http://descoperitiriusadului.

ro/memoria-cararilor/

Memoria cărărilor
Comori și briganzi
În câteva fotografii, datate 24 iunie 1945, de la prima mea excursie, mă revăd în grupul colegilor de muncă ai părinților,
cocoțat pe un vagon al „mocăniței”, care atunci urca dimineața Valea Sadului până la Cascada Șerbănei și cobor spre
seară în Tălmaciu. Comuna de atunci ocupa primul loc în lume la numărul gaterelor – 42 în funcție. Două firme – OFA
și Fertrineli – exploatau masa lemnoasă din pădurile Cindrelului și ale Lotrului. După un urcuș început pe jilip (scoc din
bușteni pentru transportul lemnului cu ajutorul apei) și apoi pe cărarea pădurii de rășinoase am poposit în poiana însorită
a lizierei. Noapte am dormit la cabana forestieră Zâmbru. Cetină proaspătă așternută pe priciuri din foastăne de brad și
câte o pătură de învelit. Răzbate și acum, ca un ecou aproape pierdut în memoria mea (olfactivă), mireasma care m-a dat
gata după cele 2-3 ore de mers pe cărarea cu brazii ceruți. Pe atunci „ pădurile erau cât lumea, până în soare și până în
pâcla cea trandafirie a depărtărilor”, cum frumos scrie Sadovenu. Una, de vreo câteva mi de hectare din Muntele
Stricatu, o cumpărase Fertrineli pe mai nimic, ca de la solduri. Exemplarele de larice de acolo erau trecute de perioada
optimă de exploatare – aveau mult peste 100 de ani -. A cărat italianul buștenii cu funicularul, de deasupra Cataractelor
Lotrului până în Valea lui Ivan și de acolo pe tren până în Veneția Italiei. A devenit cel mai bogat din peninsulă.
Laricele absoarbe sarea din apa mării devenind mai durabil și mai ieftin decât oricare dintre materialelor constructorilor
venețieni din anii 1940. În Râu Sadului Fertrineli ne-a lăsat câțiva italieni aduși care ș-au găsit soții aici. În Poiana
Buceciu n-a lăsat fundația din beton a pilonului ce susținea firul de oțel ( 24 km) a funicularului. Fabuloasa pădure de
larice de odinioară susține și azi multe construcții din lagunele ocrotite de Sfântul Marco.
Apoi, în verile anilor ’46-’47 seceta cumplită a făcut scrum mii de hectare de păduri. Doar ploile și zăpezile toamnei au
stins flăcările de pe ambele flancuri ale Văii Sadului. A urmat – prin anii ’50 – tăierea „la ras” a zeci de mii de hectare
de jneapăn de sub golurile alpine ale Carpaților noștri. Ideea – sovietică impusă – trebuia să determine extinderea
suprafețelor de pășunat pentru ovine. Urma să fie adusă la noi o specie de ovină miraculoasă. „Oaia de la răsărit” făta
de fiecare dată 5-6 miei , dădea mult mai multă lână, carne, lapte. Toți veterinarii au fost trimiși „pe teren” să convingă
oierii că-i mai bine fără jneapăn iar cu oaia sovietică vor deveni milionari. „ Și le zic la oieri toate miciurinismele astea
– îmi povestea regretatul Ciucianu, mare medic veterinar al sibiului – „ și unu’ din sala aia plină mă întreabă : da.’ dom’
doctor, oia aia de zîci dumneata va fi având țâțele (ugerele) ca nasturii pe lecăr (haină), bag sama. Altfel cum ar suge
mieii”. Și nu-i banc. Se vede și azi din Vf.Cindrel spre sud, până deasupra Căldărilor Iujbii, scheletele albite de timp ale
jnepenișului tăiat atunci. Nu departe se vede Casa din Cânaia, unde a funcționat până prin anii ’70, cantonul
Întreprinderii de Pășuni și Fânețe pentru a ține sub observații zona pe care avea să crească iarba până la brâu în locul
jnepenilor. După 1970, Cânaia avea să fie transferată Clulului Amicii Munților și Salvamontului iar în urmă cu ceva
timp intră în proprietatea comunei Rășinari. Cu termopane, olane pe acoperiș și panouri de rigips frumoasa construcție
tradițională – din bârne, acoperită cu șindrilă – a devenit o urâciune care frizează acum chiar și peisajul alpin insolit în
care se află. La o recentă întâlnire a mărginenilor cu factorii de decizie ai Consiliului Județean s-a cerut „sprijin”
(financiar, desigur) pentru trasarea unui drum până în Cindrel „ca să atragem motocicliștii de munte”… că de câțiva ani
și așa rup cărările și lăsătorile, din Păltiniș până în vârful munților. Multe din grupurile de motoriști pe două roți sunt
conduse chiar de-ai noștri, plătiți cu euro pentru ghidaj. Sigur, acestora- le-au fost dedicat versul: „Din marele bazar cu
amănunte/ Plătind cu viața tot ce scump era/ Ți-am cumpărat din târg un munte./ Păcat că n-o să-n capă-n lumea ta”.
Cine să le stea în cale? Administrația „Sit Natura 2000-Frumoasa” – (în care intră și Cindrelul) – cu sediul la Alba Iulia?
Salvamontul cu marcajele, răniții și pierduții? Poliția cu atâta treabă pe asfaltul țării?
Până la o viitoare întâlnire vă doresc – cărări bune.
Al. Constantinescu
***

MAI DEMULT – PE VALEA LUI IVAN

Am ajuns cu un camion hârbuit rău în Râu Sadului cam pe la 4 – 5 după amiază. Tocmai se încărcau ultimele vagoane
cu bușteni. Pe rampă, țapinarii rostogoleau unul după altul lemnele grele și lungi ca de 6-7 metrii, lăsate din funicular pe
o platformă din malul râului. Fascinat am urmărit destul timp cum patru oameni își foloseau instrumentele de lucru
precum instrumentiștii unei orhestre dîntr-un concert. Împingeau fiecare buștean pe rampă pentru a-l urca în vagonul
tras pe linie. Totul se petrecea pe un fondal baritonal, ca un cântec de leagăn de „Heiii volta” – mereu repetat, ca un
refren. Apoi, ca la semnul unui dirijor, rostogoleau buștean după buștean, doar cu o atingere a țapinei în cala vagonului.
Un sunet înfundat ca de tobe semnifica parcă finalul unei sinfonii . Grupul țapinarilor părea cvartet unor virtuoși
violonceliști, aflați pe o scenă, în fabulosul decor al Văii lui Ivan de aici. Mai pe urmă, din amonte a răzbit un scrâșnet
ascuțit de șine. După un șuierat prelung apare locomotiva trăgând lemnul încărcat de pe la toate rampele parchetelor de
la Gâtu Berbecului în jos. Aici avea oprire mai îndelungată; vagoanele lăsate goale dimineața, la urcare, se atașau
încărcate acum până la nivelul barelor metalice laterale. Peste bușteni se trecea lanțuri groase peste capetele buștenilor,
ca să nu sară în timpul mersului. După ce conductorul a verificat starea încărcăturii până la ultimul vagon, cu o zdreanță
roșie fluturată spre mecanic și dă liber trenului. Mecanicul trage îndelung semnalul și coloana de 40-50 de vagoane
coboară spre Tălmaciu. Uneori, acolo, parte din bușteni erau transbordați în alte vagoane de pe linia ferată normală și
trimiși cine știe unde. Aici, după plecarea trenuțului, țapinari și ceilalți lucrători ies de pe rampă și cu hainele lor negre
aruncate pe umeri pleacă împreună în jos, către casele lor. În forfota aceea l-am recunoscut pe inginerul silvic Vulcan.
Venea de la o întâlnire cu primaru Stanciu după ce coborâse de la limita sudică a districtului silvic pe care îl conducea.
Zicea că a plecat din Dobrun dimineața, pe la 5,30 și trebuie să ajungă la Mlăci. Tocmai bine, îi zic, și eu trebuie să
ajung acolo. Și când se întâlnesc un curios cu un povestitor nici nu bagi de seamă că și timpu și lungu drumului nu mai
contează . Așa aveam să aflu atunci – în premieră – de marea exploatare de lemn de larice dintr-o pădure a Muntelui
Stricatu. „A fost vândută foarte ieftin, îmi spunea domnul inginer, pentru că arbori, de pe multe sute de hectare, erau
trecuți bine de perioada optimă de prelucrare industrială. Proprietarul – de fapt doi frați din Italia, Giuseppe și Carlo
Fertrinelli – avea să ridice o întreagă industrie de exploatare și prelucrare a lemnului, de la Tălmaciu până în sus pe
Valea Sadu și până pe Lotru. Au pus la treabă 27 de gatere în Tălmaciu, cu peste 2300 muncitori încă din 1918.
Exploatarea avea o cale ferată îngustă până la Gâtu Berbecului, trei locomotive și peste 350 vagoane, făcute anume
pentru transport lemn. Poți să-ți imaginezi – spunea domul inginer oprindu-se din mers – că se produce peste 90 000
m.c de scândură, 10 000 m.c cioplituri plus o mare cantitate de lemn de foc. M-am tot întrebat cum și unde pot vinde
atâta lemn. Inițial am crezut că extrag din rășina coniferului un ulei superior de terbentină foarte căutat în industria
militară a timpului. Dar de ce duc bușteni ? Câți bani or fi pus numai în funicularu ăsta care, are un capăt pe malul
Lotrului și altul pe malul Sadului, numai ei știu. Atunci când l-au montat era cel mai lung funicular din România. Se
oprește apoi locului și privindu-mă țintă în ochi îmi zice silabisind: lem/nul ăs/ta de la/ri/ce – Lanix decidua Mill. -,
dincolo de calitățile lui excelente pentru industria mobilei, de frumusețea fibrei are și o foarte rară și puțin cunoscută
calitate. Aceea de a absorbi din oricare apă de mare toate sărurile posibile. Astfel devine extrem de rezistent în timp.
Am vorbit cu un maistru adus aici din Italia, pentru a dirija lucrările în parchetele din Stricatu. Zicea insul că la ei e
„molto aqva salina”. Și așa am făcut legătura. Să știi, mi-am zis : ăștia folosesc laricele nostru la construcții de pe
malurile mărilor care le înconjoară toată țara. Este mai ieftin decât lucrările cu ciment. La acelea au nevoie de cofraje,
fier și tehnică mecanică. Cu lemn e mult mai simplu de lucrat și al naibi de ieftin.
Prin anii ’90 am fost în Italia – de la Napoli spre nord până la Veneția-. Mi-am adus aminte de domnul inginer Vulcan și
de spusele lui de – atunci. M-a zgândărit vreo două-trei zile idea că sigur, undeva pe aici pe unde pășeam, lemnul acela
de la Râu Sadului trebuie să mai existe în vro construcție. Un gondolier bătrân, cu mustață surie, mi-a arătat câteva
clădiri construite pe unul din canale, după anii ’45. În două case, cu ceva bacșiș, am putut vedea fundații pe piloni din
lemn. Erau albiți buștenii de sare ca varu și tari ca din ciment. Numa’ nu vorbeau. Privindu-i, în lumina aceea cernită a
pivniței mi-a apărut ca într-un film imaginea cvartetului de țapinari rostogolind buștenii pe rampa din Valea lui Ivan.
Decorul fabulos al locului era însorit, ca și atunci cu jumătate de veac în urmă. Doar fondalul acela sonor și cald
baritonal, ca un cântec de leagăn – „Heiii volta” mereu repetat, ca un refren…. s-a pierdut probabil peste timp și nu se
mai auzea.
Al. Constantinescu
***
SPRE CIUPARI
După ce am tocit ani buni cărările Carpaților, din Oaș până în malul stâng al Dunării zic: să-i fac o surpriză lui Niculae
Stan, păduraru de la Casa de vânătoare din Rozdești. Știam că de loc, „de pământ” cum se spune, îi din Ciupari, unde
tată-său a făcut casă , vorbea lumea, numai din banii de pe pieile de vidră vânate de el pe Valea Sadului de-atunci. Că
mai mult decât casa, lui Niculaie i-a lăsat tată-său daru asta – al vânatului și pescuitului –. Nici turiștii nemți veniți cu
puști cu lunetă, ori pescarii cu bețe telescopice și mulinete pe rulmenți nu-l puteau bate. Ași scrie pe puțin o carte două
cu câte întâmplări am avut cu Niculae la cocoș de munte în Poienile Cânăii, la cerb în Padina Conțiului ca să nu mai vă
spun de cum scotea el de sub toplițele Iujbii, Șerbăneilor ori ale Sadului păstrăv mare și bine pistruiat cu roșu sângeriu.
Da’ ca să nu rătăcesc cărarea din-tăi, îmi amintesc că eram în Păltiniș când m-am hotărât s-ajung în Ciupari. Ies din
stațiune cam pe unde urcă acum scaunul pe sârmă, până sub Vf. Oncești . Nici vorbă de telesacun pe-atunci. Cobor în
Grădina Oncești și dau de o potecă cu un pilon cu săgeată indicatoare de direcție „Spre Ciupari 3-4 ore”. Marcajul rea
cruce roșie semn că undeva se unea cu poteca crestei principale a Cindrelului. Cerul era ca lacrima, vedeam de-acolo
mai toată Creasta Lotrului,din Prejba pââână spre Vârful Șteflești. Am mers mai bine de-un ceas pe muchia Plaiului de-i
zice Nanul. De pe versanți, din nesfârșitele pajiști și fânațe, urcau pale învolburate cu miros de cimbrișor, cetină și
smirdar. Ici – colo câte o poiană, colibi, clăi de fân și vite mari la păscut. Dau vre-un ceas ajung pe Dealul Capra de
unde, la margine unui făget apare o măgură pe vârful căreia văd un semn geodezic. După altă jumătate de ceas de
coborâre pe serpentine dese ies în valea pârâului Șasei. Luminișul așternut cu iarbă înaltă mă îmbie la popas. Peste tot
un peisaj de poveste peste care undeva în vale se întrevăd acoperișule din Fundul Râului. Am mai pășit doar peste
culmea Pinul-Ghihan și din Vale Pinului răzbesc în drumul Văii Sadului. Atunci era tocat bine de răcoanțele încărcate
zilnic cu lemn tras din parchetele din amonte, de la Mlăci, Dudaș, Gâtu Berbecului. După mai bine de o oră ( cam 7 km)
în care am lăsat, în dreapta Fundu Râului, Drăgăneas, Vale Mancului și pe stânga valea Vârjoghii, Dealul Runcu ajung
cu bine la cabana Ciupari. Scria pe firmă – 571m – altitudine. Era curată și primitoare. Avea camere bine luminate,
curată „farmacie”. În total 33 de locuri de dormit și bufet. „ Da’ vă facem ce vreți de mâncare”, îmi zice o fată bălaie
care mi-a scris numele într-un caiet. O întreb eu de casa lui Niculaie și îmi arată pe geamu din dreapta : uite-o, asta-i,
doar suntem vecini. Da’ acasă o fi – întreb. Niculaie ? zice cu sprâncenele ridicate a mirare, poate când o fi la pensie. Pe
el îl găsești sigur pe poteci, în toate pădurile din Șteflești și Cindrel în jos, sau când și când și la cantonu lui din
Rozdești. Nici iarna nu prea dă pe-aici. Că de ce crezi c-a luat-o și pe Valerica cu el? Păi ca să nu mai bată atâta cale de-
acolo, de la canton până aici.
A doua zi dimineața, în drumul de întors din Ciupari la Păltiniș, chiar mă mustram, uite : ești prieten de ani și ani și tot
nu-l cunoști bine pe omul care îți este aproape. Chiar așa – ce să caute Niculaie în sat? Cum să-l caut eu aici când, de
câte ori – și recunosc că nu se întâmpla rar – când mai goleam câte o sticlă amândoi, pentru că el n-avea voce, mă punea
să-i cânt „ Eu îs omu pădurii/ și nu m-or mâncat lupii”.
Abia târziu, în urmă cu câțiva ani au revenit și Valerica, mai apoi si el, în sat. Să se odihnească în pământu în care s-au
născut, că binemerită pe veci . Dreptate a avut atunci, prin anii ’70, cabaniera de la Ciupari. Timpul, a șters de-atunci
multe din semnele de marcaj care unea Râu Sadului cu veterana stațiunilor montane din țara noastră – Păltinișu. Dar
poteca e tot acolo. Nu cred că i-ar strica o pensulă de vopsea roșie cu semnul sfânt al crucii, așa cum o știa lumea.
Al. Constantinescu

Noutati

September 18, 2015

Ziua porților deschise la Muzeul Energetic SADU I
Evenimente
September 18, 2015
Ziua porților deschise la Muzeul Energetic SADU I
August 31, 2015
Centrul de vacanţă Gavroche – Ce facem în vacanţă?