâlni cu Ieronim Bariţiu, în anul
1869, la universitatea din Viena.
Trupa lui Pascaly a fost cazată, pe perioada turneului,
la Hotel Bucureşti din Sibiu şi a stârnit interesul
locuitorilor oraşului, care nu văzuseră până atunci decât
trupe de teatru străine cum era teatrul Burgtheater din
Viena. Ultimul spectacol a fost dat în folosul săracilor
oraşului, aşa cum obişnuia Pascaly, de fiecare dată, în
oraşele pe unde mergea cu trupa lui de artişti.
Spectacolele s-au dat pe scena teatrului Orăşenesc
din Sibiu, aflat pe Strada Cetăţii, teatru ce mai dăinuie
şi astăzi. Ziarul Hermannstadter Zeitung din Sibiu a
făcut o cronică favorabilă scriind că „ni-i vorba de o
trupă ambulantă, ci de un ansamblu alcătuit din forţe
destoinice, care este preocupat de înaintarea artei”,
lăudând prestaţia şi eleganţa lui Pascaly în piesa Mihai
Viteazul după bătălia de la Călugăreni.
Experienţa căpătată de Mihai Eminescu în timpul
turneelor de teatru prin Transilvania, l-au ajutat în
creaţiile sale de mai târziu şi în articolele prezentate în
ziarul Timpul, privitoare la teatrul românesc.
Eminescu va consemna, mai târziu, în poezia sa
„Glossă” aceste versuri inspirate din viaţa de sufleor,
perioadă care i-a marcat profund întreaga sa viaţă şi
operă:
„Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui;
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
43
Şi de plânge de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine”.
(Glossă)
Mergând astăzi la Sibiu pe urmele lui Mihai
Eminescu, ne întâmpină un oraş cu centru vechi ca
pe timpul când era vizitat de poet, cu clădirile în stil
baroc şi străzile înguste pavate cu piatră. Pe strada
Cetăţii se află şi astăzi Teatrul Orăşenesc unde s-au dat
spectacole de teatru.
În centrul oraşului Sibiu, Eminescu a putut vizita
Muzeul Brukenthal, muzeu amenajat şi dotat cu:
pinacotecă, cabinet de stampe, bibliotecă şi colecţie de
numismatică, de baronul Samuel von Brukenthal (1721-
1803), ce a deţinut funcţii publice în timpul împărătesei
Teresa. Numit Guvernator al marelui Principat al
Transilvaniei, funcţie pe care a ocupat-o între anii 1777-
1787, Samuel von Brukenthal construieşte la Sibiu un
palat în stilul barocului târziu, după modelul palatelor
vieneze în care îşi va expune colecţia de artă.
Pe Strada 1 Mai, la numărul 22, se găseşte casa
unde a fost găzduit poetul în 1868, cu o placă de
marmură pe care este inscripţionat textul: „În această
casă a poposit Mihai Eminescu între 18 şi 30 iunie
1868, în trecerea lui prin Sibiu cu trupa dramatică a lui
Mihai Pascaly”.
În parcul oraşului „Sub Arini”, într-un cadru
frumos, străjuit de copaci vârstnici-tei, brazi şi paltini-
se află bustul în bronz a lui Mihai Eminescu, operă
a sculptorului Radu Moga, dezvelit în luna octombrie
1938 în prezenţa scriitorilor Ion Minulescu şi Cezar
Petrescu. Iniţiativa realizării acestui frumos bust a
aparţinut profesoarei Ecaterina Săndulescu.
La Biblioteca Astra din Sibiu se găseşte cea mai
mare parte din opera lui Mihai Eminescu şi tot aici
se păstrează una din cele şase fotografii ale poetului
realizată la Praga.
În Sibiu, în centrul vechi al oraşului, se găseşte o
alee cu numele poetului şi o librărie cu acelaşi nume.
Bibliografie:
1. Ieronim G. Bariţiu- Mihai Eminescu.
Reminiscenţă- 1894.
2. Victor Crăciun-Ei l-au văzut pe Eminescu- Ed.
Dacia, Cluj-Napoca, 1989.
3. Ioan Massof-Eminescu şi teatrul- Editura
pentru literatură, 1964.
4. Augustin Z.N.Pop- Pe urmele lui Mihai
Eminescu- Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1978.
5. Gelu Dorian şi Emil Iordache- Paşii poetului-
Ed. Timpul, Iaşi, 2000.
Ing. Nic. Iosub
 44 CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL

VASILE BARBU ŞI FLOAREA DE LATINITATE

Matadorul VASILE BARBU de Uzdin (Voievodina) a semnat în vreme acte culturale personale şi acte
cultural colective precum Casa Românească, citadelă a cântecului şi al verbului românesc, a lansat Festivalul
“Drumuri de spice”, făurar de poezie şi boemă literară, a editat periodicul “Tibiscul”, o cronică a timpului
uzdinen, l-a adus pe Eminescu la Uzdin şi a montat plăci commemorative corifeilor bănăţeni, a editat cărţi, aşa
cum a editat şi editează revista-carte “FLOARE DE LATINITATE”.
Subscriu cu responsabilitatea cărturarului, care a străbătut în opt decenii şi mai bine Banatul cultural în lung
şi-n lat, o zic că dacă VASILE BARBU ar fi editat doar cartea-revistă “Floare de Latinitate” ar fi primit de la
zeii Olimpiadei literaturii române paşaportul cu viză de intrare în istoria culturii române, aşa cum l-a primit Iosif
Vulcan pentru actul suprem: debutul poetului Mihai Eminescu, în „Familia”, februarie, nr. 6/1866.
Primesc la redacţie cu regularitate această carte-revistă de istorie culturală, care concurează de la egal
la egal doar cu Buletinul Informativ “Mihai Eminescu”, de la Botoşani, sunt mici enciclopedii de înaltă
spiritualitate.
Recitesc “Floare de latinitate” (Anul XII, nr.1 (46) 2015. De la prima până la ultima filă lecturez fapte
culturale de esenţă românească. Impresionează prezenţa părintelui mitropolit Ioan de Banat, înalta faţă
bisericească aplecat spre necazurile şi sufeinţele enoriaşilor creştini, oferindu-le ajutoare substanţiale până la
case familiale. Mă opresc la cele consemnate de publicista ţărancă Mărioara Sârbu (“Naşterea mea în limba
română”) şi la poemul de largă respiraţie epică şi lirică “Orfan de România” de Ştefan Silva, creaţii ce ar trebui
incluse în programa şcolară a învăţământului românesc.

T. OSTRIŞ

Naţionalismul Eminescian
Noţiune de naţionaliscm, foarte clară pentru marii Români în Hora Unirii
noştrii înaintaşi, a revenit în actualitate, puternic
contorsionată, deseori degradată şi confuză. La
origini, naţionalismul era ideologia burgheziei în
ascensiune, un sentiment legitim şi curat de iubire
şi stimă pentru propria naţiune. Aşa trebuie să
rămână şii astăzi pentru majoritatea oamenilor
care doresc binele propriei naţiuni. Cei mai mulţi
însă datorită evoluţiei semantice a noţiunii, atribuie
acestui termen înţeles de exclusivism naţional, de
şovinism, de rasism, deci o stare de intoleranţă
naţională, mergând până la a concepe şi a recurge la
măsuri drastice de purificare ş exterminare etnică.
Încercând a clarifica lucrurile, vom reaminti, Kogălniceanu, Alecsandri, Eminescu, Maioresc,
chiar de la început, că denumirea de naţionalism are Creangă, Caragiale, Slavici, Iorga, Goga, Lucaciu
un caracter istoric, ea fiind legată de însăşi geneza şi mulţi alţii: paşoptişti, unionişti, memorandişti,
naţiunii, ca entitate etnică, fenomen social-politic făuritori ai unor culturi naţionale, ai însăşi României
prezent în centrul şi sud-estul Europei, deci şi la noi, Mari – era firesc să fie socotiţi marii noştri naţionalişti.
încă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Era Nimeni şi niciodată nu le poate imputa această nobilă
firesc, aşadar, ca să se găsească şi un termen adecvat şi absolut firească calitate.
pentru a defini adeziunea totală şi stima pentru propria „În forma cea mai pură – se va arăta într-o
etnie (care presupune origine comună, aceeaşi limbă, relativ recentă lucrare – naţionalismul este o forţă
aceleaşi obiceiuri, tradiţii, a istoriei comună ş.a.) de deosebit de benefică (...) pentru că naţionalismul
la naţiune s-a ajuns la naţionalism, ca atitudine susţine pur şi simplu drepturile tuturor popoarelor de
firească faţă de naţiune, la cultură naţională, la a-şi duce existenţa după propria dorinţă, libertatea
conştiinţă naţională, la stat naţional. sa înscriindu-se în cadrul şi în limitele fixate de
În acest climat socio-politic românesc, dar şi normele de comportament ale dreptului internaţional.
european, marii noştri îaintaşi – Bălcescu, Cuza, Naţionalismul nu trebuie să mai fie niciodată agresiv”.
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
Urmare din pag. 44
(I.Raţiu, Politică pentru occident, Ed. „Progresul
Romînesc”, 1982, p. 147). Însuşi tribunul dr. Vasile
Lucaciu, într-un discurs ţinut în Parlamentul din
Budapesta, la 17-30 octombrie 1907, considera
Partidul Naţional Român din Transilvania „ca un
partid naţionalist”. (din ziarul „Lupta”, anul 1907).
Înţeles în acest fel, sentimentul naţional nu are
nimic de a face cu naţionalismul exacerbat, fanfaronard
ori de excesivă paradă, pe care fără nicio rezervă îl
dezavuează. În spiritul unei largi toleranţe, se declară
în schimb de acord cu manifestările naţionale de orice
fel, dacă acestea se încadrează în limitele normalului
şi a bunului simţ, indiferent din partea căror naţiuni ori
minorităţi naţionale vin acestea.
După Primul Război Mondial, prin ideea de naţiune
popoarele Europene se definesc în lume, iar cultura lor,
în universalitate. Acum, naţiunile din centrul şi estul
Europei se reorganizează poltic în state naţionale, unele
în federaţii sau uniuni, după specific sau conjuncturi.
Chiar şi în zilele noastre, naţiuni întregi (ori grupări
naţionale compacte) din Europa şi din alte continente
luptă pe căi democratice ori cu arma în mână (ca să ne
referim numai la fosta Jugoslavie) pentru păstrarea şi
deplina afirmare a identităţii lor naţionale. Naţionalismul
lor, firesc de altfel, se justifică însă numai în limitele
rezonabile ale toleranţei naţionale.
Şi totuşi cum se explică fatul că astăzi cei mai mulţi
oameni pun semnul egalităţii între naţionalismul cel
mai curat şi exclusivismul naţional, şovinismul cel mai
deşănţat, adică intoleranţă şi ură naţională? Cum s-a
putut această totală deturnare de sens, această evoluţie
semnatică atât de categorică în detrimentul înţelegerii
originare a noţiunii de naţionalism? Ca să răspundem,
fie şi numai parţial, va trebui să ne referim a cel puţin
două etape istorice distincte: la cea interbelică şi la cea
de după al doilea război mondial.
O primă deturnare a sensului originar al noţiunii
de naţionalism şi-a avut geneza în apariţia naţional-
socialismului hitlerist, o doctrină de extremă dreaptă,
rasistă, antisemită prin excelenţă, cunoscută îndeobşte
sub denumirea de nazism ori fascism german. Au
aderat la această doctrină filosofică, cu unele diferenţe
specifice, şi adepţii lui Mussolini (în Italia, care erau
chiar precursori), ai lui Horthy (în Ungaria), ai lui C.
Zelea, Codreanu şi Horia Sima (în România). Ar mai
fi şi alte exemple. Încă din perioada interbelică, aşadar,
se punea semnul egalităţii între naţionalismul acestora
şi extremismul lor naţional. Se produsese o primă
mutaţie de sens.
Situaţia convenea de minune ideologiei
comunisto-stalinistă,de data aceasta de extremă
stângă, care considera, a rându-i, orice manifestare
45
naţionalistă (de fapt naţională) drept o lovitură dată
internaţionalismului (proletar). După această teorie,
nici un naţionalist nu putea fi un bun internaţionalist.
Ei trebuiau anihilaţi ori exterminaţi. Transferul de sens
se desăvârşeşte în întreg lagărul socialist, inclusiv în
societatea românească, prin numeroase canale de
propagandă ale socialismului ştiinţific.
Numai aşa se putea explica faptul că, pe lângă
acerba luptă de clasă, în societatea comunistă din fosta
U.R.S.S. funcţiona cu putere şi lupta antinaţionalistă
(de fapt antiaţională) împotriva numeroaselor naţiuni
(ori naţionalităţi) care compuneau acel uriaş imperiu
până în 1991. În numele acestei lupte şi sub steagul
internaţionalismului proletar zeci şi sute de mii de
bsarabeni, gruzini, estoni, letoni, ucrainieni ş.a. au
ajuns în gulagul siberian.
În numele acestor false teorii, marii noştri bărbaţi
de stat, oameni de ştiinţă, cultură şi artă, precum T.
Maiorescu, N. Iorga, O. Goga, A.D. Xenopol, N.
Titulescu, L. Blaga şi mulţi alţi buni români, toleranţi
în gândire şi faptă, au fost scoşi, ani la rând, din
programele şcolare şi universitare. O bună parte din
intelectualitatea noastră politică, cultural-ştiinţifică,
ecleziastică şi militară, prin anii ‚50 a fost exterminată
cu premeditare în închisorile ţării, la Aiud, Gherla,
Sighetu Marmaţiei, în lagărele din Delta Dunării
(cu acorul ori cel puţin şi prin tăcerea marilor puteri
europene).
Este uşor de observat că în această privinţă- a
demolării naţionale curată, imaculate – cele două
extreme, de stânga (comunistă) şi de dreapta (fascistă) îşi
dădeau mâna cu bunăştiinţă. Îi deranjau naţiunile mici şi
mijlocii ca state naţionale. Preferau, desigur, imperiile.
Problema care se pune astăzi, după revoluţia
din 1989, este dacă continuăm să înţelegem prin
naţionalism, extremism naţional, ori revenim la
înţelesul originar, de dregoste şi stimă pentru
propria naţiune, pentru propria istorie şi cultură,
în limite normale, fără exagerări.
Dacă renunţăm la revenire, pentru dragostea şi stima
de propria naţiune trebuie să găsimun alt termen, unul
adecvat, întrucât cel de patriotism nu acoperă în totalitate
conţinutul ideii. Să ne explicăm: un cetăţean bulgar de
naţionalitate română poate fi, în acelaşi timp, şi un
bun naţionalist român, dar şi un bun patriot bulgar,
după cum un cetăţean sârb din România poate fi, tot
atât de bun naţionalist sârb, cât de bun patriot român.
Aceste două noţiuni nu sunt incompatibile, dar nici nu
se acoperă total una pe alta. Numai românii care
domiciliază în România pot fi în acelaşi
timp şi una şi alta.
Prof. dr. Vleriu Achim
 46 CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL

Eminescu, Creangă şi Limba turcă!

(curiozităţi lingvistice)
Imamul de la moscheea din Ada-Kaleh (1956- În aromână, „escu” este pronume personal,
1958) s-a confesat cu privire la numele (frumoase) persoana I–a, „Eu”.
în limba turcă, nume de botez pentru fetiţe şi băieţi. Literar: „Eu sunt Eminescu!”
Astfel: La Viena, studenţii vedeau în Eminescu un „prinţ
Masculin Feminin albanez”.
Ozan Ozana (... și răulețul lui Creangă!) (Să reţinem: mama Raluca românca cu sânge
Emin Emina
bucovinean dar şi oleacă de sânge nobil rusesc prin
Propun lectura scrisorilor dintre Veronica Micle străbunul ofiţer Stronţu).
şi poetul Mihai Eminescu (publicate de Ed. Polirom, Între anii 1956-1958 am locuit (flotant) pe Insula
Iaşi, 2000-2001). Se adresa: Ada-Kaleh, căsătorit cu Fatme, turcoaică, „Fatme”
- Veronica: „Emin!...Dragul meu Emin!” (mitologia turcă) zeiţa (amanta!) Zeului Soare!).
Folosiţi sufixul „escu” din aromână:
Emin+escu=Eminescu. N.D.P

Povara unui nume

Un profesor, discipol al lui
G. Călinescu, spunea într-un
cerc în care mă găseam şi eu, că
G.Călinescu a epuizat subiectul
Eminescu. Este, desigur în această
afirmaţie, un omagiu postum pe
caren discipolul îl aduce maestrului,
fapt care onorează, dar care este
foarte departe de adevăr. Oamenii
de geniu, indiferent de domeniul
în care s-a manifestat acest geniu,
rămân subiecte pe care nici un
studiu, oricât de întins şi oricât de
savant ar fi, nu le poate epuiza,
pentru simplu motiv că optica
diferă de la autor la autor, şi mai
ales ea diferă de la o generaţie la
alta. Cine poate spune ce înţelesuri
noi vor găsi generaţiile viitoare
poeziilor lui Eminescu? Marele
şi mult regretatul Tudor Arghezi,
într-un cunoscut eseu, spunea că
Eminescu n-a avut parte în viaţă
nici de public cititor, nici de un
stăpân inteligent, în schimb, adaug
eu, el a avut parte în postumitate de
o strălucită pleiadă de cercetători
în frunte cu Perpesicius, G.
Călinescu, Tudor Jianu, Garabet
Ibrăileanu, Vladimir Streianu,
pentru a nu mai aminti decât pe
cei dispăruţi care prin întinderea
şi profunzimea cercetărilor, au
fixat un Eminescu pe adevăratele
lui dimensiuni. Cu toate acestea,
Eminescu a rămas poetul unui
cerc restrâns de intelectuali. Abia
în ultimii treizeci de ani el a intrat
în patrimoniul întregului popor al
acelui popor din mijlocul căruia
s-a ridicat, din poezia căruia s-a
inspirat şi în viitorul căruia el
a crezut cu fanatică statornicie.
Acum câţiva ani, la un simpozion,
care a avut loc la Botoşani, un tânăr
conferenţiar prezenta o statistică cu
ediţiile şi tirajele apărute în ultimii
25 de ani. Ediţii, tiraje de sute de
mii de exemplare, care contrastau
cu ediţiile Maiorescu, în tiraje de
câte 800-1000 de exemplare. Erau
în această rece înşiruire de cifre,
un impresionant contrast între ieri
şi azi. Un aspect al acestui contrast
aş vrea să vă prezint şi eu, însă
nu sub forma unor statistici, care,
oricât de elocvente, rămân totuşi
plictisitoare; nici sub forma unei
expuneri academice, ci sub forma
simplă, nepretenţioasă, a unor
amintiri care acoperă trei sferturi de
veac. Începând din anul 1895, şi vă
rog să credeţi că, fără întrerupere,
sunt nepotul lui M. Eminescu.
M-am născut cu acest
privilegiu fără voia mea, ca atare,
n-am nici o vină, după cum n-am
nici un merit! Timp de cincizeci
de ani, numele nu mi-a pus nici
un fel de probleme, fiindcă nimeni
n-avea curiozitatea să ştie dacă,
şi ce rudă sunt cu Eminescu, iar
eu, deşi apărut pe lume în epoca
fericită când tot românul se năştea
poet, am rămas un original, în
sensul că n-am făcut nici o poezie!
În şcoală numele nu mi-a produs
decât neplăceri. Mă săturasem să-l
aud pe Bogdan Brîncă, profesorul
de română spunându-mi „păcat” de
numele pe care-l port, pe profesorul
Ion Scurtu, de germană, spunându-
mi că fac de ruşine numele lui
Eminescu. În anul 1914 am intrat în
şcoala militară şi am scăpat de toţi
aceşti dascăli pretenţioşi cu o logică
atât de ciudată, după care, dacă
Eminescu a fost un geniu, neapărat
trebuia să fiu şi eu! În armată, timp
de 30 de ani, numai trei comandanţi
au avut curiozitatea să ştie dacă
sunt rudă cu Eminescu, printre
ei, colonelul Victor Bacalogu,
care cocheta şi el cu muzele în
paginile revistei „Cele trei Crişuri”
şi generalul Dabija, fiindcă eram
aghiotant şi pe deasupra era un
distins cărturar. În această epocă
în indiferenţă generală, când
însăşi biografia poetului prezenta
obscurităţi, era încărcată de unele
Continuare pag. 47
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL 47

Urmare din pag. 46
legende şi de foarte multe afirmaţii
fără acoperire documentară, cine
era să ştie că numai mezinul dintre
fraţi lui Eminescu a fost căsătorit,
numai el a avut copii şi că aceşti
copii trăiesc pe undeva prin Mizilul
lui George Ranetti?
În anul în care am luat eroica
hotărâre de a mă căsători, socrul
meu, care era învăţător, voind să
facă o surpriză revizorului şcolar al
judeţului, i-a spus că-şi căsătoreşte
fata cu un nepot a lui Eminescu.
Revizorul a început să râdă, i-a
răspuns că Eminescu nu are nici
un urmaş în viaţă şi l-a sfătuit
să fie atent fiindcă are de-a face
cu un „impostor”. Toate acestea
explică de ce, timp de cincizeci
de ani, familia poetului n-a fost
invitată decât o singură dată la
comemorarea lui Mihai Eminescu.
Aceasta s-a petrecut în 1910, când
s-a dezvelit bustul de la Galaţi,
ridicat din iniţiativa inimosului
preşedinte al tribunalului, Corneliu
Botez, care, fiind prieten cu tata, ştia
de existenţa noastră. Foarte generos
atunci, ministrul lucrărilor publice,
de care depinea Direcţia Căilor
Ferate, mi-a trimis două foi de drum
clasa aIII-a, pe care, binenţeles i le-
am înapoiat, însoţite de următoarele
cuvinte: „Domnule ministru, şi
sărăcia are nuanţele ei!”. Pentru a
ilustra indiferenţele oficialităţilor,
voi spune că la cârma ţării se găsea
partidul conservator, condus de
junimistul Petre Carp, partid pentru
care Eminescu trudise la „Timpul”
până la istovire, şi încercase, cum
spune Tudor Arghezi, să-i formeze
şi o doctrină. Voi mai adăuga faptul
că ministrul care ne trimitea acasă
foi de drum clasa aIII-a, era el
însuşi un mare scriitor, şi se numea
Barbu Ştefănescu Delavrancea! În
anul 1935 comanda un batalion de
grăniceri de instrucţie. Colonelul,
un mucalit care se contaminase,
probabil, de la cumnatul său,
scriitorul George Brăiescu, vine în
inspecţie, se opreşte în faţa unui
sergent chipeş şi îl întreabă: „Tu şti
cum îlcheamă pe d-l comandant al
batalionului?” Sergentul răspunse.
„Să trăiţi domnule colonel, pe d-l
comandant al batalionului îl cheamă
Gheorghe Eminescu”. „dar tu ştii
cine a fost Eminescu?” „Eminescu a
fost tipografist dă cărţi!”Aceasta se
petrecea în anul 1935 (...)
Convorbire realizată de
Prof. univ. dr. Gheorghe Luchescu

Eminescu în limba maghiară

Editura Eminescu din Bucureşti a prezentat o amplă
culegere a versurilor lui Eminescu în traducere maghiară,
culegere din care cititorul îşi poate forma o imagine
cuprinzătoare despre acest mare poet român. Ea aparţine
lui Zoltan Frányo, aceluia care de o jumătate de secol
se străduieşte să-şi îmbogăţească propria-i operă de
treducător a lui Eminescu. Rezultatul îl măsor prin mine:
ştiam şi până acum, că Eminescu este un mare poet,
am citit un mare număr dintre poeziile sale în traduceri
de diversă valoare, dar cu toate acestea până acum nu
am avut decât o imagine superficială a sa. După ce am
primit această culegere cu dedicaţia „înduioşătoare” a
cunoscutului şi remarcabilului scriitor şi am recitit-o cu o
emoţie crescândă, mi-am dat seama, că o lipsă a culturii
mele literare de până acum este faptul, de a nu fi cunoscut
îndeajuns geniul poetic al poporului vecin. În asemenea
clipe omul care prin firea lui este cititor, este cuprins,
din nou, de jenă, frică, fiindcă, în timp ce socotim ca
o credinţă normală cunoaşterea principalilor artişti –
scriitori ai naţiunilor depărtate din apus şi răsărit, nu ne
străduim, în egală măsură, să asimilăm valorile spirituale
ale vecinilor noştri, cu care ne înrudim prin destine şia
căror istorie culturală ne aduce şi nouă învăţăminte.
Suferim de hipermetropie spirituală ceea ce
este îndepărtat zărim mai devreme decât ceea ce s-a
petrecut sau se petrece în imediata noastră apropiere.
Lui Danciu Petniceanu!
Cu preţuire şi dragoste, Zoltan Frányo, 10.VII.1976
De la stânga la dreapta: Grigore Popiți, Frany O.
Zoltan, Romul Fabian, Virgil Birou, Gh. Atanasiu
E drept, că acum, spre norocul nostru situaţia este cu
totul alta, decât a fost cu generaţiile dinaintea noastră:
naţiunile din centrul europei care prin năzuinţele lor
social politice păşesc pe drum comun, şi-au deschis
deja reciproc porţile. Ştim deja, că acel cititor român,
care-l cunoaşte pe Petöfi, Arany, Ady Józef Attila, ne
poate înţelege mai bine. Dar această înţelegere mai
bună cere reciprocitate: trebuie să-i cunoaştem şi noi pe
Eminescu, Coşbuc, Alecsandri, Macedonski şi ceilalţi
scriitori români. Excelentul volum a lui Zoltan Frányo,
acum ne oferă mirajul poeziei eminesciene. Numai că
nu ştiu, dacă din această ediţie ajung suficiente volume
Continuare pag. 48
 48
Urmare din pag. 47
şi la noi. Eu scriu aceste rânduri, ca să atrag atenţia
cititorilor noştri asupra poetului şi tălmaciului. Dar
difuzarea cărţii va putea satisface oare cerinţele, care
sperăm că se vor ivi în urma acestei traduceri?
În anul viitor se împlinesc 85 de ani de la moartea
lui Eminescu; anul trecut s-au scurs 85 de ani de la
naşterea lui Frányo Zoltan. Această carte a apărut
de ziua de naştere a traducătorului şi coincidenţa
aniversară ne poate servi ca argument să nu uităm
în anul viitor de aniversrea poetului. Mulţumită lui
Frányo Zoltan, scrie cu drag un amplu eseu despre
această revelaţie eminesciană. Despre fizionomia
uman-artistică a lui Zoltan Frányo ar trebui conceput
un studiu. În locul acestora scriu doar câteva rânduri:
în loc de frescă, schiţe sumare.
Ce am ştiut până acum despre Eminescu? Cam atâta
cât ştie de obicei orice cititor. Am ştiut, că în conştiinţa
literară românească, el este cel mai mare poet naţional:
ştiam că trebuie plasat undeva pe meleagurile literaturii
romantice; am citit în jur de două duzini din versurile
sale, printre care acel Împărat şi proletar, poem care
a cucerit un renume internaţional. Şi deoarece reţin cu
uşurinţă date am ştiut, că a trăit 39 de ani (1850-1889).
Dar acum ştiu faptul că el aparţine acelui mare romantism
european, al cărui loc îl putem stabili în strălucirea zodiei
Byron-Hugo-Vörösmarty (desigur că împreună cu
Lermontov şi Mickievicz). Este un romantism adevărat
de calitate pură, şi nu evadare echivocă din romantism
spre realismul alimentat de democraţia revoluţionară,
de gen Puşchin-Shelley-Heine-Petöfi. În aşteptarea
umanistă a viitorului la Eminescu, trecutul mistic, care
evocă mitul, găseşte tot atâta loc, cât la Vörösmarty al
nostru. Dar legăturile sale cu folclorul veşnic împrospător
sunt la fel de strânse ca la Petöfi la Heine. Şi ca romantic
ce este, are tot atât de multe legături cu depăşitul, dar
nu şi cu negatul clasicism, cît are Byron şi Vörösmarty.
Şi torentele de imagini şi avalanşele de idei îl leagă de
asemeni de marii romantici. El este conservator, dar nu
în măsura, în care păstrează din secole ceea ce poate
reprezenta imaginea unei epoci. Gama vocii sale cunoaşte
crescendouri şi tristeţi abia auzite, din îndoieli profunde
străbate spre văpaia marilor credinţe. (Ce cunoscute
sunt acestea prietenilor lui Vörösmarty!). poezia lui
de structuri folclorice, se integrează în acelaşi timp cu
cultura secolelor dar în aşa fel, încât asimilează totul
în sine, în unica sa existenţă artistică. Această existenţă
artistică pătrunde prin jocul formelor tristeţea şi speranţa
poporului său şi a omenirii.nu este poet revoluţionar, dar
cheamă la revoltă pentru că dezamăgeşte şi deschide
orizonturi din amărăciune. Este poetul vieţii publice şi în
acelaşi timp cântă cu atâtea nuanţe fine sentimentul cel
mai personal, dragostea,care face ca omul să devină mai
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
uman, ca cei mai mari: Petrarca, Csokonai, Baudelaire.
Mulţumesc lui Frányo Zoltan,fiindcă pot scrie azi aceste
rânduri despre Eminescu.
Să-mi fie îngăduit să vorbesc şi despre Zoltan
Frányo. Chiar dacă aş scrie un roman despre el, nimeni
n-ar crede că un asemenea om poate exista. Hugo şi Jókai
au asemenea eroi. Căci constituie un adevăr romantic
chiar numai faptul cum devine ofiţerul cavaleris a lui
Franz Josif în anul 1919, un comunist revoluţionar activ,
cum ajunge domnişorul educat la academia militară
(Ludovica) de odinioară, un erou care îşi riscă viaţa
pentru proletariat. O altă povestire romantică: cum a
devenit revoluţionarul fără patrie savant lingvist, care nu
numai că scrie şi citeşte în aproape o duzină de limbi, dar
şi stihuieşte cu uşurinţă în mai multe graiuri. Şi sacrifică
viaţa pentru idealuri, ca popoarele să-şi cunoască reciproc
poezia. Pentru el limba maghiară şi germană este un
mijloc de autoexprimare: a tălmăcit şi tălmăceşte tezaurul
poeziei universale de mai bine de cinci decenii în ambele
graiuri. Recent Academia germană de ştiinţe din Berlin
a editat moştenirea liricii eline complet în traducerea lui
în limba germană. Şi imediat după aceasta iată Eminescu
în maghiară. În decurs de 50 de ani a tălmăcit peste o
sută de poezii eminesciene în limba maghiară şi mai mult
de 60 în limba germană. Are gata în limba germană o
vastă antologie care cuprinde şi elita poeziei maghiare
contemporane: abia aştept să apară, în sfârşit. Dar a
tradus şi aceasta în original. Frányo nu are nevoie de a
traduce prin intermediar.
El este marele vârstnic al literaturii maghiare din
românia. Numai că adjectivul „vârstnic” nu i se potriveşte
de loc. Are 86 de ani, ceea ce este de necrezut, celor care
îl cunosc, prospeţimea sa spirituală, poate fi invidiată de
orce quintagenar. Prin structură nu e bătrân pentru că
veşnic e plin cu planuri noi. Deşi în spatele lui stă Opera.
Pe raftul bibliotecii mele un şir lung: volumele sale de
traduceri artistice, şi încă nu sunt toate. Cu vreo zece
ani în urmă s-a scris că a tradus în limba maghiară peste
4000 de poezi (şi aproape tot atâtea în limba germană), de
atunci cu siguranţă această cifră este cu mult mai mare.
Aşa cred, că el este cel mai preţios tălmăcitor de pe tot
globul pământesc: traduce cu migală miraculoasă, cu
fidelitate de conţinut corespunzătoare cerinţelor moderne
ale traducerii artistice, respectând forma. Dar aceasta este
doar conştinciozitatea profesională. Ceea ce e mai mult de
atâta Frányo este un adevărat artist. Traducerile sale redau
mirajul poeticii operelor originale. Nu are nevoie de un
exemplu mai bun, decât chiar acest volum de Eminescu,
prin care oricine poate trăi farmecul marelui poet român,
tot aşa cum l-am trăit şi eu. Ţin să-i mulţumesc pentru
toate aceste bogate impresii.
Hegedüsgésa
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL 49

Gabriela Șerban:

”Medalioanele Unirii”,
volum dedicat de prozatorul Nicolae Danciu Petniceanu jubileului Unirii de la 1918
După cum ne-a obișnuit deja, în pragul unor care au luptat pentru identitate națională și cărora, în
sărbători importante pentru nația română, prozatorul prag de mare sărbătoare a Neamului, scriitorul Nicolae
Nicolae Danciu Petniceanu vine cu câte o tipăritură Danciu Petniceanu le evocă personalitatea și meritul
de excepție, pe cât de interesantă, pe atât de necesară. în clădirea României Mari.
Așa se întâmplă și de această dată când, în Scriitorul și cercetătorul Nicolae Danciu
întâmpinarea sărbătorii jubileului Marii Uniri de la Petniceanu este bine cunoscut pentru volumele sale
Alba Iulia (1918 – 2018), Nicolae Danciu Petniceanu dedicate ”poetului nepereche”, Mihai Eminescu (
înmănunchează o serie de medalioane ale unor ”Domnul Eminescu sosește iarna”, ”A sosit Domnul
însemnate personalități participante, într-un fel sau Eminescu”, ”Voievodul Mihail”), pentru volumele
altul, la făurirea Marii Uniri din 1918, într-un veritabil dedicate unor bănățeni aleși precum lingvistul Paul
volum, frumos ticluit și interesant construit, intitulat Iorgovici (lumina de la Vărădia”), rapsodul Dumitru
sugestiv ”Medalioanele Unirii”. Popovici-Iena (”Rapsodul din Țara Almăjului”),
Cartea se deschide cu un ”Îndemn – Închinare” haiducul Petru Mantu ( ”Mantu”), muzicantul Ion
adresat de ”scribul” Nicolae Danciu Petniceanu direct Luca Bănățeanu (”Orfeu s-a născut în Banat”) și alte
cititorului, dar și un fel de argument, caracteristic, multe asemenea volume ”zămislite din dragostea sa
de-altfel, românului și patriotului Nicolae Danciu, incurabilă de Banat și bănățeni” (spunea jurnalistul
menit să îndemne la cinstirea miilor de eroi care au Constantin Vßlaicu), cât și dintr-un patriotism sănătos
luptat pentru unitate națională: ”Cititorule, haidem și demn de laudă (”La Țebea cerul este tricolor”,
să pășim în Sanctuarul Neamului Românesc, cu ”Cântece de pe spada Iancului”, ”Cei trei din Piața
pași mărunți pentru a nu tulbura somnul celor din Amzei”, ”Lacrima de taragot”, ”Vrăjitorul din Almăj”,
Lumea Umbrelor, să călcăm pe vârful picioarelor, ”Comandorul român”, ”Prizonierul ringului”, ”Trupa
purtând un pui de lumânare în căușul palmelor, Pascaly și logojenii”, ”Stele-n Panteon. Istorie
pentru pomenirea celor mulți. Neamul românesc a culturală din Banat”, ”Altarul cărții”, etc.).
trudit și a pătimit schingiuiri și claustrări în temnița De asemenea, Nicolae Danciu Petniceanu este
”Stea” din Szeghedin, pentru un vis al lor și al unul dintre cei mai prolifici scriitori bănățeni,
străbunilor lor: ROMÂNIA MARE!” unul dintre importanții prozatori ai acestui colț de
Apoi, ca un adevărat român preocupat de istoria, țară, și un harnic cercetător al Banatului cultural,
de limba și de cultura poporului său, prozatorul și spiritual, istoric.
cercetătorul Nicolae Danciu Petniceanu dedică un De remarcat este și activitatea sa editorială și
capitol acestor noțiuni: ”România” și ”român”, o publicistică, fiind realizatorul și inițiatorul unor
excepțională incursiune în istoria României și în istoria importante cărți, reviste și publicații de cultură
literaturii române, evidențiind ideea de românitate și din întreg Banatul: gazeta ”Anotimpuri literare”,
frăție a românilor, idealul național: Unirea cea mare! periodicul ”Vestea” de Mehadia, revista ”Eminescu”,
În paginile cărții sunt evocate personalități precum: revista ”Vrerea” și revista ”Icoane bănățene”, precum
politologul Aurel C. Popovici, avocatul Nestor Oprean, impresionantă este activitatea sa ca președinte al
pr.dr.Petre-Patriciu Barbu, preotul Ioan Chendi, Societăţii literar-artistice „Sorin Titel”. Din această
ziaristul Teodor V. Păcățeanu, avocat și om politic postură, omul de cultură Nicolae Danciu Petniceanu
Valeriu Braniște, protopopul scriitor Mihail Gașpar, reușește să reașeze pe harta culturală a Banatului
învățătorul Iuliu Vuia, profesorul Teodor Bucurescu, nume aproape uitate, scoate la iveală fapte și
învățătorul Constantin C. Pava, preotul Iosif Coriolan personalități care fac cinste țării și culturii acesteia.
Buracu, generalul Nicolae Cena, medicul Virgil Numeroase sunt plăcile omagiale sau comemorative
Nemoianu, dascălul Nicolae Mergea, preotul Gheorghe confecţionate, montate şi dezvelite creştineşte în
Tatucu, poetul Cassian R. Munteanu, învățătorul Pavel memoria unor importante personalități sau evenimente
Jumanca, colonel Ioan Curiță, înv. George Bălteanu, din localitățile Banatului nostru.
înv. Emilian Novacovici, ”interpretul de cântări La un autor cu o astfel de activitate complexă
naționaliste românești” Luță Ioviță, compozitorul Ioan și relevantă pentru istoria culturală din Banat era
Vidu, avocatul Petre Nemoianu, preotul greco-catolic previzibilă realizarea și a unui astfel de volum precum
Nicolae Brânzeu, pr.dr. Ioan Sârbu și muncitorul cel al ”Medalioanelor Unirii” (apărut la editura Mirton
Traian Novac. Sunt doar câțiva dintre eroii români Continuare pag. 50
 50 CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL

Urmare din pag. 49
din Timișoara, 2017), Nicolae Danciu Petniceanu
marcând, așa cum se pricepe cel mai bine, prin
tipărituri, evenimentul, de altfel, foarte important, al
jubileului Unirii de la 1918. Evident, patriotul Nicolae
Danciu Petniceanu iși încheie cartea cu un ton mâhnit,
caracteristic combatantului în care se întruchipează
adesea în scrierile sale, fie din postura de scriitor, fie din
cea de jurnalist, făcând aluzie la ”ciuntirea” României:
” Așa s-a făurit România Mare... Cei din morminte,
luptătorii despre care am vorbit în altă parte a cărții, au
dormit somnul de veci în tihnă, în tihnă doar o vreme,
până în 1940, când România Mare a fost ciuntită de
coropișnițele din Vest și de cele din Est. Doamne, cât
vor mai curge lacrimile pe obrazul românilor?”
Cel din urmă capitol al cărții este unul dedicat
imaginilor - ”Facsimile și iconografie”- , deoarece autorul
este de părere că o investigație este cu atât mai complexă
cu cât include și o fotografie, o imagine. De asemenea,
autorul prezintă cititorului și bibliografia la care a apelat
în procesul de documentare pentru realizarea volumului.
”Trecutul nostru falnic, în paginile sale/ Ne leagă
cu prezentul, ca aurul în zale. / Și noi vedem cum
lanțul istoriei se ține ...” spune poetul, iar noi spunem
că prozatorul Nicolae Danciu Petniceanu a reușit, încă
o dată, să ne capteze atenția cu un volum frumos, cu
un volum necesar, cu un volum care-i atestă, din nou,
mărturisirea de credință față de țara sa, dar, mai ales,
față de bănățenii de pretutindeni și față de Banatul
–”nestemată în Panteonul istoriei și culturii române”.

TEODOR BUCURESCU – CTITORUL ÎNTÂIULUI

MONUMENT EMINESCU ÎN BANAT
– SEMICENTENARUL MORŢII –
(1885-1967)
S-a născut la 27 aprilie 1885 în (Vezi Valeriu Branişte: „Amintiri din
Comloşul Mare (Timiş), fiul unor ol- închisoare”).
teni stabiliţi în Banat, cu veacuri în După Unire, în calitate de
urmă, profesor, directorul Gimnaziu- deputat în Parlamentul României,
lui Carol din Sânnicolaul Mare. s-a preocupat pentru ridicarea unui
În perioada dualismului austro- monument Eminescu în Banat.
ungar a adus cărţi de limba şi A editat revista „Primăvara”, a
literatura română din Ţară în pofida popularizat această idee şi a solicitat
Legii Apponyi (1907) ce interzicea sprijinul financiar al cetăţenilor.
asemenea cărţi şi propovăduia La data de 11 octombrie 1925,
maghiarizarea forţată a tot ce era sfânt în pusta, la Sânnicolaul Mare, în
şi românesc. Prof. Teodor Bucurescu faţa Gimnaziului Carol, s-a dezvelit
a făcut propagandă unionistă în monumentul Eminescu şi a fost
rândul românilor, vizând reintregirea sfinţit de un sobor de preoţi. Cu
pamântului românesc. A fost arestat acest prilej, un cor sătesc format din
şi întemniţat în închisoarea de la 500 (cinci sute) corişti a interpretat
Szeghedin, supus la un regim crunt „Doina”, muzică de Sabin Drăgoi,
de exterminarea fizică şi psihică. pe versuri de Mihai Eminescu.
La adunarea celor zece mii
de participanţi, la acest măreţ şi
unic eveniment cultural, poetul
Octavian Goga a ţinut un discurs,
afirmând sentinţa: „O graniţă
se apără cu un corp de oaste,
dar se apără şi cu statuia unui
POET legat de inimile tuturor
românilor!”
Între participanţi la dezvelirea
întâiului Monument Eminescu
în Banat a fost şi un cărăşean:
studentul David Blidariu, din
Bozovici, invitat de poetul Ion
Minulescu, director în Ministerul
Culturii, ca răsplată pentru poemul
„Fiul lui Lucifer”.
(N. D. Petniceanu)

Cum a luat Mihail Kogălniceanu şpagă

ca să schimbe art. 7 din Constituţie, la 1878
Conflictul dintre autorul loviturii de stat de la Ploieşti
din 8 august 1870, ofiţerul şi avocatul Alexandru Candiano
Popescu şi celebrul om politic Mihail Kogălniceanu
era arhicunoscut în epocă. Originile acestuia îşi aveau
sămânţa de scandal în lovitura de stat din 11 februarie
1866, cînd Al. Candiano Popescu era de partea
“monstruoasei coaliţii”, conduse de Ion C.Brătianu, iar M.
Kogălniceanu de partea domnului detronat Al. Ioan Cuza.
În 1869, Mihail Kogălniceanu era ministru de interne, iar
avocatul Al. Candiano Popescu era proprietarul ziarului
“Perseverenţa” din Ploieşti care ataca guvernul. Ziarul i-a
fost închis de minitru de interne, iar Candiano Popescu
l-a provocat la duel pe Mihail Kogălniceanu. Acesta,
Continuare pag. 51
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL 51

Urmare din pag. 50 despre omul politic Kogălnicenu, pe care îl acuză de

om politic bătrân, i-a fot frică să se dueleze cu un tânăr
ofiţer. Rezultatul duelului ar fi fost previzibil. În acest
context al inamiciţiei dintre “republicanul de la Ploieşti”
şi omul politic paşoptist trebuie înţelese acuzele de
şpagă la adresa lui Mihail Kogălniceanu. După războiul
de independenţă de la 1877/1878, marile puteri
nu recunoşteau independenţa României dacă nu
acceptau acordarea cetăţeniei române sutelor de mii
de evrei sosiţi din Galiţia în Moldova. Mihai Eminescu
ducea o campanie furibundă împotriva rectificării actului
constituţional în ziarul conservator “Timpul”. La fel şi IC
Brătianu, dar Mihail Kogălniceanu present la Congresul
de Pace de la Berlin a preferat să facă ce a dorit el: adică
una vorbit acasă alta la masa tratativelor.
Marile puteri au fost deacord să recunoască
României noile graniţe şi independenţa cu condiţia
corectării amendamentului la articolul 7 al
Constituţiei, în sensul asigurării de drepturi civile
tuturor locuitorilor ţării, independent de aparteneţa
etnică sau religioasă. Aceste presiuni au provocat
reacţii nefavorabile în cercurile politice româneşti.
Opoziţia la modificarea Constituţiei a dus la alegeri
şi schimbări de guverne şi intervenţii diplomatice
în capitalele europene, în încercarea de a folosi
disensiunile dintre Marea Britanie, Franţa, Germania
şi Rusia. Rezultatul final a fost reformularea articolului
7 care să dea posibilitatea acordării individuale a
cetăţeniei unor evrei cu reşedinţă de minimum zece
ani pe teritoriul României, cu excepţia încetăţenirii
în bloc a 883 de participanţi la Războiul de
Independenţă. Dar să vedem ce spune Al. Candiano
Popescu în memoriile sale “Amintiri din viaţa-mi”
luarea unei şpăgi însemnate de la un lobby străin: “În
chestiunea evreilor, iarăşi pledară delegaţii români.
Kogălniceanu avea această grea chemare. În ziua
hotărâtă însă de a se dezbate spinoasa şi însemnata
chestiune în faţa Congresului, Brătianu rămase
dureros surprins auzind pe Kogălniceanu că, în loc
să vorbească în contra evreilor, vorbi pentru dânşii.
Brătianu, văzând aceasta, rugă pe principele Bismark
să amâne dezbaterea pe a doua zi. – Bine, cucoane
Mihalache, obiecta Brătianu lui Kogălniceanu, pare
că am venit aici să susţinem interesele ţării, şi d-ta
astăzi, în loc să ne aperi de evrei, ai apărat mai
mult pe evrei, căci limbajul ţi-a fost în doi peri. –
Nu puteam să vorbesc decât astfel, evreii mi-au
dat 50.000 lei. – Apoi eu îţi dădeam mai mult,
cucoane Mihalache. I-a dat 60.000 lei acestei otrepe
de dantelă de Bruxelles. Kogălniceanu este creierul
cel mai puternic, cel mai bine organizat până astăzi
al României, da. Este însă o mizerabilă…şcoală de
corupţie. Mulţi sunt ucenicii vrednici ai acestui
vrednic învăţător”. (E trist, Ionuț! N.D.P.)
E o acuză grea adusă lui Kogălniceanu, că a luat
şpagă ca să reprezinte interesele străine la Congresul
de Pace de la Berlin din iulie 1878 şi a trebuit să
primească bani ca să reprezinte ca ministru de externe
interesele României la tratative. Un salariu în epocă
era de cîteva zeci sau sute de lei pe lună, depinde de
pregătire. Să fi fost Mihail Kogălniceanu “o şcoală”
a corupţiei în Principatele Române Unite? Corupţia
politicienilor să fie o paradigmă a epoci moderne în
România până azi? (Așa-i! Felicitări, doctore. - N.D.P.)
Dr. IONUŢ ŢENE, istoric, Cluj 2017

MIHAIL KOGĂLNICEANU
– Bicentenarul naşterii istoricului şi diplomatului român –
(1817-1891)
S-a născut la 6 septembrie 1817 un rol important spiritual prin
în Iaşi. Urmează studii secundare şi „Programul” publicat în primul
liceale în Iaşi, îl are coleg pe Vasile număr.
Alecsandri. A fost trimis cu bursă, Editorul sfătuieşte creatorii de
de Al. Sturdza-Voievod, la Berlin artă şi acte culturale să se inspire
pentru a urma Universitatea. Aici din trecutul istoric al poporului și
îl cunoaşte pe savantul istoric Alex. din folclorul românesc, dacă vor
Humboldt. să aibe opere literare şi de arta
Se întoarce la Iaşi, fără diplomă viabile şi educative, perene în
universitară. Editează „Alauta timp şi spaţiu. Programul „Daciei
Românească”, face parte din literare” este de-o actualitate
triumviratul Comitetului Teatral strigentă.
de la Iaşi, fondează Tipografia Preocupat de publicistica, Mihail
„Cantora” şi editează (1840) Kogălniceanu editează revistele
revista „Dacia literară”, ce joacă „Propăşirea”, „Arhiva Românească”
(1842) şi „Steaua Dunării”, după
1848, prin ultima publicaţie face
propagandă unionista, susţine
alegerea ca domnitor a colonelului
Al. Ioan Cuza.
Denumirea de „Steaua
Dunării” fusese preluată după
Clubul masonic „Steaua Dunării”
de la Galaţi, Kogălniceanu fusese
mason, cum mason fusese şi
colonelul Cuza, din masonerie
făceau parte şi Titu Maiorescu,
cu prietenii săi de la Iaşi, cu care
fondase Societatea „Junimea”.
Continuare pag. 52
 52 CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL

Urmare din pag. 51 Importantă a fost Legea propusă De la Mihail Kogălniceanu

(Cel mai vechi club masonic
din pământ românesc a fost Clubul
„Sfântul Andrei” de la Sibiu, fondat
la finele veacului al VIII-lea, între
fondatori fusese şi doctorul oculist
Ioan Piuaru Molnar, medicul Casei
Imperiale de la Viena, fiul lui Popa
Tunsu, dintr-o localitate pe aproape
de Sibiu).
Vorbind mai departe de
Kogălniceanu şi domnitorul Al.
Ioan Cuza reţinem frumuseţea
discursului ţinut de primul la
înscăunarea domnitorului: „Măria
Ta, să fii blând, iertător şi milos cu
cei săraci!”
şi susţinită de Kogălniceanu privind
nevoiaşii (1864). Precizăm: Mihail
Kogălniceanu a refuzat să participe
la detronarea domnitorului Cuza.
A desfăşurat o importantă
activitate de demnitar: prim-
ministru (1862-1865), ministru de
externe (1876-1878) şi ministru de
interne (1879-1889).
La 20 iunie 1891 a decedat la
Paris, pe masa de operaţie, apendicita
cu probleme. Coincidență: peste
mulţi ani, pe această masă şi cu
acelaşi diagnostic, decedează la Paris
generalul Leontin Sălăjan, ministru
român al armatei.
ne-a rămas în manuscris romanul
(neterminat din cauza morţii)
„Tainele inimii”, inspirat după
romanul francez „Tainele Parisului”.
Prof. Caius Danciu
Bibliografie:
- Lucian Predescu: Enciclo-
pedia „Cugetarea”, Ed. Delafrass,
Bucureşti 1939
- Amadeus Lăzărescu: „Maso-
neria Română”, Bucureşti, 1992
- N.D. Petniceanu: „Lumina de
la Vărădia”, Ed. Gordian, Timişoa-
ra, 2008.

SCRIITORII PATRIOŢI ŞI MAREA UNIRE

Visul de veacuri al românilor, UNIREA, s-a realizat
cu adevărat de către mari patrioţi, la 1 Decembrie 1918.
Dar, cum afirma Alex Stefanescu, „...în România de
multă vreme, de aproape 200 de ani, eşti considerat
suspect şi ai de suferit dacă îţi iubeşti ţara. Eminescu
se afla, încă din 1871, în evidenţa poliţiei secrete
austriece pentru naţionalismul său?
„Harta ideală a României” conturată de Eminescu în
poezia Doina: „De la Nistru pân’ la Tisa / Tot românul
plânsu-mi-s-a...”. Apoi: „Din Hotin şi pân’ la Mare / Vin
Muscalii de-a călare, / De la Mare la Hotin / Mereu calea
ne-o aţin... / Din Satmar pân’ la Săcele / Numai vaduri ca /
acele / Vai de biet roman săracul / Îndărăt tot dă ca racul”.
„Este o hartă a României de un dramatism covârşitor, Prof. Maria Toma-Damșa și soțul prof. Ioan Damșa
întrucât are hotarele marcate... cu imagini ale invaziei...” Petru Poantă explică studiul Semnificaţia Ardealului
recunoaşte Alex Ştefănescu. al filosofului Vasile Băncilă, considerându-1 de mare
Cu prilejul împlinirii a 90 de la Marea Unire din 1 actualitate acum, când, iredentismul maghiar încă mai
Decembrie 1918, a apărut la Editura Altip din Alba-Iulia plânge după Trianon...
volumul inspirat intitulat Alba Iulia - nobleţea unei „Elogiind Ardealul drept centru vital al
veşnice peceţi de Ion Mărgineanu şi Ion Buzaşi, în 2008, românismului [...], uimit de această energie spirituală
fiind ilustrativ pentru atenţia acordată marelui eveniment românească”, autorul studiului citează din Vasile Băncilă:
în chiar oraşul Unirii. „Ardealul cuprinde sensul originalităţii noastre” şi are „o
Gustul de Medalie Sfântă a Marii Uniri de Ion funcţie de geneză românească” prin „descălecările” sale
Mărgineanu deschide volumul într-un ton elogios, cu consecutive în Principate (nu numai economice, dar şi
„gust de Doină şi Dor”, „acel jar nestins al credinţei cu culturale)”.
care a suflat paloşul voievodal al lui Mihai Viteazul””, Din alt punct de vedere, „Sensul Ardealului” în
realizând „Unirea cea dintâi”, cu „gust unic şi tulburător configuraţia sufletului românesce „un sens de tenacitate,
de Medalie înflăcărată”, „revărsarea tuturor izvoarelor de dârzenie [...], de practicism organic şi de metodism”.
într-un singur fluviu – România”. „Semnificaţia Ardealului este în legătură cu ideea de
Urmează Andrei Mureşanu, cu imnul Un răsunet, ordine şi cultură”, iar „idealul trebuie să fie crearea [...]
promiţând, demn, că „Murim mai bine-n luptă, cu acelei sinteze româneşti, în care spiritul şi potentele
glorie deplină,/ Decât să fim sclavi, iarăşi, în vechiul
Continuare pag. 53
nost’ pământ.”
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
Urmare din pag. 52
vechiului regat să intre într-o disciplină şi o voinţă de
istorie, pentru care Ardealul ne poate fi folositor.”
Dintre Cariatide lirice reţinem: „Românit [...]/
Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri” (Andrei Mureşanu)
şi „Acea stâncă sublimă ce stă cu capu-n cer/ E-unirea
României...” (Mihai Eminescu).
Nicolae Iorga este prezent cu lucrarea Ceasul, prin
care anunţă acest oropsit de veacuri popor român, că „A
sosit ceasul în care cerem şi noi lumii [...], cu jertfa a tot ce
avem, ceea ce alte neamuri, mai fericite, au de atâta vreme,
unele fără să fi vărsat o picătură de sânge pentru aceasta,
dreptul de a trăi pentru noi [...], de a nu da nimănui ca robi
rodul ostenelilor noastre şi dreptul de a avea în stăpânire
vechile noastre hotare lăsate de strămoşi.”
După acest reuşit preambul, se constituie grupajul
intitulat Paşipe-aceeaşi scară sfântă - Unirea compus
din versurile „prevestind” Unirea şi chemându-i pe
români „La Alba”, aparţinând unor mari nume de poeţi:
Al. Mateevici, V. Alecsandri, O. Goga, Z. Bârsan, I. C.
Zaharescu, Netty Vernescu, Gh. Creţeanu, V. Munteanu,
Radu Cosmin, Aron Cotruş, I. Neniţescu.
Cel mai amplu capitol al volumului, intitulat Unirea
cea Mare -Corola de lumini Tricolore, înmănunchează
versuri ale poeţilor români din ţară, din Chişinău, Suedia
sau New York şi cunoscutul fragment din Hronicul şi
„Ion Vidu, Doinitorul Marii Uniri”, de Constantin-Tufan Stan
De curând la editura „Eurostampa” din Timişoara,
a văzut lumina tiparului un nou volum semnat de
muzicologul bănăţean Constantin – Tufan Stan, un
volum frumos, un volum-document, dedicat unei
remarcabile personalităţi româneşti, compozitorul şi
dirijorul Ion Vidu.
În cele aproape 500 de pagini Constantin-Tufan Stan
conturează portretul unui important muzician roman,
dar, concomitent, evocă personalitatea compozitorului,
publicistului şi omului politic, încadrându-l în
evenimentele cultural-istorice ale acelor vremi. Aşadar,
ne este prezentat nu doar un professor şi un dirijor în
persoana lui Ion Vidu, ci şi un animator cultural de
excepţie, precum şi un luptător pentru unitatea naţională
a românilor.
Născut în zona Aradului (1863) şi stabilit la
Lugoj (1888), Ion Vidu, acest „maestro al muzicii
corale româneşti” (Viorel Cosma), „maestrul doinelor
bănăţene”, compositor şi conducător al „Reuniunii
Române de Cântări şi Muzică” din Lugoj şi preşedintele
Asociaţiei Corurilor şi Fanfarelo Române din Banat.
Aria creaţiei sale este vastă: muzică de teatru, vocal-
simfonică, de pian şi creaţii corale. „Ana Lugojana”,
„Negruţa”, „Peste deal” sunt piese antologice ale
muzicii corale româneşti.
53
cântecul vârstelor de L. Blaga referitor la „România
dodoloaţă”.
În debut, apare Imnul Unirii semnat de Ioan Băilă,
urmat de O horă uriaşă de L. Blaga. Mai selectăm:
Imnul Albei lulia de Ion Alexandru, Balada Unirii de
T. Arghezi, Glasurile lui întâi Decembrie de V.Bârna,
Balada Alba Iuliei de I. Brad, Alba lulia de Aron Cotruş,
întâi Decembrie de C. Cubleşan, Scrisoare către Alba
lulia de N. Dabija (Chişinău), In Alba lulia de P. Dulfu,
Semnăturile pentru Transilvania de P. Paulescu, Cu Blaga
la Alba lulia de D. Firulovic (Iugoslavia), Cântec la Alba
lulia de I. Sofia Manolescu, De Ziua Unirii la Alba lulia
de Ion Milos (Suedia), Veniţi la Alba de Miron Scorobete,
Visul cu Alba de A. Păunescu, Albei lulia de Gh. Pituţ,
Spovedanie de V. Tărăţeanu (Cernăuţi), În fiecare noapte
de Şt. G. Theodoru (New York), Baladă pentru Alba lulia
de G. Ţărnea, Transilvania de Miron Ţie, Un măr tăiat în
jumătate de I. Ţurcanu (Chişinău), Un clopot la Alba de
Tiberiu Utan.
Volumul omagial se încheie cu un florilegiu închinat
limbii române de către Grigore Vieru: Cântare scrisului
nostru, În limba ta, Limba română, Răsai, Eu nu mă las
de limba noastră: „Deci vrerea mea sub zare-albastră/
S-o ştie lifta cea păgână -/ Eu nu mă las de limba
noastră,/ De limba noastră cea română!”
Prof. Maria Toma-Damșa, membru USR
„Perioada dintre 1890-1900 a fost poate cea mai
fecundă din viaţa artistului. Atunci a creat unele dintre
expresivele lui compoziţii, care s-au diferenţiat sensibil
faţă de altele mai vechi, pe de-o parte, printr-un plus de
prospeţime, pe de altă parte, printr-o indiscutabilă măiestrie.
În acel deceniu s-au conturat opusurile „Dragă şi iar dragă”
(1890), nemuritoarea „Ana Lugojana” (1891), „Răsunetul
Ardealului” (1891), „Bobocele şi inele” (1893), „Răsunet
de la Crişana” (1897);” (Doru Popovici)1.
Remarcabilă este şi muzica corală religioasă –
liturghii, cântări funebre, pricesne, imnuri, colinde.
„Ion Vidu a compus acestă muzică religioasă cu pietatea
cuvenită şi a depus-o pe altarul Bisericii poporului
românesc întru mărirea lui Dumnezeu… care a susţinut
flacăra credinţei pururea aprinsă în inima acestui popor”
(Viorel Cosma). „Ioan Vidu se apucă să desprindă din
sufletul bănăţean toate comorile sentimentalismului
muzical şi filtrându-le prin sita geniului său creator,
ni le-a redat sub forma minunatelor sale compoziţii,
din care radiază ecourile duioase ale vechilor doine
bănăţene” (Aurel Cosma jr.)2
1
Doru Popovici. Peste deal... Viaţa compozitorului Ion Vidu,
Timişoara, ed. Facla, 1980;
2
Dr Aurel Cosma junior. Bănăţeni de altă dată. Vol. I, Timişoara,
1993, Continuare pag. 54
 54
Urmare din pag. 53
Evident că, cercetătorul Constantin –Tufan Stan nu
poate trece cu vederea o asemenea personalitate a Marii
Uniri din decembrie 2018.
Aşadar aşa cum ne-a obişnnuit deja cu celelalte
22 de cărţi ale sale, printr-o cercetare serioasă şi
minuţioasă, autorul reuşeşte să ne conducă în atmosfera
vremii lui Ion Vidu dedicându-i şi acestuia un amplu
volum, iar prin argumente bine clădite, să ne prezinte un
Ion Vidu învingător, alocând un întreg capitol – intitulat
„Trăiască România mare împreună cu Banatul!” – celui
care va participa ca delegate la adunarea de la Alba
Iulia la 1 Decembrie 1918, alături de alte personalităţi
marcante ale spiritualităţii lugojene: „Ion Vidu a fost
un învingător”, conchide Constantin-Tufan Stan. „A
dovedit un caracter intransigent, refuzând orice fel de
compromis. A evitat ambiguităţile generate de efemerele
conjuncturi politice, manifestând un surprinzător spirit
modern european”.
„Ingenious structurată, cartea depăşeşte aşadar
cadrul obişnuit al unor lucrări care reconstituie
cronologic biografia, oferind prin cele şase secţiuni
ale sale o perspectivă amplă asupra activiăţii lui Ion
Vidu, integrată vieţii muzicale a Lugojului şi zăbovind
la momentele însemnate din viaţa acestei remarcabile
personalităţi bănăţene”, ne edifică Elena Chircev,
cea care semnează prefaţa volumului. „Episoadele
care ilustrează munca neobosită a lui Ion Vidu sunt
completate cu cronici, eseuri, discursuri, şi pamflete
publicate de Vidu în periodice locale, cu evocări ale
personalităţii muzicianului, cu anunţuri şi discursuri
de la ceremonia înmormântării, culese toate din
arhivele şi din presa vremii. La acestea se adaugă o
secţiune specială menită să stabilească, prin urmaşii
lui Vidu la Lugoj, la conducerea coralei pe care a
slujit-o, legătura muzicianului cu prezentul, în care
se resimt încă reverberaţii ale muncii sale neobosite
de la începutul sec. XX. Stau mărturie în acest sens şi
scrierile contemporane despre dirijorul şi compozitorul
bănăţean, adunate cu aceeaşi atentă preocupare de autor
în partea finală a volumului”. (Elena Chircev).
Aşadar, avem de-a face cu o carte-document, în care
găsim informaţii inedite, scoase la iveală de un harnic şi
serios muzicolog istoriograf şi aşezate cu talent şi dăruire
în paginile unui amplu volum menit să completeze, în
mod excepţional, portretul unei personalităţi complexe
precum cea a lui Ion Vidu.
Constantin Tufan-Stan, bocşan prin naştere (1957),
belinţan prin căsătorie şi lugojan prin dăruire, profesor,
doctor în muzicologie cu summa cum laude al Academiei
de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca,
membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din
România. Cetăţean de onoare al comunei Belinţ (Timiş)
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
şi al oraşului Bocşa (Caraş-Severin), este autorul a unor
necesare volume privind viaţa şi activitatea muzicală
din Banat, precum şi însemnate personalităţi cultural
bănăţene.
Cele 22 de volume ale sale (cu acesta 23)
reconstituie fapte şi evenimente importante, reaşează
nume aproape uitate pe harta culturală a Banatului
muzical, completează şi recompune imagini ale istoriei
cultural-spirituale din Banat. „Rapsodia din Belinţ”
(Timişoara, Ed. Marineasa, 2003), „Corul din Chizătău”
(Timişoara, Ed. Marineasa, 2004), „Societatea Corală
„Lira” din Lugoj” (Timişoara, Ed. Marineasa, 2005),
„Centenar Dimitrie Stan. Cântecul străbate lumea”
(coautor) (Timişoara, Ed. Eurobit, 2006), „Zeno
Vancea. Etape biografice şi împiniri muzicale” (Reşiţa,
Ed. TIM, 2007), „Laurian Nicorescu. Compozitorul
şi artistul liric” (Timişoara, Anthropos, 2008), „Titus
Olariu. Artistul şi epoca sa” (Timişoara, Ed. Anthropos,
2008), „György Kurtág. Reântoarcerea spirituală”
(Cluj-Napoca, Ed. Media Musica, 2009), „Victor
Vlad Delamarina şi familia sa. Contribuţii biografice”
(coautor) (Timişoara, Ed. Eurostmpa, 2009), „George
Enescu în Banat” (Timişoara, Ed. Eurostmpa, 2009),
„De la reuniunea Română de Cântări şi Muzică la
Corul „Ion Vidu”. 1810-2010. 200 de ani de cânt coral
românesc la Lugoj” (Timişoara, Ed. Eurostmpa, 2010),
„Aurel C. Popovici-Racoviţă. Preotul compozitor
şi profesorul” (Timişoara, Ed. Eurostmpa, 2010),
„Muzicieni din Banat” (Timişoara, Ed. Eurostmpa,
2011), „Mihail Bejan – autorul primei traduceri în limba
românăa Cronicii notarului anonim al regelui Béla”
(Timişoara, Ed. Eurostmpa, 2012), „Sabin V. Drăgoi:
Monografia muzicală a comunei Belinţ… (îngrijitor de
ediţie)” (Timişoara, Ed. Eurostmpa, 2012), „Vasile Ljac
– părintele simfonismului bănăţean” (Timişoara, Ed.
Eurostmpa, 2013), „Felician Brânzeu: Scrieri (îngrijitor
de ediţie)” (Timişoara, Ed. Eurostmpa, 2014), „Victor
Vlad Delamarina acuarelist” (Timişoara, Ed. Eurostmpa,
2014), „Alexandru Racolţa: Poezii (îngrijitor de ediţie”
(Lugoj, 2014), „Liviu Tempea. Pianistul -compozitor”
(Timişoara, Ed. Eurostmpa, 2015), „Traian Grozăvescu.
Omul şi legenda” (coautor), (Timişoara, Ed. Datagoup,
2015), „George Enescu. Consonanţe Bănăţene – cronici,
evocări, interviuri, omagii, mărturii” (Timişoara, Ed.
Eurostmpa, 2016), „Ion Vidu. Doinitorul Marii Uniri”
(Timişoara, Ed. Eurostmpa, 2017), sunt titluri care
întotdeauna ni-l vor prezenta pe Constantin-Tufan Stan
ca un harnic şi minuţios cercetător, ca un împătimit
al scrisului de calitate, ca un bun roman şi un vrednic
bănăţean care, cu pasiune şi dăruire, pune la loc de
cinste valorile neamului său.
Gabriela Şerban
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL 55

Unirea nu-i o simplă horă

La Milcov, Alba, cu grăbire Slăvind paiaţe tricolore Unirea nu-i de la catedră
Tragem hora farisei: Şi pâinea răstignită-n ode Cumpănă fără fântâni,
Suflete în dezunire, Unirea-n pofte carnivore, Un festiv blestem de Fedră
Ca într-un abator de miei. Festinuri de miriapode, Şi sentimente pentru câini.

Mihail, Kogălniceanu, Cuza
Chemaţi la ordin ca recruţii,
Să spună unde-i buburuza,
Cu care ne jucăm de-a muţii.
„Eu ţi-s frate, tu mi-esti frate ”,
Stă scris cu litere de apă;
Doar piciorul de lemn bate
În pământul ce se crapă.
Unirea nu-i o simplă horă,
O cununie fără miri,
Când joci barbut pe auroră,
Finanţat de ics martiri.
Mimând o stearpă frenezie,
Eroic monolog în glod,
Noi, gâdilici de Românie,
Dăm jos cu ţara de pe pod.
Danţ bleg cu morile de vânt,
Ispite dulci de mandragore,
Gâfâieli de după jurământ
Peste cenuşa unei hore,
Aflux de steaguri în vitrine,
Colind de lacrimi pe la porţi;
Călduţe zoaie curg prin vine;
Unirea-i iar trasă la sorţi.
Fericiri ce se amână
În vîrtej de falimente;
Nu ştiu cui întind o mână
Fără să-mi luaţi amprente,
Pe când dăm gheară cu gheară,
Proslăvind o vază spartă
Într-o horă funerară,
Când se face frig pe hartă.
Nu preaslăvim doar o păpuşă
Scoasă de codoşi la horă,
Vânând inele de cenuşă
În logodne ce devoră.
Nu vrem horă de ruine,
Muzici frânte în dezastru,
Plânset sacru de albine,
Încropiri de alabastru.
Mihail, Kogălniceanu, Cuza,
Silabisim în astă oră;
Cuvântul sângerează buza;
UNIREA nu-i o simplă horă!
Nicolae Sârbu
Reşiţa,
12 septembrie 2017

Mărăşeşti 1917 şi doi scriitori în tranşee

- Casian Munteanu (1892-1921), publicist,
prozator şi poet, s-a născut la 28 februarie 1892 în
satul Vermeş din Caraş-Severin, a fost al noălea copil
din cei 13 al învăţătorului Paul Munteanu.
A urmat studii primare în satul natal, gimnaziale la
Lugoj şi Oradea, liceeale la Oradea şi Lugoj.
În primăvara lui 1911 pleacă în România,
se angajează în mediul publicistic la „Drapelul”
din Constanţa, apoi redactor la „Foaia Noastră”,
„Tipografia Românească” şi la „Lumea Nouă” dn
Bucureşti. Funcţionează un timp la „Ramuri” din
Craiova, după care redactor la „Tribuna” din Arad.
În 1915, militar pentru front, dezertează din armata
austro-ungară în România şi se înrolează voluntar în
armata română. Va fi translator pe lângă serviciile de
contrainformaţii militare române. Participă la luptele
de la Mărăşeşti, cot la cot cu camarazii săi în tranşee,
lângă morţi şi răniţi, în tranşeele pline de apă şi
sânge uman! Se îmbolnăveşte de plămâni.
După război, lucrează ca redactor la „România
Nouă” din Chişinău, apoi la „Sfântul ţării”, din acelaşi
oraş. Este preocupat de întoarcere în Banat. Boala de
plămâni îl obligă să-şi caute de sănătate. Rămâne în
Bucureşti, editează ziarul „Banatul”. În cele din urmă
se întoarce în Banat. În 1920 candidează la un loc de
deputat în parlamentul României, câştigă fotoliul de
deputat, dar boala îl învinge. Decedează la nici 29 de
ani. A fost înhumat la cimitirul din Lugoj.
La înmormântarea sa au ţinut alocuţiuni: Camil
Petrescu: „A fost o figură a vieţii naţionale şi
un crâmpei din sufletul cel mare al neamului
românesc”; Petre Nemoianu: „A fost unul dintre cei
mai reprezentativi condeieri bănăţeni pentru epoca
imediat, premergătoare a Unirii din 1918”.
Lucrări literare în volum:
- „Atacul” (consemnări de război), reeditat sub
titlul „Martiriul cătanelor”, Lugoj, 1919.
- „Bătălia de la Mărăşeşti”, Ed. Paul Suru,
Bucureşti, 1919.
- „Pribeag” – versuri, Lugoj, 1919.
- „Prin Basarabia Românească”- însemnări de
călătorie, Lugoj, 1919.
Continuare pag. 56
 56 CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL

Cruce albă
Urmare din pag. 55
- „Rai şi iad”, teatru (comedie), Bocşa Montană, 1920.
- „Suflet în tranşee”, volum liliput, versuri, Reşiţa, 1997, prin grija
directorului Nicolae Sârbu, de la Biblioteca „Paul Iorgovici”. de mesteacăn
*
- Artur Enaşescu (1889-1942): s-a născut la 12 ianuarie 1889 în 1. Cruce albă de mesteacăn
Botoşani, fiul lui Alexsandru Enaşescu dirigintele Oficiului Poştal din Răsărită printre creste
Botoşani. Cine te cunoaşte-n lume
Cruce fără de poveste
Mama sa, Olga Nacu, era rudă cu scriitorul N. Leon (evreu). Rămâne
orfan de mic, a fost crescut de bunica maternă şi dat la şcoală. A urmat
liceul „Laurian” din Botoşani, apoi Liceul Naţional din Iaşi.
2. Peste braţele-ţi întinse
Bolnav cu plămâni, este trimis în străinătate la Nisa. În 1912 se
Din poiana fără flori
află la Paris, studiind cursuri de filosofie. Din Paris trimite revistei Uneori s-apleacă-n noapte
„Moldova” din Botoşani, un sonet, cu un sonet debutează şi în revista Cârdurile de cocori
„Convorbiri criitice” (1910). Din Paris trimite epigrame la „Rampa”
şi „Flacăra”.
În 1914, se întoarce în ţară şi se înscrie la Facultatea de Litere şi 3. Şi-n tăcerea nesfârşită
Filosofie din Bucureşti. Publică poezi în „Convorbiri literare” între anii Sub arcadele de brad
1914-1916. Nu s-aude decât plânsul
Este mobilizat şi este trimis pe front, ia parte la bătălia de la Mărăşeşti. Cetinilor care cad
De pe front trimite articole cu amintiri de război la „Junimea Moldovei
de Nord”.
După război este redactor la „Luceafărul”, colaborează cu articole, 4. Cruce albă de mesteacă
poezi şi cronici literare la publicaţiile: „Răsăritul” (Chişinău), „Cuvântul Biciuită de furtuni
liber”, Bucureşti, unde comentează debutul în literatură a lui Lucian Peste lemnu-ţi gol doar luna
Blaga, analizează „Poemele luminii”; evocă figura lui Al. Vlahuţă şi Pune albele-i cununi
face portretul profesorului N. Iorga.
În 1920, suferă primul său atac de nervi. Boala îl va chinui până la
finele vieţii sale. Este internat la ospiciul de la Sibiu, fuge din spital, 5. Ca de-o mână nevăzută
vine la Bucureşti. Îşi revine din boală şi va colabora cu lucrări literare Slovele-ţi se şterg de ploaie
la: „Clipa”, „Universul literar”, „Familia”, „Cristalul”, „Ideea literară” Tot mai mult te bate vremea
Vânturile te îndoaie
etc.
Societatea Scriitorilor Români din Bucureşti, îi acordă premiul literar
pentru sonetul „Afrodita” (1927) şi o pensie lunară. Este urmărit de boală
6. Şi ca mâine fulgii iernii
şi alcolism. Vagabondează prin Bucureşti, doarme pe unde apucă, de Te vor prinde-n a lor salbă
regulă la subsoluri mizere, până în ultima clipă a vieţii. Şi vei dispărea din lume
Cruce de mesteacăn albă
Volume:
- „Pe gânduri”, Bucureşti, 1920 (prin grija prietenilor);
- „Revolta zeului”, prefaţă Ştefania Sat...., Bucureşti, 1946; 7. Sfântul îngropat sub tine
- „Poezi”, prefaţă Mihail Straje, cuvânt înainte - Radu Boureanu, Cine-l va mai ştii de-acum
Bucureşti, 1968. Cruce albă rătăcită
Lângă margine de drum
Artur Enăşescu a devenit celebru datorită a două poeme:
„Cruce albă de mesteacăn” (scris în tranşeele de la Mărăşeşti, august
1917) şi „Ţiganca”. 8. Braţele-ţi de vânturi smulse
Ambele texte au devenit muzicale, romanţe. „Cruce albă de Se vor pierde pe poteci
mesteacă a fost însuşită în chip de baladă, de Mişcarea Legionară din Numai brazda de ţărână
România”. Legionarii munceau în tabere legionare și cântau „Cruce albă Nu-l va părăsi pe veci
de mesteacăn”.
Artur Enăşescu
Ştefan Magrin Oituz, 1917, vara
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL 57

Mărăşeşti 1917 şi Armata rusă

Istoria rămâne istorie, trebuie respectată şi preţuită. Nu putem uita tradiţia de arme dintre armata română şi
armata rusă. La Mărăşeşti, istoria reţine participarea armatei ruse, cu şapte mii de victime, dintre care peste cinci
mii de morţi înhumaţi în mausoleul de la Mărăşeşti.
La Mărăşeşti au căzut şi doi generali: generalul erou Eremia Grigorescu şi un general rus, al cărui nume nu
l-am reţinut, spunea cronicarul postului TVR, la comemorarea unui veac de la luptele de la Mărăşeşti.
Socot imperios necesar să existe mai multă consideraţie şi mai mult respect faţă de armata rusă dintodeauna!
Au murit şi mulţi români, se estimează cifra de 25.000 (douăzeci şi cinci de mii), dar să nu uităm şi morţii de
la Stalingrad (1942-1943), trimişi la moarte de Germania lui Hitler. În viitor câţi români vor muri în stepele
ruseşti, trimişi la moarte (virtual) de NATO?! Viitorul este sumbru pentru români. Intrarea în NATO şi intrarea
în Uniunea Europeană ne-a adus tot ce este mai rău: droguri, crime, prostituţie, corupţie, sărăcie lucie, morți în
Irak și Afganistan.
Am fi avut alte avantaje dacă rămâneam cu Federaţia Rusă, fără doar şi poate, am fi avut o şansă în plus
pentru redobândirea Bucovinei de Nord şi a Basarabiei. E trist că în decembrie 1989, nu am avut un conducător
luminat, vizionar, nu un lozincar gen Ion Iliescu, fals rusofob. Ion Iliescu a fost doar omul lui Mişa Gorbaciov,
un Gorbaciov trădător al poporului rus, creatorul unui „puci” în vara lui 1991. Mensevicii ruşi şi „mensevici”
români au ajuns la putere, privind spre Occident, mulţumită lui Gorbaciov, un Gorbaciov pălmuit la OMSK...
Kolea Siberianu

Revoluţia din Rusia (1917) susţinută

de militarii români bănăţeni şi ardeleni
Evenimentele itorice trebuie cunoscute în goliciunea
lor, fără literaturizare, fără metafore şi licenţe poetice, şi
respectate cu sfinţenie pentru ca, indiferent de natura lor,
în desfăşurarea lor a curs mult sânge într-o tabără şi alta.
Morţii şi-au dat voluntar viaţa pentru un crez a lor. Ei
s-au îmbarcat în luntrea lui Charon mulţumiţi că lasă în
urma lor o istorie pe care o vor cunoaşte urmaşii în chip
obiectiv şi nu denaturat.
Evenimentele epocale au schimbat axa mundi
în sens revolut, la suprafaţă ori în adâncime (a nu
se confunda revoluţia cu contrarevoluţia ce are sens
retrograd, conservator etc.), propun să evocăm dintre
ele: Revoluţia din Anglia (1642), Revoluţia din Franţa
(1789), Revoluţiile Paşoptiste, ce au bântuit Europa
anilor 1848-1849. Fiecare dintre acestea au sângerat,
mai mult sau mai puţin, ele au avut farmecul şi ineditul
lor în plan social şi economic. A le cunoaşte ad-litteram
mersul şi prefacerile înseamnă un act cultural istoric
benefic generaţiilor viitoare, în plan educaţional.
Cititorule, revoluţiile cu obiectivele şi forțele motrice
participante la ele nu pot fi ignorate. A ignora istoria,
am deveni noi, cât şi generaţiile viitoare, dezinformaţi,
văduviţi de un anumit coeficient spiritual al realităţii.
Ignoraţi sunt tinerii de astăzi, generaţia
postdecembristă română, care nici măcar nu au auzit de
Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, declanşată
şi condusă de Partidul Bolşevic în frunte cu Vladimir
Ilici Lenin. În esenţă, Revoluţia din Rusia a fost un
război total al săracilor împotriva bogaţilor fie ei
şi moşieri, fie ei chiaburi (culaci), fie ei burghezi
parlamentari şi neparlamentari, cu toţii au fost
asupritori ai poporului rus de la sate şi oraşe. Ca
să explicăm celor tineri cum unii s-au îmbogăţit şi
cum alţii au sărăcit?! Priviţi în jurul vostru: Hoţia şi
corupţia au fost deviza celor îmbogăţiţi. Săracii au fost
gură-cască!...
Nu doresc să ţin o lecţie de politizare cu privire la
ceea ce a fost în Rusia anului 1917. Pentru credibilitate
rogu-vă citiţi poemul de largă respiraţie epică „Împărat
şi proletar” de Mihai Eminescu şi înlocuiţi cuvântul
„Împărat” cu cuvântul „ţar”, ţarul Nicolae al Rusiei.
Opulenţa, luxul de la Curtea Ţarului, era diametral
opusă cu sărăcia celor de jos, cu viaţa pauperă a
muncitorilor şi a ţăranilor. Nu dau decât un exemplu
pipăibil cu ochii minţii: Ţarul Nicolae şi curtenii săi
si-au permis să-l invite, în 1909-1910, pe Alexa Bârca
din Ciclova Montană (un sătuc lângă Oraviţa, Caraş-
Severin), să-l invite cu taraful său să-i cânte la Curte
vreme de un an de zile, iar la plecare din Rusia spre
România l-a umplut pe el şi pe ciracii lui de bijuterii,
başca fiecărui artist câte-o tabacheră din aur masiv
încrustată cu iniţialele măritului ţar Nicolae. Şi asta în
vreme ce mujicii ruşi se opinteau cu plugul de lemn,
iar muncitorimea oraşelor se chioreau la lampa de gaz,
adesea fără lumină în casă!
Continuare pag. 58
 58
Urmare din pag. 57
Contradicţiile sociale, economice, politice şi
culturale atinseseră apogeul în Rusia ţaristă. Revoluţia
din octombrie 1917 avusese un preludiu soldat cu zeci
şi sute de morţi şi răniţi în evenimentele din „Duminica
sângeroasă” (1905) şi din iarna lui 1907. Apoi, viaţa
cotidiană a Rusiei 1907 fusese înăsprită la „nu se mai
poate” în condiţiile Primului Război Mondial, la care
participase şi armata Ţarului Nicolae.
Starea revoluţionară a evoluat de la an la an,
în condiţiile primului Război Mondial, stare ce a
culminat cu abolirea ţarismului în februarie 1917.
Ţarul Nicolae, familia sa şi curtenii apropiaţi au fost
duşi în surghiun, în oraşul Perm din Siberia.
În Rusia revoluţionară s-a instalat la cârma ţării un
guvern provizoriu în frunte cu avocatul Kerensky, un
evreu de sorginte poloneză. Din februarie şi până în iulie
1917, în Rusia a existat o dualitate a puterii, pe-de-o
parte guvernul provizoriu susţinut de muncitori, ţărani,
soldaţi şi o mică intelectualitate progresistă. În iulie
1917, sovietele au fost eliminate de la Putere, întreaga
putere o deţinea Guvernul Provizoriu, care hotărâse
continuarea războiului şi menţinerea vechilor rânduieli
în Rusia. Kerensky şi ai săi erau susţinuţi de menşevici,
oportunişti, nihilişti etc. Comuniştii (bolşevici) trec
în ilegalitate, începuse vânătoarea lor, urmărirea lui
Vladimir Ilici Lenin. El, conducătorul revoluţiei şi al
Partidului Bolşevic, a dispărut în Finlanda.
În această situaţie, bolşevicii, partidul comunist,
în frunte cu Lenin hotărăsc insurecţia armată pentu
răsturnarea Guvernului Provizoriu şi preluarea Puterii,
instaurarea Dictaturii proletariatului rus.
Vladimir Ilici Lenin a revenit din străinătate. În
noaptea de 24 octombrie, Comitetul Revoluţionar,
instalat la Smolnâi, condus de Lenin, a declanşat
insurecţia armată pentru răsturnarea guvernului şi
preluarea puterii. La 25 octombrie 1907, Garda Roşie
şi trupele revoluţionare (soldaţi-ţărani şi marinari)
au ocupat principalele instituţii: palatul telefoanelor,
telegraful, gările, iar în noaptea de 25 spre 26 octombrie
1917 a fost cucerit Palatul de Iarnă şi arestat Guvernul
Provizoriu. Kerensky, deghizat, a fugit în străinătate.
Revoluţia a triumfat în Petrograd.
În seara aceleaşi zile de 26 octombrie (stil vechi)
(6-7 noiembrie stil nou) a avut loc al doilea Congres
General al Sovietelor din Rusia revoluţionară,
prezidat de Vladimir Ilici Lenin, figura emblematică
a muncitorimii din lumea întreagă, în lupta pentru
desfiinţarea asupririi omului de către om.
Congresul al doilea, prin glasul inefabil al
lui Vladimir Ilici Lenin, a decretat două acte
memorabile şi epocale, insolite: a) Decretul asupra
Păcii şi b) Decretul asupra pământului. S-a dat
pământ țăranilor!...
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
Din octombrie (noiembrie, stil nou) şi până în iarna
lui 1918, Revoluţia Socialistă s-a extins în întreaga
Rusie. Importanţa vitală a acestei revoluţii:
- A răsturnat şi lichidat pentru prima oară în
istoria omenirii puterea exploatatorilor;
- A instalat pentru prima oară, pe a şasea parte
a globului pământesc, în Rusia, dictatura oamenilor
muncii;
- A distrus aparatul de stat burghez;
- A creat pentru prima oară în lume un stat de
tip nou: Putera Sovietică, ca formă de conducere a
proletariatului;
- A desfinţat orice formă de exploatare a omului
de către om;
- A desfinţat proprietatea privată asupra
mijloacelor de producţie;
- A împroprietărit ţăranii cu pământ în chip
gratuit;
- A smuls Rusia din ghearele războiului
imperialist, prin Decretul asupra Păcii.
Evenimentele din Rusia revoluţionară au avut
o înrâurire benefică asupra mişcării revoluţionare
din lumea întreagă. Rusia şi victoria revoluţiei au
fost pilde pentru alte popoare, se trăia din plin ideea
unei revoluţii mondiale, o luptă comună a săracilor
împotriva celor bogaţi. Între bogaţi şi săraci nu a fost,
nu este şi nu va fi vreodată pace, unitate şi frăţie!
Bogatul nu lăsa de bună-voie din mână pâinea şi
cuţitul (Hleba şi Nojicul)...
Marea Revoluţie din octombrie (Rusia-1917) nu
a fost doar revoluţia poporului rus, în primul rând a
fost războiul lor cu ţarismul şi feudalii ruşi, dar a fost
şi revoluţia românilor, a românilor basarabeni şi
ardeleni, ţinuţi sub obrocul Coroanei de la Viena şi
a Cancelariei de la Budapesta.
Memoria este reactivă: ţăranii din Banat, din
Munţii Banatului, au fost înregimentaţi în regimentul
43 Infanterie Caransebeş. Regimentul 43 Infanterie
Caransebeş era batjocorit „regimentul papă-lapte!”,
fiind constituit în mare parte din păcurari, dedaţi cu
oile şi cu laptele lor.
În Galiţia, un soldat, Stângu Ştefan a fost împuşcat
de plutonul de execuţie pentru ca îşi însuşise un litru
de lapte din fereastra unei case, comandantul fusese un
ofiţer ungur aspru din cale afară! Oare, dacă era ungur,
îl condamna la moarte?!
Regimentul 43 Infanterie a fost aruncat în prima
bătălie, în Galiţia, cu armata rusă, fusese decimat,
puţini scăpaseră cu viaţă şi aceeia luaţi prizonieri şi
duşi în Siberia. Câteva exemple edificatoare: ofiţerii
Petre Nemoianu şi Gh. Marghitici, subofiţerul Dănilă
Micicoi, învăţător în viaţa civilă, în Gârbovăţ (Ţara
Continuare pag. 59
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
Urmare din pag. 58
Almajului), soldatul Mihail Oprea (Petnic), dulgher,
cu el au căzut prizonieri peste 40 de soldaţi, bănăţeni
din Caraş-Severin.
Prizonieri în Siberia, în diverse lagăre. Tomsk,
Omsk, Krasnoiarsk şi cei mai mulţi pe Râul Ussuri, pe
aproape de Vladivostok, de Pacific.
A izbucnit revoluţia în Rusia în februarie 1917
şi ţinuse până dincolo de Anul 1918. Propaganda
bolşevică în favoarea revoluţiei era la înălţime. În
Armata Roşie erau comisari politici evrei, parte
din Transilvania, cu unul dintre ei se întâlnise
Octavian Goga şi Sever Bocu, cu Schwartz, care
le-au facilitat drumul din Rusia în Ţările Nordice,
aveau misiunea de a ajunge la Paris, să susţină
cauza Unirii, a reintegrării României.
Gazetele ruseşti făceau propagandă în rândul
prizonierilor să intre în mişcarea revoluţie, revoluţia
fiind şi a lor, vor beneficia de-o serie de avantaje. În
cele ce urmează vom exemplifica acest atribut major:
Dintr-un raport întocmit de sublocotenetul Dionisie
Jireada şi înaintat şefului de Stat major al Misiunii
Române dn Siberia, condusă de maiorul Victor G.
Cadere, rezultă între altele:
„…straea de alimentare din oraşul Irkutsk e de
nedescris! În piaţă şi în prăvălii nu se mai află mai nimic
de vândut sub nici un preţ, tot aşa nu sunt nici articole
industriale, iar prizonierii nu primesc de la ruşi nici cel
mai mic ajutor. Autorităţile bolşevice zic că prizonierii
pot să primească mai uşor numai atunci când se vor
înscrie în Garda-Roşie, apoi cu toţii înarmaţi să plece
acasă!” (Arhivele Naţionale, Direcţia judeţeană Iaşi.
Colecţia nr. 450. Dosar nr. 14, pag. 107).
În acelaşi document, la pagina 185 se reţine:
„Pentru convertirea românilor la bolşevism s-a
organizat o intensă propagandă”, fără rezultate
notabile (...) În ceea ce priveşte agitaţia bolşevică,
ea este mai puternică la Irkutsk, unde se află şi statul
major comunist-internaţionalist, la care agitaţie, mai
ales ungurii, ungurii sunt angajaţi (evreii maghiari din
Transilvania n.a.). Dar agitaţie se face şi între români,
în limba lor, precum documentează şi exemplarul
alăturat al gazetei „LIBERTATEA”, editat de secţia
română a partidului comunist (bolşevic) din Omsk.
Deţinem date cum că gazeta „Libertatea”, în limba
română ajunge regulat şi la Darniţa, lângă Kiev, unde
se înrolau voluntar prizonieri români în aranjamentul
militar de-a lupta pentru făurirea României Mari.
„Libertatea” avea notat cu majuscule pe manşetă
sloganul: „Revoluţia poartă războiul împotriva
burjuilor din lume!”
Un număr însemnat dintre soldaţii-prizonieri din
lagărul de la Omsk s-au înrolat voluntar în Armata
Roşie, aşa cum s-a înrolat şi Mihai Oprea (bunicul
59
autorului), care a luptat în armata de cavalerie a
generalului roşu Mihail Mihailovici Budionâi.
De toate acestea nu a fost străin nici locotenent Petre
Nemoianu, originar din Petrilova (Caraş), cunoscut
publicist, care s-a dus cu primul transsiberian la Varniţa
şi s-a înrolat voluntar într-o unitate combatantă pentru
a lupta pentru făurirea României Mari.
Un alt exemplu, unul inedit, necunoscut de presa
şi presarii români, este „FOAIA ŢĂRANULUI”,
cotidian editat la Piter în perioada Marii Revoluţii
din Octombrie, de către un grup de ofiţeri-intelectuali
români, cu sorgintea în Ardeal şi în Banat. Prim
redactor a fost ARITON PESCARIU. Pentru
respectarea conspirativităţii, articolele nu erau semnate
de redactori, în afara articolului de fond semnat de A.
Pescariu sau „A.P.”, cu iniţiale.
Citez din Lucian Predescu: „Enciclopedia
Cugetarea”, Ed. Delafras, Bucureşti, 1939-1940, pag.
329: „...acest ziar scris în lima română a avut o tendinţă
quasi bolşevică, cronică publicată în Almanahul Presei
din Ardeal susţine că apariţia acestei gazete în inima
Sovietelor era în legătură cu năzuinţa redactorilor
de-a asigura tezaurul român aflat la Moscova. Gazeta
s-a tipărit pe hârtia Băncii Naţionale Române, hârtie
de bancnote de 1000 lei. Hartia fiind folosită pentru
tipărirea gazetei, a fost şi scopul ca bolşevicii să nu
poată cumva tipări bancnote false româneşti”.
Evident a fost un dublu scop: solidaritate cu Marea
Revoluţie Rusă din Octombrie 1917-1918 şi în acelaşi
timp protejarea tezaurului românesc.
Oricum semnatarul acestor şiruri, izvorâte de la inimă
pentru inimă cititorilor oneşti cu ei înşişi, este mândru că
acum o sută de ani bunicul său Mihail Oprea, prizonier în
Siberia până în 1935, vreme de 21 ani, a luptat în armia
generalului Budionai împotriva alb-gardiştilor şi a pus
o „cărămidă” revoluţionară la temelia statului sovietic,
întâiul stat din lume al muncitorilor. A luptat în contul
nepotului său un filorus declarat.
Bibliografie:
Lucian Predescu, Enciclopedia „Cugetarea”, Ed.
Delafras, Bucureşti, 1939-1940;
N.D.Petniceanu, Peregrin în Suberia, Ed.
Enciclopedia, Timişoara, 2001;
Dicţionarul Enciclopedic Român, Ed. Politică,
Bucureşti, 1965;
Petre Nemoianu, „Prizonier la Ruşi, rob la
unguri”, Bucureşti,1940.
Kolea Siberianu
P.S. Sunt trist că atât în România cât şi în Rusia,
mensevicii au revenit la putere! O, unde eşti domnule
Felix Dzerjinsy să-i ciuruieşti pe trădătorii Iliescu şi
Mişa Gorbaciov?
Idem.
 60
Am fost pacient
la „I.C. Parhon”
Constantin
Gherghina
Trompetist de aur
în Munții Cernei
În vara-toamna lui 1967 am fost
internat la „I.C.Parhon” Bucureşti,
instituit specializat în problem
de endocrinologie, în Secţia
doamnei doctor Pitiş, salonul
doamnei doctor Măicănescu.
Institutul purta numele
savantului PARHON, părintele
endocrinologiei româneşti, fost
preşedinte al Prezidiului Marii
Adunări Naţionale, membru al
Academiei Române şi al multor
academii din străinătate, autorul
cărţii de medicină „Bătrâneţea şi
tratamentul ei” (1948). Fiica sa
spirituală a fost Doamna Aslan,
medic de faimă mondială, ceea
care, prin tratament medical,
întinerea oamenii.
În cele trei-patru luni de şedere
în „Parhon”, am avut ocazia să văd
pe viu curiozităţile nemaivăzute!...
- O profesoară, bulgăroaică,
de la Sofia, femeie tânără şi
pictural de frumoasă, de la brâu
până la gât avea blană pe ea, era o
oaie miţoasă;
- O altă profesoară de
franceză, surată cu bulgăroaica,
profesional, avea patru ţâţe,
născuse cu un an mai înainte, era
de la Craiova, soţie de inginer,
născuse şi avea pieptul umed,
două ţâţe curgeau întruna!;
- O studentă bucureşteancă,
cu un cap să-l pui în icoană,
îi creşteau pulpele, erau
dreptunghiulare, groase, greu se
putea deplasa;
- Un tânăr din Comarnic
de Braşov, tâmplar, nu se putea
căsători, doar când vedea o
femeie, pe care o plăcea, ejacula,
fără măcar s-o atingă!;
- Un tânăr profesor de
matematici, bucureştean, căsătorit,
avea probleme cu sexul! De la o
zi la alta îi scădea! i se micşora!
Dorea să i se oprească scăderea şi
să i se mărească la loc! Aiurea...
Alte date de altă natură.
Doamna doctor Pitiş,
rudă a poetei Ecaterina Pitiş,
colaboratoare la „Familia”, poetă
importantă (volumul „Poezii”,
Ed. Minerva, 1909, Bucureşti),
ardeleancă din Braşov, avea un
fiu, student Florian Pitiş, viitorul
mare cântăreţ, francmason şi
homosexual. Florian venea destul
de des la Institut, se întreţinea cu
mama, dar şi cu celebrul poet Radu
Gyr. Florian venea îmbrăcat ciudat:
încălţat cu pantofi cu toc, ţâţe false,
părul legat la state, coadă de cal,
uşor rujat. Uneori intra şi în salon la
savantul Parhon. Savantul primea
şi nu prea primea vizite. Solicita
maşinuţe pentrru copii, se juca
cu ele, în genunchi, pe duşumea,
încerca maşinuţele. Era senil...
Undeva, alăturea, era salonul
separat, al poetului Radu Gyr
(1905-1975). L-am văzut şi admirat
de la distanţă. Adesea pe cer senin
cobora, în curtea Institutului şi
admira trecătorii. În salon citea cărţi
şi presa cotidiană, citea şi „Glasul
patriei”. La acest periodic colabora,
„Glasul patriei” era destinat
românilor din străinătate. Radu Gyr,
mare poet, legionar, condamnat
politic, devenise colaborator al
Puterii. Era prea bătrân, prea ostenit,
prea „vindecat” să mai aspire la alte
zori de zi! Totuşi, versurile sale sunt
pilde de combatant.
N.D.P.
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
Radu Demetrescu -Gyr
Ridică-te, Gheorghe,
ridică-te, Ioane!
(Poem actual - N.D.P.)
Nu pentru o lopată de rumenă pâine,
nu pentru pătule, nu pentru pogoane
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Pentru sângele neamului tău curs prin
şanţuri,
pentru cântecul tău şinut în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Nu pentru mania scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tăpşane
o claie de zări şi-o căciulă de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zarzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Şi ca să-ţi pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies înainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Notă:
Pentru acest poem, poetul Radu
Gyr a fost condamnat
la moarte…
I s-a comutat pedeapsa.
N.D.P.
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
RESTITUIRE
Ionel Teodoreanu
Romanul copilăriei, după splen-
didele “Amintiri din copilărie” ale
bădiei Creangă ne-au împrospătat
anii adolescenţei, ne-au contac-
tat la rădăcinile satului şi la seva
părintească.
Ionel Teodoreanu, ca avocat,
era prezent, în perioada interbelică
frecvent la Timişoara, apărea la
bară în procese civile şi penale ane-
voioase. După procese era marele
oaspete la Cafeneaua literară “Spil-
hur” din “cetate “avea companioni
în stânga şi-n dreapta oameni de
artă şi cultură: Virgil Birou, Ion
Stoia – Udrea şi Romul Ladea,
Franyo Zoltan, Gheorghe Atana-
siu şi Romul Fabian. Adese masa
era sponsorizată de liberalul edi-
torul şi tipograful de la “Cartea
Românească”, precum şi de epi-
gramistul - amic Dion Mardan,
profesor la Politehnică şi directorul
Fabricii de ţigarete de pe Bega, cti-
torul Societăţii Literare “Altarul
cărţii”.
Ionel Teodoreanu întreţinea şi
aprindea flacăra spiritualităţii lit-
erare în oraşul Timişoara. Şi azi,
„LA MEDELENI”
în Mileniul III, scriitorul Ionel
Teodoreanu este citit de tineri cu
acelaşi interes. Este recomandat
– bibliografie şcolară – dar din
păcate nu toţi elevii ajung la ro-
manul copilăriei “La Medeleni”.
Caz concret: la Liceul “Nicolae
Stoica de Haţeg” din Mehad-
ia, buna, frumoasa şi înţeleapta
profesoară Anişoara Zeicu a reco-
mandat copiilor în vacanţa mare
să-l citească pe Ionel Teodoreanu.
Cum să-l citească?! De unde să
procure o carte de Teodoreanu ?!
Cum, necum trebuia să citească
măcar “La Medeleni”. Copiii au
alergat în stânga şi-n dreapta, pe
la cunoscuţi. Nu a fost chip să
procure romanul. Părinţii au luat
şi ei drumurile în picioare pe la
Orşova, Herculane, ba chiar la
Severin. Unii s-au descurcat, alţii
s-au mulţumit cu unicul exem-
plar “La Medeleni” din biblioteca
privată “Daria” de Mehadia.
Se pune întrebarea firească: ce
s-a întâmplat cu biblioteca şcolii
din Mehadia, bogată şi “amabilă”
cu elevii?! Ce s-a întâmplat cu pos-
tul de bibliotecară?! Cineva a avut
grijă să dispară şi una şi alta. Poate
răspunde mai corect domnul pri-
mar Iancu Panduru. (N.D.P.)
Interviuri tardive
De vorbă cu
IONEL TEODOREANU
În anul 1943, eram colabora-
tor aproape permanent, la Uni-
versul Literar. Printre alte lucruri
noi, redacţia luase măsura – pentru
mărirea tirajului – de a publica, din
două în două săptămâni, un inter-
viu cu câte un scriitor de seamă.
Atât eu cât şi Traian Lalescu
şi Ştefan Baciu, ne împărţeam re-
pede pe cei câţiva reprezentanţi
ai scrisului nostru şi nu aşteptam
decât semnalul pentru a purcede
la lucru.
61
Alături de V. Voiculescu şi Oc-
tav Desilla cel pe care îl mai alese-
sem era şi Ionel Teodoreanu.
Şi iată-mă pornit înaintea
confraţilor să mă asigur de laurii
victoriei.
Pe Teodoreanu trebuia însă
să-l cauţi. Împărţit între conferinţe,
bară, diferite consilii ca şi reţinut
pentru creaţii proprii, mereu fără
timp, nu-l găseai liber niciodată.
M-am ţinut însă ca scaiul după
el.
Între două procese, i-am expli-
cat ce mă aduce la el.
A zâmbit şi trecându-şi mâna
prin părul inelat, s-a uitat repede
peste întrebările care aveam a i le
pune.
- Dar aş vrea fulger, mi-a
spus, sau dacă nu, dă-mi-le să-ţi
răspund acasă.
Ştiam că lucrul acesta în-
semna pierderea deodată, atât a
întrebărilor, cât şi a speranţelor.
- N-ar fi mai bine să vă în-
treb eu ?
- Dacă ţii !...
- Atunci să începem ?
- Da !
- De ce nu lipsesc niciodată
din romanele dumneavoastră
zarzării înfloriţi ?
După o privire semnificativă,
Teodoreanu a dat să se ridice de
lângă mine.
- Dacă începi aşa, cred că ne
pierdem timpul degeaba !
- Dar, am şoptit, pentru mine
ca şi pentru cititorii d-voastră, este
ceva interesant.
În aproape toate cărţile
dumneavoastră, chiar dacă nu este
un zarzăr, este o creangă de zarzăr.
În vitrină la Cartea Românească,
lângă poza din mijlocul cărţilor,
întotdeauna este pusă o creangă
înflorită, aşa că întrebarea mea este
justificată. Este un semn dinstinctiv?
Continuare pag. 62
 62
Urmare din pag. 61
O emblemă?
Văzându-mi insistenţa, s-a
înduplecat.
- Pentru că Iaşul este oraşul
zarzărilor şi caişilor. Aşa mi-a
rămas în minte, din anii copilăriei !
- Vă plac romanele dumnea-
voastră?
- Acest lucru îl spun cititorii
mei – numărul lor!
Voiam să-l necăjesc.
- Dar critica?
- Asta nu mă interesează
chiar dacă nu este prea favorabilă.
- Călinescu vorbind la sala
Dalles despre prozatorii români,
v-a rezervat un spaţiu prea mic.
Dacă nu mă înşel, v-a pomenit nu-
mele.
- Cu Călinescu sunt prieten,
dar nu discut literatură !
- Ce credeţi despre Rebrea-
nu?
- Nu-mi vorbesc colegii nici
de bine nici de rău. Dacă sunt în
faţa justiţiei îi apăr. Dacă nu, îmi
place să mă feresc de ei!
- Ce s-a ales de sumele de
bani rezultate de la şezători şi de
iniţiativa Societăţii Scriitorilor, pri-
vind ridicarea, în Capitală, a unui
bust Eminescu?
- Nu ştiu!
- Se spune totuşi că banii i-a
mâncat cineva!
- N-aş putea să-ţi spun. Am
auzit şi eu dar ceva vag.
- Cine este acela?
- Nu cunosc. Nu ştiu!...
Îmi dau seama că păşisem cu
stângul. Teodoreanu ar fi vrut cu
totul alte întrebări. Am căutat să în-
drept lucrurile.
- Se spune că sunteţi cel mai
citit scriitor !
Dintr-o dată privirea lui până
atunci rece, tăioasă, s-a îndulcit.
Vorba i-a devenit melodioasă, iar
cuvântul cald a început să fie mai
distinct.
- Da, mi-a răspuns, aşa este,
dar ce vină am eu dacă cititorii mă
aleg?
- La săptămâna cărţii, aţi dat
o mulţime de autografe!
- Totdeauna se întâmplă aşa.
Sunt printre cei mai solicitaţi.
- Femeile?
- …şi ele!
Ritmul pe care mi-l impunea
Teodoreanu devenise în adevăr, aşa
cum spusese când l-am solicitat,
fulger.
- Câştigaţi desigur destul
de bine. Procese… literatură…
conferinţe!...
Când a vrut să-mi răspundă, în-
cepuse şedinţa unui proces în care
apăra. S-a sculat repede şi mi s-a
părut că a răsuflat uşurat.
- Pe când, în continuare? am
reuşit să-întreb.
- La anu’, mi-a răspuns
râzând, pierzându-se prin mulţime,
spre sala de şedinţe.
Am încercat zadarnic să-l mai
prind cu alte ocazii, dar n-am mai
găsit nici locul, nici timpul.
Între timp, în cartierul meu,
alături de strada mea, se mutase
scriitorul G.M. Vlădescu.
Într-o seară, între alte povestiri,
i-am citit acest început de interviu
cu Teodoreanu.
După ce m-a privit peste oche-
lari, aşa cum obişnuia, bătrânul s-a
pornit să râdă.
- Numai dumneata puteai
să-i pui asemenea întrebări. Mă mir
că ţi-a răspuns şi aşa!
- Dar cum trebuia să-l în-
treb?
După ce mi-a ţinut o frumoasă
lecţie despre ce este un interviu, la
ce trebuie să se rezume şi cam ce
fel de întrebări trebuiesc puse, m-a
bătut pe umeri sfătuindu-mă să-mi
văd de poezie.
Trecuse aproape un an. Ne ap-
ropiam de sfârşitul primăverii lui
1944, dar tot nu-mi ieşise din gând
idea unei cărţi cu interviuri şi cu
întrebări cât mai caracteristice, chi-
ar dacă ele erau uneori supărătoare.
Mi-am adus aminte iar de Teo-
doreanu.
L-am întâlnit la sediul Societăţii
Scriitorilor. Făcea parte din Comi-
tetul Societăţii.
- Ştiţi că mi-aţi rămas dator?
l-am întâmpinat.
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
- Tot n-ai renunţat?
- Nu!
- Şi vrei să continuăm tot ca
atunci?
- Nu, am luat lecţii special şi
cred că de data asta întrebările au
să vă placă.
- Cu cele de atunci ce-ai
făcut?
Ca să nu-l sperii l-am minţit că
le-am pierdut.
Am simţit că se bucură.
M-a rugat să-l aştept şi am
pornit împreună. Era cald iar el
era îmbrăcat într-un fel de cazacă
neagră, descheiat la gât, plin de
tinereţe.
- Şi ce-ai vrea să mă întrebi?
- Numai patru nedumeriri,
într-un sfer de oră sfârşim.
- Deci tot fulger?
- Dacă vreţi!...
După ce am ieşit din strada
General Berthlot, spre piaţa Amzei,
am ocolit către blocul Aro, astăzi
Patria, şi ne-am îndreptat spre
grădina Icoanei, unde ne-am aşezat
pe-o bancă mai retrasă.
Ca să nu pierd vremea, l-am
întâmpinat cu prima întrebare.
- Dumneavoastră scrieţi şi
poezie. Ce credeţi despre ea şi care
credeţi că este cel mai reprezentativ
poet al tinereţii noastre?
De astă dată era parcă mai
calm. Întrebarea nu-l privea direct
şi mi s-a părut că îi oferă chiar
prilejul aşteptat.
- Poezia de astăzi, bine
înţeles cea tinerească, cea pe care o
reprezentaţi voi, aş putea spune că
se bucură de multă simpatie. Asta
am observant-o atât la şezătorile
literare, cât şi la săptămâna cărţii.
Poeţii tineri sunt mai gustaţi decât
cei vârstnici. Pe linia cea mare a
poeziei, la care se adaugă metafo-
ra şi imaginea, aceştia au ajuns la
frumuseţi şi melodii surprinzătoare.
Dacă ar fi să vorbesc numai
de un reprezentant al tinereţii, de
George Lesnea, nu aş spune decât
că este un poet cu multe calităţi, cu
frumuseţi neântâlnite în literature
noastră şi cu un viitor care îl arată
Continuare pag. 63
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL 63

Urmare din pag. 62
de pe acum ca un reprezentant al ti-
nerei generaţii!
- Nu exageraţi? nu spuneţi
asta, poate din prea multă afecţiune
pentru el ?
- M-ai întrebat ce cred, şi ţi-
am răspuns exact!
I-am pus a doua întrebare,
căutând pe cât mi-a fost cu putinţă
să nu-l necăjesc.
- Dacă ar fi să faceţi o
comparaţie între autorii străini,
traduşi de Iulian Giurgea şi cărţile
dumneavoastră care cărţi credeţi că
au avut mai mult succes la noi?
Întrebarea mi s-a părut
hazardată, dar am pus-o ca un de-
get pe rană.
- Aş vrea să nu-ţi răspund.
Din punctul meu de vedere,
îmi place tot ce este românesc.
Noi avem o literatură aşezată
molcomă…dar şi ceilalţi pun prob-
leme care trebuiesc cunoscute. Este
ceva nou pentru noi şi măcar din
curiozitate, tot trebuiesc citite!
- Nu ştiţi, numărul ediţiilor
traduse a întrecut pe cel al
d-voastră?
- Precis nu ştiu dar cred că
da!
- Se spune că sunteţi un scri-
itor foarte iubit de femei!
- Şi ce are asta cu literatura?
- Am vrut numai să vă în-
treb!
- Se poate dar nu mă
interesează!
- I-am luat un interviu şi
maestrului Minulescu!...
- Iar nu mă interesează!
- Apropos atunci ce vă
preocupă mai mult? ce carte?
- Nu despre asta e vorba,
dragul meu. Mă gândeam la cu
totul altceva !
- La ce?
- Cînd mi-ai pus ultimele
întrebări, ca să fiu mai clar, mă gân-
deam că poate mâine dimineaţă ne
putem scula la începutul unui ev nou.
Războiul este pe sfârşite. Ţara
distrusă. Până să ne refacem, vor
mai fi multe de îndurat.
Norocul meu este că scriu re-
pede şi asfel am putut înregistra tot
ce mi-a răspuns Teodoreanu.
Îninte de a sfârşi, l-am mai în-
trebat ce este poezia?
Cred că i-a plăcut întrebarea.
Am observant după cum s-a grăbit
să-mi răspundă.
Prin comparaţie răspunsul a
semănat cu el.
- Aş asemăna-o cu nişte
ochelari coloraţi pe care îi poartă
oamenii la ochi.
Prin ei, atât lucrurile cât şi îm-
prejurimile se văd mai frumoase.
Cam ochelarii aceştia ar fi poezia.
Adâncimea sau înălţimea ei nu mai
depinde de ochelari, ci de individ.
Aici intervine atât cultura cât şi
sensibilitatea autorului şi a citito-
rului!
- Dar românul?
- Bucată de viaţă, luată în în-
tregul ei, cu toate pământurile, cu
întreaga ei trăire!
- Ce scriitori români actuali
vă plac?
- Sadoveanu, Ibrăileanu,
Topârceanu, Philippide, Demos-
tene Botez, Lesnea…
- Deci numai Moldova!...
- Dacă vrei!...
aprilie 1943 - mai 1944
Acum când revăd atât
întrebările pe care i le-am pus atun-
ci, cât şi răspunsurile, sunt tentat
să şterg multe dintre ele, dar le las
aşa, ca să se poată vedea şi naivi-
tatea tinereţii mele şi însăilările
răspunsurilor lui.
Îmi dau seama că ele ne
reprezintă în egală măsură pe amân-
doi, dar pe el îl arată mai mult, aşa
cum a fost: grăbit, fără timp, dar
totuşi un scriitor deosebit, un mare
îndrăgostit de frumos…
VIRGIL CARIANOPOL

Moralistul Maiorescu
Zarifopol are dreptate. Contrar aparenţei, maxima
ţine de stilul vorbit. Demonstrarea, ea e a stilului
scris. Enunţul alb, ideea pură sunt ale oralităţii. Or
Maiorescu a fost, în mod cert, un critic oral. Experienţa
de cenaclu, conferinţele, prelegerile, pledoariile
avocăţeşti – toate acestea, necesar, au inoculcat stilului
său o tentă orală, vorbită. Avea o voce plăcută şi,
alături de Eminescu, era singurul bun lector al Junimii
– ne informează Gh. Panu. Nutrea, fireşte, convingerea
că o expunere reuşită argumentează valoarea ideilor de
comunicat. „Mijlocul e superior scopului”, consideră
şi nuanţează: „mijloacele justifică scopul”. Scopul
„Maxima este, mi se pare,
un product evident
al stilului vorbit”
P. Zarifopol
fiind persuasiunea, mijlocul e elocvenţa, şi de aceea:
Maiorescu scrie cu voce tare. E un critic orator.
Dacă (sau ...pentru că) alura textelor maioresciene
este oratorică, miezul lor e moralist. „Caracterul
sentenţios al prozei maioresciene, scrie T. Vianu, e
incontestabil”. Maiorescu priveşte particularul sub
speţa generalului: formaţia sa filosofică îşi spune
cuvântul. Are obişnuinţa abstractizării şi, spirit
eminamente clasic, priveşte fenomenele „greceşte”,
după expresia lui Călinescu. Schema unui paragraf
critic maiorescian e, în mare cam acesta:
Continuare pag. 64
 64
Urmare din pag. 63
Idee generală – Analiză practică – sentinţă
personală (aforism, butadă etc.).
Aşadar, abstracţie făcând de faptul că Maiorescu
însuşi şi-a adunat într-un volumaş Aforisme şi
de faptul că e traducătorul (prim) al Aforismelor
asupra înţelepciunii în viaţă ale lui Schopenhauer,
elemente care ar fi fost suficiente pentru a contura
un „Chamfort”, ne vom ocupa în scurt numai de
textele de critică literară. Învăluit, sălăşluieşte aici un
original moralist, un producător de cugetări în manieră
strălucitor clasică. Că rădăcinile li se vor fi găsind parte
în Hegel, parte în Shopenhauer, aceasta nu impietează
asupra autenticităţii şi valorii lor. Justificarea – o
extragem chiar dintr-un aforism maiorescian: „Nu câte
idei felurite ai adunat în memoria ta este important, ci
importantă este legătura între idei” (II, 232).
Criticul precursor, în fond al conceptului de
structură, mai oferă, în aceeaşi ordine de idei, un
aforism:
O mie de boabe stau împrăştiate în diferite locuri,
tu îţi pierzi vremea să le cauţi una câte una; dar dacă
au fost prinse de un fir comun, cu o singură apucare
stăpâneşti totalitatea firului” (idem).
Ca şi în alte ocazii – pe care vom încerca a le aminti
mai jos – Maiorescu se autodefineşte, metaforic, cu
exactitate. El este o personalitae puternică prin opţiuni
şi nu prin invenţii. Maiorescu nu înseamnă creaţie în
primul rând, ci coerenţă. Folosindu-i imaginea, putem
spune că „boabele” sale alcătuiesc un colier tocmai
prin ordinea şi firul pe care el şi le împrumută. Este
interesant cât de mult vorbeşte (implicit, subtextual)
despre propriul eu criticul care recomanda cu
nentreruptă stăruinţă impersonalitatea. Prin sine,
Maioresc era împotriva sa. În critică el se scrie de fapt
pe sine; e, cred, destinul oricărui critic cu pronunţată
personalitate. Când, vorbind despre poezie, notează
aforistic:
„Pasiunea este o stare anormală a sufletului
omenesc” (I, 64), e conştient că se descrie pe el însuşi.
O altă maximă are o finalitate identică:
„Entuziasmul impersonal – iacă semnul hotărâtor
al celor chemaţi!” (II, 210).
Dorindu-se olimpian şi apolinic, Maiorescu
teoretizează cu orice prilej această formă de spirit.
Predicând, în linie goete-eană, echilibrul superior,
reflectează:
„Arta e senină, trebuie să rămână senină” (I,181).
Un temperament entuziast dar de aceeaşi viţă clasică,
cum a fost Călinescu, ar fi subscris oricând la acest
adagiu: ca şi la cel ce urmează:
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
„Tinereţea e întotdeauna o enigmă, vârsta matură
e dezlegarea enigmei” (II, 231). Glacialul Maiorescu
şi pasionatul Călinescu se întâlnesc în elogiul vârstei
mature. Este vârsta clasicului a sintezei a absolutului.
În sfera clasicismului, Maiorescu vine cu linişte de
Goethe, Călinescu cu tumultul de Hugo. De aceea,
când sentenţios Maiorescu va tranşa:
„Criticul este din fire transparent, artistul este
din fire refractar” (II,289), e mai greu de crezut că G.
Călinescu nu se va detaşa, obiectând că un critic poate
fi transparent doar când tace. Altfel, criticul e o oglindă
parabolică – este părerea noastră – care concentrează
razele primite într-un singur punct focal – crezul său.
Dar să ne urmăm succint periplul printre aforisme.
(Maiorescu, e drept – ca şi Călinescu – divaga; însă
vorba lui: „a plăti cu aceeaşi monedă e o greşală de
strategie literară” (II,297).
Critica lui Maiorescu e a unui logician al literaturii,
şi maximele sunt aduse ca un corolar, abstras
din contingent şi ridicat la valoarea de principiu.
Să adăugăm că pe alocuri concluzia aforistică
maioresciană depăşeşte cu mult sfera premizei,
devenind, independentă, o instituţie remarcabilă, cu
un ce profetic. Fiind vorba de o chestiune ce azi pare
relativ simplă (alegerea epitetelor de către poeţi),
Maiorescu afirmă:
„Cuvântul poetului stabileşte un raport până atunci
necunoscut între lumea intelectuală şi cea materială şi
descoperă astfel o nouă armonie a naturei” (I, 28).
Reflecţia părăseşte problema minoră a epitetului,
revelându-se o admirabilă definiţie a poeziei. Tot
definiţie – a polemicii de astă dată – pigmentată cu un
„grano salis” e şi următorul adagiu.
„O mie de insulte nu fac încă o singură critică” (I, 299).
Parafrazându-l á propos de polemică vom scrie că
o mie de critici nu înseamnă încă o insultă. Dar puţini
realizează asta. Şi totuşi atât de simplu:
„Curat îşi este focul ce îl aduci pe altar, va fi curată
şi flacăra” (I,200).
Or, focurile de paie, se ştie, nu dau flacără imaculată.
Nu face nimic, strecoară maliţios Maiorescu!
„Zidurile să le avem, dramele vor veni” (I, 185).
Distincţiile sarcastice ale moralistului culminează
în cunoscutul „dicton”:
„Oratorul vorbeşte pentru a spune ceva, retorul
pentru a se auzi vorbind, limbutul pentru a vorbi” (II,
409).
Extrapolând la Maiorescu acest „triptic” obţinem:
oratorul expune, criticul disecă, moralistul conchide.
George Pruteanu
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL 65

Anul acesta se împlineşte
un veac de când s-a născut Ioan
Dimitrie Suciu, reputatul istoric
bănăţean.
A văzut lumina zilei la Lugoj,
în 3 august 1917. A urmat studii
secundare la Timişoara şi în
Bucureşti, universitare la Bucureşti,
unde va obţine doctoratul în litere
şi filosofie (1943). A fost asistent şi
şef de lucrări la Institutul de Istorie
Naţională din Bucureşti (1943-
1948), profesor secundar (1956-
1958, cercetător ştiinţific principal
la Institutul de Istorie „N. Iorga”
(din 1964); a îndurat şi temniţele
comuniste.
Este recunoascut ca un specia-
list de marcă în istoria şi literatura
Banatului. Şi-a bazat scrierile pe
un important material arhivistic,
decelând diferite aspecte ale luptei
naţionale ale românilor bănăţeni,
nu mai puţin însemnătatea bisericii
strămoşeşti în viaţa şi spiritualita-
tea românilor din acest colţ de ţară.
În continuare voi menţiona
cărţile ce le-a publicat: „Emilia
I. D. Suciu
(1917-1982)
Lungu Puhallo”, Timişoara,
1939; „Comuna Alioş”, Bucu-
reşti, 1940; „Literatura bănăţea-
nă de la început până la Unire”,
1582-1918, Timişoara; Nicolae
Tincu Velea 1816-1867, Bucureşti,
1945; „Revoluţia de la 1848-1949
din Banat”, Bucureşti, 1968; „Mo-
nografia Mitropoliei Banatului”,
Timişoara, 1977; „Catedrala Mi-
tropoliei Banatului”, în colaborare,
Timişoara,1979; Unitatea popo-
rului român. Contribuţii istorice
banaţene, Timişoara, 1980; „Do-
cumente privitoare la istoria Mi-
tropoliei Banatului”, în colaborare,
vol.I.II, Timişoara 1980.
În subsidiar, acelaşi I.D.Suciu
a editat cartea lui Sever Bocu,
„Drumuri şi răscruci”, Bucureşti
1945, precum şi „Eftimie Murgu,
scrieri”, Bucureşti, 1969.
A colaborat cu diferite
reviste de specialitate, fiind
preţuit de ceilalţi herodoţi pentru
contribuţiile valoroase cu care a
îmbogăţit istoriografia românească.
Totodată s-a bucurat de aprecierea
conducerii Mitropoliei Banatului,
care i-a publicat unele lucrări.
Într-un cuvânt, banatologul
numărul 1, pe nume I.D. Suciu,
s-a dovedit un patriot luminat,
care şi-a iubit deopotrivă ţara ca
şi Biserica străbună. Să amintesc
în încheiere, că la înmormântarea
sa a participat însuşi mitropolitul
Nicolae Corneanu, ilustrul istoric
fiind îngropat în „necropola”
Banatului din Lugoj, alături de alte
personalităţi bănăţene.
Alte detalii se pot găsi în „En-
ciclopedia istoriografiei româ-
neşti”, Bucureşti, 1978, pg. 307;
„Bibliografia istorică a Români-
ei”, vol.I-VI, anii 1944-1984, Bu-
cureşti; V. Lăzărescu, G. Luches-
cu şi V.V.Munteanu: „Spirituali-
tatea lugojană”, Timişoara, 1993,
p.p. 136-137 şi Radu Constanti-
nescu „100 de istorioare cu istori-
cii Epocii de aur”, Iaşi, 1997, p.p.
188-189.
Preot
prof. dr. Vasile V. Munteanu

Nota redacţiei
Mulţumim părintelui prof. dr. Vasile V. Munteanu pentru acest eseu doct privindu-l pe marele istoriograf
Ioan Dimitrie Suciu. Adaug, ca pe o alinare sufletească: două cărţi din literatura bănăţeană m-au impresionat
şi m-au determinat vreme de peste două decenii să mă apropii de corifeii Banatului, aceste cărţi-mamă au
fost: „Literatura banatului de la început (1582-1918) de I.D.Suciu” şi „Contribuţii la istoria Culturală a
banatuluui” de părintele prof.dr. V.V. Munteanu.
Deocamdată întreb: La Lugoj există o stradă cu numele I. D. Suciu? Mă bucur... Comunică domnul
părinte Munteanu, că da, este!
(N.D.P.)

A. C. Popovici (1863-1917)
Ideolog şi politolog (vorbea
zece limbi), luptător pentru unirea
provinciilor româneşti într-un sin-
gur stat, a damnat crunta asuprire
maghiară, autorul „Replicii”, con-
damnat la patru ani închisoare. A.
C. Popovici, personalitate a nea-
mului românesc între anii 1892-
1917.
A. C. Popovici s-a născut la 4
octombrie 1863 în Lugoj, fiul lui
Constantin Popovici, şeful breslei
cojocarilor din oraş, înrudit cu avo-
catul Coriolan Brediceanu.
Urmează şcoala primară la Lu-
goj, după care, îndrumat şi ajutat
de familiea Brediceanu, urmează
studiile secundare şi liceele în ora-
şele Beiuş şi Braşov. În anul 1885
se înscrie la facultatea de Medicină
din Viena, iar în 1888, se înscrie şi
la facultatea de Știinţe Politice din
Graz, absolvă studiile superioare
cu distincţie. În anii universitari îşi
însuşeşte limbile: greaca, latina şi
spaniola, idiomuri ce-l vor ajuta în
Continuare pag. 66
 66 CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL

Urmare din pag. 65
viitor la susţinerea principiilor sale
politice.
Tânărul absolvent, devine mem-
bru în Comitetul Centrel al Partidului
Naţional Român, intră în mişcarea
naţionalistă română, văzând cum de
la o zi la alta, creşte asuprirea şi ne-
dreptăţile dualismului austro-ungar,
faţă de poporul român din Transilva-
nia, Banat şi Ungaria.
Ne aflăm istoriceşte în preaj-
ma procesului Memorandiştilor. În
1891, studenţii din România, re-
voltaţi de nedreptăţile la care erau
supuşi românii din Transilvania şi
Ungaria concep în 1891 „memo-
riul studenţilor universitari români,
despre situaţiile românilor din
Transilvania şi Ungaria”, în care
demască în faţa Europei comporta-
rea ungurilor faţă de români. Stu-
denţii unguri răspund cu un contra-
memoriu, încercând să respingă
argumentele studenţilor români.
Atunci, studenţii români din Viena,
Graz şi cei din Budapesta, publică
în 1892 celebra „replica” („Ches-
tiunea română în Transilvania şi
Ungaria. Replicile junimii acade-
mice române din Transilvania la
răspunsul dat de junimea academi-
că maghiară. Memoriul studenţilor
universitari din românia cu o hartă
etnografică a Austro-Ungariei şi a
Românilor”). Autorul „replici”
a fost tânărul medic şi politolog
A.C.Popovici, secondat în „se-
cret” de viitorul istoric Ioan Sâr-
bu din Rudăria (Ţara Almajului).
Cartea gen broşură a fost editată în
mai multe limbi de circulaţie euro-
peană, confiscată şi pusă pe foc, iar
autorul A.C.Popovici arestat la 27
august 1892, în gara Predeal. Ju-
decat de „urgenţă”, condamnat la
patru ani temniţă grea şi la suma de
5.000 (cinci mii) coroane amendă.
Comitetul Central al Partidului
Naţional Român, al cărui membru
era A.C.Popovici, hotărăşte să nu se
supună execuţiei pedepsei. Cu ajuto-
rul ziaristului Valeriu Branişte, fuge
la Viena, de aici în italia, apoi ajunge
la Bucureşti.
A fost primit cu entuziasm de
lumea Bucureştiului, i s-a oferit
postul de profesor de limba germa-
nă la Seminarul Nifon şi medic de
igienă la Şcoala de Război, conco-
mitent director la ziarul „Semănă-
torul”. Editează manuale de limba
germană şi ziarul „românia Jună”
în paginile căruia începe lupta
împotriva „civilizaţiei evreo-levan-
tine” (I.D.Suciu, Literatura română
de la început până la 1918, Ed. As-
tra, Timişoara, 1940).
În atenţia preocupărilor sale
a rămas problema românilor din
provinciile aflate sub ocupaţie
austriacă. Editează cu curaj cartea
document Die Vereinigten Staaten
von Gross Österreich (Statele
libere ale Austriei Mari), operă
în care propune transformarea
Austriei într-un stat federal, pe
baza „individualităţilor naţionale”
(I.D.Suciu, op. Citată). Operă foarte
bine primită în Europa. Referitor la
această carte, profesorul Iorga scria:
„O astfel de lucrare poate sluji de
temeiu unei literaturi polemice
întregi pe acest teren. În al doilea
rând este atâta putere de a
frământa acest măreţ subiect, de-a
rândul şi folosi atâtea ştiri care
au câştigat D-lui Popovici stima
chiar şi a duşmanilor sistemului
şi teorieisale, trebuie să-i asigure
recunoştinţa noastră fiindcă s-a
impus încă un nume românesc
atenţiei publicului celui «mare
al Europei»”. (Nicolae Iorga:
„semănătorul, anul V, p. 264)”.
În anul 1912 se întoarce la Viena,
iar când România intră în război, se
refugiază în Elveţia, la Geneva, unde
va muri în anul 1917.
La Geneva a scis în scop de
propagandă broşura: La question
Roumaine et en Hongrie (apărută
postum, 1918), de un real folos
delegaţiei României la Conferinţa
de Pace de la Paris. Alte titluri din
licrările lui Aurel C. Popovici:
- Chestiunea naţionalităţilor
şi modurile soluţiunii în Ungaria, Si-
biu, 1892;
- Vorbe înţelepte. Maxime şi
reflecţii culese din literatura univer-
sală, Bucureşti, 1900;
- Naţionalism sau democra-
ţie, Bucureşti, 1910;
- Curs complet de limba ger-
mană, Bucureşti, 1905;
- Stat şi naţiune, traducere
din limba germană de Petre Panduru,
Bucureşti, (postum).
N.D.P.
Bibliografie:
I. D. Suciu, Literatura bănă-
ţeană de la început până la Unire
(1582-1918);
Lucian Predescu, Enciclopedia
„Cugetarea”, Ed. Delafras, Bucu-
reşti, 1939-1940;
Conf.dr. Th.Trâpcea, Medalion
„Aurel C. Popovici”, în volumul „In
memoriam”, vol. I, Universitatea Ti-
mişoara, 1971;
Revista „Icoane bănăţene”, nr. 4-5,
2012, Mehadia, Biblioteca „Daria”.

Patriciu Drăgălina
(1849-1917)
A văzut lumina zilei în comuna Borlova din judeţul la şcoala din localitate, apoi a urmat şcoala militară în
Caraş-Severin, în anul 1849, într-o familie de grăniceri. Caransebeş, iar în anul 1865 s-a retras de la şcoala militară
Tatăl său, Ianăş Drăgălina, frate cu generalul Ioan şi a urmat gimnaziul la Lugoj şi l-a terminat la Timişoara.
Drăgălina, a fost preot în Borlova, iar mama sa, Vidra,
născută Belciu, a fost casnică. A făcut clasele primare Continuare pag. 67
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL 67

Urmare din pag. 66 La adunarea generală a despărţământului ASTRA

După terminarea claselor gimnaziale a primit din
partea grănicerilor un ajutor financiar pentru studii,
urmează astfel cursurile Facultăţii de Filosofie din
Viena, episcopul Ioan Popasu îi acordă o bursă din
partea Episcopiei pentru a urma cursurile Institutului
de Geografie din Gotha unde l-a cunoscut pe Ştefan
Velovan cu care rămâne prieten restul vieţii.
În anul 1878 a fost numit profesor la Institutul
Pedagogic din Caransebeş până în anul 1908, iar apoi
a fost director al Institutului după ce bunul său prieten,
Ştefan Velovan a trecut în România.
Activitatea profesorului Patriciu Drăgălina se
poate analiza din două puncte de vedere: orator şi
scriitor.
În ceea ce priveşte activitatea de orator, aceasta se
manifesta în mod deosebit în conferinţele şi prelegerile
pe care le susţinea în cadrul Casiniei Române care
devenise focarul de cultură ce se oferea populaţiei
caransebeşene cu un scop bine determinat.
Cuvântul lui Patriciu Drăgălina în cadrul
expunerilor sale penetra sufletul ascultătorilor care
devin părtaşi la ideile pe care el le punea în faţa
ascultătorilor.
În aceeaşi măsură Patriciu Drăgălina îşi foloseşte
în cunoştinţele sale pe care le publică în Foaia
Diecezană, organ al Episcopiei Caransebeşului. Foaia
Diecezană şi-a propus să semene pe ogorul sufletului
românesc cele mai importante idei luate sub toate
aspectele (religos, politic, social şi cultural). Articolele
sale preponderent cu caracter istoric erau savurate şi
comentate, fapt ce demonstrează justeţea ideilor sale.
din Caransebeş, ţinută la Băile Herculane, în anul
1901? Comitetul general al ASTREI îi încredinţează
profesorului Patriciu Drăgălina să facă o prelegere
in-extenso privind Istoria Banatului. Conştient de
misiunea ce i s-a încredinţat Patriciu Drăgălina
prezintă delegaţiile războiului austro-otoman.
Din opera de căpătâi a lui Patriciu Drăgălina se
remarcă lucrarea „Din Istoria Banatului Severin”
apărută în trei volume.
Cu sprijin patriotic dezvoltat Patriciu Drăgălina menţine
o legătură trainică cu verişorul său, generalul Ion Drăgălina,
informându-l cu toate evenimentele care aveau loc în
Caransebeş, în perioada premergătoare Marii Uniri.
O activitate deosebită, ce a desfăşurat-o Patriciu
Drăgălina, a fost bunul mers al Comunităţii, de Avere
şi în acest domeniu urmărea cu minuţiozitate partea
financiară a comunităţii dar nu-i scăpa din vedere
faptul că elevii, buni la învăţătură, trebuiau ajutaţi.
La catedră, în cadrul Institutului Pedagogic din
Caransebeş, Patriciu Drăgălina avea o ţinută demnă şi se
ocupa de gradul de pregătire al elevilor urmărind cu aceştia
să-şi însuşească cunoştinţe temeinice şi folositoare.
Într-o scrisoare din anul 1917, adresată generalului
Ioan Drăgălina, Patriciu Drăgălina îi scrie că este
obosit şi că nu se mai poate ocupa decât de bunul mers
al Comunităţii de Avere.
Consideră această scrisoare ca un cântec de lebădă
deoarece în acelaşi an Patriciu Drăgălina a trecut la cele
veşnice, în luna noiembrie 1917, fiind înmormântat în
cimitirul Sfântul Ioan Botezătorul din Caransebeş.
Prof. dr. Maria Gherguţa

Mircea Eliade şi românismul

„…toate încercările prin care trece neamul românesc ar putea constitui
Literat, eseist şi savant de
renume mondial, Mircea Eliade este
şi un strălucit publicist, un ziarist
de geniu ca şi Haşdeu, Eminescu,
Iorga, Goga, Nae Ionescu şi G.
Călinescu. El imprimă un adevărat
„cod genetic” devenirii poporului
şi culturii româneşti.
Ca şi alţi gânditori de marcă ai
culturii româneşti, Mircea Eliade
se întreba: „Făcând parte trupeşte şi
spiritualiceşte, din Europa, mai putem
fi sacrificaţi fără ca sacrificiul acesta
să nu primejduiască însăşi existenţa
şi integritatea siprituală a Europei?”
preţul mutaţiei spirituale care se va împlini…”
(Mircea Eliade, Jurnal)
Şi mai departe: „De răspunsul care Cartea Profetism Românesc
va fi dat, de istorie, acestei întrebări, îl singularizează pe Mircea
nu depinde numai supravieţuirea Eliade ca cel mai încrezător în
noastră, ci şi supravieţuirea destinul şi viitorul culturii şi
Occidentului”. (Destinul culturii al poporului roman. Materialul
româneşti, 1958). care face obiectul celor două
De aceea Mircea Eliade volume este cules din paginile
se înscrie în seria „profeţilor” ziarelor şi al revistelor la
neamului românesc (Cantemir, care a colaborat, ca spaţiu şi
Bălcescu), implicându-se în modalitatea de exercitare a unei
destinul umanităţii pentru a misiuni profetice.
prelungi cultura română în Primul volum se deschide
universitate. El caută, înfrigurat, cu Itinerariu spiritual: Tânăra
căi sigure de viitor pentru a fixa generaţie, publicat în „Cuvântul în
„România în eternitate”. Continuare pag. 68
 68
Urmare din pag. 67
exil”, nr. 40, 41 din 1965, cuprinde
douăsprezece subcapitole, şi
continuă cu Scrisori către
provinciali şi Destinul culturii
româneşti. Primele două părţi au
apărut în revista „Cuvântul” (între
6 septembrie 1927 şi 1933), precum
şi în revistele „Vremea” din 24 mai
1936 şi „Destin”, Madrid, 1952, ca
şi Destinul culturii româneşti – în
„Destin”, Madrid, 1952, în timp
ce Pentru o biografie a pribegiei
apare la Freiburg, în „Buletinul
Bibliotecii române”, an I, nr. 1,
1953.
După ce evoca protestatismul
şi catolicismul, Mircea Eliade
sondează ortodoxia ca apanaj
al răsăritenilor, în antiteză cu
catolicismul apusenilor.
În partea a doua primului
volum, Scrisori către un
provincial, Eliade se opreşte asupra
intelectualului de rasă, „despre care
nimeni nu poate spune: e un prost!
sau e o forţă! ci numai admirabil
(…), original”. El face „Elogiul
compromiterii”, amintind „despre
confesiuni”, despre „Gândire
minoră şi gânditori prezenţi”, evocă
pe Blasco Ibanez drept „un bărbat
care a voit şi a izbutit să fie un
erou”, se poziţionează „Împotriva
Moldovei” literare, explică
„Sensul nebuniei” se confruntă
cu „Trecutul”, fixsează „Ceasul
tinerilor” şi întreabă interlocutorul
imaginar: „De ce faci filozofule?”,
face „Simple presupuneri”,
reliefează un „Moment nespiritual”
şi încheie cu scrisoarea A face… ca
o „chemare (…) a Binelui”.
Destinul culturii româneşti
încheie primul volum. Eliade,
nemulţumit de anul 1927,
când tinerii nu au reuşit să se
autodepăşească, fiind „mediocri
îngâmfaţi”, iar anul „atât de puţin
eroic” şi consider anul 1928 „anul
nostru”, „Anno Domini”, pentru
că oferă tinerilor posibilitatea de a
duce „o intensă viaţă spirituală”.
Datorită tensiunilor istorice
prelungite (peste cinci secole),
„românii n-au avut norocul unor
adversari spiritualiceşte superiori
sau măcar egali”, şi-au putut păstra
credinţa strămoşească, tradiţiile
spiritual care „erau nu numai
latino-bizantine, ci şi pre-latine,
adică geto-dacice”, rodind doar la
nivelul folcloric.
Pentru a continua „profe-
tismul românesc”, ne vom opri
asupra celui de al doilea volum
de publicistică, inspirat intitulat
România în eternitate, în care
sunt strânse articole din „Vremea”
şi „criterion” dintre anii 1934-1938
şi din „Viaţa literară” (1935-1937),
împărtăşind „sfânta încredere a
lui Eminescu în pagina de ziar
(…), primul veşmânt tipografic al
ideii” (N. Georgescu) pentru a crit-
ica aspru politicianismul românesc
din perioada interbelică şi pen-
tru a pune, în permanenţă, alături,
România şi Europa.
Iubirea marelui savant pentru
România este explicit nuanţată în
articolul România în eternitate
publicat în „Vremea”, anul VIII,
nr. 409, 13 octombrie 1935, p.3:
„Naţionalismul nu e numai iubirea
de morţi şi pământul nostru, ci
este, mai ales, setea de eternitate
a României. Nu iubeşti numai tot
ce-a fost al strămoşilor tăi şi ce
este încă al tău – ci vrei ca acest tot
să fie în eternitate (…), iubire de
eternitate a neamului (…). Numai
prezenţa eternităţii poate depăşi
politica”.
Naţionalismul lui Eliade şi al
generaţiei lui (Mircea Vulcănescu,
C. Noica. E. Cioran) se deosebeşte
de cel paşoptist, haşdeian,
eminescian sau iorghist, deoarece
pledează pentru idea menţinerii
intelectualilor în cultură, departe
de politică, pentru a putea înălţa
„românismul la valoare universală”.
El îndeamnă să „îţi iubeşti ţara”,
crezând în destinul ei sacrificându-
te „în măsura însuşirilor tale măririi
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
şi întăriri ei”, pentru a reabilita
termenii cunoscuţi, corupţi prin
politicianism, care acaparează
energia creatoare românească.
Ca şi Eminescu, Eliade
stigmatizează „ţara lui bacşiş-
bacşiş” (cât de actual!) contrastând
cu cinstea eroismul şi loialitatea
poporului nostru, ca expresia
„cuvântul maselor” menit să pună în
umbră elitele. Realităţi româneşti
evidenţiază faptul că „succesiunea
românească este neîntreruptă”…
Articolul care dă şi titlul
volumului, România în eternitate
defineşte, cum s-a văzut la
începutul studiului volumul al
doilea al Profetismului românesc,
naţionalismul, creaţia ca „sensul
existenţei şi datoria fiecărui om”,
„eternitatea ca axă şi premisă
a naţionalismului”, apoi face o
afirmaţie valabilă permanent:
„Trebuie să iubeşti România cu
frenezie, s-o iubeşti şi să crezi în
ea (…), ca să poţi uita gradul de
descompunere în care am ajuns”
(dinou actual!).
„Fenomenul renaşterii româ-
neşti” este urmărit în Destinuri
româneşti şi exprimă optimismul
autorului în acest neam, care, dacă
a ştiut să creeze în trecut atâtea
forme statale „va şti să resolve
(…) problemele statului românesc
modern”, dacă susţine o „unitate
naţională şi lingvistică împotri-
va celui mai vitreg destin” şi va
avea parte de „nesfârşite cuceriri
spirituale”, pentru a alimenta
„Renaşterea românească”.
Obiectul articolului Mîntuire,
istorie, politică este implicarea
întregului popor în realizarea „pri-
matului istoric”, pentru ca apoi
să prezinte Mai multe feluri de
naţionalişti, criticând pe denigra-
torii lui Eminescu, pentru că a pred-
icat „cel mai îndârjit românism” şi
îşi exprimă îngrijorarea „pentru că
naţionalismul este astăzi calom-
niat”.
Continuare pag. 69
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL 69

Urmare din pag. 68
Miracole din România Mare
arată că „românii au rămas tot cu
şapte inimi în pieptul de aramă”,
iar Cele două Românii surprinde
„depărtarea culturii româneşti
contemporane de Titu Maiorescu”,
pentru a înţelege ceva din „istoria
spiritului european”.
Convorbiri cu Lucian Blaga,
exprimă admiraţia că acesta îşi
pune la punct „sistemul” filosofic
pe care urma să-l dezvolte în cinci
trilogii (a cunoaşterii, culturii, bi-
ologiei, esteticii şi moralei), apoi
o metafizică, dovedind „curajul
creaţiei”. Se accentuează apoi, de-
osebirile dintre cultură şi civilizaţie:
„cultura răspunde existenţei umane
între mister şi revelare, iar civilizaţia
răspunde existenţei întru conservare
şi securitate”. Blaga îi mai vorbeşte
despre Problema morţii, despre
Statul – centrul lumii, despre Des-
tine româneşti ca: revelarea Mis-
terului (crearea culturii), „destinul
României (…) ca destin cultural”,
„omul universal” – altul decât cel
creat de greci sau de renaştere, con-
siderând că „gazetăria este de mare
folos pentru un scriitor”, chiar şi pen-
tru un gânditor, iar „filosofia (…) o
necesitate organic vitală”.
Volumul se încheie cu studiul
Provincia „ratează?”…, fapt
subliniat de o parte a literaturii lui
Sadoveanu (Floare ofilită, Duduia
Margareta) sau a lui Cezar Petrescu
(Oraş patriarhal). Mircea Eliade
consideră nereală această problemă,
pentru că vinovată nu e „provincia”,
ci „substanţa omenească, incapabilă
să reziste şi să creeze un climat
mediocru”. A crea nu înseamnă,
ca a fi specialist, pentru că numai
specialiştii au nevoie de biblioteci,
dar când omul are talent „poate crea
oriunde şi în orice împrejurări”.
„A injecta azurul cerului
românesc în cultura europeană!”
iată profesiunea de credinţă
a marelui roman, care a fost
inegalabilul Micea Eliade, de la
dispariţia căruia se împlinesc
treizeci de ani.
Maria Toma-Damşa
Membru USR

Suntem pentru că aşa trebuie să fim!

- Noi românii -
Ne-am pus mii de întrebări şi ne vom pune în con-
tinuare, atât cât avem de trăit, de ce suntem pe pământ,
de ce suntem oameni, de ce ne-am născut, dacă trebuie
să murim, de ce suferim, de ce ne bucurăm, de ce râdem,
de ce plângem, mii de întrebări, dar... degeaba, nu ne
răspunde nimeni, pământul ne lasă paşii să-l calce, să-l
bătătorească, timpul trece peste noi, ca vântul şi ca gân-
dul, iar cerul ne priveşte zâmbind, el este veşnic fericit.
Răspunsurile sunt deja date, sunt tot la noi, în
sufletul nostru, acolo e cartea cu răspunsuri la toate
întrebările vieţii, dar ce e viaţa?
Noi, oamenii, avem momente de bunătate, nu
suntem întotdeauna rezonabili, nu suntem întotdeauna
milostivi, adesea ne comportăm ilogic, iraţional,
suntem atât de egoişti câteodată, oare de ce?!
Cineva de sus, din ceruri, ne şopteşte să citim în
sufletul nostru şi vom primi răspunsul, apoi ne spune,
cu seninătate, că ne iubeşte şi suntem iertaţi. Ce lucruri
interesante! Şi toate astea se petrec în jurul nostru.
Sunt momente când ne purtăm frumos cu semenii
noştri, iar ei îşi pun mii de întrebări de ce??? Apoi ne mai
şi acuză că avem un motiv ascuns, că... poate urmărim
ceva, jalnic, nu contează, trebuie să trecem peste asta,
trebuie să ne purtăm cum simţim, cum ne învaţă inima.
Veşnica lege a omenirii, atunci când, cu propriile noas-
tre puteri, ajungem să obţinem o carieră de succes, să fim
realizaţi într-un cuvânt, ne vom câştiga mulţi prieteni, pe
de o parte, iar pe de alta, foarte mulţi duşmani „sinceri”, un
lucru trebuie să ştim: noi trebuie să mergem mai departe,
pe acelaşi drum, să lăsăm fruntea descoperită astfel încât
legătura dintre cer şi pământ să se oglindească în ea.
Bunătatea, onestitatea, modestia, este când inima
noastră e deschisă, primitoare şi suntem înzestraţi cu
aceste minunate lucruri, trebuie să ne bucurăm, să
realizăm că Dumnezeu ne-a pus mâna în cap şi, ştiţi
de ce? Pentru că vor fi mulţi, care încearcă să profite,
să râdă de bunătatea noastră, dar noi mergem mai de-
parte, nu contează, vom fi buni şi modeşti întotdeauna,
ăsta-i unul din răspunsuri din inima noastră.
Dacă ai darul, harul de a face ceva frumos, să scrii,
să pictezi, să fii actor, să faci oamenii să zâmbească, să
ajuţi oamenii să trăiască şi să nu primeşti mulţumiri, nu
trebuie să ne mirăm, oamenii sunt ciudaţi, important e
să mergem mai departe, să facem aceleaşi fapte bune, să
construim oricum, chiar dacă a doua zi va fi distrus!...
Ne întrebăm unde e pacea, fericirea? O căutăm în
interiorul nostru şi o vom găsi, facem o baie fierbinte
cu aroma păcii şi a liniştii şi mulţi vor muri de invidie
că nu sunt ca noi, dar, faptul că nu vor să caute îi
face inumani şi au o direcţie necontrolată. Trebuie să
rămânem senini şi fericiţi, ăsta e răspunsul din inimă.
Facem bine, se uită, ajutăm oamenii cu preţul vieţii
noastre, se uită, ce pot să întreb acum căci răspunsul
e clar: nu trebuie să cântărim binele, îl facem şi gata,
întotdeauna. Atunci când ne umplem de bine, în jurul
nostru cresc flori, înverzesc pomii, străluceşte soarele,
totul este feeric şi lumina tainică a universului ne va
străbate trupul, făcându-ne liniştiţi. Ce este mai bun pe
lumea asta decât liniştea și iubirea?
Ing. Maria Rogobete
Topleţ, 2017
 70 CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL

BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ ÎN PERICOL!

Acest avertisment l-am dat cu ani în urmă, pe când trăia regretatul mitropolit Nicolae de Banat. Am fost
ofițer de informații. Știu ce avertizez …
Campania deșartă împotriva preotului Pomohaci este o campanie antiromânească, una împotriva
Bisericii Ortodoxe Române.
În România 2017, totul este sub stăpânirea străină germană și americană, mai puțin Biserica Străbună,
Națională. Se urmărește compromiterea și, lichidarea ei.
Români! Apărați Biserica, stâlpul rezistenței naționale!
N. D. P.

ÎNALT PREASFINŢITUL PĂRINTE ARHIEPISCOP ŞI MITROPOLIT IOAN

Repere biografice
Înalt Preasfinţitul Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit În perioada 1991-1994, a urmat în paralel
Ioan s-a născut la data de 14 noiembrie 1951, în două studii de doctorat la Institutul Biblic din
localitatea Pietrani, judeţul Bihor, fiind al patrulea Ierusalim, unul în studii Biblice, şi altul în
copil al părinţilor săi, Ioan şi Ilca. Egiptologie.
La serbarea Eminescu, Uzdin-Serbia. Maria Rogobete (x) și prietenii ei.
Bărbosul - Vasile Barbu (Uzdin -Serbia). Uniformă - Comandor Nic Popa,
în spate, preotul Gh. Bubă din Topleț (Caraș-Severin)

(x)

Şcoala primară a urmat-o în satul natal Pietrani,
iar gimnaziul l-a urmat în localitatea Pocola, judeţul
Bihor.
A absolvit liceul „Constantin Brâncuş” din
Oradea, promoţia 1971, şi Facultatea de Instalaţii şi
Automatizări din Bucureşti, promoţia 1976.
În anul 1980 a intrat ca vieţuitor la mănăstirea
Lainici, judeţul Gorj.
În anul 1986 a absolvit Seminarul Teologic din
Craiova, iar în anul 1990, Institutul Teologic de grad
universitar din Sibiu.
La 6 august 1990 a fost hirotonit ierodiacon
la Mănăstirea Lainici, iar la 15 august 1990 a fost
hirotonit ieromonah la Mănăstirea Tismana.
Între anii 1990 şi 1994 a fost rânduit stareţ la
Mănăstirii Lainici de IPS Mitropolit Nestor Vornicescu
al Olteniei.
În perioada 1980-1994 a restaurat mai multe
biserici şi mănăstiri (Tismana, Polovraci, Bucovăţ,
Lainici, Crasna), iar cât a fost stareţ la Mănăstirea
Lainici, a zidit o nouă biserică, monumentală, în
incinta mănăstirii, şi un corp de chili.
În anul 1994 a fost hirotesit arhimandrit şi numit
superior al Aşezămintelor Româneşti de la Locurile
Sfinte, unde a fost chemat în ţară pentru ocuparea
funcţiei de Episcop.
Ca un act de dreptate faţă de cei care s-au jertfit de-a
lungul istoriei pentru credinţă şi românism, cu înţeleaptă
chibzuinţă asupra împrejurărilor prezente şi viitoare ale
existenţei drept credincioşilor ortodocşi din judeţele
Harghita şi Covasna, Adunarea Naţională Bisericească,
în şedinţa din 11 ianuarie 1994, a hotărât înfiinţarea
Episcopiei Covasnei şi Harghitei. La 12 iulie 1994,
Colegiul Electoral Bisericesc a ales ca întâistătător al
nou-înfinţatei episcopii, cu sediul la Miercurea Ciuc, în
persoana părintelui arhimandrit Ioan Selejan, Superiorul
Aşezămintelor Româneşti de la Ierusalim şi Iordan.
La 20 iulie 1994, la Mănăstirea „Sfântul Proroc
Ilie” din Topliţa, judeţul Harghita, ctitorie a Patriarhului
Miron Cristea, a primit hirotonia întru arhiereu.
La 25 septembrie 1994, a avut loc la Miercurea
Ciuc, în Catedrala „Sfântul Nicolae”, instalarea
primului Episcop al Covasnei şi Harghitei.
Continuare pag. 71
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
Urmare din pag. 70
Ajuns într-o zonă în care Biserica fusese vitregită
ani îndelungaţi, a înfruntat cu curaj lipsurile materiale
ale parohilor şi credincioşilor.
Cele 165 de şantiere de construcţii, restaurări şi
reparaţii de biserici, mănăstiri şi case parohiale au
fost vizitate de zeci de ori, chiriarhul cunoscând în
amănunte toate problemele legate de aceste lucrări.
Dacă la venirea sa în eparhia nou-înfiinţată
funcţionau doar două mănăstiri, astăzi eparhia are alte
opt mănăstiri şi schituri.
A acordat atenţie reparării, restaurării şi construiri
unor noi biserici şi mănăstiri, şcolarizării unor preoţi
MĂNĂSTIREA SFÂNTA ANA
Mănăstirea Sfânta Ana este aşezată în defileul
Dunării, zonă bogată în semne ale creştinătăţii: troiţe,
biserici, mănăstiri, dintre care amintim: Vodiţa, Mraconia
şi Sfânta Ana. Aşezământul monahal este o mănăstire de
maici cu viaţa de obârşie, aflată în apropierea municipiului
Orşova şi are drept hram praznicul Sfintei Ana, mama
Maicii Domnului, prăznuit la data de 25 iulie.
Lăcaşul este aşezat pe coama Dealului Moşului
ce domină oraşul Orşova şi are un istoric aparte, fiind
ctitorită de cunoscutul ziarist şi om politic interbelic
Panfil Şeicaru, care a luptat în zona Orşovei în calitate
de tânăr sublocotenet al Regimentului 17 infanterie în
primul război mondial.
Ceea ce l-a determinat pe Şeicaru să ridice o
mănăstire este o întâmplare petrecută în timpul
războiului, întâmplare care l-a marcat profund. În
toamna anului 1916, chiar pe Dealul Moşului ziaristul
a fost acoperit cu pământ, alături de camaradul său
de arme Petre Găvănescu, de explozia unui obuz în
apropiere. Amândoi au scăpat cu viaţă iar Şeicaru
a făgăduit să ridice în acest loc, atuci când va avea
posibilităţi materiale, o mănăstire în semn de mulţumire
lui Dumnezeu dar şi în memoria tuturor eroilor care
au căzut la datorie pentru România Mare, după cum
nota el însuşi în actul de donaţie a mănăstirii către
Mitropolia Olteniei document notificat la München la
data de 24 martie 1975.
Menţionăm că Panfil Şeicaru este şi cititorul
Monumentului Eroilor de la Mărăşeşti, precum şi
altor monumente închinate victimelor războiului în
Franţa şi Ucraina.
Mănăstirea Sfânta Ana a fost construită între anii
1936 şi 1939, perioadă în care Şeicaru era director
al ziarului Curentul şi deputat în parlamentul
României, şi trebuia să poarte hramul Sfintei Ana
după numele mamei ctitorului său, dar nu a fost
sfinţită după încheierea lucrărilor de construcţie.
71
din zonă, încadrării cu preoţi a tuturor parohiilor,
asigurării unor condiţii decente de locuit pentru
familiile preoţilor şi chiar locuri de muncă pentru
soţiile de preoţi.
Nu au fost uitate învăţământul religios, cultura şi
cercetarea istoriei locale.
În cadrul şedinţei de lucru a Sfântului Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române din 18-19 iunie 2009,
desfăşurată la Reşedinţa Patriarhală, sub preşedenţia
Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Preasfinţitul
Ioan, Episcopul Covasnei şi Harghitei, a fost ridicat la
rangul de Arhiepiscop.
(Redacția)
Episcopul Vasile Lăzărescu, cel care avea să ajungă
mitropolitul Banatului, a refuzat târnosirea pe motiv
că episcopia nu-şi dăduse acordul şi nu sfinţeşte locul
de amplasare a mănăstirii. Gurile rele din zonă spun că
adevăratul motiv al refuzului a fost faptul că anterior, în
lăcaş, cititorul împreună cu mai mulţi prieteni însoţiţi de
femei ar fi chefuit acolo. (Așa este - N.D.P.)
Sfinţirea aşezământului de maici a fost amânată
apoi de izbucnirea celui de al doilea război mondial şi,
ulterior, de schimbarea regimului politic.
După anul 1945 clădirea a devenit tabără şcolară
apoi în lăcaşul bisericesc a funcţionat un restaurant şi
o discotecă, iar chiliile au fost transformate în spaţii
de cazare.
În anul 1990 lăcaşul de cult a fost preluat de
proprietarul de drept, dându-i-se şi menirea pentru care
a fost construit, astfel că abia la data de 2 decembrie
1990, mănăstirea a fost sfinţită de episcopul
Damaschin Severineanu, vicar al Mitropoliei
Olteniei, ajutat de un sobor de preoţi locali.
De menţionat că ridicarea mănăstirii a fost precedată
de construirea prin pădure a unui drum de acces pietruit,
lung de un kilometru şi jumătate numit Drumul Eroilor,
ce urca din central oraşului vechi pe Dealul Moşului. Pe
parcursul său drumul era străjuit de şapte troiţe şi bănci
de popas sculptate din lemn de stejar, în care erau săpate
dedicaţii pentru fiecare regiment care a participat la
luptele de la dealul Alion, pe valea Cernei şi în Orşova în
perioada august-noiembrie 1916. Troiţele s-au deteriorat
treptat, dispărând prin anii 1960.
Complexul monahal iniţial a fost alcătuit dintr-o
biserică de lemn cu elemente de stil tradiţional
românesc şi chili pe ambele părţi, ansamblul având
forma literei U. În ultimul deceniu a fost construită
clopotniţa cu un altar de vară iar în fostul bloc de
alimentaţie publică actualmente funcţionează muzeul
Continuare pag. 72
 72
Urmare din pag. 71
memorial Pamfil Şeicaru, biblioteca, trapeza şi un
atelier de croitorie.
De menţionat că rămăşiţele pământeşti ale
ctitorului au fost aduse în anul 1992 din Germania,
la iniţiativa unui nepot, şi înhumate în cimitirul
MĂNĂSTIREA SFÂNTA ANA, PAMFIL SEICARU ŞI „CRUCEA DE PIATRĂ”
Aşa cum a scris colegul
Gheorghe Mirulescu, de la Orşova,
Mănăstirea Ana n-a fost târnosită,
sfinţită ca lăcaş de cult, nu a acceptat
episcopul Vasile Lăzărescu, viitor
mitropolit de Banat. Mănăstirea
fusese nălţată pe Dealul Moşului
şi după finisare (1939), ctitorul ei,
ziaristul Pamfil Şeicaru, ţinuse să
tragă un chef de pomină cu colegi
şi parlamentari, cu tarafuri şi
cântăreţi faimoşi şi cu dame de lux,
aduse anume din Bucureşti.
Parlamentarul Şeicaru şi
directorul ziarului “Curentul”
şi fondatorul revistei legionare
“Gândirea” era arhicunoscut
în patru zări, din Satu-Mare la
Bucureşti, din Bucureşti până în
Bucovina, unde gestiona revista cu
acelaşi nume. Avocat de meserie
ştia, ca nimeni altul, să scoată
banul şi din piatră seacă! Circula pe
seama lui Şeicaru butada “Şantajul
şi etajul”.
Pamfil Şeicaru s-a dus la
“Crucea de Piatră”, stabilimentul
de pe strada “Cuţitul de argint”,
stabiliment – casă, unde veşnic la
intrare ardea un bec roşu ! Şi de la
cuplărai a ales fete, frumoase, una
şi una, tinerele, brune şi blonde, cu
două, trei inele (verigi) în “păpuşă”!
Şeicaru a fost încântat când a aflat
că fetele alese pe “sprânceană” erau
băştinaşe din zona Banatului de
Sud-Vest. Socot imperios necesar
să prezint câteva din aceste fete
de consumaţie, blonde şi brune, cu
temperaturi ridicate.
- Leana Bologa, în biroul
populaţiei şi în Cartea de sănătate
de la Crucea de Piatră, Gheorghe
Elena,18 ani, fiica lui Gheorghe
Gheorghe (meşter zidar), rom, şi
Sfânta Vineri. Ulterior în anul 2005, cu acordul
familiei, rămăşiţele au fost strămutate în pridvorul
de la intrarea în biserica mănăstirii. Propunera
strămutării osemintelor a pornit în scris de la prof.
C.J. Petroi.
al Ghizelei (unguroaică), soră de
mamă cu Gheorghe Barta, viitor
mare fotbalist la Dinamo Bucureşti.
Lena era din Mehadia, o blondă
picturală, mai ceva decât celebra
actriţă Alida Valy, cu care semăna!;
- Ana Musteţiu, 20 de ani,
din Mehadia, brunetă, cu părul cozi
pe spate, de păreau două năpârci.
Semăna cu Sofia Loren, artista
italiană. Făcea parte dintr-o familie
cu mai mulţi copii, muncitori la
pădure, la fasonat lemn de foc şi lemn
de doagă. Avea o rudă “Matrozu”
căpitan de vas la Constanţa, rudă,
soră cu Anca Dobre din Petnic
(Caraș), care va gătea masa de prânz
a lui Carol al II-lea.
- Ana Mircea, 22 ani,
şatenă, din Mehadia, soră cu Pera
Mircea, mecanic pe trenul regal,
întâiul mecanic de locomotivă din
Mehadia, poate şi din Banat. Ea,
Ana Mircea, avea nişte ochi cu care
putea să strice două logodne pe zi!
Foc şi pară, undeva…
- Florica Radu şi sora sa
Nuşa Radu, ambele din Orşova,
prima şatenă a doua blondă şi
de-o frumuseţe picturală, păreau
“siameze”, dar aveau 18-20 de
ani! acestea au fost fetele la cheful
organizat de Panfil Şeicaru, la
Mănăstirea Ana.
Nu ar fi zis nimeni nimic, dacă
ar fi fost o masă “tovărăşească”,
cum făceau comuniştii români, cu de
toate cele, inclusive sex, dar cu sexul
pe întuneric şi fără zgomot, pentru
că gurile rele trăncănesc: “Sursa
informează…”. La cheful de la Sfânta
Mănăstire Ana, la miezul nopţii, cele
cinci fete au jucat goale-goluţe pe
masă, iar cheflii, în frunte cu Pamfil,
au destupat sticlele cu şampanie
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
GHEORGHE MIRULESCU
franţuzească şi turnau şampanie între
ţâţele fetelor, iar băutorul stătea cu
gura jos, la “triunghiul isoscel” şi
sugea berea printre floci încât flocii
le rămâneau între dinţi.
Presupun că onor cititorii se
întreabă pe bune: cum au ajuns
curvele acestea de la Mehadia şi
Orşova în Bucureşti?! Nu erau
altele prin Bucureşti, Craiova şi
Constanţa ? Fetele de la Mehadia
şi cele de la Orşova au ajuns la
“Crucea de piatră” cu pile şi piluţe,
cu recomandări şi garanţii.
În perioada interbelică în
Mehadia a existat un ţigan de
mătasă, pe nume NISTOR LUPU,
violinist şi ţambalist de clasă. A
cântat pretutindeni prin Banat, dar
şi prin localurile din Bucureşti.
După Primul Război Mondial,
după criza economică, Nistor
Lupu a fost invitat să concerteze
în America, Philadelphia. A stat
în America atât cât permitea viza
turistică americană: şase luni! În
timpul acesta s-a umplut de dolari.
Nistor Lupu s-a întors din
America cu dolari, dar şi căsătorit
cu miss Fronea, pianistă, cu care
s-a stabilit în Bucureşti, unde avea
el, Nistor Lupu, contractele la
marile localuri.
Nistor Lupu avea la Mehadia,
pe sora sa, Paraschiva Străchinescu,
peste 30 de ani, săracă, culegătoare
de fragi, zmeură şi mure, în sezon.
În rest lucra cu ziua la bogătanii
Mehadiei: Căpușă, Boată, Feneşan,
Chiticeanu, Popescu, diriginte la
poştă, popa Colojoară, Trapcea
şi alţii. Iarna făcea foamete! Îi
trimitea fratele Lupu când şi când.
S-a rugat de fratele ei să o ducă
Continuare pag. 73
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
Urmare din pag. 72
la Bucureşti, să facă curăţenie
pe la domni şi doamne. Şi Lupu
a dus-o. Chiva Paraschivescu a
ajuns la “Crucea de Piatră”, local
vizitat odinioară de Nistor Lupu…
Patroana de la “Crucea de Piatră”,
a angajat-o de probă, apoi definitiv.
Nu ca şi curvă, ci ca femeie de
serviciu, Chiva avea la 35 de ani, se
simţea bătrână ca să facă un efort,
să ţină piept la zece handrălăi pe zi,
la unul, doi poate la trei se angaja,
dar, la mai mulţi, ba. Ca femeie
de serviciu a fost foarte bună. În
Crucea de Piatră, erau nevoie
de: prosoape, cearceafuri, lighene
dezinfectate, curate, apoi trebăluia
şi pe la bucătărie că ajunsese să fie
iubită de toate curvele, cu patroana
în frunte. După un an şi mai bine,
s-a întors în Mehadia cu cercei bob
de cireaşă la urechi, cu inele babane
pe fiecare deget, cu pălărie pe cap în
loc de basma şi multe altele. Fetele
de la Mehadia au contactat-o şi ea,
Chiva-Paraschiva, a pus o vorbă
bună, o recomandare şi o garanţie
că sunt fete de caracter, nu ciripesc,
nu dau cu laba… Şi aşa au ajuns
fetele de la Mehadia în Crucea
de Piatră. Ana Musteţea de la
Mehadia, prietenă cu Florica Radu,
de la Orşova, a garantat pentru ea şi
pentru sora sa şi au ajuns faimoase
în Crucea de Piatră.
ORŞOVA, MON AMOUR…
Istoria a ţinut până la finele lui
1948, când s-a lichidat Crucea de
Piatră. Acum finalul celor cinci fete:
- Paraschiva Străchinescu
de la nr. 388 – Mehadia – a revenit
acasă cu un camion doldora de
mobilă, lenjerie, cristaluri şi
porţelanuri şi altele mărunțele.
- Ana Mircea s-a stabilit în
Orşova, s-a angajat muncitoare la
Fabrica Iandera, mai târziu Ţesătoria
Cazanele, unde se va califica şi prin
1960 lucra la şase războaie, fruntaşă-
stahanovistă. Va locui pe str. Dunării
47, va avea relaţii sexuale cu un
ţigan de mătasă: pe nume Neamţu,
de la Feneş, revizor contabil pentru
Raionul Orşova. Va face un fecior cu
el, feciorul va ajunge inginer, apoi
subprefect şi prefect, după noiembrie
1989, la Ploieşti sau Piteşti.
- Leana Bologa se va căsători
în Bucureşti, cu unul ce vindea
la Talcioc ace, brice şi carice. Va
rămâne văduvă şi va fi prezentă
la Mehadia la nedeie, dansând cu
autorul acestor stihuri nevinovate.
Avea circa 50 de ani, dar arăta la 35
de ani, umbla cu părul blond împletit
în coade şi mirosea a parfum ce
invita la sex ! A murit în Bucureşti,
dar a lăsat cu gură de moarte să fie
înmormântată la Mehadia.
- Florica Radu s-a căsătorit
cu Radu Dumitru din Mehadia, nu
a vrut copii, a lucrat în comerţ. Ea
Iarna la Orșova Veche
Pictură de C. Milițescu
73
și soțul, Mitru, au avut în primire
un birt la gară, în casa învăţătorului
Băcilă, apoi la “Calul alb”, o vreme
la SAM la pădure, unde într-o
noapte Mitru Radu a fost bătut
măr de nişte ţapinari, ardeleni, că
“trăgeau” la Florica, cum trage
musca la căcat! Florica şi Mitru
au ieşit la pensie, şi-au cumpărat
casă pe Mala Mică. Florica va
trece la cele veşnice, după anul
2000, îngrijită de o nepoată. Sora
ei frumuseţea de invidiat, după
ultimul act sexual cu un căpitan
de vapor, polonez, s-a căsătorit cu
polonezul şi a plecat într-un orăşel
pe Vistula. Prin 1964-1965, cu puţin
înainte de moarte, a revenit într-o
“Varşava”, cu marinarul, în vizită
la Orşova şi la Mehadia, la sora sa.
Vorbea stricat româneşte, dar îşi
păstra frumuseţea diavolească.
- Ana Musteţiu s-a căsătorit
cu un cizmar bulgar, de la Vinga,
bătrân şi bogat. După 2-3 ani
bulgarul a decedat, i-a rămas ei
averea. A vândut totul şi-a cumpărat
o casă în Timişoara, pe strada
Prayer. Prin 1981 a decedat. La
moartea ei am fost prezent, moarta
era verişoară cu soacra-mea,
Cătărina, şi soacră-mea fusese în
„Campionatul sătesc”, rămăsese
văduvă la 36 ani şi voia bărbat, da
nu voia cu cununie...
N.D. Petnicianu
De la oraşul de la Dunăre au
sosit două numere ale gazetei locale
“Tribuna Seniorilor”, şi odată cu
ele nostalgia anilor de demult, pe
când juneam şi, ceva mai târziu, în
Orşova Veche, Orşova pescarilor,
a docherilor şi minerilor, Orşova
liceenilor de la “Ştefan Plăvăţ”,
eroul clasei muncitoare, luptător
antifascist, băştinaş de la Eselniţa,
din preajma oraşului-portuar la
Dunăre.
Continuare pag. 74
 74
Urmare din pag. 73
“Tribuna Seniorilor” m-a
ajutat să rememorez escapadele
juvenile, studenţeşti, de pe Aleea
Dunării, aleea cu castani, sejururile
la Grădina de Vară “Valurile
Dunării”, să revăd chipurile
ospătarilor, Merlă, Ginu, Deac
şi al muzicanţilor Gogu şi Pupa,
Pupa fusese în orchestra Circului
“Picolini”,un trompetist de elită !
Părăsise circul pentru o ţigancă de
la Jupalnic, una numai ochi, sâni şi
şolduri de piatră, pentru care pupă
era în stare să abandoneze toate
trompetele din lume !...Rememorez
“Joile Tineretului”, reuniunile
tovărăşeşti de la casa de Cultură,
cântecele orchestrei ALION, de
la şantierul Naval, în care cânta
şi colegul de generaţie Boxi, pe
numele Şerban… Dansam până la
ora nouă, uneori zece, seara, cât
era permis, mă luam la întrecere
cu prietenul Ghiocel, calfă croitor
la Cooperativa Cerna, acolo unde
meşterea domnul Armanca.
Revista dvs. este valoroasă
în formă şi în conţinut, frumos
tehnoredactată, cu literă rotundă
şi limbaj intelectual adecvat
şi decent, fraza e curgătoare şi
coerentă. Felicitări.
M-a învăluit nostalgia
lecturând portretele literare,
evocatoare, privind câţiva
orşoveni din “vechea gardă”, mă
refer la domnii: Mihai Cavarnali,
Brânduşoiu şi domnul căpitan
de vapor Tiberiu Cojocariu. Pe
domnul Cojocariu l-am cunoscut
la “Marinarul”, în compania
căpitanului Benea, şef de Port şi
a colonelului Vulpescu, alias Moş
Chiruş. O, tempora! Eu aveam
grijă de fiica domnului Benea,
o purtam de mână să nu cadă în
Dunăre, era în prag de şcoală,
acum Doina Benea e pensionară și
doctor în arheologie.
În ceea ce-l priveşte pe
dl. Cavarnali, domnia sa era o
personalitate, un nume în vechiul
oraş, era un domn, ocrotea pe
nevoiaşi, sora mea Nichescu
Stana era croitoreasă la “Cerna”
şi vorbea în superlative despre
dl. Mihai Cavarnali, tot aşa şi
vărul meu, Tudor Ion, tâmplar,
la Secţia pe “Decebal”, la “Casa
meseriaşilor”.
Am fost spiritual, sedus de
conţinutul eseurilor dedicate in-
telectualilor: Eminescu, Blaga şi
nemuritorul Adrian Păunescu…
Vorbind de aceste nume emblem-
atice, încerc să vă sensibilizez
cu pivire la două personalităţi
ale Orşovei trecute în conul um-
brei, în Oşova actuală. Colon-
elul Ioan Chiriţă, luptător în
armata generalului Drăgălina,
arestat şi schingiuit de unguri,
luptător pentru Unirea Mare,
apoi învăţătorul Traian Henţiu,
exclus din învăţământ de legea
Appony, a refuzat să predea
în limba maghiară copiilor de
români, creatorul Corului de la
Casei meseriaşilor, alt luptător
pentru Marea Unire. În Orşova
veche au existat pro memoria
două străzi: Strada Colonel Ioan
Curiţă, undeva pe lângă fostul
spital de copii, se intersecta cu
străzile Mărăşeşti şi Teiului, şi
str. Traian Henţiu, continuare la
str. Decebal, stradă unde era inter-
natul şcolii, de la ea, încolo, con-
tinua str. Împăratul Traian, până la
ieşirea din oraşul Orşova Veche.
Vă rog faceţi intervenţe la
primăria oraşului pentru a se
reveni la aceste străzi în memoria
a doi orşoveni. Mulţumesc.
În final, amintesc că în tinereţe,
am iniţiat întâiul cenaclu literar
de la Orşova, cu sediul la casa de
Cultură, în toamna lui 1964. Între
membrii fondatori: Pavel Ciobanu,
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
directorul instituţiei, Nicolae
Popa, poet şi pictor, Constantin
Miliţescu, poet şi pictor, N.D.P.,
prozator, publicist, Ion Măgeru,
epigramist, Nistor Dop, publicist,
Sabin Opreanu, poet, Bosneag,
un tânăr muncitor, elev seralist,
foarte talentat, orşovean, poet etc.
Dacă interesează aş reveni cu un
eseu despre Cenaclul “Eftimie
Murgu”de la Orşova.
N. D. PETNICEANU
„…Dacă oamenii, acei oameni
mărginiţi de dorul ucigaş de
mărire, ar fi consacrat pentru ştiinţă
a zecea, a suta parte, ba chiar a mia
parte din puterile lor intelectuale
şi materiale pe care le-a azvârlit
în prăpastiea războiului, atunci
lumea ar fi astăzi cu totul alta decât
lumea hrăpăreaţă şi crâncenă de
astăzi…”
Sminteala şi prostia sunt
atât de răspândite astăzi printre
oameni încât aceştia lucrează ca
şi când n-ar cunoaşte nicidecum
rolul civilizaţiei. Ca să dovedim
aceasta să nu luăm decât starea
lucrurilor din jurul nostru. Suntem,
cât de puternic, înconjuraţi de
munţi, care poartă pe ei codri de
veacuri, iar în măruntaiele lor, o
bogăţie nemărginită de minerale.
Vorba poetului: “Munţii noştri
aur poartă noi cerşim din poartă-n
poartă!” Tot aşa şi-n administraţie
şi în politică, în orice ramură
de activitate nu ne cunoaştem
puterile, şi nu le folosim spre
binele nostru, dar ne tânguim şi
plângeau ca babele!”
Prof. TRAIAN ŢĂRANU
(Articole de ziar în „Glasul
Dunării”, ziar apărut la Orşova
interbelică)
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL 75

JUDECĂTORUL
Unor judecători și avocați cu vile în Băile Herculane ...
Imaginați-vă oborul, curtea unui gospodar de la
sat, unul cu ograda plină de orătănii, una mai frumoasă
decât alta, într-o zi cu soare și cu cer senin. În mijlocul
păsărilor un păun cu penaj bogat și colorat. Păunul
se înfoaie în pene și se preumblă printre orătănii,
ca un mareşal de curte regală! Păsăretul îl privea cu
admiraţie. Păunul era, frumuseţea întruchipată!
Curtea, oborul sau vorețul în graiul bănăţenilor,
era împrejmuită cu un gard din nuiele, cu pari din loc
în loc. În fiecare par, gospodina, muierea casei, pusese
câte-o oala spartă, după zacon, ca relele să se spele, iar
cele bune să se adune! Cu pripa-n sân, gazda uitase să
pună o asemenea oala într-un par. În capul parului acela
zbârr! se aşeza o cioară, mare, bătrâna și neagră tăciune.
Bătu din aripi și privi înnegurata la păun, ce-și vedea de
preumblarea lui în admiraţia orătănilor. Cioara roasă de
invidie se roti în capul părului și grăi inciudurată:
- Faci pe frumosul, Păunule? ! Geaba te înfoi în
pene, nu ești mai frumos decât mine, zise cioara și
umblă în poşeta, scoase o oglinjoară și un ruj și se privi
în ea, umblând cu rujul peste cioc. Păunul se prefăcuse
ca nu aude vorbele cioarei, tăcut își vedea de plimbarea
sa. Cioara puse oglinda și rujul la locul lor și sărind de
pe un picior pe celalalt se oțări din nou :
- Poți, Păunule, sa te înfoiești cât vrei, tot eu mis
mai frumoasă și mai arătoasă. Ciora reuşise sa-1 scoată
din ale lui. Păunul vorbi calm :
- Nu mă pun cu tine, urâţenia pământului!...
- Eu urată?! Facem pariu?
- Facem grai, indiferent, Păunul.
- Pe ce punem pariu ?
- Pe ce vrei tu, pocitanio!
- Pe un ochi? facu cioara.
- Pe un ochi, răspunse Păunul, sigur pe frumuseţea
sa divina.
Cioara zbarrr! in spatele porcului și începu sa-l
ciugulească în spinare. Ciugulea din ce în ce mai
repejor și tot așa grăia:
- Nu-i asa, Mărite, ca eu sunt mai frumoasă și mai
drăgăstosă?
Porcul se trânti într-o rână și cu burta la soare
privea mirat la cioară. Păunul interveni:
- Mărite Domn, pui la îndoială frumuseţea mea?
Porcul nu răspunse. Cioara reveni cu scărpinatul ei :
- Nu-i așa că eu mis mai frumoasă și mai
drăgăstoasă? Porcul de plăcere se lungi și se răsuci
pe partea cealaltă. Ciora continua cu ciugulitul și cu
scărpinatul.
- Spune, Merite, cine e mai frumos dintre noi doi ?
- Ah, ce bine e și ce bine mă simt ...Tu, Cioară, ești
mai frumoasă...
În clipa acea cioara zbârrr ! și țac-pac scoase cu
ghearele un ochi Păunului.
Păunul văzând atârta nedreptate în Curtea sa,
ieși din ogradă și plecă în lume, unde văzu cu un
ochi. Și merse și merse până ajunse departe în
asfinţit de soare. Întâlni în cale un bătrân alb din
cap și până în picioare, cu o barba până-n pământ
și cu o croșne de lemne în cârcă. Bătrânul se
opri locului si-l privi admirativ pe Păun. Își trase
sufletul și vorbi:
-Vai, vai! Ce Păun frumos! Păcat ca e chior!
-Nu-mi pare rau, taicule ca mis chior. Îmi pare
rău ca m-a judecat un porc!...
Ştefan Magrin
Mehadia, august 2017

ERATĂ CU SCUZE
În revista „Muntele” nr. 1, pagina 26, a apărut eseul „pirat”Ritualul onorific al vieții în arta ca iluzie,
care din greșală a fost atribuit domnului Al. F. Țene de la Cluj. Precizăm: eseul nu fusese semnat, nu știm cui
aparține! S-a nimerit între lucrările literare ale domnului Țene. Primiți scuzele de rigoare.
N. D. P.

Haremul de la televiziune
Postul de televiziune „Kanal zisă „jumătatea”, bărbaţi-femei,
D”, afirmativ turcesc, are emisi- femei-bărbaţi.
unea erotică „Te vreau lângă mine” S-a constituit zisă „Casa de
de luni şi până sâmbătă, luni la ora lângă mine”, cu circa patru încăperi
13,00, semnată la ora 16,00. plus anexe, confort sporit, inclusiv
Se prezintă tinerii şi vârstnici piscină. Cei care ajung la „mica
ce doresc să-şi găsească perechea, înţelegere erotică” se duc perechi-
perechi în „Casă”, unde au casă,
masă şi sex gratuit la discreţie,
timp nelimitat!
În această „casă” (cuib de
nebunii!…) se consumă fapte
imorale, cvasiimorale sub ochii
Continuare pag. 76
 76 CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL

Urmare din pag. 75
organizatorilor şi în faţa întregii
ţări! Redăm câteva exemple con-
cludente.
- Intră în „casă” o tânără, Io-
ana, circa 18 ani, virgină. Îndată o
alege un bărbat la circa 45 ani, mil-
ionar. Trăieşte cu ea, o batjocoreşte
şi în final o abandonează pentru o
altă femeie, ce intrase în „casă” şi
ea cu un domn în etate, Victor.
- Victor şi milionarul sar la
bătaie, gata gata milionarul să fie
sugrumat de Victor. Rog. Filmul…
- Intră în „casă”, Ina, o
moldoveancă din Chişinău, intră
cu un tânăr, trăieşte cu acesta, îl
abandonează pentru un altul mai
chipeş, a se înţelege mai mascul, îl
lasă şi pe acesta şi îl seduce pe al
treilea. În final e gata să plece cu
un bătrân, plin de bani. Ce părere
aveţi? Rog filmul...
- Un tânăr, Marius, intră în
„casă” cu o tânără, Raluca, promi-
siuni, trai pe vătrai, o abandonează
după o lună de zile, şi se combină
cu Corina, mai sexi…
- Când tinerii şi vârtnicii nu
au loc în cameră, ziua în amiaza
mare, se duc în podul casei şi fac
sex! Mai ceva decât în „Casa de
piatră”. Oare ce spun adolescenţii
noştrii? Cum îi formăm?
Aceste manifestări imorale
au fost semnalate la Ministerul
Culturii, al Educaţiei, la Comisia
Culturală de la Parlament şi în
final semnalat şi Postul Naţional de
Televiziune pentru a se intervene
la factorii decizionali. Niciun
răspuns! Nici o măsură! De unde
se vede că societatea este imorală
prin esenţa ei, ideologic imorală!
Până pe ultima treapta a Puterii!
Imortalitatea continuă.
T. Ostris

Sf. Petru și Pavel LUI Luca Novac

Iunie 2017, poeme de dr. Dănilă Surulescu Prin torogoata lui Novac,
Doina, lacrimile-şi plânge,
Care-n perlă se prefac,
Lui Pătru Mantu Şi din suflet cântu-i curge.

În dimineaţa asta mă voi duce, Când joci doina lui Novac,

La Bolvaşniţa s-ajung acum, Din picioare-ţi ies scântei,
Lângă a Mantului cruce, Paşii-n artă se prefac
Unde coroane de flori i se pun. Jucând bănăţenii mei.

Şi-apoi, cinstindu-i memoria acestui haiduc, Nimeni nu este-nzestrat,

Se dezveleşte lui ridicată, Cu atâtea doine-n suflet,
Ca fiind eroul, căruia omagii i se aduc Ca Novac de talentat
Pentru ca uitarea peste le, să nu fie lăsată. Transformându-le în sunet.

Urmaşii, de el aminte să-şi aducă, Torogoata lui de aur,

Că viaţa şi-a dat-o pentru înaintaşii lor, Inima ţi-o modelează,
Şi generaţiile viitoare, memoria să i-o aducă, Ca-n creaţia unui faur,
Că a plătit cu viaţa, pentru dreptatea acestui popor. Viaţa ţi-o innobilează.

Şi-acum,prin crucea lui ridicată, Novac Luca unic este,

Neamul i-aduce o meritată recunoştinţă, Prin talentul lui enorm,
Stergând uitarea peste faptele lui asezată, El rămâne-va-n poveste,
Prin gestul de-acum, de onoare şi bună cuviinţă. Să-l ascult, aş vrea şi-n somn.

Placa lui Novac

Artisul Traian Barbu, din Oţelu-Roşu, solist de muzică populară şi scriitorul N.D. Petniceanu au realizat
placa aniversară Luca Novac (76 ani), în semn de recunoştinţă pentru activitatea artistică a TARAGOTULUI
DE AUR. Placa a fost sfințită de preotul Horea Țâru. Prezent avocatul Ion Ionescu.
Redacţia.
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
Haiducul Pătru MantU
Medalion cultural
La Bolvaşniţa - Caraș-Severin
Haiducul Pătru Mantu
La iniţiativa scriitorului Nicolae Danciu Petniceanu,
preşedintele societăţii „Sorin Titel” din Banat, a avut loc
în comuna Bolvaşniţa, în ziua de joi 29 iunie 2017, de Sf.
Apostoli Petru şi Pavel, o manifestare culturală inedită,
închinată haiducului Pătru Mantu.
Bolvaşniţa, această vatră străbună, aşezată pe
malul stâng al râului cu acelaşi nume, într-un peisaj cu
deschidere spre muntele Ţarcu, am trăit clipe de mare
înălţare sufletească.
Emblematic pentru Bolvaşniţa este şi numele
haiducului Pătru Mantu, un haiduc autentic, un
haiduc de legendă, în jurul căruia s-au ţesut mai multe
istorioare pozitive dar şi negative.
Manifestarea a început cu Sfânta Liturghie, după care
la ora 12,00, s-a oficiat slujba parastasului de către un sobor
de preoţi alcătuiţi din: pr. Lazăr Suciu- paroh, pr. Ion Lupa-
Valea Timişului, prof. Gheorghe Românu-Caransebeş.
După parastas, pr. paroh Lazăr Suciu a prezentat o
scurtă biografie a haiducului Turnea Petru (zis Mantu),
RESTITUIRE
Dialog cu scriitorul Alexander Tietz,
întâiul culegător de folclor muncitoresc din cultura română
„Folclorul muncitoresc pasiunea mea de-o viaţă”
Bio-Bibliografie - Tatăl, Iosef Tietz, a fost un
ALEXANDER TIETZ, născut valoros pedagog bănăţean, descen-
la 9 ianuarie 1898 –Reşiţa, decedat dent al unei vechi familii de învăţă-
la 10 iunie 1978 –Reşiţa. tori de la 1500.
77
născut la 27 februarie 1893, din părinţi Petru şi Maria
țărani săraci, ca primul născut al familiei de la nr. 66. Au
fost prezentate documente şi s-a arătat contextul istoric
al acelor ani, când la Bolvaşniţa au murit pe front şi în
primul război mondial 50 de tineri, iar în anul 1918 au
murit 55 de persoane de tuberculoză şi morbul spaniol,
majoritatea copii şi tineri. Istoria s-a scris atunci cu
sânge şi cu lacrimi, cu sângele vărsat pe câmpurile de
luptă şi cu lacrimile părinţilor, văduvelor şi a copiilor
orfani rămaşi acasă.
Sărăcia, foametea, diferenţa dintre cei bogaţi
şi săraci, abuzurile făcute de jandarmii ungureşti,
apoi de cei români, au dus pe tânărul Pătru Mantu
la haiducie împreună cu alţi tineri (vezi biografia din
nr. trecut).
Au mai ţinut alocuţiuni scriitorul Nicolae Danciu
Petniceanu, iniţiatorul evenimentului şi autorul scenariului
„Mantu”, doamna Gabriela Şerban, director la Biblioteca
„Tata Oancea”, din Bocşa, d-l profesor Gheorghe Rancu
Bodrog, redactor şef al revistei „Almăjul”, alcărui număr
pe iunie 2017 a fost dedicat în întregime haiducului Pătru
Mantu şi alţii.
Din judeţul Mehedinţi, de la Drobeta Turnu Severin,
a venit scriitorul Victor Rusu cu o nouă carte „Haiducul
Pătru Mantu” în folclorul poetic, legende şi mărturii.
A doua parte a evenimentului s-a desfăşurat la
mormântul jaiducului din cimitirul parohial, unde domnul
primar Petru Mihăilescu a dezvelit crucea mormântului
(ridicată de domnul Nicolae Danciu Petniceanu), sfinţită
de acelaşi sobor de preoţi.
După 93 de ani de la moarte, prin grija domnului
Nicolae Danciu Petniceanu, a domnului primar Petru
Mihăilescu şi a pr. Lazăr Suciu, a avut loc acest act
cultural-spiritual închinat haiducului Pătru Mantu.
D-l primar a mulţumit tuturor participanţilor, iar
cântăreţii Iosif Păşcuţă, Traian Barbu şi Florica Franţ,
au interpretat cântece şi balade ale Mantului.
Manifestarea s-a încheiat cu o masă festivă la
Căminul Cultural.
Pr. ic. Lazăr Suciu, Bolvaşniţa
- Mama este descendentă a
ilustrei familii Daiconvici Loga.
Continuare pag. 78
 78
Urmare din pag. 77
- Şcoala primară la Reşi-
ţa; gimnaziul la Timişoara (1908-
19016);
- Studii de germanistică în-
cepute la Cluj şi desăvârşite la Bu-
dapesta;
- Din 1920 este cadru didac-
tic la Reşiţa – predă germană, fran-
ceză, engleză, rusă şi latină;
- Activitatea lui didactică
numără peste 40 de ani;
- Realizează călătorii de stu-
dii în Austria, Germania, Italia.
- Întreaga sa activitate şi-a
pus-o în slujba comunităţii pe care
a slujit-o cu o infinită dragoste şi cu
un aplicat devotament.
- Este editorul vreme de mai
mulţi ani a publicaţiei „Reschitzaer
Zeitung” (1897);
- Pionier în turism, organi-
zează numeroase excursii în îm-
prejurimi;
- Ţine prelegeri în diferite
domenii –în gimnaziul Reşiţa;
- Este instructor al unor for-
maţii de amatori, cu care pune în
scenă mici opere, operete şi reali-
zează concerte – cele mai mari suc-
cese repetându-le cu „Bastien und
Bastienne” de Mozart şi „Lumpa-
ziva-gabundus” de Nestory;
- Este autorul al unei grama-
tici latine ilustrate;
- Neobosit culegător de fol-
clor din spaţiul Banatului mon-
tanistic, investighează mediile
lucrătorilor forestieri (în deosebi
cărbunari), mineri şi acela al mun-
citorilor din uzinele reşiţene, caie-
tele sale conţinând peste 1000 de
poveşti, basme, texte de cântece li-
rice, culese din zeci de localităţi, de
la informatori români, germani,
slovaci, craşoveni, sârbi, italieni
chiar. Primele culegeri au fost reali-
zate în jurul Văliugului şi al Aninei,
mai târziu lărgindu-şi aria de inves-
tigaţie spre Gărâna, coborând apoi la
Caraşova. Ultimele investigaţii le-a
făcut la Reşiţa, printre bătrânii lucră-
Prof. Alexander Tietz
tori ai uzinelor, aşa cum mărturiseşte
Ion Crişan („Folclorul muncitoresc
– pasiunea mea de o viaţă”- dialog
cu scriitorul Alexander Tietz. În
Caraş-Severinul nr. 4, aug. 1973,
p. 13);
- Debutează publicistic în
„Reşiţa” lui George C. Bogdan,
în 1939, cu o serie de 13 articole
„despre folclorul caraş-severinean,
frumuseţea peisajului montan şi
obiceiuri” apărute sub genericul
„Crăişori din sălaşul meu”;
- După război publică în
presa locală, în revista „Neue Li-
teratur”, „Neuer Weg” şi „Drapelul
roşu”, „Volk und Kultur”, „Ori-
zont” etc. precum şi presa din Aus-
tria şi Germania;
- Debutul în volumul (Le-
gende şi poveşti din Munţii
Banatului, Bucureşti, 1956), este
foarte bine primit atât public cât
şi de specialişti şi de presă. „Am
primit numeroase scrisori de la fol-
clorişti din R.D.G. şi R.F.G. dintre
care aş aminti pe eruditul dr. Ioha-
nnes Kűnzig de la universitatea din
Freiburg, care m-a vizitat acasă, în
anul 1971, prof. dr. Ingeborg We-
ber-Kellerman din Marburg (Insti-
tutul pentru cercetarea etnografică
dr. Anton Petri din Müldorf - Mös-
sling, pe folcloristul maghiar Fa-
ragó Jósef, ca şi pe Vera şi Klaus
Küchnmeister din Berlin. Aprecie-
rile sunt unanime în ceea ce priveş-
te bogăţia motivelor, originalitatea
şi stilul lor, originalitatea întrepă-
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
trunderilor interferenţelor folclo-
rului muncitoresc cu cel ţărănesc,
vechimea izvoarelor, valoarea de
document social a multor poveşti şi
istorii incluse în cărţile mele şi mai
ales în volumul În văi, unde fu-
megă coşul, apărut în urmă cu şase
ani (1967 – n.n., T.C.). M-a bucurat
mult o apreciere pozitivă din par-
tea renumitei reviste de specialitate
„Deutsches Jahrbuch für Volkskun-
de”, anuarul pe 1959 al Academiei
Germane de Ştiinţe din Berlin”.
Interesul faţă de activitatea lui
Alexander Tietz este manifestat şi
în spaţiul românesc. „Institutul de
etnologie şi folclor al Academiei”
cercetându-i cu atenţie cărţile şi
avăzându-le apariţia; Cercul ştiinţi-
fic de folclor al Universităţii din Ti-
mişoara precum şi alte instituţii nu
în ultimul rând, interesându-se de
manuscrisele sale cuprinzînd texte
inedite din folclorul muncitoresc.
Despre ultima carte a lui Alexan-
der Tietz (Märchen und Sagen aus
dem Banater Bergland = Poveşti
şi legende din ţinutul muntos al
Banatului, Kriterion, 1974) speci-
alistul german Anton Petri va afirma
că este „cea mai completă culegere a
materialului folcloristic dintr-un pei-
saj dunărean”. De asemenea marele
folclorist Johannes Künzig va recu-
noaşte valoarea acestei cărţi apreci-
ind-o ca pe un „unicat” în domeniu.
Ca semn al preţuirii, de care
se bucură în spaţiul românesc, Za-
haria Stancu, preşedintele Uniunii
Scriitorilor la acea dată, îl felicită
personal într-o scisoare trimisă cu
prilejul împlinirii vârstei de 75 de
ani, pe cel care între altele este şi
membru al amintitei uniuni.
- Lasă în manuscris „me-
ditaţii filozofice”, „rod al lecturii
şi aprofundării unei pleiade de fi-
lozofi, între care îl aşez pe Lucian
Blaga”.
Se stinge din viaţă la 10 iunie
1978, la Reşiţa, ca urmare a unui
accident de circulaţie.
Continuare pag. 79
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
Urmare din pag. 78
Vârsta senectuţii este şi aceea
a bilanţului unei vieţi, a meditaţi-
ei asupra rostului său pe lume, a
moştenirii pe care o lăsăm durată
în lucruri sau idei. Şi, gândindu-
mă la cei 75 de ani a lui Alexander
Tietz împliniţi la începutul acestui
an, pot spune că el a făcut mult,
enorm de mult pentru cunoaşterea
şi scoaterea la lumină a tezaurului
sufletesc al poporului. Încă din
tinereţe, imediat după primul
război mondial, în anii de pionie-
rat la catedră, Alexander Tietz a
colindat munţii şi pădurile din
Caraş-Severin, adunând cu ne-
obosită trudă şi pasiune comori
ale folclorului muncitoresc. Ro-
dul acestei prestigioase activităţi îl
constituie cele trei volume apărute
până acum - „Sagen und Marchen
aus den Banater Bergen” (Poveşti
şi basme din Munţii Banatului);
(„Das Zauberbründl” (Izvorul fer-
mecat), şi „Wo in den Tälern die
Schlote Rauchen” (În văi unde fu-
megă coşurile), cuprinzând aproa-
pe 500 de piese. O constantă a pre-
ocupărilor folcloristului reşiţean
este atenţia acordată genului epic,
explorând, de-a lungul a peste trei
decenii, mediul lucrătorilor de pă-
dure (îndeosebi cărbunari), mediul
mineresc şi pe acela al muncitori-
lor din uzinele reşiţene. Caietele
sale cu scris ordonat, îngălbenite
de vreme, conţinând peste 1000
de poveşti, basme, balade, texte de
cântece lirice, din zeci de localităţi,
culese fiind de la informatori ro-
mâni, germani, slovaci, craşoveni.
Din paginile sale se desprind, cu
un aspru realism, viaţa din trecut a
muncitorilor şi ţăranilor exploataţi,
întâmplări şi evenimente istorice,
obiceiuri şi tradiţii, alcătuind în
totalitatea lor un autentic corpus
al folclorului muncitoresc în ju-
deţul nostru.
Activitatea sa publicistică, scri-
erile risipite în paginile multor pu-
blicaţii din Reşiţa, Cluj, Bucureşti
– rezultat al peregrinărilor sale prin
sate şi oraşe – iau atras aprecieri
deosebite din partea unor folclorişti
de renume din ţară şi străinătate.
Alexander Tietz fiind astăzi mem-
bru titular al Uniunii Scriitorilor
din republica Socialistă România.
Pentru a face cunoscută cititorilor
noştri strădania sa de a dezvolta
bogăţia folcloristică română, i-am
solicitat lui Alexander Tietz un in-
terviu.
- Când şi cum a apărut in-
teresul pentru folclor?
- Tânăr profesor la o şcoală
din Reşiţa prin anii 1921-1922, am
început să colind munţii. Am îndră-
git natura de copil, aşa că excursi-
ile făcute în zonele pitoreşti ale ju-
deţului au însemnat împlinirea unui
vis. Uneori, când ne apuca furtuna,
ploaia, ne adăposteam pe la colibe-
le forestierilor ori ale cărbunarilor,
ascultând istorisiri din vechime sau
poveşti moştenite din moşi-stră-
moşi.
- Unde aţi făcut primele
culegeri?
- În jurul Văliugului, al Ani-
nei, iar mai târziu am lărgit aria
şi mai departe înspre Gărâna, co-
borând apoi la Caraşova. Ultimele
investigaţii le-am făcut la Reşiţa
printre bătrânii lucrători ai uzinelor.
- Ce va impresionat cel
mai mult?
- Am observant că există o
foarte bogată tradiţie în creaţia
epică la muncitorii din pădure,
la mineri şi chiar la muncitorii
din fabrică. Stand de veghe lângă
cuptorul de mangal, cărbunarii îşi
povesteau întâmplările proprii dar
şi basme transmise din generaţie în
generaţie. În asemenea nopţi lungi
înfloresc basmele. Cel mai mult
m-a impresionat darul de a povesti,
bogăţia motivelor.
- Vă amintiţi de informa-
torii care v-au furnizat cele mai
interesante piese?
- Da, pe pânza amintirilor îmi
răsare imaginea bătrânei Iohana Val-
79
entin din Văliug, ale cărei frumoase
basme (în număr de aproape 100) le
recitesc şi astăzi cu emoţie. De fapt,
ea alcătuia împreună cu fraţii ei,
Franz Wirtz şi Karl Wirtz, o veritabilă
familie de povestitori, cărora le da-
torez multe din piesele mele valoro-
ase. Îmi amintesc cu nespusă plăcere
şi de alţi mulţi informatori, dar aş cita
aici, doar pe câţiva dintre ei: ţăranul
Ion Trifu din Şopotu Nou, minerul
Iohann Ziegler din Anina, lucrătorul
de pădure Manole Scherilla şi mun-
citorii Josef Leitbeg şi Josef Marx
din Reşiţa. Sunt însă şi alţii: sârbi,
craşoveni, italieni chiar, germani şi
români, de la care am auzit şi tran-
scris în caiete poveşti şi basme care
aşteaptă lumina tiparului.
- Când aţi publicat prima
oară şi unde?
- În anul 1939, publicistul
George C. Bogdan, care scotea
gazeta „Reşiţa”, mi-a solicitat co-
laborarea, ştiind de preocupările
mele folcloristice. Sub genericul
„Scrisori din sălaşul meu”, am
publicat 13 articole despre folclo-
rul caraş-severinean, frumuseţea
peisajului montan şi obiceiuri.
- Dar adevărata consacrare?
- În anii socialismului biruit-
or. La început am publicat în presa
locală, în revista „Neue Literatur”,
apoi în ziare „Neuer Weg”, şi „Dra-
pelul Roşu”. Cel mai important pas
l-am făcut în 1956, când – după o
aşteptare ceva mai lungă, e drept –
am publicat primul volum în fosta
Editură a tineretului, intitulat,
după cum am mai spus, „Poveşti şi
basme din Munţii Banatului”.
- Cum au fost primite căr-
ţile Dvs. ?
- Cu deosebit interes atât din
partea publicului (toate volumele
epuizându-se într-un timp record) cât
şi din partea specialiştilor şi a presei.
Am primit numeroase scrisori de la
folclorişti din R.D.G. şi R.F.G., între
care aş aminti pe eruditul Iohannes
Künzig de la Universitatea din
Continuare pag. 80
 80 CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL

Urmare din pag. 79 fur Volkskunde” anuar pe 1959 al - Ce alte preocupări, în

Freuburg, care m-a vizitat acasă în
anul 1971, prof.dr Ingeborg Weber-
Kellerman din Marburg (Institutul
pentru cercetarea etnografică a Eu-
ropei centrale), dr. Anton Petri din
Müldorf-Mössling, pe folcloristul
maghiar Farrago József, ca şi pe Vera
şi Klaus Küchenmeister din Berlin.
Aprecierile sunt unanime în ceea
ce priveşte bogăţia motivelor, origi-
nalitatea şi stilul lor, complexitatea
întrepătrunderilor şi interferenţa fol-
clorului muncitoresc cu cel ţărănesc,
vechimea izvoarelor, valoarea de
document social a multor poveşti şi
„storii” incluse în cărţile mele mai
ales în volumul „În văi unde fume-
gă coşurile” apărută în urmă cu şase
ani. M-a bucurat mult o apreciere
pozitivă din partea renumitei reviste
de specialitate „Deutsces Jalirbuch
Academiei Germane de Ştiinţe din
Berlin.
- Dar la noi?
- Institutul de etnografie şi
folclor al Academiei Republicii So-
cialiste România a cercetat cu atenţie
şi a avizat tipărirea cărţilor, Centrul
ştiinţific de folclor al Universităţii din
Timişoara, precum şi alte instituţii,
printre care în ultimul timp editurile
„Facla” şi „Kriterion” se interesează
de manuscrisele cuprinzând texte in-
edite din folclorul muncitoresc. Scri-
soarea pe care conducerea Uniunii
Scriitorilor, personal tovarăşul Zaha-
ria Stancu, mi-a trimis-o cu prilejul
împlinirii vârstei de 75 de ani, ca şi
pensia de scriitor, articole din pre-
sa românească şi germană din ţara
noastră sunt tot atâtea dovezi ale gri-
jii şi preţuirii cu care sunt înconjurat.
afara folcloristicii, aveţi?
- Ca professor, vreme de pa-
tru decenii, am observant necesi-
tatea unor manuale cu o ridicată
valoare intuitivă. Urmare acestui
fapt îl constituie gramatica latină
ilustrată pe care am redactat-o.
Studiul filisofiei m-a pasionat fo-
arte mult avînd un manuscris de
„meditaţii folosofice” rod al lectu-
rii şi aprofundării unei pleiade de
filosofi între care şi Lucian Blaga.
- Pe când o nouă carte?
- Sper că în anul 1974, poate
1975. Depinde de edituri, manu-
scrisele mele aşteaptându-le cu
nerăbdare.
Ion Crişan
(Profesorul Al. Tietz mi-a fost
profesor la Școala Tehnică din
Reșița, 1951-1954, N.D.P.)

RESTITUIRE
„DOINA” - „Daina” ÎN LIMBĂ LITUANIANĂ

Câteva relaţii între arta populara la Români şi Lituani1

Placă de comemorare prof. univ. dr. Ioachim Miloia și fiul său - ing. Virgil Miloia
(primul din dreapta), cu barbă sculptorul Victor Gaga, Timișoara, 26.10.2003.
(...) Cât ne priveşte pe noi Românii, pământul
nostru e aşezat în drumul mare pe unde ne-au venit şi
nenorocirile în formă de invaziuni barbare, dar ne-a
venit şi civilizaţia pe acelaşi drum dinspre Indii.
Această dâră de civilizaţie rămâne mai mult iranică
decât civilizaţia importantă în Europa pe celălalt drum,
care plecând tot de acolo spre Nord, aduce această
civilizaţie originară în contact cu alte civilizaţii dintre
care în deosebi cu cea turanică.
1
Studiul de faţă a fost publicat în revista „Banatul” anul II, 1927, no.6.
Considerând acum aspectul artistic al Europei
centrale şi orientale, observăm acele două curente –
luate în mare – destul de bine precizate din punct de
vedere al formelor de artă poporală.
Locurile ocupate de Traci conţin forme ce se
deosebesc dacă nu în mod absolut, totuşi destul de
evident de acelea ce se găsesc în părţile unde s-au
aşezat Slavii. În urma acestei împărţiri, putem deosebi
arta popoarelor sub-carpatine şi balcanice, iar pe de
altă parte, arta slavă-nordică. În prima grupă, vom
cuprinde mai întâiu România, Ucraina, Slovacia, şi
Bielorusia, apoi: Bulgaria, Serbia, Albania, adică
vechiul teritoriu al Tracilor, iar în grupa II-a toate
popoarele din Nord, în primul rând Rusia şi Polonia.
Dintre elementele, ce compun arta plastică a unui
popor, vom menţiona în această scurtă expunere, numai
formele accesorii ale obiectelor sau monumentelor de
uz practic adică motivele decorative, amintind în acelaşi
timp – unde e nevoie – alte forme de artă în genere. Şi
premitem îndată: motivele decorative ale primei grupe
sunt aproape exclusiv geometrice, pe când acela ce
caracterizează grupa a doua, sunt geometrice îmbinate cu
combinaţiuni de curbe, sau în preponderenţă curbe. Linia
Continuare pag. 81
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
Urmare din pag. 80
curbă este aproape necunoscută în arta indo-persană, sau
cel puţin evitată; de la cel mai simplu motiv şi până la
reproducerea animalelor şi figurilor omeneşti, concepţia
decorativă respectivă stilizează totul în anumite spaţii sau
linii geometrice: aceasta atât în incizia sau sculptura în
lemn, cât şi în ţesătură, broderie, ceramică etc.
În schimb în arta Slavilor de Nord, cu cât avansăm
mai mult spre Nord-Est, cu atât elementul liniei
curbe, adică concepţia veristă devine mai frecventă,
adăugându-se aici la comoara subiectelor ce le găsim
la prima grupă, unele, ca diferitele animale fantastice
şi care sunt chiar rezultatul contactului cu concepţia
artistică a extremului Orient, cu arta barbară aşa zisă:
siberiană, chineză, caucaziană.
O altă notă caracteristică ce desparte aceste două
grupe, este gama de culori folosite la decorarea
obiectelor chiar atunci când sunt din diferite materii.
Grupa primă foloseşte o scară de tonuri cu mult mai
întinsă, făcând uz de semitonuri şi nuanţe, care toate
denotă un gust rafinat: tonalitatea generală rămâne
sombră şi odihneşte ochiul.
În schimb, grupa a doua, (în care, din punctul de
vedere al culorii putem cuprinde şi pe Slavii balcanici)
întrebuinţează cu predilecţie tonuri foarte vii,
strigătoare chiar, şi în număr limitat, nu nuanţează ci
juxtapune tonuri, ce de multe ori provoacă disarmonie.
Aceste două concepţii diferite ale tonalităţii, corespund
perfect şi temperamentului respectivelor popoare (...)
Mult mai interesantă este problema ce se pune în
legătură cu arta poporală de pe coasta Mării Baltice, din
Lituania, Letonia, Estonia şi în parte şi Finlanda. Ca aspect
generic, această artă trebuie cuprinsă în prima grupă, adică
în cea sub-carpatică. Şi aceasta nu numai pentru că într-
însa predomină concepţia geometrică, ci pentru că afară de
aceasta, sufletul acestei arte, culoarea, este aceeaşi ca şi în
arta noastră ţărănească, înrudindu-se în mod surprinzător
cu formele de artă din Banat şi Ardeal.
Dintre aceste trei popoare baltice, strâns înrudite între
ele, ramuri ale aceluiaşi trunchi al unui popor băştinaş, pe
care Tacit îl numeşte poporul de est (de aici şi Estonii) şi
asupra căruia s-a suprapus un strat de civilizaţie slavă.
Încât astăzi aceste trei popoare sunt cunoscute sub numele
colectiv de balto-Slavi, Lituanii au conservat mai mult
puritatea rasei, a limbii, a cântecelor şi a artelor plastice.
Ori, se pune întrebarea: Cum de arta baltică nu prezintă
acelaşi aspect ca şi aceea a Slavilor de nord? Cum de,
despărţită de popoare sub-carpatine prin bariera Cehilor,
polonilor, Ruşilor, totuşi această artă se înrudeşte aşa de
mult cu arta românească?!
Fără să am pretenţia să dau un răspuns – care
azi, când problema artei poporale este încă numai la
începutul studiului de a fi rezolvată, ar fi prea pripit –
totuşi nu pot să nu amintesc unele detalii semnificative,
care dacă nu pot dovedi mai mult, arată totuşi cu
81
destulă probabilitate că dintre cele două drumuri sus
menţionate, aceste popoare baltice l-au făcut pe acela
ce duce peste ţara noastră, pe aici a adus cu sine o
idiomă, care dintre toate limbile vii ale Europei se
apropie mai mult de cea sanscrită.
Arta poporală lituano-letonă de azi se mişcă
aproape între aceleaşi cadre ca şi în era preistorică. De
fapt săpăturile arheologice făcute în ţinuturile baltice,
în decursul cărora s-a scos la iveală mult material din
epoca neolitică şi a bronzului, dovedesc pe deplin că
arta acestor popoare n-a evoluat, decât foarte puţin
încât ea poate fi luată drept model de comparaţie în
reconstruirea formelor de artă preistorică – tot aşa ca şi
a noastră – îndeosebi atunci când e vorba de culoare şi
de aplicare.
Obiectele scoase din mormintele vechilor Prusieni
şi Lituani se aseamănă surprinzător cu cele găsite în
staţiunile preistorice din Asia-mică şi Balcani.
Stela funerară a Lituanilor, care după
încreştinarea lor, ia forma de troiţă, este aproape
identică cu aceea a Dacilor, împodobită cu motive
geometrice combinate din drepte şi curbe.
Motivele înşirate cu predilecţie pe aceste cruci, iar în
al doilea pe toate obiectele de lemn sunt: greaca, cercul,
împletitura, încrucişarea, soarele, luna, stelele şarpele şi
paserea, tot aşa ca şi pe obiectele găsite în insula Cipru, la
Troia, în Capadocia şi Asia-mică şi Dacia. Se mai adaugă
apoi cercul împărţit în 6 părţi prin trei bare transversale,
semicercul şi dinţii ferăstrău, motive frecvente mai cu
seamă primele două, în Dacia.
Ornamente stilizate împrumutate din lumea
vegetală sunt foarte rare în arta poporală lituaniană
de azi: acestea au fost împrumutate de la Slavi. Dintre
flori mai fracvent este tulipanul însăşi acesta stilizat în
linii drepte încât de multe ori abea se poate recunoaşte.
Lumea animală, afară de şarpele sacru şi de paserea
care prin cântecul său îndulceşte somnul de veci, nu
este reprezentată de loc. Un alt moment interesant în
arta poporului lituan este aplicarea foarte frecventă
a clopoţeilor îndeosebi la extremităţile ştreşinelor,
ediculelor funerare şi ale caselor. Cândva vor fi fost
clopoţei adevăraţi, azi însă au luat forma de chenar
tăiat cu ferăstrăul în scândura ştreşinei. Acest uz, care
ne aduce aminte de cultul Dodonei, se leagă oare de
obiceiul Dacilor de a lega clopoţei la gâtul boilor?
Am amintit aici câteva din semnele mai
caracteristice ale legăturii dintre Ţările Baltice şi
părţile noastre, semne care împreună cu altele ne arată
calea pe care au străbătut-o aceste popoare venind din
Orient trecând prin Asia-mică, în Balcani, în Turcia şi
de aici înspre Nord.
În poezia poporală lituaniană, foarte des se
vorbeşte de Dunăre. De unde şi până unde?? Dacă
acest popor ar fi urmat drumul exodului spre nord –
unde negreşit şi-ar fi însuşit ceva din arta popoarelor
Continuare pag. 82
 82
Urmare din pag. 81
mongolice – nu avea cum să-i rămână în amintire
un râu pe care nu l-a văzut niciodată şi în acest caz
s-ar vorbi despre Wolga sau despre alt râu dacă l-ar
fi traversat sau dealungul căruia ar fi trecut. Tot aşa
de puţin probabil e că amintirea Dunării se datează
din sec. XIV-XV, cînd Marele Ducat al Lituaniei se
întindea până la Marea Neagră, căci cu toate că în
acel timp ostaşii lituani vor fi fost destui în trecere
prin Moldova sau Muntenia (chiar istoria ne arată
numele a doi Voievozi români de origine lituană:
Lituvoi şi Jurg Curiatovicius) totuşi timpul a fost prea
scurt ca acest element atât de straniu în poezia unui
popor nordic să fi putut trece atât de trainic în tradiţia
poporală.
Şi ca tip fizic, Lituanii, în deosebi cei din sud, se
deosebesc de Slavi şi de Germani. Mai scunzi decât
ruşii se găsesc între ei în număr considerabil, tipuri cu
totul brune, cu ochii negri şi părul castaniu închis.
Originea tracică a acestui popor a susţinut-o
marele savant lituanian I. Basanavicius (mort
curând) în monumentala sa operă: „Lietuvos
Tautas” (Poporul lituan). El se bazează pe elementele
glotologice ale limbii lituane, dar în deosebi pe
toponomastică. De fapt dânsul a arătat în lucrarea
sa că o foarte mare parte din numirile geografice
lituane au origine tracică. Ba dânsul merge şi mai
departe. Găsind preponderenţa numirilor tracice
în Lituania de Sud, văzând mai departe tipul brun
ce predomină în această regiune şi anumite forme
dialectale găsite în limba acestor Lituani de sud,
numiţi „Zukai”, ajunge la convingerea că numele
Zukai n-ar fi altceva decât forma coruptă a numirii
greceşti „Dakai”, adică Daci. În acest chip dânsul
susţine că populaţia acestei regiuni e pur şi simplu
de origine dacică, populaţia care în urma invaziunilor
barbare a urmat acelaşi drum pe care l-au făcut şi
strămoşii lor aşezaţi mai înainte pe coasta mării.
Teoria e cât se poate de interesantă şi nici aşa
de imposibilă cum ar părea la început. Poate studii
comparate făcute de către amândouă părţile, lituană şi
română, vor putea dovedi temeinicia sau deşertăciunea
ei. În tot cazul, cert e că afară de cele amintite mai sus,
multe forme şi motive de artă decorativă vin să susţie
o apropiere strânsă între aceşti Zukai şi români.
Viaţa zilnică se desfăşoară între aceleaşi împrejurări
ca şi la noi: casa, instrumentele de casă sunt la fel; casa
se aseamănă cu casele noastre dela munte, cu cerdac
dealungul feţei principale sau numai înaintea intrării în
formă de streaşină întinsă mult înainte, sau de verandă
deschisă. Stâlpii cerdacului, uşa, obiectele de uz casnic
fiind din lemn, sunt decorate la fel, cu aceleaşi crestături,
pe care le găsim şi în părţile noastre, deci: steaua, cercul,
zig-zagul, linia şerpuitoare, ghiveciul de flori etc.
Şi dacă această coincidenţă la rigoare se poate
explica prin faptul că popoare de cultură aproape
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
egală, trăind între împrejurări egale, dacă le punem
înaintea uneia şi aceleiaşi probleme, o vor rezolva în
chip mai mult sau mai puţin egal, totuşi se adaugă şi
alte probleme care fără înrudire mai pronunţată nu se
pot explica. Aşa de exemplu, cu poezia poporală
lituană, care se aseamănă foarte mult cu doina
noastră. Chiar şi în limba lituană cântecul poporal
se numeşte „Daina” (la Zukai: doina) şi verbul
„dainati” sau „doinati” înseamnă: a doini. Nici
într-o altă limbă această numire nu se găseşte. Şi
la ei ca la noi poezia poporală este tristă, melodia,
plină de durere, bucuria e exprimată prin accente
foarte timide: bucurie reţinută, aproape tristă.
Peste tot planează nesfârşită nostalgie. Nu găsim în
această poezie ritmul vehement din poezia şi muzica
slavă şi deci şi din cea ungurească, nu predomină orgia
fericirii prezente, nu chiote, nu pocnete din degete şi
nu plăscăit din palme, ci totul e lin, dansul însuşi e
uşor, un fel de horă; doar, când pasiunea totuşi învinge
inimile şi fibrele, junii lituani se avântă în ritmicul
dans zis: „suktine” (sucita) un fel de învârtită cum o
dansăm şi noi. Nu vom vedea la ei dansuri ruseşti ca
super rusescul dans căzăcesc, nici mazurci poloneze
ori ceardaşuri ungureşti, ca unele ce reoglindă fidel
temperamentul mai vioi al acestor popoare.
E natural ca îmbrăcămintea să difere de a noastră,
din cauza climei cu mult mai rece. În loc de in, haina
externă e ţesută din lână colorată. Partea decorativă
însă este aproape aceeaşi ca la noi, având aceleaşi
subiecte stilizate: broasca, grebla, crucea, scara,
creanga, etc. În deosebi interesante sunt din acest
punct de vedere brăcirile lituane. Acestea în partea
nordică a Lituaniei ca şi în Letonia sau Estonia,
sunt înguste de 3-4 cm.; în provincia Zukai-lor însă
sunt late până la 8-10 cm. Ca ale noastre din Banat.
Nu mai puţin interesantă este maniera unor cusături
lituane-letone care în origine erau lucrate „á jour”. Azi
acest „á jour” este imitat întocmai ca la Bănăţeni prin
presărarea, între desenul alb, de puncte cenuşii, care
de la distanţă dau impresia că pânza ar fi treforată.
Roşul, galbenul şi verdele deschis, nu predomină
în arta lor ca la Slavi, ci gama culorilor e armonizată
ca la Români: cu multe nuanţe de brun şi verde
palid şi aproape întodeauna găsim culoarea neagră
destinată să lege, să îndulcească tonurile, atunci când
ar părea prea tari. Nu găsim această tonalitate la
Slavi şi la Unguri, care conform temperamentului lor
iubesc tonurile violente.
Este totuşi o diferenţă între broderiile şi ţesăturile
noastre şi cele lituane, anume că la ei lipseşte cu
totul firul de aur şi argint. Dar şi la noi gustul pentru
strălucirea brocartului, pentru motivele lucrate în fir,
este relativ nou, căci ele imită hainele scumpe ale
boierilor şi domniţelor noastre, deci gustul curţilor
bizantine: ori, civilizaţia şi gustul bizantin n-au ajuns în
Continuare pag. 83
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL 83

Urmare din pag. 82 Ionas Radsvillas. Aceasta rămânând ortodoxă, duce cu

părţile baltice, doar ca sporadice manifestări reflectate
ale artei oficiale ruseşti.
În timpurile moderne, orice legătură, fie politică,
economică ori de altă natură, s-a rupt între părţile
noastre şi coasta Baltică.
Legăturile politice au fost dese în timpul epocii de
aur a Lituaniei, până prin sec. XVII, între principii
Lituani şi Voievozii români. Aşa de ex. de relativă
importanţă este pentru noi rolul ce l-a jucat Maria
Movileanca, fiica lui Vasile Lupu, măritată după cel
mai aprig luptător pentru independenţa Lituaniei,
sine în Lituania la curtea princiară din Kedainai (provincia
Kaunas) o suită de călugări români, cărora le zideşte o
mănăstire de stejar, ce în proporţii reduse şi mutată din
loc, există încă şi astăzi. Şi este mişcător să auzi cum
în acel popor plin de înăbuşita durere a trecutului şi de
neînfrânat dor de libertate, trăieşte şi azi via amintirea celei
mai bogate, mai bune şi mai frumoase domniţe, „rumuna
kunigaikste”, un fel de Ileana Cosânzeana din poveştile lor.
Prof.dr. Ioachim Miloia
(Referat în revista „Analele Banatului, Timișoara, 1931)

O încercare de portret
Spre deosebire de alţi
confraţi de condei Ion Frumosu,
Iosif Chirilă, Ion Balica, Ion
Colojoară, Iosif Cireşan, Ion
Pătraşcu, Stan Muzeu, Ion
Boboc, Ion Imbri şi alţii), cu care
m-am/ne-am întâlnit adesea, la ei
“acasă” în benefica manifestare
Luna cărţii la sate organizată ani
de-a rândul, în luna februarie, de
fostele comitete de cultură, dar
şi ca ziarist, pe plugarul Petru
Petrică din satul Cârnecea, l-am
cunoscut în vechea “Sală albastră”
a Cenaclului “Semenicul”, atunci
când fusese invitat de verişorul
său, Ilie Petrică, membru constant
al grupului de creatori reşiţeni,
revigorat şi el după anii 70 ai
secolului trecut. Venise la “ora”
gătit în straie bănăţeneşti din satul
său Cârnecea să ne vorbească despre
ineditul fenomen al condeierilor
ţărani din perioada interbelică, să
răspundă la numeroasele noastre
întrebări şi, evident, să ne citească
câteva din povestirile sale, scrise
seara la lumina lămpii cu petrol,
după obositoarele munci ale
câmpului.
Petru Petrică s-a născut în 4
octombrie 1902 la Cârnecea, (deşi în
cunoscuta sa carte Ţărani gazetari,
ţărani scriitori, ţărani compozitori
şi dirijori, apărută în 1994 la Editura
Timpul din Reşiţa, Iosif Stănilă
indică data de 4 septembrie), şi
a decedat, tot în satul natal, la 10
octombrie 1982. A debutat în gazeta
Progresul din Oraviţa în 2 iulie
1924 cu o schiţă (Amintiri) şi mai
apoi a colaborat cu texte la cele mai
importante ziare din Banat: Cuvântul
satelor, Almanahul Banatului,
Luceafărul, Suflet Nou, Semenicul,
Orizont, Zorile Banatului etc, şi a
fost inclus în cunoscuta antologie
Plugarii condeieri din Banat, din
1943, a regretatului academician
Gabriel Ţepelea. Despre autor,
despre fenomenul din interbelic,
dar şi despre volumul de povestiri
“Amurguri de vară”, prefaţat de
Al. Jebeleanu, tipărit în 1976 de
Editura din Timişoara au scris
articole şi studii Petru Vintilă,
George Jurma, Timotei Jurjica,
Ion Crişan, Petru Oallde,
Alexandru Bârsescu, Ilie Petrica,
Ada D. Cruceanu, Ionel Bota şi
lista ar putea continua.
Pentru a nu confisca spaţiul
pus la dipoziţie cu generozitate
de revistă şi pentru a contura cât
de cât un portret al condeiului şi
cărturarului din Valea Caraşului,
a mai amintit încă un eveniment
căruia, mai apoi, i s-a dus vestea în
tot Banatul. În 1941, pentru a vedea
lumina tiparului piesa Păcate (care
se jucase deja pe scena Căminului
cultural, în faţa sătenilor, încă în
1934) a fost nevoit să-şi vândă o
vacă!. Fapt aproape unic în acele
vremuri, confirmat şi de acelaşi Ilie
Petrica, căruia revista Semenicul,
a cenaclului din Reşiţa, i-a pus la
dispoziţie o rubrică permanentă
despre ţărani scriitori. Tot el
mărturisea că mai avea în lucru
un volum de povestiri şi un altul,
expediat deja la editură, - Istoria
condeierilor din Banat – de circa
600 de pagini, la care lucrase timp
de trei ani, despre aceasta din urmă
nemaiştiindu-se nimic.
În sfârşit, spre a-i cinsti
activitatea, în toamna anului 1972,
la împlinirea vârstei de 70 de ani, din
iniţiativa scriitorului Petru Vintilă
(pe atunci redactor şef la revista Satul
socialist din Bucureşti) cărturarul
din Cârnecea a fost sărbătorit la el
acasă, oferindu-i-se o diplomă şi un
televizor (pare-se color). I-au fost
alături la această bucurie membrii
ai cenaclului reşiţean (dintre care nu
am lipsit nici eu), filologi, condeieri
ţărani, prieteni şi rude. După ce
ne-amîncăzit la un pahar de răchie
şi după ce câţiva oaspeţi au rostit
cuvinte elogioase la adresa scrisului
său, emoţionant Petru Petrică şi-a
încheiat, nu prea lungul său discurs,
printr-o frază memorabilă pe care
n-am uitat-o nici până acum, după
aproape 45 de ani: „dragii mei
prieteni, să ştiţi că eu am ajuns
la concluzia că cititul, scrisul,
literatura în general, e ca o
minge; cu cât dai cu ea mai tare
de pământ cu atât sare mai sus”.
NICOLAE IRIMIA
23 noiembrie 2016
 84
SCRIITORI ȚĂRANI, PETRU PETRICĂ
Nici o faptă fără răsplată
Iarnă...Albe sunt dealurile, pline sunt văile de
omăt. Din cerul plumburiu fluturi albi de zăpadă
se cern în roiuri dese, ca şi când nu s-ar atinge unii
de alţii, se cern liniştiţi strecurându-se într-un sâsâit
prelung printre crengile arborilor, negre şi despuiate de
frunzişuri, aşezându-se unii după alţii, unii deasupra
altora, stratul alb ce acoperă pământul.
Crivăţul mugeşte ca un taur înfuriat suferind
îngrozitor, ducând în vârtejuri prin văzduh fulgii de
zăpadă, aci azvârlindu-i în sus, aci împrăştiindu-i
ridicând prin văi şi pe dealuri troienele îngrozitoare.
Prin aer rânduri de corbi se învârtesc în vârtejuri largi,
umplând văzduhul cu croncănitul lor sinistru,pe când
pe prispele caselor, vrăbii flămânde zboară ciripind,
căutând câte un grăunte ce s-ar nimeri – căzut din
întâmplare să-şi stâmpere foamea.
Satul pare încremenit sub zăpezi. Casele albe, cu
ferestrele lor, se uită ca nişte ochi speriaţi spre drumul
troienit, pe care nu se vede ţipenie de om!
Oamenii stau liniştiţi şi retraşi pe la căminele lor,
lângă cuptorul cald, povestindu-şi unii altora câte de toate
căci ştiţi iarna e timpul poveştilor, iar vara al lucrului.
Pe aşa vreme, Mitru Bunea sare pârleazul grădinii
la vecinul său, Stan Mândrescu, dă în curte şi intră în
casă, scuturându-şi zăpada de pe haine, zicând:
- Ptii!...Bună ziua vecine! Dar ce vreme rea, ce
ninsoare năprasnică, prea s-a desfundat carul, ninge
neântrerupt de te miri de unde doamne iartă-mă – atâta
potop de zăpadă!
- Hei, şti cum se zice: „iarnă grea, vara e belşug!”
îi răspunde moş Stan de dupăcuptor, unde stătea pe un
scaun şi trăgea întruna din lulea, răspândind suluri de
fum în odaie, pe când cei doi feciori ai lui, Petru şi
Ion, stau la masă răzimaţi pe coate şi potopesc vremea
cu „duracul”, pe care-l joacă cu nişte cărţi vechi toate
unsuroase. Noră-sa, Maria jumătatea lui Ion, feciorul
mai mare a lui moş Stan şade pe scaun şi toarce, iar
copii vreo trei, care de care mai gălăgioşi, se ţin lanţ
împrejurul ei trăgând-o de cătrinţă, zicându-i cu glas
rugător:
- Mamă, ni-s flămânzi!...
- Nu ştiu ce va fi – reâncepe Mitru – dar cu atâta
ninsoare acuşica nu mai putem ieşi din casă afară!
- Grea iarnă! – îmi zice moş Stan, clătinând
gânditor din cap, scuturându-şi pletele albe, dar tot
nu îs ierni aşa năprasnice după cum am petrecut eu în
vremurile vechi. Ehei, erau ierni şi mai grele de crăpau
lemnele în pădure de ger, picau corbii din aer îngheţaţi!...
- Acum iar e aproape aşa, acuşilea se vor năpusti
spre sat şi potăile de lupi.
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
- Se prea poate, că mai demult pe-o aşa iarnă
au tăbărât în sat şi pe la casele de pe margine au
făcut pagube, dar să lăsăm astea pe altă dată, căci cu
sănătatea trec toate şi vomieşi şi din iadul ăsta. Prin sat
ce năutate mai e, ce se mai petrece?
Cu oile în Caraș
Foto: Virgil Birou
- Costa Branga care l-o omorât pe Călin, acum
e liber,îi răspunde Mitru, frecându-şi mâinile de frig.
- Ce vorbeşti nepoate?! Se poate ca un ucigaş,
carele a omorât un om nevinovat în drumul mare, ca
pe un câine, acum să fie lăsat pe picior liber?
- Se zice că avocaţii au învârtit-o cum au ştiut
s-o învârtească, l-au făcut scăpat pentru totdeauna.
- Se prea poate, căci cu darea treci marea în
zilele de azi.
Acum numai banul are preţ, după cum zice: „banii
fac anii” ei te îngroapă şi tot ei te dezgroapă, dar ştii
zicala noastră: „nu-i nici o faptăfără răsplată!” Se
află un judecător de la carele nu poţi să scapi cu bani,
când nici nu-ţi trece prin minte, atunci te pedepseşte.
Ca dovadă să-ţi povestesc o întâmplare, de pe vremea
când eram şi eu flăcău, cu părul ca pana corbului, nu
ca acuma albă ca neaua. Netezindu-şi barba albă şi
stufoasă, îşi umple pipa cu tutun, o aprinde, tuşeşte de
câteva ori – scuturându-se din tot corpul, ca şi când
ar voi să scape de o ameninţare neplăcută în timp ce
în odaie se lasă o tăcere adâncă, apoi se întoarce spre
Mitru şi începe:
- Mai demult, trăia la noi în sat un oarecare
Ion Ruja, om înstărit, cu avere mare şi tot pe atâta de
voinic. Într-o zi de primăvară, pe când se deşteptase
din amorţirea de peste iarnă toate fiinţele, iar câmpurile
erau acoperite de iarbă tânără întocmai ca un covor de
mătase verde, Ion Ruja plecă împreună cu unchiul său,
Petru Radu, la holda lor din „Vandraş”, având de lucrat
Continuare pag. 85
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
Urmare din pag. 84
ceva pe acolo. Ajunşi la holdă găsesc aci un cal al unui
vecin al lor că paşte, văzându-l Ion s-a înfuriat grozav,
dar a tăcut molcom până ce a ajuns în dreptul lui, unde
zice, unchiul său, carele venea în urmă cu o secure pe
mână, zice să-i dea puţin securea. Bietul omne ănuind
nimic i-a dat-o, iar el îndată, ce a apucat securea în
mâini, s-a năpustit ca o fiară sălbatică asupra calului,
lovindu-l cu securea în pântec, lovindu-l cu atâta putere
de s-a înfundat cu totul, nemairămânându-i afară
decât o parte din coadă! Sângele ţâşnise clocotitor,
scurgându-se în şiroaie fierbinţi şi roşii pe pântecele
bietului animal, carele se zbătea de durere în toate
părţile, iar el trăgea din răsputeri să scoată securea
afară, însă fără ca să reuşească, până ce calul a căzut în
iarbă ca un buştean într-un lac de sânge, murind peste
câteva minute.
Unchiul său văzând ce faptă groasnică făcuse îl
mustră aspru, zicându-i:
- Fiară turbată! Omorâseşi calul unui om sărac
şi cu o puzderie de copii, pentru câteva guri de iarbă!
Nepotul Ion nici un pic de părere de rău nu arătase, ci
era mândru de fapta lui. Răspunde:
- Aşa-i trebuieşte celui ce îndrăzneşte a intra în
averea mea.
Stăpânul calului l-a pârât pe la diferiţi judecători
pentru acestă faptă, dar fără nici un rezultat.
Anii trec însă, zilele se scurg şi vremea ne fură
azi o măsea, mâine un dinte, până ne trezim odată că
suntem moşnegi, cum se zice: cu un picior în groapă şi
cu altul afară, aşa s-a petrecut şi cu fapta aceasta, până
ce s-a uitat cu totul...
Crăciunul de la vatra sobei
E linişte adâncă în sat. Cât o fi
ora nu se ştie. Dealtfel nimeni nu
vrea să ştie cât-îi ora. E noaptea
când nu se mai întreaba când
şi cum se mai sfârşeşte. Sfântă
ca şi Iisus pogorât de pe cruce,
mântuit de durerile sfâşietoare
ale trupului.
Noaptea asta nu mai e noapte
ca altădată. Nu mai are nimic
omenesc. Dăruire de duh sfânt
pluteşte în văzduh şi dacă ai
rătăci prin pustietatea locurilor,
ai avea impresia că te-au îvăluit
cete de îngeri.
E linişte şi alb în noapte.
Satul înveşmântat în haina albă
de zăpadă, priveghează sfătuind Sărbătoare cu răchie și sarmale, acasă cu N.D.P. și cu artiștii Maria Tudor și Iosif Ciocloda,
Continuare pag. 89
85
Într-o zi de vară frumoasă şi caldă, după cum
sunt toate din luna lui Cuptor, la câţiva ani după cele
petrecute mai înainte, Ion Ruja se duce cu feciorul
său mare la coasă la holda din “Vandraş”, cosind din
greu până la amiază. La amiază, când căldura e mai
dogoritoare în zilele de vară şi cosaşul oboist, s-au
dat odihnei la umbra groasă a unor sălcii şi cum erau
obosiţi au adormit îndată amândoi, Băiatul trezindu-
se mai înainte şi văzând că soarele şi-a luat calea
spre apus şi era vremea de apucat din nou de coasă,
strigă tatălui său să se scoale, însă acesta nu se mişcă
deloc! Văzând că nu se trezeşte din somn şi crezâdu-l
adormit greu, s-a apropiat de el şi a început a-l scutura,
fără ca el să dea vreun semn de viaţă! O spaimă de
nedescris l-a cuprins când îi privi faţa învineţită.
Tatăl, fără suflare – era mort! Alergă de grabă în sat
şi spune la ai lui şi la vecini, care deîndată se duc
cu toţii acolo. Ajung la holdă şi-l găsesc într-adevăr
după cum spusese băiatul. Plângeau şi se văicăreau
şi se tânguiau de răsuna câmpia de văicărelile lor,
iar unchiul său carele venise mai pe urmă, gârbovit
şi bătrân cum era, stete deoparte răzimat pe-o cârje,
privind, cu o faţă palidă ca de ceară şi cu ochii
scăldaţi în lacrimi, privind această scenă zise încet
cu glas înăbuşit:
- Şi tocmai în locul unde zăcuse calul omorât de
el…
- Măi nepoate, ce ţi-am sorocit?
PETRU PETRICĂ
(Din manuscrisul “Chipuri din Banat”,
aflat în posesia Bibliotecii „Daria” din Mehadia).
Luca Novac și primarul Iancu Panduru
 86
Urmare din pag. 85
cu lumina. E rotundă şi veselă ca
şi pământul. Ai impresia că e o
vatră sfântă de jar, în jurul căreia
s-au strâns sutele de mii de sate
de pe globul pământesc.
În sat de mult au trecut
colindătorii. S-au strâns, undeva,
în coliba pitulată numărându-
şi câştigul şi depănând firul de
rugăciuni.
Copilaşi au terminat de
mult. Glasul lor e răguşit şi
rece. Vântul şăgalnic a fluturat
în cojoacele lor, jucându-se cu
fulgii zăpadă în sprâncenele
micuţe. Acum stau liniştiţi lângă
vatra sobei şi privegheză candela
sfântă. În jurul lor mama, tata şi
bunicul au poposit cu gândul la
minunea lui Dumnezeu. „Iisus
s-a născut”. Umbrele de pe
perete se închină în tremurături
după gândul lor iar flăcările din
vatră ard răutatea unui an de
zile.
Un copilaş cât o şchioapă,
sare pe genunchiul bunicului şi
frânge în două gândul din colibă.
- Spune, bunicule
poveste!
Bunicul a lăcrimat într-un
colţ de geană şi s-a strând mai
mult lângă vatră. Ceilalţi nepoţi
după dânsul.
- Spune bunicule!
E rugăminte de îngeri. Ochii
lor scânteiază în bătaia focului
iar mama cu mâinile ca de
rugăciune, nu mai are îndemnul
ca altădată.
- E târziu!
Bunicul şi-a scormonit
sacul cu poveşti şi a zâmbit,
alunecând cu mâna-i îmbătrânită
pe capetele bălaie.
Ascultaţi!
În vatră focul a plesnit de
bucurie. Tăcerea i-a învăluit
pe toţi. Candela sfârâie în pace
iar căldura din odaie îţi aduce
somnul miezului de noapte.
Bunicul, însă a început blând,
ca şi noaptea albă şi sfântă a
Crăciunului:
„A fost odată un om cu doi
copii. Unul dintre ei, fiind mai
şmecher, a luat de la părinţi
întreaga avere. Celălalt a rămas
sărac. Feciorul sărac, n-având
încotro s-a însurat. Femeia i-a
făcut o fată şi la botez, naşul i-a
dat în dar o viţea. Viţeaua s-a
făcut vacă mare şi frumoasă.
Fratele cel mai bogat s-a gândit
să-i ia vaca şi i-a spus: „Dacă
îmi dai vaca îţi dau o bucată de
pământ”. Fratele cel sărac i-a
dat vaca şi a luat pământul. Pe
pământ a semănat grâu. Grâul a
crescut aşa frumos că se minuna
toată lumea, când trecea pe
la holdă. Fratele cel bogat s-o
mâniat şi a dus vaca înapoi,
luându-i pământul cu grâu cu
tot. Atunci fratele cel sărac, s-o
dus la judecata împăratului. Ca
să-i împace împăratul le-a spus
să se ducă acasă şi să-i aducă
răspunsul la ghicitoarea aceasta:
„Ce-i mai moale, ce-i mai
dulce şi ce-i mai iute pe lume?”
o
Am uitat să spun, că acum
amândoi fraţii aveau câte o fată
de măritat. Când a auzit fratele
cel sărac aşa ghicitoare s-a
năcăjit. Numai fratele cel bogat
era vesel. I se părea lui şi credea
că fat lui are să ghicească.
- Tată de ce eşti necăjit
l-o întrebat fata pe cel sărac. Şi a
aflat ghicitoarea împăratului.
- Tată du-te la împărat şi
spune-i că mai dulce pe lume e
pământul, care rodeşte toate
bunătăţile, că mai iute pe lume
este soarele şi că mai moale pe
lume este mâna împăratului când
o are sub cap şi doarme.
Cei doi fraţi s-au dus la
împărat şi au spus aşa cum i-au
învăţat fetele. Cel bogat, a spus că
mai iute pe pământ e armăsarul,
mai moale e pâinea şi mai dulce
e mierea de albine.
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
A fost bun răspunsul fratelui
cel sărac. Atunci împăratul l-a
închis pe fratele cel bogat şi
pe celălalt l-a întrebat, cine l-a
învăţat să spună aşa. El n-a vrut
să spună şi împăratul mânios i-a
spus:
N-aţi oala aceasta de pământ,
spartă pe burtă şi până mâine
dimineaţă să mi-o aduci cârpită.
Dacă nu mi-o aduci cârpită te
omor.
Fratele cel sărac s-o speriat
şi s-a dus deadreptul la fata lui,
spunându-i necazul. Fata i-a spus
îmbunându-l:
- Dute la împărat, tată şi
spune-i împăratului să întoarcă
oala pe dos, căci peticul pe dos se
pune nu pe faţă. Fratele cel sărac
s-a dus la împărat şi i-a spus ce
l-a învăţat fata. Împăratul s-o
mâniat şi mai mult şi i-a dat un
fuior spunându-i:
- „Cu acest fuior, peste
noapte să torci, să ţeşi şi săfaci
cămaşă”.
Fratele cel sărac s-a întors
acasă şi mai necăjit. Fata a râs,
când a auzit despre ce este vorba
şi diminaeaţă i-a dat tatălui său
un băţ lung, să-l ducă împăratului
şi să-i spună:
- Să faci împărate din acest
băţ, un războiu şi tot ce trebuie
la un războiu, ca să-ţi putem face
din fuiorul dumitale cămaşe.
Atunci împăratul mânios
foc, i-a dat să ducă fetei opiatră
spunându-i:
- Ia piatra aceasta şi du-o
acasă să-mi facă mâncare. Să
mi-o aducă mâine la prânz.
Fata l-a trimis pe tatăl înapoi
şi să-i spună împăratului:
- Mai întâi, împărate, să-
mi înjughii piatra şi să mi-o jupoi
şi apoi să-ţi fac prâmz din ea.
Văzând împăratul că nici
cum, nu poate birui pe fată, s-a
hotărât s-o ia de nevastă şi i-a
spus:
Continuare pag. 87
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL 87

Urmare din pag. 86
- Să te duci acasă şi să-i
spui fetei că o iau de nevastă
dacă vine la mine: nici îmbrăcată
şi nici drzbrăcată, nici pe drum
nici pe lângă drum, nici pe sus şi
nici pe jos, precum nici cu cinste
nici fără cinste.
Când auzi fata ce vrea
împăratul s-a înveselit şi i-a
înveselit şi i-a trimis vorbă
prin tatăl ei, că primeşte să-i fie
nevastă şi să vină la dânsul după
cum îi este dorinţa.
L-a pus pe tatăl său să-i facă o
plasă de prins peşte şi s-a îmbrăcat
cu dânsa. Aşa că fata s-a dus la
împărat nici îmbrăcată şi nici
dezbrăcată, nici pe drum şi nici pe
lângă drum nici pe sus şi nici pe jos.
Ca să-i îndeplinescă dorinţa, ca să
se ducă nici cu cinste şi nici fără
cinste, a luat o strachină şi după ce
a pus acolo o vrabie a acoperit-o
cu altă strachină. Vrabia vroia s-o
ducă ca dar împăratului dar când a
ajuns în faţa lui, a ridicat strachina
şi a zburat vrabia. Aşa că fata a
ajuns la împărat şi cu cinste şi fără
cinste.
Făcândui toate pe plac,
împăratul a luat-o de nevastă
dar i-a spus că dacă se amestecă
în treburile împărăţiei o trimite
acasă. Fata i-a spus că dacă se
va întâmpla s-o trimită acasă
să-i dea cât va putea cuprinde în
braţe. Împăratul i-a făgăduit.
Au trăit ei în pace până
într-o zi. Nu mai spunem că pe
tatăl fetei l-a încărcat cu toate
bogăţiile, de nu mai ştia, el
singur, ce să facă cu dânsele.
Şi aşa într-o zi împărăteasa
noastră s-a amestecat la o
judecată de-a împăratului şi
după cum le-a fost înţelegerea,
împăratul ia spus să se ducă
acasă.
- Bine mă duc, a zis
împărăteasa, dar să mă duci
tu până acasă. Împăratul a
primit şi a dat ordin la slugi, să
pregătească carele cu tot felul de
bogăţii, pentru nevasta lui care
i-a ieşit din vorbă.
Când au ajuns acasă
împărăteasa i-a spus,
împăratului:
- Acum împărate să-mi
dai voie, după cum ne-a fost
vorba, iau din bogăţiile astea cât
voi putea cuprinde în braţe.
- Bine, a zis împăratul
mirat de mintea nevestei lui,
care nu va putea să cuprindă
toate bogăţiile din care, în
braţele sale.
Dar alta a gândit împărăteasa.
S-a dus la împărat şi l-a cuprins
cu braţele spunându-i:
- Atât pot cuprinde cu
praţele, atât îmi trebuieşte.
- Văzând împăratul înţe-
lepciunea şi dragostea împără-
tesei pentru dânsul, a iertat-o şi
cu mare bucurie s-au întors aca-
să. Şi astăzi trăiesc împreună de
mulţi ani, în împărăţia lor”.
Aşa-i Crăciunul, blând şi
sfânt. Să ne gândim o clipă la
vatra poveştilor de unde am
plecat şi numai atunci ne vom
da seama câte ocoluri am avut
în viaţă, până unde suntem şi
cât de mult ne-am depărtat de
dânsa...
Parcă-aş zice în şoaptă cu
teamă să nu-i flutur adevărul:
Crăciunul dansează şi numai
poveşti la vatră...
Gh. Atanasiu

Puterea magică a cuvântului în Banatul Montan-Descântecul

Motto: “dintre toate ramurile de poezie populară câte ni-s până acum cunoscute,
cel mai nebăgat în seamă a fost, fără îndoială, acela al descântecelor, farmecelor şi vrăjilor”.
Simeon Florea Marian
Apariţia şi dezvoltarea descântecului a fost
condiţionată de credinţa în cele două principii, binele
şi răul, Dumnezeu şi Satana.
Descântecul este o componentă importantă a
literaturii româneşti.
Valoarea poeziei descântecelor, alături de
alte tradiţii şi alte specii ale poeziei populare,
este incontestabilă prin anumite realizări poetice
(metafore, comparaţii, alegorii) dar şi lingvistic prin
anumiţi termeni, obiecte magice, personaje mitice şi
magice.
Sărbătoare la munte (Domașnea) cu ing. prof. univ. dr. Trandafir Cocârlă
Termenii descântec, vrajă şi respectiv farmec Cântă torogotistul Capdecal
erau, iniţial sinonime şi desemnau aceleaşi tipuri În tradiţia românească, termenul descântec s-a
de acţiuni. Ceea ce le deosebea era doar originea păstrat datorită sensului pozitiv iniţial al acestui
lingvistică diferită: latină, slavă şi greacă. Continuare pag. 88
 88 CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL

Urmare din pag. 87

străvechi rit.
În primul volum al celebrului său tratat “Istoria
credinţelor şi ideilor religioase”, Mircea Eliade
sugerează că primele simboluri şi reprezentări cu
funcţii magico-religioase au apărut încă din perioada
paleolitică.
Bogdan Petriceicu Haşdeu, într-un articol din
cunoscuta revistă a vremii “Columna lui Traian”,
comparând un descântec românesc din Banat cu
unul vedic, găseşte un “registru aproape identic” al
părţilor corpului menţionate în cele două descântece,
reliefând substratul indoeuropean comun al acestor
descântece.
Prezenţa descântecului la traci, este menţionată
de Platon în lucrarea “Carmides” prin vocea lui
Socrate: “Tot aşa stau lucrurile, Carmide, şi cu acest
descântec. Eu [Socrate] l-am învăţat acolo în oaste,
de la un medic trac, unul din ucenicii lui Zamolxis,
despre care se zice că îi fac pe oameni nemuritori.
<…> Prietene zicea el, sufletul se vindecă cu
descântece sunt vorbele frumoase care fac să se nască
în suflete înţelepciunea”.
Dintre culegători îi menţionez pe : V. Alexandri,
Gr. G. Tocilescu, T.T. Burada, I. Minescu etc.
Noi ferestre s-au deschis în ultimii ani în
cercetarea fenomenelor de magie populară, prin
cercetările intreprinse de N. Coatu, A. Olteanu, S.
Golopenţia, Camelia Burghele, Cristina Alexandra Port la munte,
Pop, Ioan-Viorel Boldureanu etc. înainte de 1918

Descântecele din zona Banatului Montan, se

prezintă sub formă de versuri inegale, fără rimă
precisă, în care se întâlnesc regionalisme, cuvinte
arhaice, necunoscute şi în bună măsură de neânţeles
chiar pentru cei care le recitau (recită), ieşite de foarte
multă vreme din limba română curentă sau provenind
din alte culturi. Transmiterea lor s-a făcut pe cale
orală (se crede că ceilalţi şi dacii au fost cei care au
interzis scrierea descântecelor), urmând ca aceasta să
se transmită din generaţie în generaţie.
Cei care practicau şi încă mai practică
descântecul sunt de regulă bătrânii – oameni ajunşi
“la vîrsta înţelepciunii”, care cunosc bine psihologia
umană, efectul anumitor plante halucinogene sau
de leac şi au o personalitate puternică, prin care
reuşesc să influenţeze şi să stăpânească psihicul
celui implicat. Dacă nu reuşesc, se spune că nu s-a
prins descântecul.
În limbaj popular, cel care realizează magia este
numit cu mai mulţi termeni. Din răspunsurile la
chestionarele lui Haşdeu amintesc câţiva termeni:
fermecător, descântător, vrăjitor, iar din cele ale lui
N. Densuşianu: descântătorii “fac în general bine”,
“vindecă boli”, fermecătorii “fac în general rău” şi
vrăjitorii “ghicesc viitorul, norocul”.
În grai local, cei care descânt, de regulă femei
poartă şi alte denumiri precum: babe meşcere,
zăcătoare, vingecătoare sau descâncecător, moş
meşcer etc., cu etimologii diferite.
Momentele care marchează o apropiere între
timpul sacru, magico-religios, sunt cele în care “se
deschid cerurile”, la marile sărbători şi praznice
împărăteşti: Anul Nou, Crăciun, Bobotează, Paşte,
Rusalii.
Aproape în fiecare sat din Banatul Montan au
existat şi mai există femei “muieri” care ştiau, ştiu,
diferite descântece. Ele descânt de izdat, de deochi,
de gâlci, de bube, de scrisă, dau în boabe.
Cei care cred în descântece continuă să meargă la
aceşti descântători.
Se spune că cineva este bolnav de izdat când are
dureri mari de stomac sau de inimă. În acest caz mama
bolnavului sau o rudă apropiată bolnavului trebuie să
meargă cu el la femeia care ştie să descânte de izdat.
Continuare pag. 89
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL 89

Urmare din pag. 88 magice amintesc: busuioc, sânziene, alun, mătrăgună,

Când cineva are dureri de cap trebuie să meargă la leuştean etc.
femeia care ştie să descânte de deochi. Primul descântec pe care îl voi prezenta este unul
Când cineva pleacă într-o călătorie şi cei de-acasă de deochi. Bătrâna a repetat descântecul de trei ori.
vroiau să afle ştiri despre el, mergeau la femeia care Plecai pe cale cărare,
se pricepea să dea în “bobi”. Aceasta spune fie veşti Şi mă-ntâlni cu ghiochiturili-n cale,
bune, fie veşti rele. Femeia care descântă de scrisă, Ghiochiturilii, mânăturilii, poşiturilii,
după descântecul respectiv, îi dă celui care a făcut Şine ce-o geocheat,
descântecul o sticlă cu apă din care să bea în fiecare Să fi crăpat.
dimineaţă înainte de masă şi un cuţit pe care să-l Şine ce-o ramnit,
înfigă la capătul patului. Înfigerea cuţitului însemna Să fi plesnit.
că descântecul va “omorâ” pe acela care voia să facă Tu, să rămâi curată, luminată
rău cuiva. Ca steaua ge pe şer,
Cunoscând mentalitatea oamenilor din Ca apa ge pe mări.
comunitatea tradiţională în care am copilărit, am avut Leac, Sfântă Maică Marie,
acces la aceste texte magice şi am putut culege câteva Gin gura mea să fie,
din zona localităţii Cuptoare (com. Cornea), dar şi Iar amin, amin, amin.
din zona localităţii Cornereva (comuna Cornereva). Gei fi geocheată ge fată mare,
Textela descântecelor culese sunt poezii de o
Să nu să mai marice.
frumuseţe deosebită în care simţim prezenţa magiei,
Gei fi geocheată ge muiere,
simţim puterea magică a cuvântului. Ele ne dezvăluie
Să-i pişe cosâţălii,
informaţii importante despre cultura şi tradiţiile
Să-i moară copilu ge foame.
oamenilor din Banatul Montan.
Ge-i fi geocheată ge bărbat,
Bătrâna, “baba”, care mi-a dezvăluit câteva din
regulile descântecului, mi-a spus că ea trebuie să Să-i cadă părul ge pe cap.
îndeplinească întregul ritual al descântecului, să Geochiu gin cap îl luai,
facă semnul crucii peste apa neâncepută, peste omul La pământ îl aruncai.
suferind şi peste duhurile necurate pentru a putea să Iar amin, amin, amin.
le alunge. Apa şi busuiocul sfinţit, cărbunii din vatră, Suflu pistă cap,
fierul şi nuiaua de alun sunt câteva din obiceiurile Să să ducă geochiu-n sat.
necesare ritualului. Lumânările aprinse, semnul Suflu pistă frunce,
crucii şi invocarea Maicii Domnului apar adesea în Să să ducă geochiu-n munce.
descântece, semn că pentru oamenii simpli a exista Tu, să rămâi curată, luminată
întotdeauna o legătură strânsă între credinţa în Ca steaua gin şer
Dumnezeu şi magia vindecătoare. Ca apa ge pe mări
Bătrâna mi-a spus că sunt anumite descântece Leac, Sfântă Maică Marie,
care trebuie spuse în zorii zilei sau la miezul Gin gura mea să fie.
nopţii de mai multe ori. Am înţeles astfel că durata
descântecului diferă în funcţie de foarte mulţi factori: Formula de început a acestui descântec prezintă
starea sufletească a “gescâncecătorului”, instrumentul cauza magică a bolii. Personajele malefice, duhurile
necesar, gestica etc. care cauzează suferinţa sunt “giochiturilii, mânăturilii,
Problema timpului se leagă de cea a numărului. poşiturilii”. Unele dintre aceste personaje sunt uşor de
Pentru “a se pringe” (a reuşi), un descântec nu e recunoscut căci au o mare circulaţie pe o arie mai largă a
suficient să fie realizat într-un anumit timp şi loc, ci folclorului românesc. La fel şi aceste duhuri aducătoare
trebuie repetat de mai multe ori. Acesta se repetă de de rău, prezente în folclor încă din Evul Mediu. În
trei-şase-nouă ori. Această repetare demonstrează ciuda contrazicerilor cu creştinismul, în destul de multe
valoarea magică a numărului. Se poate vorbi, în acest descântece apare Maica Domnului. În descântecul
sens, de o anume simbolistică a numerelor. prezentat apare Sf. Maria, “Leac, Sfântă Maică Marie”.
Obiectele pe care bătrâna le-a folosit în Apa sfinţită este remediul cel mai des folosit
descântece, am observat că se găsesc în gospodărie. în medicina populară românească. Agheasma are
A folosit obiecte ascuţite, care taie, care străpiung: darul de a alunga diavolul şi de a chema îngerii, de a
cuţit, topor, foarfece, fus etc; care mătură (curăţă): purifica oamenii şi locurile, de a limpezi gândurile şi
mătură, târn etc., precum şi ingredient: apă (de toate sentimentele.
felurile), salivă, sânge, gunoi etc. dintre plantele Continuare pag. 90
 90 CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL

Urmare din pag. 89 Fuji izdace, blastamace

„Baba meşceră”, a folosit de mai multe ori în
timpul descântecului, apa sfinţită şi busuiocul. A uns
fruntea celui descântat de cel puţin trei ori.
Observăm amestecul fonetismelor limbii literare
cu fonetismele regionale, populare sau învechite (să/
se,/da-/de, şi pă/pe etc.). Acelaşi fenomen apare şi în
cazul unor cuvinte din fondul vechi al limbii dar şi în
cazul unor neologisme folosite de “baba meşceră”.
Caracterul popular şi oral e scos în evidenţă de
substantivele masculine şi neutre al căror articol
enclitic nu apare notat (“geochiu”, “copilu” etc.).
În descântec întâlnim preferinţa pentru formele
verbale scurte la prezentul indicativ şi conjunctiv
(“să moară”, “să cadă”, “suflu” etc.), dar şi prezenţa
imperfectului şi a viitorului popular (“plecai”, “ge-i
fi geocheată”).
În grai bănăţean, pronunţia lui “de” îi corespunde
“ge”, lui “şi” îi corespunde “şî” lui “te” îi corespunde
“ce” (munte- munce).
În cel de-al doilea descântec, “decâncec ge izdat”,
vom observa prezenţa unor obiecte magice (“cuţât”/
cuţit, mătură) dar şi prezenţa unor animale.
Izdatul este o boală de stomac sau de inimă, ce se
manifestă prin slăbiciuni, dureri ascuţite.
Femeia care a descântat şi-a făcut mai întâi cruce
iar apoi a repetat descântecul de trei ori.
Fuji izdace, blastamace,
Nu umfla nu crapa,
Nu ţă locu, nu ţă scopu
Pe sub pământ ai venit,
Pe sub pământ să ce duşi,
Că ge nu,
Cu cuţâtu ce-oi tata,
La gaini ce-oi arunca,
Găinile ce-or răşchia,
Porşii ce vor mânca.
Nu umfla, nu crăpa.
Descântătoarea ameninţă boala “izdace”, că dacă
nu pleacă pe unde a venit “pe sub pământ”, o taie şi
o aruncă în curte la animale “Găinilii ce-or râşchia/
Porşii ce or mânca”.
Crucea este o altă figură primordială în descântece
chiar înainte de apariţia Creştinismului: este locul
în care se întâlnesc două linii, dar din care pornesc
patru direcţii infinite, niciodată despărţite, unite
pentru totdeauna printr-un centru care devine centrul
infinitului.
Cuţitul este un obiect folosit pentru tăiere
şi împărţire, adică este simbolul analizării şi al
diferenţierii. În acest descântec el încearcă să învingă
răul pe care îl taie şi-l împrăştie (“cu cuţâtul ce-oi
taia)”.
Mătura este un obiect bogat în semnificaţii. Ea
este mijlocul de transport folosit de vrăjitoare dar şi
un obiect care are proprietăţi benefice (e bine să duci
o mătură lângă pătuţul copilului pentru a-l proteja de
ursitoarele rele).
Credinţa în descântece scoate în evidenţă
permanenta căutare a sufletului omenesc, dorinţa de a
ne depăşi limitele pământene, de a ne alina şi vindeca
sufletul. Puterea magică a cuvântului face minuni şi
salvează vieţi.
Albert Einstein a spus “Viaţa însăşi este magie,
iar dacă nu crezi asta, măcar încearcă s-o trăieşti ca
pe ceva magic”.
Deci, ne putem trăi viaţa doar în două moduri: să
credem că nu există magie în lume sau să credem că
tot ce ne înconjoară e magic.
PROF. ZIMBRAN IOHANA

BUNICUL ŞI NEPOTUL
Flăcăul HORAŢIU A.T. SIMION, are 14, poate 15 ani, a debutat cu o povestire în revista “Icoane Bănăţene”
(2016), exploziv, cutezător, dar mai ales talentat, maturizat artistic. A fost şi rămâne o viabilă surpriză pentru
cititorii noştri şi pentru literature română.
Horaţiu, elev de liceu, moşteneşte prin filiera maternă, o genă de la cunoscutul preot, poet şi monografist,
TEODOR PONEAVĂ, de la parohia Şiria, (Arad), catalizator cultural, organizator de acţiuni culturale în “Zilele
culturale de la Şiria”, în care erau venerați scriitorii IOAN SLAVICI și MIHAI EMINESCU.
De data aceasta, Horaţiu A.T. SIMION se prezintă cititorilor cu volumul “Şase piese şi-o nuvelă”, Editura
Azbest, Publishing, 2016.
Reproducem un fragment din piesa de teatru: “Cu toată energia spre Polonia” şi un fragment din nuvela,
„Inelul”.
Adaug: părinţii autorului sunt ataşaţi culturali la Ambasada Română din Varşovia. Felicitări Horaţiu
(NPD)
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
TEATRU
Cu toată energia spre Polonia
Actul I,
Scena I
Domnişoara Ioana; Gabriel şi
alţi copii
Domnişoara Ioana (închizînd o
carte); Şi aşa a fost povestea “Fetiţa
cu chibrituri” de Hans Cristian
Andersen.
Gabriel (şoptindu-i lui Aurel):
Este cea mai tristă poveste pe care
am auzit-o !
Aurel : Ştiu, dar este o punere
în scris a vieţii noastre adevărate,
noi copii orfani.
Gabriel: Ei, nu exagera, noi
nu am dormit pe străzi şi nu ne-
am încălzit cu chibrituri, şi în plus
avem ce mânca.
Aurel : Bine că avem măcar atât,
deşi astea nu înlocuiesc o familie.
Domnişoara Ioana: Bine
copilaşilor, noapte bună şi să
dormiţi liniştiţi. Şi să fiţi cuminţi
zilele astea pentru că în zece zile e
Crăciunul.
Copii strigă de bucurie.
Domnişoara Ioana (ridicându-
se de pe scaun şi stingând lumina):
Noapte bună.
Copii se culcă.
Scena 2
Aurel: Gabriel
Gabriel: Aurel vii să te joci cu
noi fotbal ?
Aurel: Nu, jucaţi fără mine.
Gabriel: (aşezându-se pe scări,
lângă Aurel): Nu înţeleg Aurel, de
o vreme eşti altcineva, ce ţi s-a
întâmplat ?
Aurel: Ştii Gabriel, nu cred că
eu am ceva, ci tu.
Gabriel: (mirat): Eu ?
Aurel: Da, eşti exagerat de
vesel pentru viaţa pe care o duci.
Gabriel: Cum adică ?
Aurel: Eşti orfan, locuieşi într-
un orfelinat mizerabil, nerenovat
şi mic,iar tu râzi, zburzi, alegi,
spui glume, de parcăai fi la casa ta,
împreună cu familia ta.
Gabriel: Dacă nu sunt orfan nu
înseamnă că trebuie să fiu ca tine,
mereu trist.
Aurel: Ba da, nu pot suporta
faptul că, puteam să mă nasc în
atâtea ţări diferite, într-o familie
normală, cu părinţi, bunici şi chiar
fraţi şi surori, şi m-am născut într-o
familie care nu mă voia.
Gabriel: Şi eu sunt în acelaşi
caz ca al tău, şi nu suntem singurii,
mai sunt în ţara asta încă vreo
şaizeci de mii ca noi, dar asta nu
înseamnă că stăm toată ziua într-un
colţ şi nu facem nimic.
Aurel: Dar nu înseamnă nici că
râdem şi vedem viaţa în roz.
Gabriel: Dar ştii, tu nu ai fost tot
timpul aşa, te cunosc de la naştere
şi îmi aduc aminte că mai de mult
râdeai şi tu şi te jucai cu noi.
Aurel: Asta era de mult, dar mai
apoi am început să citesc poveşti
despre copii care nu au familii, dar
până la urmă îşi găsesc, am început
să mă uit la filme din astea şi m-am
gândit, toţi au un final fericit, dar al
nostru care va fi, noi nu vom găsi
familia, vom rămâne probabil aici
toată viaţa şi nu vom face nnimic.
Gabriel: Unii mai sunt adoptaţi.
Aurel: În primul rând astea sunt
cazuri destul de rare şi în al doilea
rând, o familie care te adoptă nu e
o familie adevărată.
Gabriel: Şi tu ce vrei să faci?
Aurel: (ridicîndu-se de pe
scări): O să plec din locul ăsta, o să
plec şi n-am să mă mai întorc.
Aurel iese din sală.
Scena 3
Nicolae; Martin
Cei doi, fiul poliţist şi tatăl
pensionar, joacă şah.
Nicolae: (mutând o piesă): Şah!
Martin: Fiule, văd că joci din
ce în ce mai bine.
Nicolae: Da, m-am perfecţionat
jucând pe telefon.
Martin: Asta când? În timpul
orelor de program?
91
Nicolae: Tată ţi-am spus nu eşti
amuzant cu glumele astea.
Martin: Ce faceţi de Crăciun tu
şi Carmen ?
Nicolae: Ce-i cu întrebarea
asta, ai uitat că suntem divorţaţi?
Martin: Eu n-am uitat, dar
speram că vă împăcaţi.
Nicolae: Şi eu speram la un
castel în Spania.
Martin: Nu vezi ce viaţă ai, ai
divorţat de nevastă, stai în chirie şi
cu salariul tău de poliţist n-ai bani
nici să-ţi plăteşti chiria.
Nicolae:Nu ţi-am cerut punctul
de vedere.
Martin: Ştii, mi-e dor de
vremurile alea când ne adunam toţi
de Crăciun sub brad, cântam colinzi
şi ne dădeam unul altuia cadouri.
Nicolae: Şi mie mi-e dor, dar
n-am ce să fac
Martin: Păcat de tine.
Nicolae: (uitându-se la ceas):
Hai că trebuie să plec.
Martin:Nu terminăm jocul ?
Nicolae: Îl terminăm altădată.
Martin: Mâine seară?
Nicolae: Mâine nu pot, fac pe
Moş Crăciun la un orfelinat, mai
îmi câştig şi eu existenţa.
Nicolae îşi ia o geacă şi iese din
apartamentul lui Martin.
Scena 4
Nicolae; Doamna Ioana; Aurel;
Gabriel şi alţi copii.
Nicolae: (intrând deghizat în
Moş Crăciun): Bună ziua copii, aţi
fost cuminţi?
Copiii: Da.
Nicolae: Care-i primul la rând,
(arătând cu mâna spre Gabriel) tu
eşti băiete, vino încoace.
Gabriel se aşează pe genunchiul
lui Nicolae.
Nicolae: Ia zi, ce vrei tu de la
mine?
Gabriel: Vreau ca prietenul
meu să-şi revină la normal.
Gabriel se ridică şi pleacă.
Continuare pag. 92
 92 CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL

Urmare din pag. 91
Doamna Ioana (la urechea lui
Nicolae): Cumpără-i un ursuleţ de
pluş.
Nicolae: Cine-i următorul ?
(Arată cu degetul spre Aurel). Tu
eşti, vino aici.
Aurel face acelaşi lucru ca şi
Gabriel.
Nicolae: Tu ce vrei de la mine,
ce cadou să-ţi cumpăr ?
Aurel (bosumflat): Vreau să
plec de aici.
Nicolae: Unde vrei să pleci ?
Aurel: Nu ştiu, dar cât mai
repede de aici
Aurel pleacă, urcă scările în
dormitorul comun unde era singur.
Domnişoara Ioana (la urechea lui
Nicolae): La ăsta îi cumperi un atlas.
Nicolae: Am înţeles!(...)

Inelul
(Proză scurtă) 3 aprilie 1912
Era în seara zilei de 3 aprilie 1912 cînd, într-o Horațiu Simion, elev
cârciumă amărâtă, din Sulina, îşi făcu apariţia un vlăjgan
în toată forma, să tot fi fost pe la vârsta adolescenţei, dar
înalt, de-ai fi zis că are vârsta însurătorii. Acest puştan
atrase atenţia multor personae încă de la intrarea sa în
cârciumă. După îmbrăcăminte, părea că face parte din
clasa mai de jos a Sulinei, a acelor copii de foşti marinari
sau comercianţi, care fură cândva cât de cât înstăriţi,
dar eşuaseră ca un vas când e lovit de furtună. Purta o
îmbrăcăminte simplă, o bluză cu dungi albe şi negre îi
acopereau pieptul, iar pe picioare avea nişte pantaloni
albaştri vechi, cu nişte găuri la genunchi. Tălpile îi erau
învelite în nişte adidaşi mai vechi ca Dunărea, dar bine
îngrijiţi cu doar o ruptură în vârf, iar părul îi era acoperit
de o şapcă neagră ca noaptea şi bătrână ca şi Carpaţii.
Însă după privire părea contrariul hainelor lui, părea un
om deştept, bun, puternic şi talentat de-ar fi pus toată
lumea femeiască pe urmele sale.
- A venit Mihnea ! exclamă un alt băiat ce stătea
la una din mesele cârciumii. - Bine, lume, reluă cârciumarul, tot ce trebuie
Mihnea, căci acesta era prenumele acestui vlăjgan, se
făcut este să se găsească un ţintaş care să nimerească
aşeza la o masă cu încă alţi cinci băieţi de-un seamăn cu el.
toate obiectele de pe peretele din spatele meu. Dacă va
- Ai vândut ceva astăzi? Întrebă acelaşi băiat.
reuşi, biletul va fi a lui.
- Cât să-mi ajungă pentru o băutură şi-o partidă
În cârciumă fu un mic răstimp de linişte totală,
de Kent, răspunse Mihnea amărât.
oamenii dintre cei mai viteji gândindu-se deja la ce
Băieţii se puseră pe glume, pe băute, pe înfulecat
vor face pe Titanic, convinşi că biletul e deja al lor,
nişte mititei şi nişte sarailii şi pe partide de cărţi, joc
foarte popular în Sulina la epoca respectivă. Astfel să iar alţii, mai puţin făloşi, se uitau în toate părţile,
tot fi trecut vreun ceas sau două, când deodată muzica gândindu-se dacă e bine să participle sau nu la aceast
din cârciumă, dansul unor domnişoare anume alese şi concurs, poate că norocul o da peste ei.
veselia lumii fu întreruptă de cârciumar care, foarte - Mă duc eu zise cu hotărâre Mihnea. La auzul
hotărât, strigă cât îl ţinură corzile şi gura: Atenţie toată acestor vorbe, camarazii săi mai că reuşiră să nu râdă
lumea, cârciuma noastră a fost anume aleasă pentru a sau să nu se consterne.
găzdui un concurs unic în Sulina şi am onoarea să vă - Ce râdeţi, voi nu ştiţi cum mă antrenam eu
anunţ pe toţi norocoşii ce-aţi intrat astăzi în cârciuma să dobor merele din pomii gradinii mamei cu flinta
mea că cel care va fi ales de soartă pentru a câştiga acest răposatului meu tată? Îi întrebă Mihnea.
concurs că va primi un premiu pe măsură şi anume, - Ba ştim, dar aici nu mai e vorba de nişte mere
un bilet pe incredibilul pachebot Titanic, cel mai mare dintr-un mic pom, ci de nişte maşinării care se învârt,
pachebot din lume, dar ţine-ţi minte, e doar un bilet! şi uite ce concurenţi ai, spuse un camarad de-al lui
Cârciumarul făcu o pauză de câteva secunde, Mihnea arătând către un grup mare de voinici care
lăsând lumea să se mire, să facă ochi mari şi să-şi dea stăteau la coadă spre a-şi încerca norocul.
coate, astfel de veşti nefiind foarte dese în Sulina. Continuare pag. 93
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
Urmare din pag. 92
- Eh tot mă duc, o să dau tot ce-am mai bun din
mine! spuse cu hotărâre Mihnea.
- O să te faci de râs, repetă alt camarad.
- Şi ce-ţi pasă ţie, eu mă fac nu tu! îi răspunse
Mihnea, după care se ridică şi merse la pupitru de tras.
Tocmai înaintea lui fusese un bărbat în toată firea, forţos,
înalt şi mândru, ca orice cavaler din secolele trecute.
Acesta îşi îndreptă puşca şi nimeri mireasa, care începu,
spre amuzamentul câtorva, a se învârti în jurul mirelui.
Acesta, cu un aer şi mai mândru, ochi următoarea
maşinărie, un cuc ce trebuia să iasă din scorbură. Îl
nimeri şi pe acesta. Tânărul continuă, ochi următoarea
maşinărie, un tren, îl ţintui şi pe acesta. Continuă showul,
ţinti şi cei doi berari ce-şi ciocniră bateriile şi un steag ce
fâlfâi. Nu-i mai rămăsese decât un vapor asemănător cu
fabulosul Titanic. Dar acest vapor era foarte greu, poate
chiar imposibil de ochit, în faţa acestui vapor aflându-
se un stâlp găurit. Glonţul trebuia deci să treacă şi prin
stâlp şi prin vapor pentru ca biletul Titanicului să fie al
acestui tânăr. Îşi duse puşca la ochi, se concentră, dar rată.
Mulţimea ce se adunase în jur oftă de dezamăgire.
- Mai încerc odată, spuse tânărul ducându-şi
mâna la buzunar !
- Nu aşa repede, zise Mihnea, mai întâi eu.
- Tu? Întrebă tânărul cu un aer bajocoritor.
- Da, eu zise Mihnea aruncându-i cârciumarului
un leu.
- Băiete, aici e treabă serioasă, necesită
concentrare, tactică logică şi multe alte abilităţi pe care
nu le poate avea un puşti ca tine.
- Oi avea tu toate astea dar uite că n-ai câştigat
biletul, iar în tras, mai întâi de toate, îţi trebuie noroc
şi ajutor ceresc, ceea ce tu încă n-ai avut, îi răspunse
Mihnea, apoi se întoarse către cârciumar cerându-i puşca.
- Copile, zise cîrciumarul, tânărul de lângă
tine are dreptate, nu poţi merge pe noroc şi pe ajutor
ceresc, ai să te faci de râs mai bine dute acasă, poate ai
tăi îşi fac griji!
- Da ce-i cu tine, mă cârciumare, ţi-e frică de
faptul că biletul nu-ţi va rămâne ţie? Întrebă Mihnea
batjocoritor.
- Cârciumarul, ezitând, îi dădu puşca convins
că Mihnea se va face de râs.Vlăjganul îşi duse tacticos
puşca la ochi, se concentră ceva timp, iar apoi, dintr-un
şut, nimeri şi mireasa si cucul. Îl privi mândru pe tânărul
de lângă el şi pe cârciumar, apoi continuă, dintr-un singur
foc ţinti şi trenul, apoi berarii şi steagul. Nu-i rămânea
decât faimosul vapor pe care nimeni încă nu-l nimerise.
- Bine copile, gata până acum a fost uşor, dar
de-acum începe greul, te rog, du-te acasă.
- Nu plec nici să vină regele Carol în persoană,
spuse cu hotărâre Mihnea.
93
Uimiţi de talentul şi replicile lui Mihnea, mulţimea
începu să scandeze încurajări pentru băiat, care
meticulous, duse puşca la ochi, se concentră, nu mai
mişcă nimic, ai fi zis că-i stană de piatră şi când nimeri
nu-şi dădu seama, vaporul fu ţintit. Mulţimea, mai mirată
cum n-a mai fost, aplaudă, iar Mihnea îşi primi biletul
spre fabulosul şi nemaivăzutul vas Titanic. Lui Mihnea
încă nu-i venea să creadă că va pleca în America, dar cu
toate astea se repezi în fugă spre ieşire. Un prieten de-al
lui Mihnea, căruia încă nu-i venea a pricepe că Mihnea a
câştugat, îi strigă: Hai Mihnea, stai să terminăm jocul, că
mai am umpic şi te înving.
- Îmi iau revanşa când mă-ntorc! răspunse
Mihnea, apoi se intoarse către cârciumar şi îi spuse pe
un ton bajocoritor: Cârciumare, îţi trimit o vedere când
ajung în America! Apoi ieşi în fugă spre uşă, se visa deja
pe vapor, pe marele Atlantic, în drum spre un nou tărâm,
America, tărâm ce aducea atâtea vise şi speranţe oricărui
European, Asiatic sau African, oricărui comerciant sau
afacerist, tărâm descoperit nu de mult dintr-o întâmplare,
tărâm fost pentru omenire şi Rai şi Iad. Mihnea continuă
să alerge vreo trei străzi, după care ajunsese în faţa unei
clădiri dărăpănate, uitate de timp şi de vestitul Carol.
Mihnea deschise uşa ce scârţia mai tare ca sirena oricărui
pachebot, urcă nişte trepte din lemn pe care-şi făceau
veacul şobolanii şi ajungând în faţa unei alte uşi, mai
mică decât prima, o deschi-se şi pe aceasta şi intră într-o
încăpere în care se găseau o droaie de paturi, semn că
erau mulţi fraţi, o chiuvetă şi-un lighean ce ţineau în loc
de toaletă, o masă din lemn veche de generaţii, o fereastră
ce aducea mai mult a fereastra unei puşcării, nişte pereţi
galbeni de uitare şi un bec ce atârna din tavan, dar nu
făcea lumină nici cât o şchioapă.
- Mamă, zise Mihnea repezindu-se la o femeie
ce purta un şorţ alb ca varul şi a cărei obraji erau roşii
de lacrimile provocate, oare de ceapa pe care o tăia sau
de alte necazuri ce-i navigau în suflet?
- Mamă, mamă, n-am să mai vând bijuterii
contrafăcute pe străzi, ci am să aduc mai multe
familiei, fiindcă am să plec în America! spuse Mihnea
mort de încântare.
Femeia îşi ridică ochii încruntaţi către băiat şi îl studie.
- Mihnea, iar ai băut ţuică pe la cârciumi de
îndrugi aşa ceva? întrebă mama îngrijorată.
- Nu, mamă, am câştigat un bilet pe colosalul
Titanic care pleacă spre New York, peste o săptămână,
răspunse Mihnea scoţând biletul.
Femeia luă biletul în mână, îl studie de-aproape şi,
după ce rămase stană de piatră crezând că-i într-un vis,
îşi îmbrăţişă fiul de fericire.
- Îţi dai seama mamă, peste o săptămână voi
fi pe puntea celui mai mare pachebot de pe glob în
drumspre ţinutul fericirii! exclamă Mihnea.
Continuare pag. 94
 94 CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL

Urmare din pag. 93 sfârşesc ca tata, să vând disperat bijuterii contrafăcute

Femeia plângea de bucurie, sărută o icoană, apoi
mai privi o dată biletul, să vadă dacă n-a fost cumva
o vedenie.
Gândeştete mamă, repetă Mihnea, voi întâlni
cel mai de preţ bijutieri şi giuvaeri, voi face afaceri
de milioane cu ei şi peste ani mă voi întoarce în ţară
cunoscut şi bogat, voi da foc acestei glume în care
trăim noi şi voi zidi un palat asemănător cu al lui Carol!
- Da fiule, dar nu ştiu dacă-i bine să te las la
drum aşa lung, nu uita că şi tatăl tău a pierit tot din
cauza visului american!
- Dar mamă, nu mai putem trăi aşa, acolo, în
America, voi câştiga avere considerabilă, eu nu vreau să
pe străzi sperând că-mi voi salva familia. America,
mamă, este ţinutul unde orice amărât îşi găseşte
fericirea, unde orice bolnav îşi găseşte, vindecarea
şi unde orice câine are covrig în coadă. Gândeştete,
mamă, voi învăţa în sfârşit să fac bijuterii adevărate şi
voi câştiga într-o zi cât într-o lună la Sulina, voi devein
bogat şi faimos, dar n-am să uit niciodată de unde am
plecat!...
Mama lui Mihnea, dominată de disperare, foamete
şi sărăcie, acceptă ca fiul ei să plece pe acest vapor
incredibil, neştiind că acel vapor mare va fi doborât de
un obstacol mic.
Horațiu Simion, elev

CU PORCII, ÎN PĂDURE LA JIR

VALEA SFÂRDINULUI
ŞI-A ÎMPRUMUTAT numele de
la pârâul Sfârdin, ce izvorăşte din
Munţii Banatului şi alunecă uşor de
pe-o lespede pe alta, pe sub stânci
colţuroase, trece cascada Bobot şi,
ceva mai încolo se varsă în Râul
Belareca, râu ce-şi dă întâlnire la
Gara Herculane cu apele Cernei, de
unde călătoresc împreună până la
Dunăre.
Peisajul montan este mirific,
legendar, în Sfârdin colcăie în
cuiburi mreana şi racii cât palma,
păstrăvii cu puncte roşii şi cei cu
puncte albastre, ademeniţi de pescari
şi de turişti anonimi. În faţa pârâului
se profilează panorama splendidă
a Colnicului, dealul înverzit din
primăvară şi până în toamna târziu,
când cade frunza în codru, albit
de turme de oi păstorite de cei trei
păcurari de la stâna bănăţeană:
pircea, păvăraşul şi vătaul1. Privit
de pe culmea Colnicului, în zarea
depărtării, muntele se proiectează pe
pânza cerului statuar în măreţia sa.
Anul acela fusese sărac în fân şi
prune, şi cereale, în schimb fusese
darnic în jir, pe sub fiecare fag se
aşternuseră covoare arămii de
seminţe, mană cerească pentru
godacii din Valea Sfârdinului. (Era
un obicei ca porcii să fie scoşi la jir
din toamnă şi până în primăvară)2
Într-o duminică, turma de
porci fusese scoasă în munte, la o
depărtare de peste zece kilometric
de sat. Se îngânau între ele clopotele
de la biserică cu clopotele de la
grumazul dobitoacelor, se auzea în
răstimp hăuitul oamenilor împletit
cu zbenguiala şi lătratul câinilor, cu
zgarda la gat, nişte flocoşi, marele
alb, că se puteau lua la trântă cu lupii,
ce se înmulţiseră în pădure!
O parte din turmă urma să coboare
în sat la Ignat pentru sacrificare,
cealaltă parte, scroafele de prăsilă şi
grăsuneii, rămâneau în pădure până
primăvara. Pe cai lipiţeni, în mijlocul
turmei, căldări şi oale legate cu gura
în jos, saltele şi pături, sumane şi
cojoace balotate, alături de saci şi
desage cu sare, cartofi şi fasole, făină,
slană şi brânză. Turma urca agale în
Povestire de N. D. Petniceanu
Muntele Arjana
pocnete de bici, suia alene, păştea şi
râmâia pământul. În cele din urmă
ajunse dincolo de apa Sfârdinului.
Mihai Obreană împărţii sarcinile.
- Aniţo!
- Aud, Mihai! răspunse
prompt femeia şi se răsuci de mijloc,
oprindu-se din aranjatul vaselor în
blidar.
- Eu plec cu turma la jir, iau şi
câinii cu mine, ca să-i învăţ să adune
porcii la nevoie. Nu mă îndepărtez
prea mult de porcăreaţă, dacă-i vreun
bai fluieri de trei ori din degete. E
bine? Mai zise Obreană şi îşi aranjă
carabina la umăr.
- Bine, Mihai, aşa voi face.
- Aranjează ce mai ai de
aranjat în colibă, apoi puni sare în
Continuare pag. 95
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
Urmare din pag. 94
vălăie pentru porci şi fierbi ciru
pentru câini. Vezi să nu fie prea
fierbinte şi nici prea rece că se
betejesc. Bine, Aniţo? făcu Obreană
grijuliu şi-i licări nişte steluţe ciudate
în ochi.
- Fi fără grijă, Mihai, asigură
Aniţa, vor fi toate bune şi la locul lor,
promisese ea şi îşi înfipse, zâmbind,
mâinile în şolduri. Obreană dădu să
plece. Aniţa strigă:
- Mihai!
- Ascult muiere bună! grăi
Obreană şi întoarse doar capul spre
ea.
- De prânz ce-ţi doreşte
pipota, omule? Întrebă femeia şi
lăsă mâinile din şolduri, păstrând
zâmbetul înflorit pe chipul ei.
- Păsulă3 cu şonc4! Mi-e dor
de-o păsulă răspunse Mihai şi îşi
căută de drum pocnind cu zbiciul
pe marginea turmei. Clopotele se
îngânau armonios între ele.
- Şi acreală? ţipă femeia cu
palmele pâlnie la gură.
- Inimă de varză! ţipă la
rându-i Obreană.
- Ce zici de nişte bureţi acri?
- Place… Fac cinste!
promisese vesel Obreană.
- Bine!...să nu uiţi de cinste!
mai strigă Aniţa şi intră în sălaş.
- Ho-ho-ho-ho-ho-ho!...Go-
go-go-go-go-go! Făcu Obreană şi
pocni de câteva ori din bici. Apoi
chemă câinii: Lupu!...Molda!...
Ursu!...Vernica!...Într-o clipă se auzi
un Hau-hau! Hau-hau! Patrupezii
veniră şi-l priviră ţintă, dând din
coadă.
- Gata, copii! Tu-ţu-ţu-ţu-
ţu-ţu!...Go-go-go-go-go-go! Dulăii
dedaţi cu vorbele stăpânului lătrară
şi înconjurară turma, săriră în
spatele godacilor, îi muşcară uşor
şi-i hăituiră la vale. Mihai Obreană
pocnea întruna din bici şi hăulea, de
răsuna pădurea. Ajunsese în cele din
urmă sub fagii bătrâni. Îndată pogorî
o linişte densă, odihnitoare în care
se auzea câte un grohăit şi cântecul
monoton de măzăriche în contact
cu frunza fagului. Mihai Obreană se
aşeză pe-o buturugă, sub un copac
uriaş, rămuros cu crengile până-n
pământ, aprinse o ţigară şi demontă
arma, piesă cu piesă, o curăţă pe-
ndelete de la închizător la ţeavă, apoi
cu mişcări moi o montă la loc, duse
puşca la ochi, încercă înălţătorul şi
cătarea, mecanismul de darea focului
şi fu mulţumit de ceea ce avea în
mână. În răstimp, porcii se îndopară
cu jir şi grohăiau şi ei mulţumiţi, cu
burţile dolofane (…)
Se prânzise în tihnă, cu mulţumiri
de o parte şi de alta, porcarii se
gândeau la godaci, la păstoritul
lor, zi de zi, pe sub fagi, în preajma
Sfârdinului, mâncau, apoi trăgeau
la apă, ei trebuiau număraţi de două
ori pe zi, dimineaţa şi seara, fiecare
godac însemna parale pe care nu le
aveau nici Mihai şi nici Aniţa.
În pauza de prânz, Mihai
ajutat de Aniţa aduna vreascuri,
cioate şi buturugi, clădea stive de
lemne pentru foc, în spatele colibei.
Prima zi-lumină în pădure
dincolo de apa Sfârdinului se
încheiase fără probleme pentru
oameni şi animale. Urmă cina în doi,
doar el şi ea, fiecare cu gândul său,
cu pornirea şi reţinerea sa. Înainte de
culcare, Mihai Obreană aţâţă focul şi
aprinse un rug în mijlocul ţarcului,
unul cu vâlvătăi şi miros de răşină,
cu funigeni plutind în aer. „Focul
ocroteşte turma, ţine la respect
jivinele” şi-a zis Obreană. În jurul
focului, la căldură, s-au tolănit dulăii,
cu colţari de fier la gât şi cu auz de
copoi. Carabina rezemată de pat, la
intrare, avea glonţul împins în ţeavă,
piedica trasă.
- Aniţo!? grăi uimit Mihai.
- Ce-i, omule?
- Ai desfăcut amândouă
paturile?! De ce?!
- Păi noi nu ni-s doi?! făcu
bland femeia şi umblă cu mâinile pe
la cele două perne umplute cu ghije.
- M-am socotit că-i destul să
desfaci numai unul. E greu dimineaţa
să faci la loc două paturi, nu-i aşa?
vorbi în dodii Obreană.
95
- Nu, Mihai! Nu mi-e greu
să adun la loc două paturi, zise ea şi
zâmbi trist.
- Socot, muiere bună, că odată
şi odată vei desface un singur pat,
ce zici, Aniţo? vorbi cu subânţeles
Obreană şi aprinse o ţigară.
- Ştii ce, Mihai? se răsti Aniţa,
îndreptându-se de şale.
- Dacă-mi spui, voi ştia,
Aniţă, grăi moale Obreană, subţiind
ochii în crăpătura genelor.
- Treaba aia nu-i baş în
genunche şi chiar de-ar fi în
genunche, nu-s coapte cireşele ca să
le culegi, vorbii în dodii şi Aniţa.
- Şi când, mă rog frumos, se
coc cireşele tale?
- Nu ştiu…Nici nu vreau să
ştiu…Poate niciodată…
Acu întoarcete cu faţa la perete,
ca să mă dezbrac.
- Mă întorc, zise Obreană şi
hop-zdup se răsuci în aşternut.
Aniţa se dezbrăcă din bluză şi
poale, îmbrăcă o cămaşă ţărănească
de noapte, clipe în care flăcările din
vatră desenară pe şoldurile ei albe şi
rotunde un joc fantastic de lumini şi
umbre.
- Noapte bună, Mihai!
- Noapte bună, Aniţo!
*
Timpul aluneca printre degete,
zilele şi săptămânile se vânturau
din calendar, cum se vântură în
adierea vântului de toamnă frunzele
îngălbenite din fag. Porcii se îngrăşau,
văzând cu ochii, spre mulţumirea
gazdelor care, prin rotaţie, urcau,
duminică de duminică, în munte, la
porcăreaţă, cu sare, petrol, chibrituri,
ţigări şi alte flecuşteţe pentru cei doi.
Aniţa Câmpanu ceruse şi i se aduse
o pereche de ace de croşetat, iar lui
Mihai Obreană câteva cârlige de
pescuit din dughean de la Bidiviu.
Mihai Obreană încălecă un
bulvan şi se rezemă cu spatele de
tulpina unui fag pe care cineva
probabil în trecere, încrustase cu
toporişca în scoarţă un nume şi un
an: „Cocora - 1939”. Aşeză alături
Continuare pag. 96
 96
Urmare din pag. 95
de el puşca şi biciul. Turma de porci
râmâia şi grohăia prin preajma sa.
Un vier cu coama sură şi cu colţii
ieşiţi în afară, de părea un mistreţ,
scoase un vânoc de un cot şi sări pe
o scroafă de prăsilă, o însămânţase şi
n-avea de gând să coboare de pe ea.
În capul porcarului se împerecheau şi
se desperecheau gânduri năstruşnice.
Ca să-şi spulbere gândurile ciudate,
îşi făcu de lucru, apăcă o margine de
scândură de brad şi scoase din teacă
briceagul, se apucă să meşterească
ceva.
Acel „ceva” fusese isprăvit
până la prânz şi „uitat” în pădure,
în scorbura arborelui secular. Vârî
cuţitaşul în teacă şi privi înainte peste
vârfurile a doi mesteceni falnici şi
albi, cum albi erau doar mestecenii
în Siberia. Pogorî privirea încet de
pe-o ramură pe alta până ajunsese la
tulpină şi de aici la pământ. Holbă
ochii şi nu-i venea la îndemână să
creadă ceea ce vedea! Apucă uşurel
puşca şi se ridică în picioare, duse
arma la ochi şi privi prin cătare cu
arătătorul pe trăgaci. Între mesteceni,
un iepure se spăla cu lăbuţele pe bot!
Fu gata să tragă. Nu trase şi se pomeni
strigând: „Hei!...Hei!...” Iepurele
zvâcni din picioarele de dinapoi şi o
tunse de-a curmezişul prin „Poiana
cerbului”. „Bum!...Bum!...” două
focuri de armă. Urechiatul se dădu
peste cap şi împroşcă un nor de
zăpadă, stropindu-l cu pete sângerii.
Într-o altă zi, masa de prânz
fusese cu ger şi soare cu dinţi.
Vremea era capricioasă la „Mihail şi
Gavril”. Aniţa în ciupag şi în poale
albe, de un alb strălucitor, puse masa,
fiertură şi friptură de carne de batal,
între blide două pahare şi alături o
sticlă cu ţuică de prune. Tăie pâine,
nu înainte de-a face semnul crucii pe
spatele ei, şi zise lui Mihai:
- Rogu-te, toarnă în pahare...
Obreană turnă şi făcu pe neznaiul.
- Pentru ce închinăm, Aniţo?
- Pentru sfântul Mihail,
răspunse femeia şi ridică paharul.
- Cei doi ciocniră paharele şi
băură încetişor până la fund, după
datină.
Mâncară în tihnă, fiecare cu
gândul său. După friptură, Aniţa,
privindu-l pe Mihai, se ridică
luminoasă de la locul ei şi puse pe
masă ceva învelit într-un ştergar. Se
reaşeză pe scaun şi zise provocator:
- Ghici, Mihai, ce-i învelit în
măsai?5
- Un fel de mâncare, răspunse
bănuitor Obreană.
- Ce fel de mâncare? Tatonă
Aniţa.
- Nu ştiu, muiere bună…nu ştiu!...
- Dezveleşte, îndemnă Aniţa.
- Mihai Obreană dezveli
ştergarul şi din el ieşi la iveală o
plăcintă cu dovleac turcesc. Încântat,
exclamă:
- Vai, plăcinta care-mi place
mie!...
- E un dar, Mihai, grăi Aniţa
cu zâmbetul lipit de buze.
- Mulţumesc, să te ţină
Dumnezeu pe pământ…Şi eu am,
Aniţo, un dar pentru tine, se lăudă
Obreană şi se ridică de la masă.
- Nu mai spune?! făcu mirată
şi curioasă femeia, urmărindu-l cu
privirea.
- Spun…Mihai scoase de sub
cojocelul agăţat după uşă într-un cui
o furcă de tors, sculptată şi arsă cu
fierul înroşit în foc, cu o oglinjoară
pe spate. O întinse bucuros Aniţei.
Ea o luă cu amândouă mâinile şi o
sărută, strângând-o la piept.
- Mulţumesc, Mihai, îngăimă
Aniţa, cu rouă în ochi.
După masa de prânz cei doi, sătui
şi uşor ameţiţi, se lungiră fiecare în
patul lui, să prindă un pui de somn.
Obreană îndată adormi şi începu
săsforăie. Aniţa se răsuci în aşternut,
se ridică într-o rână şi strigă la Mihai:
- Tută! Tută!6
- Ce-i ? făcu Mihai,
deschizând ochii speriat.
- Ai plecat, omule, cu porcii la
jir?! Zise Aniţa şi zâmbi cu gropiţele
din obraji.
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
- Iartă-mă, Aniţo, mi-s
ostenit, răspunse Obreană şi căscă.
Tu nu dormi?! întrebă el.
- Am vreme să dorm la
noapte, apoi mă înţeapă un junghi
între coaste şi nu mă lasă împace, se
plânse femeia.
- Să mai pun lemne pe foc?
Grăi Obreană şi se ridică în şezut.
- Pune, omule, că mă ia cu
friguri, se văită Aniţa, scuturându-se
din creştet până-n tălpi. Afară era un
ger cumplit.
Obreană se dădu jos din pat, ieşi
din porcăreaţă şi se întoarse cu un
braţ de lemne. Puse lemne pe foc şi
se opri în spatele uşii. Luă cojocu
şi-l puse peste Aniţa care încetă
miraculor să mai clănţăne din dinţi.
În scurt timp adormi şi ea sub căldura
moleşitoare a blănii de oaie.
Mihai Obreană cu grijă apucă
arma din cui şi biciul din curele de
taur şi ieşi pe vârful picioarelor din
colibă. Cu glas stins chemă câinii şi
tutăi porcii, porni cu ei pe sub fagii
de pe malul Sfârdinului.
Găsi un loc, unul între joagărele
lui Tudor Craşovanu şi Pătru Răda,
înţesat cu copaci şi pe sub ei jir în
straturi. Porcii îşi vedeau de grohăitul
şi râmâitul lor. Vierii cu vânele
încordate umblau de pe-o scroafă pe
alta. Câinii cu limbile scoase, înşiruiţi
de-a lungul apei, în şezut, urmăreau
mişcarea stăpânului lor.
Mihai Obreană trecu în spatele
joagărului lui Răda, acolo era o
movilă de gunoi de grajd, scormoni
în măruntaiele ei şi găsi câteva
râme, le înveli într-o scamă de ziar
şi se întoarse la apa Sfârdinului. Cu
un bolovan şi cu briceagul, sparse
gheaţa şi făcu o copcă, tăie un băţ
dintr-o cracă de salcie şi cu un fir
de aţă încropi o undiţă, cârlige avea
berechet, cumpărate în dugheană la
Bidiviu.
În copcă se înghesuiau cu
capetele sus: mrene, moiţe şi păstrăvi
cu puncte roşii, albastre şi negre.
Peştii, înfometaţi, se întreceau care
Continuare pag. 97
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
Urmare din pag. 96
de care să prindă râma din cârlig. Ei
fuseseră înşiruiţi pe două ramuri de
salcie, de-o parte mrenele şi moiţele,
de cealaltă parte păstrăvii cu puncte
roşii, albastre şi negre.
Cu arma la umăr şi cu biciul
atârnându-i pe celălalt umăr, cu
mâinile prinse de cele două ramuri
doldora de peşte, chemă câinii şi
porcii în drum, la porcăreaţă. Câinii
se zbenguiau, se dădeau tumba şi se
muşcau în joacă, în vreme ce porcii
grohăiau şi mergeau cu botul în
pământ, oprindu-se din loc în loc,
ademeniţi de seminţele de jir.
- O, mâncăm peşte la cină! îl
întâmpină Aniţa voioasă pe Mihai.
- Mâncăm...de unde amarului
câta vin?! N-a rămas strop. Peştele
fără vin...se lamentă Obreană.
- Merge şi fără vin, zise Aniţa
- Merge, n-avem încotro,
acceptată situaţia Obreană, dând în
primire cele două „vergele” de salcie
cu peşti pe ele.
Obreană puse arma la locul ei
şi cu biciul în mână deschise poarta
de la ţarc şi numără cu grijă fiecare
godac. Mulţumit, aprinse focul în
mijlocul ţarcului, un rug ce împroşcă
şi nălţă vâlvătăi cât cabana. Câinii
făcură roată pe lângă foc.
Cina din seara aceea fusese una
deosebită faţă de precedentele, Aniţa
era friptă de dorul peştelui, lucru
cunoscut de Obreană, apoi ea ţinuse
să schimbe cât de cât decorul din
încăpere, să dea un aspect inedit şi
sărbătoresc momentului respectiv faţă
de altele consumate în doi. Agăţase
în colţ o oglindă, o împodobise cu un
ştergar înflorat, aşeză în dreapta şi în
stânga câte două ulcele din pământ
ars, iar dedesupt, pe o măsuţă, un
butuc răsturnat, acoperit cu un cearceaf
împăturit în patru, puse o tavă de
lemn, meşterită de Mihai, şi pe ea un
cârciag7 cu apă de izvor. Obreană ieşi
din cabană şi reveni într-o clipită, ţinea
în căuşul palmei trei boboci de ghiocei.
Îi puse într-un pahar cu apă, pe tavă,
alături de urcior, ce avea pictat pe el
„La fântână cu găleata”
(romanță de Emil Monția)
un cocoş roşu. Aniţa zâmbi tainic, ea
se prefăcu că nu văzuse bobocii. În
sufletul ei o mână nevăzută picură unt-
de-lemn dintr-o candelă domnească.
Cinară ciorbă de mreană şi
de moiţă şi friptură de păstrăvi cu
bureţi acrişori. Pe masă apăru din
senin o jumătate de vin de pelin, fu
o adevărată surpriză pentru Obreană.
Aniţa păstrase jumătatea pentru o zi
deosebită şi iată că ocazia se ivise, cu
peşte, floricele în ziua Arhanghelilor
Mihai şi Gavril.
După cină, Aniţa îşi desfăcu patul
şi se vârâ repejor în aşternut, Obreană
îşi desfăcu şi el aşternutul, dar nu prea
avea chef de somn, aprinse o ţigară şi
se aşeză mulţumit pe dunga patului.
Aniţa se zgribuli toată sub pătură
şi începu să-i dârdâie dinţii în gură.
Mihai stinse ţigara şi o întrebă ce are.
- Bagsama m-au apucat iar
frigurile. Mă înţeapă un junghi între
coaste şi nu mă lasă afurisitul în pace,
se căină ea şi se făcu cârlig în pat.
- Ce pot să-ţi fac? întrebă
îngrijorat Mihai.
- Să-mi faci rogu-te o frecţie cu
canfor. M-am dat cu diană, da se vede
că s-a trezit şi nu m-a ajutat. Îmi faci,
Mihai? grăi Aniţa pe ton rugător.
- Îţi fac. Obreană se ridică de
pe pat şi, rotindu-şi ochii, întrebă:
- Unde-i camforu’?
- E pe blidar, Mihai, pe blidar
în spatele solniţei, explică Aniţa.
97
- Dezbracă-te, muiere, grăi
Obreană cu sticla de camfor în mână.
- Mă dezbrac, dar întoarce-te…
Mihai Obreană se conformă,
răsucindu-se pe călcâie. Aniţa dădu
la repezeală de pe ea bluza şi cămaşa
de noapte din fuior, rămase într-o
cămăşuţă de in, trase sub bărbie
straiu şi zise:
- Gata, poţi să te întorci.
Obreană se răsuci invers.
- Unde te înţeapă? Unde să te
fricţionez? făcu grijuliu bărbatul.
Aniţa se întoarse pe-o parte,
împinse straiul pe jumătate şi arătă
cu stânga un punct intercostal.
- Aici, Mihai, mă înţeapă.
- Nu pot, cămăşuţa e pe tine,
ce mă fac? grăi Obreană.
- Of, neputinciosule!...
Descurcă-te, nu aştepta mură-n gură!
Toarnă camfor în palmă şi vâră mâna
pe sub ea, îl încurajă femeia. Aniţa
ardea ca focul, din tălpi şi până-n
creştet.
- Arzi, Aniţă! Ai foc în tine!...
- Am…Mă mistuie focul…Ah
ce bine e…Foarte bine, aşa mai toarnă
camfor…Aşa…vai ce bine e…
Mihai Obreană întinse camforul
de la omoplat la coaste, pielea era fină,
catifelată, carnea pietroasă, de părea
carnea unei june în prag de măritiş.
De la coaste palma alunecă pe şolduri,
Continuare pag. 98
 98 CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL

Urmare din pag. 97 păr, să-l mângâie şi să-l scarpine fin şi

apoi pe bucile curului şi de aici pe fese,
pulpe până la degetele de la picioare.
- Vai, ce bine, parcă mă simt
altfel, mai e camfor?
- Mai e ceva…
- Toarnă-l tot…
Mihai turnă în căuşul palmei
restul de lichid şi vârî din nou mâna
sub cămaşa de in, frecţionă un picior,
frecţionă şi pe celălalt, apoi mâna
alunecă sus, îndrăzni şi mai sus până
dădu de un smoc de păr aspru ca
peria, Aniţa nu zicea nimic, închidea
şi deschidea ochii şi iarăşi îi închidea,
strângându-i sub pleoape. Mihai
începu să se joace cu degetele prin
insistent, să-şi mişte degetele peste tot,
până când Aniţa începu să tremure şi
să-şi dea ochii peste cap, tremura de-i
sărea smalţul de pe dinţi! Făcea urât de
parcă avea frigurile galbene! Obreană
oarecum speriat, neştiind ce să mai
creadă, trase mâna de sub cămaşă şi se
arătă grijuliu din cale-afară.
- Aniţă, tu ai frigurile…
- Am fras, răspunse ea
nemulţumită, revenindu-şi în fire.
- Să te acopăr cu iorganu8?
- Nu! Se răsti ea, şi desfăcu
câţiva nasturi de la cămaşă.
- Atunci, ce să fac?
- Intră în pat şi încălzeşte-mă
tu, blegule!...
1
Pircea cel mai tânăr păcurar (un băietan);
păvăraşul – al doilea păcurar, mergea în
mijlocul turmei, cântând din fluier, vătau
sau vătaful- baciul,care mergea în faţa oi-
lor, zicând de asemenea din fluier. El era
mai marele şi răspundea de turmă.
2
Acest obicei moştenit din moşi strămoşi,s-
a perpetuat în Banatul de Sud până prin anii
1948-1949, când, cu planul de colectiviza-
re al agriculturii, s-a pierdut. Ţăranii înstă-
riţi n-au mai crescut porci, poate unul sau
doi pentru necesităţile familiei.
3
păsulă = fasole
4
şonc = picior de porc afumat
5
măsai = ştergar sau faţă de masă
6
tută = interjecţie, aşa se strigă la porci
7
cârciag = ulcior
8
iorgan = dună
Fragment din romanul
„Bigamul” (Ursita)

Adevăruri ascunse despre programul poporului ales de antichrist

vizând lichidarea bisericii ortodoxe, statelor naţionale, controlul şi
exterminarea cetăţenilor din Uniunea Europeană, în perioada 2016-2020!
Citește române! Citește și Ascute simceaua - N.D.P.
În mare secret cu mai multe decenii în urmă, a fost
pregătit programul pentru trecerea la Noua Religie
planetară. Între 25 şi 29 iunie 2014, la Strasbourg, a fost
semnat un SUPER MEMORANDUM între Uniunea
Europeană, pe de o parte şi reprezentanţii Guvernului
şi Bisericii Greciei; Patriarhiei Ecumenice; Sfântul
Munte Athos; Bisericii şi Guvernului Cipriot, Bisericii
Ierusalimului, Bisericii Alexandriei; Bisericilor Slave şi
al Federaţiei Ruse; Vaticanului; Consiliului Mondial al
Bisericilor; Bisericii Albaniei; Bisericii Antiohiei, pe de
altă parte. Acest SUPER MEMORANDUM a intrat în
vigoare pe data de 1 aprilie 2016 şi va fi aplicat până la 16
august 2020. Implementarea reformelor poate fi amânată
cu cel mult nouă luni. După acest termen se aplică amenzi
şi penalizări foarte mari.
Reformele cuprinse în acest SUPER
MEMORANDUM au avut şi au, un caracter secret în
Uniunea Europeană, nu au fost supuse dezbaterilor în
Parlamentele ţărilor din U.E. şi nici referendumurilor
naţionale! Ele nu au fost discutate şi aprobate în
Parlamentul European! Cine le-a iniţiat? Este un secret!
Cui folosesc? Evident celor din poporul ales de
antihrist care, după Răstignirea Fiului lui Dumnezeu,
acţionează prin crime, teroare şi minciună pentru
stăpânirea lumii şi jefuirea popoarelor.
Se încearcă, în mare viteză, aplicarea politicii faptului
împinit în condiţii, chipurile de democraţie. De fapt, de
dictatură!
Autorii şi susţinătorii acestui program apocaliptic au
ignorat pe Dumnezeu şi sfidează, din nou, popoarele lumii!
Pe cei peste şapte miliarde de locuitori ai planetei îi consideră
goimi (animale) asupra cărora cei din neamul care luptă
împotriva lui Dumnezeu cred că au drepturi nelimitate.
Cetăţenii Marii Britanii, după ce au aflat despre
reformele din SUPER MEMORANDUMUL de la
Strasbourg, din iunie 2014, au decis, prin referendum,
ieşirea din Uniunea Europeană. Aflarea adevărului
despre acest SUPER MEMORANDUM va avea ca
efect ieşirea multor ţări din Uniunea Europeană în
anii 2017-2020 şi desfiinţarea acestui imperiu, în care
România a primit statut de colonie!
Dintre numeroasele reforme cuprinse în cele
124 de puncte (articole) şi subpuncte ale SUPER
MEMORANDUMULUI sunt super şocante, cel puţin
următoarele prevederi:
A) Referitoare la biserică:
- „Începând cu data de 26.10.2017 vor fi demontate
toate catapetesmele din biserici”.
- „Începând cu data de 01.03.2017, se vor introduce
icoane renascentiste, înlocuindu-se astfel arta bizantină”.
- „Începând cu data de 01.03.2017, se vor folosi
instrumente muzicale”.
- „Începând cu data de 15.08.2017, se renunţă la
obligativitatea reverenţei pentru preoţi în afara sfintelor
lăcaşe”.
- „Începând cu data de 01.05.2017, clericii vor fi
obligaţi să renunţe la barbă şi păr lung”.
- „Începând cu data de 14.08.2018, se vor interzice
privegherile din biserici şi mănăstiri”.
- „Începând cu data de 15.08.2016, nu vor mai fi
sărbătoriţi sfinţii antisemiţi”.
Continuare pag. 99
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
Urmare din pag. 98
- „Începând cu data de 15.09.2016, toţi clericii,
indiferent de rang, vor proceda la predici antirasiale”.
- „Începând cu data de 16.09.2016, se vor elimina
imnurile anti-semite din întreaga Biserică creştină”.
- „Începând cu data de 16.09.2016, în toate bisericile
creştin –ortodoxe se va renunţa la utrenie”.
- „Începând cu data de 01.07.2016, se va introduce
o sărbătoare dedicată holocaustului evreiesc, cu o
slujbă specială în toate bisericile creştine... ”.
- „Începând cu data de 15.07.2017, vor fi desfinţate
toate sărbătorile naţionale”.
- „Inaugurarea de noi sărbători în cazul bisericilor
creştine”.
- „Începând cu data de 17.04.2017, în toate bisericile
creştine se va desfinţa avatonul”.
- „Începând cu data de 01.05.2017, Organizaţia
Naţiunilor Unite va prelua controlul Bisericii creşine
Unite”.
- „Începând cu data de 01.05.2017, Ierusalimul va
deveni capitală spirituală”.
- „Începând cu data de 01.05.2017, vor mai
funcţionadoar trei patriarhii ala bisericii Creştine
Unite, respectiv Patriarhia Rusiei, Patriarhia Romei şi
Patriarhia Constantinopolului”.
- „Începând cu data de 17.07.2017, toate seminariile
teologice vor fi transformate în şcoli de religie”.
- „Începând cu data de 20.05.2017, se vor introduce
noi slujbe inter-religioase, cu acompaniament de
instrumente muzicale şi în cadrul tuturor Bisericilor
creştine”.
- „Începând cu data de 20.10.2017, se introduc, în
toate bisericile creştine, instrumentele muzicale şi se vor
organiza concerte nu doar cu caracter religios chiar în
interiorul bisericilor”.
- „Începând cu data de 01.06.2017, se desfinţează
avatonul la Sfântul Munte Athos”.
- „Începând cu data de 01.09.2017, toate bisericile
creştine vor accepta unirile federale şi multinaţionale”.
- „Începând cu data de 01.09.2018, O,.N.U. preia
rolul de Guvern Mondial şi de moderator în unirile
internaţionale”.
- „Începând cu data de 15.08.2017, conducător al
Bisericii creştine devine Vaticanul”.
- „Începând cu data de 01.04.2018, la Sfântul Munte
Athos se vor pune în funcţiune telegondole şi alte sisteme
inovatoare şi se vor aduce statui aparţinând religiilor
păgâne. Sfântul Munte Athos va fi transformat în parc
ecologic de tip bizantin... ”.
- „Începând cu anul 206, toate bisericile creştine se
vor adapta noii realităţi a Erei celei Noi”.
- „Începând cu data de 15.08.2017, toate
Bisericile creştine vor accepta desfinţarea statelor
99
naţionale şi înfiinţarea de unităţi statale multicentrice,
multiculturale şi multireligioase, precum şi înfiinţarea
de unităţi statale cu caracter religios, de tipul
Patriarhiei Ecumenice”.
- „Începând cu data de 16.10.2014, în cadrul Bisericii
Creştine Ortodoxe se vor desfiinţa stranele şi cântăreţii şi
se vor introduce coruri”.
B) referitoare la învăţământ:
- „Începând cu data de 11.09.2016, se anulează toate
sărbătorile religioase”.
-„Începând cu data de 11.11.2016, se desfiinţează
educaţia religioasă a elevilor”.
- „Începând cu data de 11.11.2016, se vor organiza
vizite obligatorii la sinagogă şi moschee pentru toţi
elevii de ciclu primar şi treptat, şi pentru toţi elevii de
ciclu gimnazial şi liceal”.
- „Începând cu data de 11.10.2016, la ciclul gimnazial
se introduce lecţia de educaţie sexuală, iar începând cu
data de 11.09.2016 se furnizează gratuit prezervative
tuturor elevilor de ciclu primar”.
-„Începând cu data de 16.10.2016, se desfiinţează
toate facultăţile de Teologie. Acestea vor fi transformate
în Departamente de Filosofie. De asemenea, începând cu
data de 11.09.2016 se renunţă la lecţia de religie la toate
ciclurile de învăţământ...”.
-„Începând cu data de 01.01.2017, se va trece la
concedierea de profesori din toate ciclurile şi categoriile
de învăţământ şi se procedează la introducerea
internetului”.
-„Începând cu data de 19.09.2016, se introduc
diapozitive pentru susţinerea lecţiei de educaţie sexuală”.
-„Începând cu data de 17.09.2017, se vor organiza
excursii cu elevii şi studenţii în locaţii în care este
promovată emanciparea sexuală”.
-„Începând cu data de 16.09.2016, se va începe
procedura de emancipare sexuală a elevilor”.
C) referitoare la Reforma Administrativă:
-„Începând cu data de 16.06.2017, toţi cetăţenii
Comunităţii Europene şi ai Federaţiei Ruse vor fi
identificaţi electronic, iar prevederile prezentului articol
vor fi acceptate de toate bisericile creştine”.
-„Începând cu data de 19.10.2017, O.N.U. va prelua
conducerea tuturor religiilor de pe planetă”.
- „Începând cu data de 19.11.2016, se va acorda
statut legal tuturor emigranţilor sosiţi în statele Uniunii
Europene, necondiţionat”.
-„Începând cu data de 16.08.2016, vor intra în
vigoare drepturile homosexualilor. Aceştia vor putea
face parade în mod regulat şi liber, pe toate drumurile
oraşelor Comunităţii Europene”. (!!!)
- „Începând cu data de 16.05.2016, se va proceda la
legalizarea căsătoriilor între homosexuali, a căsătoriilor
Continuare pag. 100
 100
Urmare din pag. 99
între persoane de acelaşi sex şi a înfierii de copii de
către cuplurile homosexuale”.
-„Începând cu data de 18.11.2016, se va proceda la
liberalizarea transmisiunilor televizate şi în presă ale
programelor sexuale şi se va permite circulaţia liberă a
cât mai multe reviste pornografice, în toate ciclurile de
învăţământ”.
-„Începând cu data de 19.12. 2016, se vor înființa
case de toleranță în apropierea unităților de învățământ
de toate gradele, în întreaga Comunitate Europeană,
precum și în interiorul cazarmelor militare”.
-„Începând cu data de 22.12.2017, se vor preda, la
toate nivelele, lecții de sex plătit, nu doar de către cadre
didactice , ci chiar de către angajate ale caselor de
toleranță”.
-„Începând cu data de 22.12.2017, se va permite
pornografia infantilă pe internet, pentru copii cu vârste
mai mari de 14 ani”.
-„Începând cu data de 10.12.2016, se va proceda
la desființarea statelor naționale și la instituirea unui
guvern mondial”. (Vai și vai popor român! Ce ai fost
până în 1989 și ce ai ajuns în 2018? N.D.P.)
-„Începând cu data de 20.09.2016, se va proceda
la legalizarea homosexualității în cadrul instituțiilor de
învățământ. În acest sens, în toate unitățilr de învățământ
se vor preda lecții referitoare la homosexualitate”.
-„Începând cu data de 21.09.2017, se va proceda la
legalizarea noilor culte, respectiv se va inaugura Noua
Eră”.
-„Începând cu data de 01.03.2017, se va proceda
la desființarea dreptului elen și a tuturor drapelelor
europene, precum și a tuturor sărbătorilor religioase în
Europa”.
-„Începând cu data de 17.03.2018, se va procda la
înființarea, pe teritoriul Uniunii Europene și Sfântului
Munte Athos, de mânăstiri mixte de monahi și monahii
de toate dogmele și religiile”.
-„Începând cu data de 15.05.2016, vor fi promovate
cât mai multe proiecte de legi împotriva discriminătii
rasiale, care vor fi votate de toate parlamentele
europene”.
-„Începând cu data de 21.10.2017, se vor încuviința
convențiilr de conviețuire și în ceea ce-i privște pe
homosexuali și la abrogarea caracterului obligatoriu
al căsătoriei religioase și civile în întreaga Uniune
Europeană”.
-„Începând cu data de 01.05.2016, se va proceda la
legalizarea crematoriilor (incinerarea morților)”.
-„Începând cu data de 20.05.2016 se vor interzice, în
întreaga Uniune Europeană înmormântările religioase
și se va introduce treptat obligativitatea incinerării
morților”.
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
-„Începând cu data de 22.05.2016, Biserica va fi de
acord cu incinerarea morților, referitor la persoanele
care doresc slujbă de înmormântare”.
-„Începând cu data de 23.05.2016 se va renunța, în
toate țările Uniunii Europene, la jurământul de Sfânta
Biblie și la cel religios pentru oamenii politici, prefecți,
primari, studenți etc.”.
-„Începând cu data de 24.05.2016 nu vor mai
fi permise slujbe de sfințire în Parlament, instituții
de învățământ și publice, la fel ca întreaga Uniune
Europeană”.
-„Începând cu data de 25.05.2016, în întreaga
Uniune Europeană se va renunța la depunerea
jurământului de către parlamentari”.(!!!)
-„Începând cu data de 11.09.2016, slujbele
de sfințire vor fi interzise în toate unitățile de
învățământ”.
-„Începând cu data de 12.09.2016, se va renunța la
botezul obligatoriu al copiilor mici și se va introduce
procedura de stabilire a prenumelului nou-născutului
direct la oficiile de Stare Civilă”.
-„Confor modelelor oferite de NATO, începând cu
data de 30.01.2017 se va proceda la înființarea de armate
multinaționale și la renuțarea la armatele naționale. În
paralel, stagiul militar nu va mai fi satisfăcut în statele
membre ale Uniunii Europene unde mai este încă
obligatoriu”.
-„Începând cu data de 30.03.2017 se va introduce
semnătura electronică obligatorie pentru toți cetățenii,
în relațiile cu statul multinațional al Uniunii Europene”.
-”Autoritatea Europeană pentru Reforme va
funcționa începând cu data de 01.05.2016”.
-„Începând cu data de 01.05.2016, se prevede
înființarea Biroului European pentru Reforme, cu un
capital inițial de 800.000.000 de euro”.
D) Referitoare la spitale și sistemul de sănătate:
-„Spitalele vor face distincție între vârstnici și tineri.
Începând cu 08.09.2017, vârstnicii vor fi examinați în
spații special amenajate”.
-„Dreptul la internare în spitale îl vor avea doar
posesorii de card de asigurat. Începând cu data de
08.09.2017, accesul neasiguraților în spitale va fi
interzis”.
-„Începând cu data de 01.08.2017, se va limita
numărul spitalelor”.
-„Începând cu data de 16.09.2017, se vor amenaja,
în cadrul spitalelor, spații speciale de detenție”.
-„Începând cu data de 17.07.2018 se vor înființa
centre experimentale în cadrul spitalelor”.
-„Începând cu data de 17.08.2017, se interzic
specializările multiple”.
Continuare pag. 101
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
Urmare din pag. 100
-„Începând cu data de 17.08.2017, se va proceda
la comasarea spitalelor și la înființarea de unitărți
spitalicești multifuncționale”.
-„Începând cu data de 17.08.2017, se vor introduce
carduri de sănătate obligatorii pentru toți cetățenii și
cadrele medicale”.
-„Începând cu data de 19.09.2017 vor fi desființate
toate centrele de prim-ajutor și protecție socială”.
E) Referitoare la Fondurile de asigurări și pensii:
-„Pensionarii cu vârsta de 69 de ani vor fi examinați
de medici specialiști în spații special amenajate în cadrul
unităților medicale”.
-„Începând cu data de 01.09.2017, vârsta de
pensionare de stabilește la 69 de ani”.
-„Începând cu data de 01.09.2020, vârsta de
pensionare se stabilește la 70 de ani”.
-„Începând cu data de 01. 09.2022, vârsta de
pensionare se stabilește la 71 de ani”.
Inițiatorii și semnatarii SUPER - MEMORANDU-
MULUI și-au asumat răspunderea privitare la înființarea
Forțelor Armate și Milițienești Multinaționale și a Poliției
Religioase. De asemenea, ei vor proceda la monitorizarea
tuturor cetățenilor și vor monta camere de supraveghere
în toate instituțiile europene, în toate localitățile Uniunii
Europene, în mănăstiri, biserici și instituții publice.
La sfârșitul lunii iunie a anului 2014, inițiatorii secreți
și semnatarii SUPER-MEMORANDULUI au precizat
(la pag. 8) că în perioada 19.06.2016 – 09.07.2016 va
avea loc un Sinod Economic al Bisericilor Creștine
Ortodoxe care va valida prevederile acestui document.
Sinodul a avut loc în Creta, dar se păstrează secretul
asupra înțelegerilor raticivate.
Pașii esențiali pentru trecerea, după anul 2010, la
Noua Biserică și Noua Religie Mondială au fost înscriși
în SUPER-MEMORANDUMUL semnat la Strasbourg
(în ultima decadă a lunii iunie a anului 2014) și supus
validării participanților la „Sinodul Panortodox” din
Creta, care s-a desfășurat în perioada 17-26 iunie 2016,
așa cum a stabilit Guvernul Mondial Evreiesc (la art. 15,
lit. A din prevederile SUPER-MEMORANDUMULUI
referitoare la Biserică). La „Sfântul și Marele Sinod” din
Creta au refuzat să participe Patriarhiile Moscovei,
Bulgariei, Georgiei și Antiohiei. Motivul principal
nedeclarat al neparticipării celor patru Biserici Autocefale
l-a constituit refuzul validării acordurilor privind Noua
Biserică și Noua Religie Mondială pe care trimișii din
întreaga lume! Pentru a nu se afla Adevărul în legătură
cu încercarea de impunere și validare a prevederilor din
SUPER-MEMORANDUM, diktat de trimișii speciali
ai lui Antihrist, au fost dispuse măsuri draconice de
securitate, iar dezbaterile sinodale au fost strict sectrete.
Cele 10 Biserici Autocelale reprezentate la „Sinodul
Panortodox” din Creta nu au adoptat, în mod oficial, o
poziție împotriva SUPER-MEMORANDUMULUI de
101
la Strasbourg, dar nici măcar nu s-au delimitat de el.
Se păstrează, însă, secretul în legătură cu acele Biserici
Autocefale care au validat multe articole din acel
document apocaliptic. Ca urmare, nu au fost publicate
originalele semnături pe documentele adoptate la
”Sfântul și Marele Sinod” din Creta.
Cei care au citi textul SUPER-MEMORANDU-
MULUI care urmărește implementarea Noii Religii
Masonice Mondiale, în perioada 2016-2020, înțeleg
mai ușor experimentul din Grecia, din ultimii doi ani,
precum și trecerea la așa-zisul Guvern tehnocrat din
România care, împreună cu Președintele Klaus Wer-
ner Iohannis, să aplice Diktatul de la Strasbourg din
iunie 2014. (Niște trădători alageni - N.D.P.)
La comandă străină, toate partidele politice
parlamentare din România au cedat Puterea și
guvernarea țării în favoartea celor impuși de stăpâni
României! De ce? Pentru că Președintele Iohannis
împreună cu Guvernul tehnocrat, Parlamentul
și partidele politice parlamentare să acționeze
rapid pentru aplicarea prevederilor din SUPER-
MEMORANDUMUL împotriva Poporului Român,
a Bisericii Ortodoxe Române! Pe surse, s-a aflat
că Președintele Klaus Werner Iohannis și un
reprezentant din partea Guvernului Cioloș au semnat
SUPER-MEMORANDUMUL de la Strasburg și
s-au angajat pentru aplicarea prevederilor sale. Până
acum nu există nicio dezmințire din partea Peședintelui
și Guvernului României. Un precedent și un experiment
a existat în timpul Regimului Băsescu când: s-au închis
2.000 de școli românești și 70 de spitale; s-a încercat
scoaterea Religiei și a icoanelor din școli; a fost atacată,
de nenumărate ori, Biserica Ortodoxa Română; au fost
încurajate manifestările publice ale homosexualilor și
lesbienelor; s-a lovit permanent în familie și în tradițiile
strămoșești.
Președinții și Guvernele României au ascuns și
ascund Poporului Român documentul ratificat de
unele părți la Strasburg, în perioada 25-29 iunie 2014!
La fel au procedat și partidele politice parlamentare!
Niciun partid politic și niciun parlamentar nu au
solicitat public și în Parlament aflarea Adevărului
în privința ratificării de către România a SUPER-
MEMORANDUMULUI! De ce? Este evident că nu
le-au permis stăpânii lor și ai României! La toți le este
frică de Adevăr! Dar, de ce le este frică, nu scapă!
Românii din Țara-Mamă și de pretutindeni au început
să alfe Adevărul despre biografia Fiului lui Dumnezeu
și despre Religia Crucii! Românii s-au trezit din
somnul cel de moarte în care-l adânciră barbarii de
tirani și criminali, din ultimii 27 de ani! Românii s-au
deșteptat! Românii încep să se unească și așteaptă
ca un urmaș al Eroului Național Avram Iancu să le
dea comandă: „No hai!”. Uniți, românii împreună
Continuare pag. 102
 102
Urmare din pag. 101
cu Biserica luptătoare vor găsi soluții pentru a
stopa aplicarea pe teritoriul României Mari a
SUPER-MEMORANDUMULUI evreiesc, al celor
care luptă împotriva lui Dumnezeu, de 2.000 de ani!
Urmare din „Muntele” nr. 1
Titus Suciu: Pentru că subiectul în care am
pătruns este vast, prea vast pentru a fi tratat în
timpul pe care-l avem la îndemâna, să revenim
strict la dumneavoastră. Cum v-aţi simţit atunci
când aţi rămas singur?
Lecţia de demnitate
Paul Goma: N-aş spune că m-am simţit
singur. Ce mă consola, ce mă încuraja, era faptul
că mi se adresau, fiind deci alături de mine,
muncitori, funcţionari, români, şvabi, evrei,
ucrainieni, unguri... E drept, cei mai mulţi erau
muncitori. Sau asimilaţi în această pătură socială
din varii motive. Nu toţi voiau paşaport, cum s-a
zis. Că asta mi-au tatuat pe frunte nenorociţii ce
nu dormeau din cauza mea: Goma e o oficină de
miliţie care dă paşapoarte...
Ce-i drept, unii au profitat de situaţia de
atunci. Şi eu zic foarte bine că au profitat. Asta
pentru că paşaportul e un drept, nu o favoare.
Dar nu era deloc uşor să profiţi, deoarece casa
mea era înconjurată de securişti, aceştia fiind
la fel de vigilenţi şi în... Vatra Dornei, Tecuci,
Timişoara... Şi fireşte intuiţia... nasul... Dar uneori
o nimereau. Mă, unde te duci?... Păi să vedeţi...
Te duci cumva la Goma... Domnule, tovarăşe,
eu... Lasă prostiile, ascultă-mă cu atenţie. Nu te
duce la Goma, nu semna şi noi îţi dăm paşaport
imediat... Am întâlnit, numai aici, în Franţa, sute
de oameni care nu au ajuns la mine, dar în acest
mod au devenit francezi!
Dar să revenim la întrebare. Acolo, în România,
nu m-am simţit singur. M-am simţit singur odată
ce am... Ce trebuie să se ştie e că eu, noi, familia,
nu am fugit din ţară, nu am fost expluzaţi. Am
plecat din România cu paşaport turistic, ştie toată
lumea de ce şi, ajuns aici, am cerut azil politic
continuând... nu zic lupta, că poate ar fi prea umflat
spus, am continuat activitatea mea. Adică mi-am
scris cărţile, le-am publicat... De altfel uite, sunt
acolo. Mă rog, nu se numără în ani lumină, dar
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
Doamne ocrotește-i pe români!
(Recomandat pentru românii cinstiți, recomand
poemul lui Eminescu La arme, români! N.D.P)
Dr. Gheorghe Funar
Cluj-Napoca,
câteva s-au strâns, totuşi - un metru şi douăzeci de
centimetri de cărţi...
Titus Suciu: Domnule Goma, dacă s-au
strâns atâtea, vă propun să facem un... inventar.
Paul Goma: Să le iau în ordine cronologică...
România, 1968. Am publicat atunci cărţulia
Camera de alături. Proză scurtă, ciuntită.
Ciuntită de cenzură. A apărut la Editura pentru
Literatură şi Artă în 22 august 1968, când a
fost ocupată Cehoslovacia. Următoarea carte se
numeşte Ostinato. Ostinato e o indicaţie muzicală
însemnând obstinaţie, încăpăţânare, repetare. Este
un roman de puşcărie. L-am predat editurilor
româneşti, timp de cinci ani am fost în fel şi fel de
tratative cu ei dar... Redactorii respectivi cu... mai
scoate, mai modifică; eu cu... nu, ori aşa, ori îl
trimit afară. Nu mai auziseră aşa ceva şi începeau
să râdă. Cum adică să-l trimiţi afară?! Păi ce,
dumneata eşti rus?... Nu, sunt român, dar dacă
în doi ani nu va fi publicat în ţara mea, îl trimit
în străinătate! Atât forurile Uniunii Scriitorilor,
cât şi Securitatea, erau aşa de sigure de supuşenia
românilor, încât şi-au zis că glumesc, că fac pe
nebunul. Ei bine, cum gândeam eu? Ca un om
normal! Adică ceea ce făceau ruşii... bulgarii...
cehii... Dacă nu puteau publica în ţară, trimiteau
manuscrisele în străinătate. Sigur, riscul exista. Şi
la ei regimurile erau comuniste, dar îşi asumau
riscul fără nici o ezitare.
Încheiem acum divagaţia, revenim la subiect.
Am aşteptat cât am promis, ei nu m-au publicat,
eu m-am ţinut de cuvânt. Aşa că în 1971 romanul a
fost publicat de două edituri din Occident. în Franţa
la cea mai importantă editură de limba franceză,
Gallimard, în Germania Federală la editura Zurban
din Frankfurt pe Main. Ei bine, apariţia cărţii a
fost un adevărat eveniment al acelor ani, deoarece
editorul german a lansat-o în timpul Târgului de
Carte de la Frankfurt. Succes-succes, dat tâmpiţii
noştri de diplomaţi, în special Nicolae Oancea, pe
Continuare pag. 103
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
Urmare din pag. 102
atunci ambasadorul României la Bonn... Păi ştii
ce-a făcut ăsta? A umblat cu tolba plină de bani la
cele două edituri încercând să împiedice editarea
volumelor! Ai auzit tâmpenie mai mare ca asta? Ai
auzit? România era săracă, la alimentare nu găseai
pâine, zahăr, ulei şi el... Bineînţeles, a fost tratat
ca un gunoi, cartea a apărut, cât despre vâlvă... Iar
vâlva a devenit adevărată pălălaie datorită unei
reacţii cretinoide a celorlalţi români. Temându-se
că apariţia unei cărţi anti-Ceauşescu - scrisă de un
român! - la un stand oarecare o să-i pună şi pe ei
în teleguţa mea, şi-au luat cărţile şi au pierit. Dar
gestul lor prostesc a fost speculat în mod genial
de editorul meu. A pus cartea mea pe standul
gol, a invitat televiziunea şi de aici vâlva de care
vorbeam, ceea ce pentru mine a însemnat bănuţi
frumoşi. Frumoşi... Asta a fost în 1971. Cam pe
atunci, geniul de Carpaţi -a ieşit pe piaţă cu Tezele
lui catastrofale. Eu... Eu le spusesem prietenilor mei
atunci, în ‚71. Mă, mie îmi miroase... mă, Tezele
astea de-a dreptul put! Păi ce vrea cizmarul ăsta?
Deprofesionalizarea actului cultural, bagatelizarea
activităţilor scriitorilor, pictorilor, muzicienilor?...
La urma urmei amatorizarea acestora în stilul
gazetei de perete staliniste?... Şi nenorocirea
s-a împlinit. Ca peste noapte, ne-am trezit cu...
Cântarea României! Cântarea României, ce s-a
substituit profesionalismului! Ce a fost încă cu
adevărat grav, e că, încet, încet, scriitorii au cedat.
Ei bine atunci, să zic aşa, noi am pierdut câteva
ocazii. Când spun noi mă includ şi pe mine. Mă
includ chiar dacă am dat din mâini şi picioare
făcând pe caraghiosul.
Prietene drag, în 1971 am avut ocazia să-l
oprim pe nebun. Vorbesc acum de Ceauşescu, dar
nu dau toată vina pe el, pentru că Ceauşescu este
produsul pur şi dur al sistemului comunist, pe care
noi l-am acceptat, nu-i aşa? Or dacă în 1971 l-am
fi oprit din marşul lui megaloman, s-ar fi putut trăi
în continuare în mod cel puţin rezonabil, pentru că
în acel moment, materialmente, viaţa în România
era, încă, trăibilă. Dar în 1971, când Ceauşescu
şi-a publicat Tezele din Iulie, cine a protestat?... Ei
bine, sunt sigur că o să te surprindă ce-ţi spun acum.
Au protestat chiar vechi stalinişti din Uniunea
Scriitorilor! Preşedintele Uniunii Zaharia Stancu,
poetul stalinist Eugen Jebeleanu! În şedinţa de
tristă amintire, Zaharia Stancu i-a spus cam aşa...
Tovarăşe preşedinte, cu aceste măsuri cântaţi
103
prohodul culturii române... Ei bine, el a avut acest
curaj, numai că nu a venit în jurul lui nimeni. Ba
mai mult, ăştia tineri, ţângăii, şi-au dat adeziunea
cu entuziasm. Să nu vorbim însă la modul general,
să concretizăm cât de cât. Unul din ei a fost Aurel
Dragoş Munteanu. Insul ăsta i-a tras nişte limbi lui
Ceauşescu, că ăsta nu s-a mai şters la cur o lună
întreagă. Consecinţa? Acum Munteanu e director
al TVR post-decembriste! Om integru, nu glumă!...
Nu mai vorbesc de alţi inşi, tot tineri, care au dat cu
limba şi ei dar au avut... plăceri mai mici...
Dar să revenim la scriitori, însă nu te aştepta
să nu ne pierdem, iar, în cine ştie ce divagaţie...
Uite ce zic eu: vinovat pentru analfabetismul
politic al românilor este scriitorul! Am vorbit de
prima ocazie pierdută, trecem la a doua. 1977! Ce am
pierdut atunci? Ocazia de a ne ralia cehoslovacilor.
Noi n-am făcut-o, bulgarii da. Dizidența
bulgară atunci s-a constituit, după 1977, datorită
cehoslovacilor. E vorba de aşa numitele cercuri de
lectură. Vorba aia: afară-i vopsit gardul, înăuntru-i
leopardul. Ei spuneau că se ocupau de ecologie.
Da, se ocupau de ecologie, dar ecologia... De altfel
ca ruşii... Ecologiştii, din punct de vedere politic,
se ocupă de lucruri grave. De situaţia copiilor cu
malformaţii datorate proastei alimentaţii, a poluării,
a intoxicării mamelor care lucrau în mediu toxic...
Eu am lucrat în siderurgie şi ştiu cum este. Or
femeile care manevrau macaralele, fiind totdeauna
sus, unde se adunau toate gazele... Sau în industria
zincului, a plumbului... Şi atunci ce năşteau? Copii
condamnaţi la o existenţă... Ei bine, trecând peste
aceste considerente, să spunem fizice, în plan social-
politic... E clar, dragul meu, ce m-aştept să înţelegi
din acest logos... perfect întortocheat?... Mai... 20
mai... 20 mai 1990! Păi da, românii s-au comportat
atunci ca nişte dizabilizaţi! Păi cum, domnule, cum
au putut românii să-şi pună speranţele de mai bine
în inşi ca lliescu, Roman, Brucan... Nu s-au uitat
pe harta Europei în general, a Europei de sud-est
în particular, situaţie în care şi-ar fi putut da seama
că, dacă cumva se întâmpla să se scufunde corabia,
nu au unde să se ducă să ceară azil politic. Unde să
se ducă? În Cuba? Păi şi Cuba o să se scufunde azi,
mâine. în Vietnam? Păi în Vietnam nu au ce mânca
nici măcar diplomaţii. Coreea de Nord şi ea e pe
ducă. Până acum românii ziceau: suntem o insulă
de latinitate într-un ocean slav. E adevărat, dar tot
atât de adevărat e că mâine-poimâine se va spune...
Continuare pag. 104
 104
Urmare din pag. 103
sântem o insulă de totalitarism într-un ocean de
democratizare...
Titus Suciu: Domnule Goma nu credeţi că...
Paul Goma: Nu. Pasivitatea e de fapt
complicitate. Tu eşti pe mal, în râu se îneacă un
ins, tu te uiţi la el nepăsător. Înţelegi ce vreau să
spun? Românii sunt în vâltori, iar scriitorii se uită
la ei cu ochii închişi. E adevărat, la Bucureşti e un
un grup de oameni extraordinari, la Timişoara de
asemenea. Vorbesc de Societatea Timişoara. Voi
aveţi o vorbă - Banatu-i fruncea. Vorbă adevărată.
Că voi aţi fost fruncea şi în 1956 şi 1989! Voi aţi
fost primii care aţi scandat lozinci anticomuniste
şi în 1956 şi în 1989!
Un mare poet, care a murit în exil, Ion Caraion,
are o poezie extraordinară... eram tineri şi aveam
de unde muri. În 1956 aveam 21 de ani. Revoluţia
avea loc la Budapesta, dar era gata-gata să intrăm
în foc şi noi. Aici se cade să amintesc că şi atunci
timişorenii, voi timişorenii, aţi ieşit primii în
arena, mulţi dintre tinerii de atunci, în cea mai
mare parte studenţi, unii elevi de liceu, ajungând
în puşcăriile comuniste...
În ceea ce priveşte puşcăriile... Tata și mama au
făcut puşcărie, pe deasupra tata a făcut și Siberia.
Bine, aia a fost atunci, acolo în Basarabia, când eram
tânăr și... nu zic că nu-mi păsa, dar tratamentele la
care am fost supuşi toţi, părinţii, eu, surorile, nu
ne-au făcut să ne pierdem minţile. Era entuziasmul
nostru, vorbesc de cei tineri, ştiam ce urmări pot
avea atitudinile noastre, şi dacă la noi putem vorbi
de exuberanţa juvenilă, la mama şi tata a funcţionat
îndârjirea. Sau dacă ţi se pare prea pretenţios acest
cuvânt, foloseşte altul - firea.
Dar de la anii ăia, să revenim la anii ‚90.
Bucureşti, 13 iunie, Piaţa Universităţii. Cum a
procedat lliescu cu tinerii, tinerii ăia fiind studenţi?
Păi ce diferenţă e între securiştii lui Ceauşescu şi
minerii lui lliescu?
Eu am dreptul să spun orice despre Ceauşescu,
pentru că l-am înfruntat. Eu i-am zis ce am zis,
el mi-a spus să nu-l enervez, eu am continuat, el
a dat cu ciomagul, ne-am înjurat, ne-am scuipat,
după care, mă rog, se poate spune şi aşa, că
gestul a fost sinucigaş... am plecat în Franţa, în
timpul lui Stalin, al lui Gheorghiu-Dej, al lui
Ceauşescu, represiunile au fost sălbatice. Mai
ales împotriva ţăranilor. Se cade să vorbim, însă,
în oglindă, despre represiunile lui Ceauşescu pe
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
de o parte, pe de alta de ale lui lliescu. Pe vremea
primului represiunea o făceau oamenii îmbrăcaţi
în uniforme: miliţienii, securiştii, trupele de
la detaşamentele de intervenţie, adică usla-şii,
grănicerii... Însă ceea ce s-a întâmplat în ‚90, a
fost de-a dreptul diabolic. Civilii au fost atacaţi
de civili! Ceauşescu a dat ordine militarilor,
lliescu - civililor!
Titus Suciu: Să înlocuim cuvântul ordin,
folosit atât de des în răspunsul dumneavoastră, cu
vocabula iniţiativă, deoarece vreau sâ vă propun
un scenariu...
Paul Goma: Mai avem un sfert de oră...
Titus Suciu: Să presupunem că atunci, în ‚77,
oamenii v-ar fi urmat. întrebarea mea este: aţi fi
rămas în funcţie, aţi fi rămas în continuare lider,
sunteţi om politic prin excelenţă?
Paul Goma: Este... Simt aici o nuanţă...
Nu aş fi rămas în frunte. O să-mi construiesc
răspunsul pe situaţia de la Timişoara. La voi, în 20
decembrie Lorin Fortuna, Claudiu lordache, Petre
Petrişor, loan Savu... şi încă 2-3 timişoreni, au
fost magnifici. A rămas vreunul dintre ei în frunte
după acel fabulos moment?... Nu. Să punem acum
obiectivul pe Bucureşti. Altă situaţie, lliescu s-a
impus în 22 decembrie şi impus a rămas!
Astea fiind afirmaţiile, să încercăm să dăm
acum explicaţiile. Fiind în număr de două, după
părerea mea se gâsesec spatele sintagmelor...
Sediul puterii. Exerciţiul puterii. Când vorbim
de un fapt istoric, e bine să privim Istoria sub
unghi mare. Cât mai mai mare. Deci să căscăm
ochii până ajungem oftalmici, că în ceea ce priveşte
răspunsul... Deci ştii cumva că atunci... acolo,
o revoltă, dacă vrei să vorbim la patru ace... o
revoluţie, victorioasă într-un orăşel de provincie,
dacă vrei într-un oraş, a reuşit să înlăture vechea
putere din ţară?... Să ne fie clar - revoluţia poate
izbucni în orice localitate din ţară, însă victoria
poate fi asigurată doar de intrarea capitalei în
revoluţie! De ce? Capitala este Sediul Puterii.
Ministere, Direcţii, Sedii de partide... Dacă astea
nu sunt zdruncinate, dacă astea nu sunt date peste
cap, nu iese nimic. Nimic! Foc de paie în orăşelul
X, dacă vrei în oraşul Y, care după pălălaie se
stinge cu consecinţe grave, dramatice, pentru cei
ce l-au aţâţat. Eşti timişorean, cunoşti situaţia de
acolo, încearcă să mă contrazici. Demonstrază-
mi că, dacă Bucureşti-ul n-ar fi intrat în foc, aţi
Continuare pag. 105
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
Urmare din pag. 104
fi dat peste cap dictatura lui Ceauşescu... Văd că
taci, deci putem trece mai departe. Mai departe,
dar nu ne îndepărtăm de Timişoara. Care au
fost personalităţile voastre de atunci? Fortuna
- universitar, lordache - economist. Petrişor -
avocat. Savu - informatician... Păi de unde la aceşti
oameni, în mod mai mult decât evident demni de
tot respectul, priceperi în diriguirea atâtor şi atâtor
sectoare... economice, industriale, administrative,
comerciale... şi câte or mai ele că, e clar, nu am
încheiat înşiruirea doar enumerarea lor. De unde
prestanţa necesară în coordonarea acestora? Ba
mai mult de-atât, să acceptăm că vreunul din ei ar
fi avut ceva din abilităţile amintite... A, pentru că
eşti matematician - o chestie de logică. Timişoara,
unul din oamenii despre care vorbeam ridică
telefonul, la celălalt capăt al firului un ministru,
nu interesează care, un ministru, şi omul vostru
îi spune cam aşa ceva... tovarăşe ministru, până
azi ai procedat aşa, de acum încolo procedezi...
aşa! E greu cumva să ne imaginăm cum s-ar fi
încheiat acest dialog?... Acum Bucureşti, 22
decembrie. Pe ecranele TV. Dinescu, Caramitru,
Roman, Voican... Care au apărut primii, numai că
au dispărut una-două... Cutra de lliescu a apărut
în urma acestora, însă s-a impus. De ce? Pentru
că avea Exerciţiul Puterii. Când era în scutece
îi răsfoia pe Marx, pe Engels... când mergea de-a
buşilea pe Lenin... în adolescenţă pe Stalin, după
care, chiar în patria celor doi, a absolvit cu note
maxime Facultatea de Minciuni. Definiţia mea
pentru politician? Japiţă hipnotică. Cu vorba
te ameţeşte, cu promisiunile te adoarme! Deci
cam asta este situţia, asta a fost situaţia pe timpul
lui lliescu, din păcate nu e altfel nici acum...
Păi după această digresiune ştii ce întrebare mă
frământă? E cumva prima de când stăm de vorbă?
Titus Suciu: Nu, dar toate au fost sclipitoare.
Paul Goma: Mă rog, să revenim la subiect...
Nu, eu nu am stofă de lider politic. Eu sunt scriitor.
Or ca scriitor nu mă interesează puterea politică.
în postura mea mă interesează doar puterea de a
pune pe hârtie ceea ce orice scriitor adevărat
trebuie să pună! Pe hârtie pot face revoluţie,
război, zece războaie, dar în toate situaţiile astea
sângele curge numai pe hârtie...
O paralelă acum între lliescu al nostru şi
preşedintele Cehiei. Primul lor preşedinte a fost
filosoful Masaryk. Chiar după alegeri zicea că o
105
să plece imediat, numai că şi-a prins un deget,
mâneca, nu mai ştiu, ce în angrenaj. Într-un
anumit fel este persoana potrivită la locul potrivit,
dar ca om va fi terminat. Va fi mâncat. Uite şi
Pleşu, păstrând însă proporţiile. Ce se pare că
nu ştia, e că scaunul puterii are rădăcini în sens
invers, ce te pătrund şi te fixează în acesta pentru
totdeauna, echivalentul acestei formulări fiind...
te fac neom. Dar eu zic aşa: un scriitor adevărat,
chiar dacă ajunge pe scaunul ăla, nu trebuie să
se lase... înrădăcinat! Deci Pleşu nu este scriitor
adevărat! încă un exemplu. Eşti născut în Ardeal,
locuieşti în Banat, deci e de-al tău. E vorba de
scriitorul bănăţeano-ardelean Nicolae Breban.
Între Breban şi lliescu a fost dragoste mare, mizau
unul pe altul, Breban se vedea prim-ministru, cel
puţin ministru al Culturii, însă s-a ales doar cu
revista Contemporanul... Se dorea şi Breban...
înrădăcinat, însă...
Titus Suciu: Vreau să vă pun acum o întrebare
căreia nu-i găsesc răspuns. Am cunoscut într-o
ţară vecină un român, tatăl românului a fost
poet, fiii lui nu ştiu româneşte. Ce ne lipseşte
nouă, românilor, domnule Goma, că dacă nu la
prima generaţie, la a doua ne... pierdem de limba
noastră?
Paul Goma: Răspund imediat, pentru că e o
chestiune ce, de când sânt în exil, mă doare şi pe
mine. în primul an de exil am fost în America,
acolo am ajuns în multe familii de români... Or în
majoritatea familiilor, ce se găseau acolo de mai
mult de trei ani, copiii nu cunoşteau limba română.
După ce-mi reveneam cât de cât, îi puneam la zid...
Ioane, Iile, Vasile... păi de ce nu ştiu copiii voştri
româneşte, oameni buni?... Tipuri de răspunsuri...
Păi să vezi, eu sunt la lucru toată ziua, soţia la fel...
şi la şcoală... Răspunsurile mă iritau, dar era, cum
să zic... revoltă în gol. Ştii ce le spuneam? Ioane,
llie, Vasile... când am ajuns în Franţa, copilul meu
avea doi ani şi câteva luni... pe atunci gângăvea
pe româneşte, şi-a însuşit în continuare româna,
apoi franceza la şcoală, e perfect bilingv... or
ai voştri au ajuns aici când aveau 10... 15 ani
şi acum nu mai vorbesc româneşte?... Dar cum
am spus, revolta mea era în gol pentru că ei... Îţi
dau însă acum un exemplu pozitiv. Ştefan Baciu,
căruia i se spunea... poetul tânăr, e pe aiurea din
1940. Pe unde a fost nu a stat în mijlocul unor
colectivităţi româneşti. A fost totdeauna singur.
Continuare pag. 106
 106
Urmare din pag. 105
El şi soţia. A stat în Brazilia, Hawai, Argentina,
Mexic... Nici nu mai ştiu pe unde. Cu toate astea
vorbeşte o românească de-a dreptul seducătoare.
Mai frumoasă decât a mea, care am plecat din
România în 1977. Aceeaşi situaţie la Mircea
Eliade, care a plecat din România tot în 1940...
Doamna Goma: Paul, nu uita că la 7 jumate....
Paul Goma: Da, în zece minute. Mircea Eliade
îşi scria studiile de istoria religiilor în franceză şi
engleză, însă proza în româneşte; Eugen lonescu,
scriitor francez, mare scriitor francez, vorbeşte o
limbă română extraordinară. Şi nu sunt singurele
exemple... Atunci care este explicaţia? După părerea
mea următoare: limba este o profesie. Inginerul
cutare, exilat, foloseşte limba ca să comunice că
vrea mâncare, că vrea nu ştiu ce. Dar nu o cultivă.
Or limba trebuie să o mai cultivi, s-o întreţii, să
o stropeşti, s-o mai pliveşti, s-o mai întreţii, dar
mai ales s-o iubeşti. Însă pentru nescriitor, pentru
neprofesionistul de limbă română, limba este doar
un mijloc de comunicare. Ba chiar e la modă ca,
după un an, doi de exil, să te prefaci că ai uitat limba
română. Păi să mă ierte Dumnezeu, la biserica
ortodoxă românească de aici, unde merg din ce
în ce mai rar, întâlnesc babe, că altfel nu pot să le
spun, soacre, mame aduse cu mari sacrificii de la
Atârnaţii din Vale acum doi ani, foste ţărănci, foste
muncitoare, foste casnice, care au vorbit româneşte
o viaţă întreagă, dar dacă le auzi cum vorbesc
acum îţi vine să dai cu ele de pământ... Concluzia
e evidentă. Înseamnă că pentru ele limba nu a fost
ceva important, şi în mod firesc copiii lor... Şi încă
o observaţie. Asta de-a dreptul interesantă. Copiii
românilor care au făcut mariaje cu evreice, ori
ambii părinţii sunt evrei de origine română, fie că
ajung prin America, Australia, Franţa, Germania,
chiar şi în Israel, ştiu româneşte măcar şi pentru
faptul că, hai să zicem cum zic ei, nu strică să ştii şi
o limbă străină. Dar românii noştri o uită, o uită şi
copiii, cât despre urmaşii urmaşilor lor...
Titus Suciu: Vă propun să nu încheiem discuţia
în această notă. Vreau să vă spun că nu poporul
român a luat decizii împotriva dumneavoastră.
Poporul român vă iubeşte, vă admiră, cititorii
români vă aşteaptă. Câteva gânduri, deci, în jurul
acestei idei. Ce lucraţi, ce pregătiţi pentru edituri?
Paul Goma: Acum nu lucrez la nimic nou.
Sau la ce lucrez nu are, încă, formă cât de cât
conturată. Deci cu ce mă ocup în ultimul timp...
CODRUL - FRATE CU ROMÂNUL
Definitivez, re-definitivez manuscrise de acum
zece, cincisprezece, douăzeci de ani. Recent mi-
au apărut două cărţi la editura Humanitas.
Culoarea curcubeului e un fel de jurnal -
dar jurnal-românesc - subiectul având în centru
întâmplarea din 1977. Textul a fost difuzat la radio
Free Europe şi Europa Libera, în lectura mea din
1976, eu fiind atunci în România. A doua apariţie
editorială se numeşte Gherla. Astea au apărut. în
vreo lună, două, oricum până la sfîrşitul anului, o
să-mi apară încă trei cărţi. La Cartea Românească
romanul Patimile după Piteşti, subiectul fiind
reeducarea de la Piteşti; la Scrisul românesc
condus de Marin Sorescu romanul Gardă inversă;
şi, din nou la Humanitas - o continuare... o carte
de mărturii căreia nu i-am găsit, încă, titlu. Deci
mărturii, perioada mea din exil, tentativele lui
Ceauşescu de a-mi închide gura, încercările
Securităţii de a mă elimina...
A, şi la fosta editura Albatros, acum Forum,
o să-mi apară prima carte dintr-un ciclu declarat
autobiografic. Se va numi Din Calidor. Calidor e
un fel de coridor, de prispă, spaţiul copilăriei mele
din Basarabia. Următoarea se numeşte Arta refugii.
Ea a apărut în Franţa mai de mult, acum va apărea
şi în România. Subiectul - refugiul în Ardeal... Deci
astea, dar nu doar astea. Eu am scris foarte mult,
sunt grafoman. Dar după cum vei fi observat, sunt
publicat în Franţa, Germania... însă în România...
În fine, nu mă plâng, n-am motive să mă
plâng, dimpotrivă. Am scris cărţi de actualitate,
de atitudine, eseuri, romane... datorită cărora am
cititorii mei. Iar scriitorul care are cititori, este om
împlinit. Astea fiind zise... vă mulţumesc...
Titus Suciu: Eu vă mulţumesc. Şi nu doar în
numele meu, ci al tuturor cititorilor din România.
Vă grăbiţi, ştiu, vreau să vă mai rog, totuşi ceva.
Îmi permiteţi să folosesc pentru acest material
titlul Lecţia de demnitate?
Paul Goma: Lecţia de demnitate... Dragul
meu, dacă ţi se pare potrivit, dacă ţi se pare că
pentru mărturia mea sintagma este potrivită...
Nota redacției: Două probleme vitale eliminate
din interviul cu domnul Paul Goma, singurul
dizident din România la Ceaușescu. 1) Liderii
timișoreni: Șerban, Costinaș și Monoran au murit de
tineri. Moarte naturală?! 2) Cauza reală pentru care
Iliescu a chemat minerii în București? Răspuns: Se
pregătește restaurația monarhiei (N.D.P.)
= FINE =