Available online at www.soilscience.

ro

Soil Forming Factors and Processes from the Temperate Zone 15 (2016) 57-68 Universitatea ”Al. I. Cuza” - Iași Aca d emia Română
Facultatea de Geografie și Geologie F ili al a di n I ași
D e p a r t a m e n t u l d e G e o g r a fie Colectivul de Geografie

CAUZELE DEGRADĂRII TERENURILOR ÎN VRANCEA. MĂSURI SILVICE DE

AMELIORARE A TERENURILOR DEGRADATE

Cristinel Constandachea,*, Dincă Luciana, Nistor Sandaa, Crişan Vlada

a
Institutul National de Cercetare-Dezvoltare in Silvicultura "Marin Drăcea"

DOI: 10.15551/fppzt.v15i1.529

Abstract

În lucrarea de faţă sunt prezentate principalele cauze care au dus la degradarea terenurilor în timp şi
măsurile silvice de ameliorare şi valorificare a acestor terenuri, cu referire specială la zona Vrancei. Reducerea
suprafeţei pădurilor la începutul sec. XX, în condiţiile naturale specifice zonei, dintre care: constituţia
litologică foarte variată, predominant alternanţe de marne şi gresii, structura cutată a stratelor sedimentare,
fragmentarea accentuată a reliefului şi energia ridicată a acestuia, au condus la degradarea unor importante
suprafeţe de teren şi torenţializarea reţelei hidrografice, în zona Vrancei - zonă tipic forestieră în trecut, unde
pădurea dispunea de condiţii favorabile de vegetaţie.
În zonele puternic afectate de degradare, terenurile au devenit neproductive sau slab productive,
determinând grave dezechilibre economico – sociale şi imprimând peisajului aspect de semideşert.
Problema restaurării Vrancei a preocupat încă din 1913, când profesorul Simion Mehedinţi a adus în
discuţia Camerei Deputaţilor chestiunea despăduririlor din Vrancea, ajungându-se la „soluţia împăduririi
locurilor degradate, care cere multă inimă, înţelegere, muncă, bani şi timp”. Mai târziu s-a constatat că
problema este mult mai complexă, rezolvarea ei fiind condiţionată atât de fondurile băneşti, cât mai ales de
aplicarea unor tehnologii corespunzătoare. După anii ´50 au fost experimentate şi aplicate tehnologii de
consolidare şi de împădurire a terenurilor degradate şi de reîmpădurire a zonei montane, astfel încât rezultatele
obţinute sunt foarte bune şi reprezintă fundamente ştiinţifice pentru măsurile de reconstrucţie ecologică
viitoare.

©2015 Author(s) Creative Commons Attribution 4.0 International License.

Keywords: degradarea terenurilor, reconstrucția ecologică, împăduriri

1. INTRODUCERE

Ceea ce ştim despre pădurile Vrancei din cele mai vechi timpuri este, în primul rând, că
acestea erau mult mai întinse decât astăzi, acopereau nu numai munţii, dar şi dealurile şi o mare parte
a câmpiei; oamenii erau mai puţini iar pădurea imensă.
Un al doilea fapt e iarăşi sigur: în preistorie, de altfel ca şi mai târziu, în epocile istorice,
pădurea a fost de un mare ajutor populaţiei de atunci, sub raportul alimentaţiei: vânat, fructe,

Corresponding author: Received: 11 oct 2016

*e-mail address: cicon66@yahoo.com Accepted: 12 dec 2016
Constandache et al. / Cauzele Degradării Terenurilor în Vrancea. Măsuri Silvice de Ameliorare a Terenurilor Degradate

ciuperci şi bureţi, precum şi peştii pâraielor de munte. Dacă la alimente adăugăm pieile şi blănurile,
lemnul pentru construcţii şi foc, atunci ne dăm pe deplin seama de importanţa pe care a avut-o
pădurea pentru străvechii locuitori ai ţinutului vrâncean, ca dealtfel şi pentru cei ai altor ţinuturi.
Pădurea a ocupat un loc important în luptele pentru apărarea ţării, fiind un aliat de seamă al
armatelor româneşti. Astfel, în timpul războiului ruso-austriaco-turc din 1736 – 1739, nişte refugiaţi
din partea locului şi chiar din Focşani s-au ascuns în râpile păduroase ale Măgurii Odobeştilor.
Pădurea a reprezentat loc de refugiu şi de adăpost chiar şi în vremea primului război mondial.
Vrancea, care, după N.Iorga, îşi trage denumirea da la cuvântul slav “vrana”, adică
deschizătură, fiind o depresiune protejată din toate părţile, a constituit locul de refugiu al populaţiei
din toate timpurile. Alte documente arată că Vrancea vine de la cuvântul ,,vranca" care înseamnă
neagră, întunecată, deoarece zona era acoperită cu păduri întinse, care întunecau văile.

2. DISTRUGEREA PĂDURILOR ÎN ZONA VRANCEI ŞI CONSECINŢELE

ASUPRA MEDIULUI

Desimea pădurilor era considerată odinioară ca o adevarată plagă. Păduri nesfârşite se

întindeau de o parte şi de alta a văilor, iar drumurile erau străjuite de arbori seculari.
Necesităţile sporite pentru terenuri arabile şi păşuni, au dus cu timpul la reducerea suprafeţei
păduroase. Primele începuturi s-au făcut înainte de 1507 (anul înfiinţării satului Păuleşti) şi au
constat din tăieri reduse numite “secături” şi apoi “curături”. Mai târziu, s-a apelat la mijloace de
distrugere mai rapide, ca de exemplu focul, de unde şi denumirea unor localităţi (Jariştea, Scânteia).
Astfel, s-au creat mari suprafeţe de păşuni.
Problema pădurilor vrâncene îmbracă două aspecte distincte (Bogdan et al., 2015):
-Păduri seculare din zona montană şi a dealurilor înalte care au fost defrişate şi incediate pe
zeci de mii de hectare dupa anul 1890;
-Păduri din zona depresionară şi a dealurilor joase, care au fost defrişate în timp, după 1900,
acţiune care a avut ca efect degradarea terenurilor, scoţând din circuitul economic peste 25 000
hectare.
Cele mai vechi amenajamente referitoare la exploatarea pădurilor din Vrancea datează de pe
la 1899 întocmite de silvicultorul M.D. Ştefănescu, în care regimul şi tratamentul prevăzute, de cele
mai multe ori, erau codrul cu tăieri rase sau, mai rar codrul grădinărit, care după anul 1905, când au
pătruns în acest ţinut societăţile forestiere de exploatare, a fost înlocuit, introducându-se tăierile rase
(M.G. Georgescu, 1937). O primă cauză a ruinării pădurilor din Vrancea, a fost deci “modul
uşuratic” cu care se stabilea acest tratament al tăierilor rase. Cu toate că zona de munte a Vrancei a
fost complet inaccesibilă, putându-se circula numai cu carul, în perioada 1890-1937 s-au tăiat ras
circa 70.000 ha pădure. Aceaste tăieri s-au făcut de către societăţi străine, care au instalat căi ferate
înguste pe văi şi funiculare pe versanţii văilor, ulterior aceste instalaţii fiind desfiinţate.
Organizarea populaţiei din Vrancea în obşti moşneneşti, a permis infiltrarea capitalului
străin, care, într-un timp scurt, a permis decimarea unor suprafeţe imense de păduri.
Aceste obşti au fost înzestrate de domnitorul Moldovei Ştefan cel Mare cu toată pădurea şi
păşunea din zonă, pentru stăpânire şi folosire în comun, în schimbul serviciului de a apăra graniţa
Moldovei. Prin “Uricul Domnesc pentru Ţinutul Vrancei” s-a conceput cel mai vechi act de
proprietate şi folosinţă colectivă asupra bunurilor forestiere şi pastorale, care s-a păstrat şi folosit
până în anul 1948, când pădurile au fost naţionalizate. Dupa 1990, obştile vrâncene au fost repuse în
drepturi cu toate pădurile deţinute la naţionalizare (cca. 62.000 ha, situate în zona de munte,
reprezentând cca. 1/3 din pădurile Vrancei).

58
Constandache et al. / Cauzele Degradării Terenurilor în Vrancea. Măsuri Silvice de Ameliorare a Terenurilor Degradate

O altă problemă deosebită în Vrancea a fost defrişarea în timp a pădurilor de pe versanţii

văilor locuibile pentru crearea de păşuni sau pentru agricultură, defrişare care a dus la degradarea a
circa 25000 hectare de teren.
Prin reforma agrară din anul 1922, la nivelul ţării, suprafaţa pădurilor de pe versanţii
puternic înclinaţi s-a redus cu 1,2 milioane de hectare. Efectele acestor practici au dus la
transformarea unor zone întregi, din ţinuturi bogate şi înfloritoare în peisaje selenare şi dezolante
(foto 1). Vrâncenii exprimau foarte plastic procesul devastator al lichidării pădurilor: „Jos pustiu şi
jale, sus ruine şi devastări; Vrancea se năruie,..., dispare".

Foto 1. Versantul drept al Nărujei – izlaz comunal Herăstrău, afectat de degradare complexă (foto N.Bogdan,
1962)

Inginerul silvic M.G. Georgescu, în 1937 a făcut un studiu detaliat asupra zonei Vrancea,
analizând atât situaţia suprafeţelor păduroase pe sate şi obşti, cât şi situaţia terenurilor degradate din
această zonă. Rezultatul cercetărilor publicat în anul 1937 sub denumirea ,,Problema silvică a
Vrancei” arată că până la acea dată s-a tăiat ras o suprafaţă de 50 000 ha de către societăţi şi că
tăierile continuă într-un ritm asemănător.
În perioada 1946-1947, când a fost marea secetă din Moldova, s-au produs incendii de mari
proporţii, mai întâi pe suprafeţele defrişate şi pline de resturi lemnoase uscate şi nestrânse şi care
apoi s-au extins şi în arborete tinere sau acolo unde nu s-au efectuat tăieri. Cele mai afectate zone de
incendii au fost ambii versanţi ai Văii Zăbala de la Lăcăuţi la Căldări şi versanţii Văii Năruja
(Bogdan, et.al., 2015).
Ca urmare, în urma acestor mari dezastre, unul uman şi altul natural, au rămas zeci de mii de
hectare de teren cu aspect sinistru, deşi cu câteva zeci de ani sau numai cu ani în urmă în aceste zone
au fost păduri seculare de toată frumuseţea.
Această evoluţie a reducerii suprafeţei pădurilor a condus la degradarea unor importante
suprafeţe de teren şi la torenţializarea reţelei hidrografice, într-o zonă tipic forestieră, unde pădurea
dispunea de condiţii favorabile de vegetaţie.
În zonele puternic afectate de degradare, terenurile au devenit neproductive sau slab
productive, determinând grave dezechilibre economico – sociale şi imprimând peisajului aspect de
semideşert (foto 2). Această situaţie l-a determinat pe geograful francez Emmanuel De Martonne,
care a vizitat zona la începutul secolului XX, să compare relieful Vrancei cu cel al Munţilor Atlas
datorită aspectului său ruiniform (de Martonne, 1902). Rezultatul a fost – aşa cum constată inginerul

59
Constandache et al. / Cauzele Degradării Terenurilor în Vrancea. Măsuri Silvice de Ameliorare a Terenurilor Degradate

silvic G.Belinski în 1922 – o suprafaţă de cca. 15.000 de hectare, în raza comunelor Coza, Tulnici,
Negrileşti, Bârseşti, Vrâncioaia – Poiana, Valea Sării, Năruja, de “teren despădurit pe care nu se
găseşte un arbore …, râpi, torenţi, terenuri mişcătoare”, rezultat datorit nu numai lăcomiei
societăţilor exploatatoare, dar şi nepriceperii moşnenilor şi necinstei câtorva dintre fruntaşii acestora.
Păduri care mii de ani au dăinuit în Vrancea şi cărora acest colţ de ţară le datoreşte numele său, au
dispărut în urma unei exploatări sălbatice în mai puţin de patru decenii (Bogdan et al., 2015).

Foto 2. Urme ale fostei paduri distruse (Valea Milvovului) – foto N.Bogdan, 1962

Retrologia forestieră demonstrează că secole de-a rândul, din păcate până de zilele noastre,
agricultura, în loc să se intensifice, s-a „dezvoltat” în suprafaţă în dauna patrimoniului forestier al
ţării. Ba, mai mult, în unele zone, precum depresiunea Vrancea, utilizarea neraţională a terenurilor a
favorizat degradarea şi chiar distrugerea în totalitate a solului format anterior de ecosistemele
forestiere prin complicate şi îndelungate procese biogeochimice.
Reducerea suprafeţelor de pădure prin tăieri rase şi, în anumite cazuri, suprautilizarea
păşunilor, au dus la scăderea sau anularea capacităţii ecosistemelor de a reţine apa şi de a proteja
solul împotriva eroziunii.
Pădurile din spaţiul montan, deşi aici procentul de împădurire este relativ ridicat faţă de
celelalte ţinuturi de deal şi câmpie, nu mai sunt în măsură să asigure echilibrul ecologic necesar atât
în acest spaţiu, cât şi în zonele de aval, aflate sub puternica influenţă a muntelui. Într-adevăr, după
marile defrişări ale pădurilor de câmpie, apoi a celor de coline şi dealuri, care au avut loc în secolul
al XIX-lea, în secolul următor a urmat ofensiva devastatoare împotriva pădurilor de munte, proces
ajuns la apogeu în perioada comunismului şi continuat în perioada de tranziţie şi în zilele noastre.
Răzbunarea muntelui despădurit este crudă; se simte departe de locul unde pădurile erau întregi
altădată, afectând pe cei nevinovaţi. În acord cu opinia academicianului Emil Pop (1941), „cine
gestionează muntele, îndeosebi pădurile lui, ţine în mână un mecanism complex de reglaj care dă
posibilitatea celui care îl manevrează să prăvălească oricând dezastrul durabil peste colinele şi
câmpiile ţării, peste liniştea oamenilor”. Pe drept cuvânt s-a spus: „câmpia se apără la munte”.

60
Constandache et al. / Cauzele Degradării Terenurilor în Vrancea. Măsuri Silvice de Ameliorare a Terenurilor Degradate

Reducerea considerabilă a suprafeţei păduroase este una din cauzele schimbării climei şi a
modificării arealului unor specii forestiere.
Proporţia redusă a pădurilor din zonele de câmpie se corelează cu secete frecvente şi
prelungite, aşa cum despăduririle din zona de deal şi de coline, precum şi tăierile masive din unele
păduri de munte se coreleazã cu fenomene de torenţialitate, de degradare a terenurilor şi alunecări de
teren prin care cantităţi enorme de sol sunt distruse (fig. 1). De asemenea, solul reprezintă baza
existenţei umane şi a civilizaţiei. Aceste procese amplifică inundaţiile, colmatarea lacurilor de
acumulare, distrug locuinţele oamenilor, drumurile etc. Evident, în aceste condiţii, a mai vorbi de o
dezvoltare rurală durabilă este de prisos fără a interveni pentru împădurirea terenurilor degradate.
În zonele de câmpie, chiar dacă programele pentru dezvoltarea rurală durabilă vor include
masive lucrări de irigaţii, vor fi sortite eşecului fără o susţinută acţiune de împădurire, în principal
sub forma perdelelor forestiere de protecţie.

FACTORI MAJORI AI DEZECHILIBRELOR ECOLOGICE

Despăduririle

Creşterea concentaţiei de CO2 Schimbări climatice Reducerea stratului de ozon

ZONE DE DEAL SI MUNTE ZONA DE CÂMPIE

stepa si silvostepa
Intensificarea regimului Accentuarea extremelor
torenţial al precipitaţiilor Reducerea biodiversităţii
termice şi hidrice

Seceta, aridizare,
Viituri torenţiale deşertificare

Slăbirea vitalităţii şi
a creşterii plantelor

Eroziuni,
Alunecări de teren Procese complexe
Inundaţii
de degradare a solului

Fig. 1 . Schema efectelor negative asupra mediului cauzate de poluare şi despăduriri (Constandache, 2011)

Ca urmare a schimbărilor climatice, a crescut frecvenţa fenomenelor meteorologice extreme

(temperaturi pozitive sau negative, secete, ploi torenţiale însoţite de vijelii sau grindină, chiciură,
ninsori abundente, viscol etc.), constituind factori vătămători care au determinat creşterea suprafeţei
pădurilor afectate de vătămări: doborâturi şi rupturi de vânt şi zăpadă, uscare (şi implicit de atacuri
de insecte, incendii), alunecări de teren, inundaţii ş.a.
Creşterea temperaturilor medii anuale cu peste 1-2°C va avea ca primă consecinţă aridizarea
zonelor sudice şi de câmpie, dar mai ales a zonelor de dealuri, ce poate determina apariţia de condiţii
nefavorabile pentru vegetaţia forestieră.

61
Constandache et al. / Cauzele Degradării Terenurilor în Vrancea. Măsuri Silvice de Ameliorare a Terenurilor Degradate

3. RECONSTRUCŢIA ECOLOGICĂ A ECOSISTEMELOR DE PE TERENURILE

DEGRADATE

Problema restaurării Vrancei a preocupat încă din 1913, când profesorul Simion Mehedinţi,
a adus în discuţia Camerei Deputaţilor chestiunea despăduririlor din Vrancea, ajungându-se la
soluţia împăduririi locurilor degradate, care cere multă inimă, înţelegere, muncă, bani şi timp. Mai
târziu, s-a constatat că problema este mult mai complexă, rezolvarea ei fiind condiţionată atât de
fondurile băneşti, cât mai ales de dorinţa localnicilor. Dovada s-a făcut în ziua de 1 iulie 1935 la
Monumentul lui Ştefan cel Mare de pe platoul Bârseşti, când, în faţa elevilor Şcolii Politehnice din
Bucureşti, un număr impresionant de ţărani, împreună cu fruntaşii lor (învăţători, preoţi, avocaţi,
primari, preşedinţi de obşte), au făcut un legământ pentru restaurarea Vrancei (Bogdan et al., 2015).
Aşa cum se arată în “Problema silvică a Vrancei” (M.G. Georgescu, 1937), “Problema
împădurirei Vrancei este prin urmare o problemă de viaţă a ţinutului, căci forţele naturale sunt
răsbunătoare, ele nu aşteaptă şi nici nu iartă”.
În faţa acestei situaţii, un “mănunchi de buni români, oameni de suflet” au pornit la lucru, în
primăvara anului 1936. Valoarea acestei acţiuni a fost, în primul rând, educativă şi morală, întrucât
astfel s-a făcut sudura perfectă între interesul obştesc şi vrânceanul, refractar la început, faţă de
chemarea la acţiunea de salvare a Vrancei.
În anul 1937 au fost iniţiate acţiuni de împădurire a terenurilor degradate în perimetrele
Ireşti, Tichiriş, Valea Sării, Bârseşti. Începând din anul 1948, s-a trecut, într-un ritm intens, la
executarea lucrărilor de combatere a eroziunii, împădurire a terenurilor degradate şi de corectare a
formaţiunilor torenţiale, astfel fiind stabilizate si ameliorate cca. 11 000 ha terenuri cu degradare
avansată (foto 3-4).

Foto 3-4. Perimetrul Scaune-Valea Sării înainte de împădurire (foto E.Costin, 1954) şi după cca. 60 de ani de
la împădurire (Foto. S.Nistor, C.Constandache, N.Bogdan, 2012)

În paralel, s-au intensificat acţiunile de refacere a pădurilor în zona montană a Vrancei, unde
în perioada 1950-1990 au fost reîmpădurite 80 000 ha terenuri cu condiţii foarte dificile (versanţii
defrişati în mod abuziv sau incendiaţi) (Bogdan, et.al., 2015)
Acţiunea de punere în valoare a terenurilor degradate a implicat o primă etapă de instalare a
unei vegetaţii pionere care a oprit degradarea şi a ameliorat solul şi o a doua etapă în care s-a trecut
la substituirea vegetaţiei provizorii (cătina albă) cu specii mai valoroase. Încă din prima etapă a fost

62
Constandache et al. / Cauzele Degradării Terenurilor în Vrancea. Măsuri Silvice de Ameliorare a Terenurilor Degradate

recomandat pinul, ca specie de împădurire a terenurilor degradate, datorită calităţilor sale de excelent
colonizator adăugate la însuşirile alese ale pinului din Vrancea (Haralamb, 1958).
Pentru asigurarea condiţiilor de instalare a culturilor forestiere pe terenurile cu degradări
avansate, au fost executate lucrări de consolidare, în special după 1960, când au apărut şi primele
recomandări tehnice ca urmare a cercetărilor efectuate (Costin et al., 1959). Pe taluzuri, ca şi pentru
terenurile foarte puternic erodate, lucrările de consolidare cele mai eficiente au fost terasele armate
vegetal cu ramuri şi drajoni de cătină albă, terasele sprijinite de banchete de piatră şi de garduleţe,
după care au fost instalate culturi forestiere, având ca specii de bază pinul silvestru şi pinul negru
(Traci, Untaru, 1986). Pe ravene şi ogaşe, au fost realizate lucrări de consolidare a fundului de ogaş
sau ravenă (praguri din piatră sau din piatră, pământ şi fascine de cătină albă, garnisaje din drajoni şi
tulpini de cătină albă ş.a.) şi plantaţii cu anin.
Culturile forestiere de protecţie realizate pe terenurile degradate în zona Vrancei, în general
din pin silvestru şi pin negru, pure sau în amestec cu foioase, au în general vârste cuprinse între 40-
65 de ani, şi îndeplinesc importante funcţii de protecţie (hidrologică, antierozională,
pedoameliorativă).
În ceea ce priveşte starea actuală a culturilor forestiere de pe terenurile degradate, cercetările
efectuate în zona Vrancei (Untaru et al., 2008; Constandache et al., 2015, 2016) au evidenţiat
următoarele:
- pe terenuri moderat la puternic erodate au dat rezultate bune amestecurile de pini cu foioase
(paltin de munte, cireş, mojdrean), sau amestecul de foioase (gorun, paltin); amestecul de pin cu
gorun nu a dat rezultate bune, gorunul fiind copleşit de pin;
- pe terenuri excesiv erodate, culturile de pin realizate în amestec intim cu cătină albă, au o
comportare mai buna faţă de acţiunea factorilor vătămători (foto 5); cele mai bune rezultate au fost
obţinute în cazul culturilor de pini instalate pe terenuri consolidate cu terase armate vegetal cu
ramuri, tulpini şi drajoni de cătină albă, pe terase susţinute de gărduleţe, terase susţinute de banchete
din zidărie de piatră uscată (perimetrul Caciu-Bârseşti-foto 6), sau culturile de pin în amestec cu
foioase efectuate pe terase simple în substituiri de cătină (perimetrul Pârâul Sărat – Valea Sării);
cătina a avut un efect pedoameliorativ (îmbogăţirea solului în azot şi stabilizarea terenurilor) dar şi
silvicultural, constând în asigurarea închiderii masivului, realizarea unor spaţii omogene de creştere
şi creşteri mai viguroase ale pinilor;
-pe terenurile ravenate (funduri de ravenă) speciile care au avut o comportare bună au fost
aninul alb şi negru; pe taluzuri a dat rezultate bune cătina albă şi pinul negru;
-proporţia pinilor (în special a pinului silvestru) s-a redus mult ca urmare a vătămărilor
suferite (rupturi de zăpadă şi vânt) în arborete cu vârstă mai mare (50-60 de ani); în aceste situaţii,
arboretele de pin s-au rărit mult, ceea ce a permis dezvoltarea unui al doilea etaj de foioase (instalate
iniţial sau prin regenerare naturală), evidenţiind adaptabilitatea şi capacitatea acestora de a asigura
tranziţia către ecosisteme zonale;
-evoluţia arboretelor de pe terenuri degradate decurge în direcţia complicării lor sub aspect
structural; gradul de complexitate a arboretelor depinde de condiţiile staţionale (de vegetaţie), de
numărul şi proporţia speciilor componente, de acţiunea factorilor abiotici combinată cu măsurile
silvotehnice (lucrări de îngrijire şi conducere), aplicate de-a lungul existenţei unui arboret; arboretele
formate din mai multe specii (amestecurile de pin cu foioase), sunt mult mai complexe şi, deci, mai
stabile, decât arboretele pure de pin.

63
Constandache et al. / Cauzele Degradării Terenurilor în Vrancea. Măsuri Silvice de Ameliorare a Terenurilor Degradate

Foto 5. Pin silvestru şi cătină albă rămasă din terasele Foto 6. Terenuri excesiv erodate consolidate cu terase
armate vegetal pe terenuri excesiv erodate (P7B- perim. susţinute de banchete de piatră pe care s-a plantat pin
Caciu-Bârseşti) negru şi pin silvestru (P11 – perim. Caciu-Bârseşti)

Prin cercetările efectuate în zona Vrancei (Untaru et.al, 2006; Untaru et al., 2012) s-a
evidenţiat reducerea scurgerii apei din precipitaţii (de 4 până la 10 ori) şi a eroziunii solului (de la
peste 50 t/ha.an la sub 1 t/ha.an) pe terenuri degradate împădurite faţă de terenurile lipsite de scutul
protector al vegetaţiei forestiere (fig. 2). S-a evidenţiat creşterea eficienţei culturilor forestiere de
protecţie instalate pe terenurile degradate odată cu înaintarea lor în vârstă, prin reţinerea apei din
precipitaţii (infiltrarea în sol şi eliberarea treptată), contribuind esenţial la menţinerea scurgerilor şi a
eroziunii în limite normale, chiar şi în condiţiile unor cantitaţi mai mari de precipitaţii (fig. 3 ).
“Acţionând ca un prim scut în faţa picăturilor de ploaie”, vegetaţia forestieră face ca
eroziunea solului să aibă valori mult reduse comparativ cu cele din teren descoperit, cu deosebire în
cazul ploilor torenţiale însoţite de vânt puternic.

Scurgerea pe versanti in functie de gradul de impadurire Eroziunea pe versanţi în funcţie de gradul de împădurire

45 50
40 45
scu rgerea (% d in precipitatii)

35 40
ero z iu n e (t/h a/an )

35
30
30
25
25
20
20
15
15
10 10
5 5
0 0
30 70 80 90 100 30 70 80 90 100
acoperire cu vegetaţie forestieră (%) acoperire cu vegetaţie forestieră

Fig. 2. Scurgerea şi eroziunea în funcţie de procentul de acoperire cu vegetaţie forestieră al terenului

(Perimetrul experimental Caciu- Bârseşti, Vrancea)

64
Constandache et al. / Cauzele Degradării Terenurilor în Vrancea. Măsuri Silvice de Ameliorare a Terenurilor Degradate

2,5 0,7

0,6
Coeficientul de scurgere %

Eroziunea specifica (t/ha)

2
0,5
1,5
0,4

1 0,3

0,2
0,5
0,1
0
2C 3C 4C 8C 9C 0
2C 3C 4C 8C 9C
Parcele de scurgere Parcele de scurgere
2003 2004 2005 2007 2008 2009 2010 2003 2004 2005 2007 2008 2009 2010

Fig. 3. Scurgerea şi eroziunea specifică pe parcele pentru studiul scurgerii (Perimetrul experimental Caciu-
Bârseşti, Vrancea)

Rezultatele obţinute în urma cercetărilor efectuate sunt deosebit de utile în managementul

arboretelor de pe terenuri degradate (aplicarea lucrărilor de îngrijire, conducere şi regenerare,
stabilirea tipului de intervenţii silvotehnice inclusiv a compoziţiilor de împădurire).
Cu toate eforturile depuse pentru refacerea pădurilor şi stăvilirea proceselor de degradare a
terenului, mai există încă mari suprafeţe de terenuri degradate. La această dată (2016), în judeţul
Vrancea pădurile ocupă 38 % din suprafaţă (182,3 mii ha) faţă de peste 60%, cât reprezentau la
sfârşitul secolului IX. Circa jumătate din suprafaţa agricolă a judeţului este reprezentată de terenuri
cu eroziune avansată, alunecări şi râpi, neproductive, care conduc la intensificarea şi avansarea
degradărilor, a efectelor fenomenelor meteorologice agresive şi extreme, a inundaţiilor.
Având în vedere faptul că problema degradării terenurilor reprezintă o problemă majoră de
risc în zona studiată, mai ales prin afectarea unei suprafeţe însemnate din fondul agricol, precum şi
necesitatea prevenirii deşertificării şi combaterii efectelor schimbărilor climatice, este necesară
gestionarea durabilă a pădurilor existente (zona de munte şi deal), împădurirea terenurilor degradate
(zona de deal şi depresiuni) şi realizarea sistemului de perdele forestiere de protecţie (zona de
câmpie). În contextul preocupărilor actuale privind măsurile şi acţiunile de prevenire şi combatere a
fenomenelor torenţiale, inundaţiilor şi secetelor, accentuate sub efectul încălzirii globale,
împădurirea terenurilor degradate şi slab productive constituie un mijloc deosebit de eficient de
reconstrucţie ecologică a acestor terenuri, concomitent cu punerea lor în valoare, atenuarea
adversităţilor climatice şi a consecinţelor nefaste ale acestora (Kachova şi Dincă, 2015).
Fiziologic şi ecologic, pădurile reprezintă categoria de folosinţă a terenurilor cu cea mai
mare toleranţă în condiţiile schimbărilor climatice. Mai mult, acest mod de folosinţă extensivă a
terenurilor poate reprezenta o alternativă viabilă la regimurile de folosinţă intensivă (agricultura),
care reclamă un input (muncă, materiale, energie) mult superior pe unitatea de timp şi suprafaţă.
În condiţiile schimbărilor climatice, în timp ce, prin despăduriri şi gestionare defectuoasă a
resurselor forestiere, se reduce carbonul păstrat în păduri, prin plantaţii şi reconstrucţie ecologică a
pădurilor deteriorate, creşte cantitatea de carbon stocată. Se estimează că resursele forestiere ale
lumii stochează 283 gigatone (Gt) de carbon numai în biomasa sa, carbonul stocat constituind mai
mult decât cantitatea de carbon atmosferic, iar carbonul stocat în solurile forestiere este de 2-3 ori
mai mare decât cel stocat în biomasa vegetală (Dincă et.al., 2012).

65
Constandache et al. / Cauzele Degradării Terenurilor în Vrancea. Măsuri Silvice de Ameliorare a Terenurilor Degradate

4. CONCLUZII

Reducerea suprafeţei pădurilor la începutul sec. XX, în condiţiile naturale specifice zonei,
dintre care: constituţia litologică foarte variată, predominant alternanţe de marne şi gresii, structura
cutată a stratelor sedimentare, fragmentarea accentuată a reliefului şi energia ridicată a acestuia, au
condus la degradarea unor importante suprafeţe de teren şi la torenţializarea reţelei hidrografice în
zona Vrancei - zonă tipic forestieră în trecut, unde pădurea dispunea de condiţii favorabile de
vegetaţie.
Cea mai mare parte a terenurilor degradate au fost ameliorate prin împădurire, dar şi prin
ample lucrări de amenajare/consolidare a terenului, executate în perioada 1950-1990. Culturile
forestiere realizate în general din pin silvestru şi pin negru, pure sau în amestec cu foioase, au în
general vârste cuprinse între 40-65 de ani, şi îndeplinesc importante funcţii de protecţie (hidrologică,
antierozională, pedoameliorativă). Pe măsura înaintării în vârstă şi a creşterii diversităţii structurale
şi biologice, cantitatea de apă scursă şi cantitatea de sol erodat se reduc, iar volumul de apă şi
aluviuni care ajunge în râuri este mai redus, contribuid la diminuarea debitului de viitură şi a
consecinţelor negative ale acestora. Prin readucerea în circuitul economic a terenurilor degradate,
improprii pentru alte tipuri de folosinţe, aceste plantaţii au un important rol social şi economic, dar şi
sanitar-recreativ etc.
Acţiunea de împădurire a terenurilor degradate trebuie integrată într-un complex de măsuri şi
lucrări de amenajare hidologică şi antierozională pentru care este necesară o abordare
multidisciplinară şi colaborarea specialiştilor din domeniul agriculturii, silviculturii, gospodăririi
apelor, protecţiei mediului ş.a.
În încheiere, în loc de concluzii, reproducem din opera celui mai mare agronom român, a
academicianului Gheorghe Ionescu-Şişeşti, două pasaje – adevărate puncte de reper pentru o politică
agrosilvică românească:
„Pierderea pădurii nu înseamnă numai pierderea unei bogăţii, ci pierderea însăşi a obârşiei
din care izvorăşte bogăţia [...]. Interesul permanent şi general trebuie să-l vadă oamenii cultivaţi şi
clasa conducătoare. Ea este răspunzătoare de viitorul ţării, de statornicia oamenilor pe pământul ei,
cu grijă păstrat. Iată de ce problema silvică nu e o problemă tehnică de specialitate, ci o problemă
naţională” (1935).
„Noi suntem convinşi azi că ruina pădurilor ar însemna ruina agriculturii şi ruina agriculturii
ar însemna ruina civilizaţiei” (1955).

References

Bibliografie

Bogdan, N., Constandache, C., Nistor, S., 2015, Consecinţele despăduririlor. Reconstrucţia
ecologică a Vrancei, Ed. Silvică, 288 pag.
Constandache C., si colectiv, 2015, Evaluarea / monitorizarea speciilor şi culturilor forestiere de
protecţie de pe terenurile degradate în condiţiile schimbărilor climatice, proiect PN
09460313, arhiva INCDS “Marin Drăcea”
Constandache C., si colectiv 2016, Analiza dinamicii structural-funcţionale a ecosistemelor
forestiere instalate pe terenuri degradate pentru fundamentarea metodelor de
regenerare/reconstrucţie ecologică a acestora, proiect PN 16330305, arhiva INCDS “Marin
Drăcea”

66
Constandache et al. / Cauzele Degradării Terenurilor în Vrancea. Măsuri Silvice de Ameliorare a Terenurilor Degradate

Constandache C., Peticilă A., Dincă L., Vasile D., 2016: The usage of Sea Buckthorn (Hippophae
Rhamnoides L.) for improving Romania's degraded lands, AgroLife Scientific Journal,
Volume 5, Number 2, pag. 50-58.
Costin, E,. Mihai, Gh.I., Pîrvu, E., Muşat, I., Traci, C.,1959, Studiul terenurilor degradate din
Vrancea şi ameliorarea lor prin culturi forestiere, Ed. Agro-Silvică de Stat, Bucureşti
Dincă L., Sparchez Gh., Dincă M., Blujdea V., 2012: Organic Carbon Concentrations and Stocks in
Romanian Mineral Forest Soils, Annals of Forest Research, Vol. 55 (2), pag. 229-241.
Emmanuel de Martonne,1902, La Valachie, essai de monographie géographique, Paris, 387 p.
Georgescu M.G.,1937, Problema silvică a Vrancei (Extras din revista “Milcovia” volumul VIII).
Haralamb, At.,1958, Curs de culturi forestiere de protecție, ameliorarea terenurilor degradate,
manuscris, arhiva Staţiunii INCDS Focşani;
Kachova V., Dincă L., 2015: Establishment of agro-forestry systems along river basins-Functions
and features. Revista de Silvicultură şi Cinegetică, nr.36, pag. 64-68.
Traci, C., Untaru, E., 1986: Comportarea şi efectul ameliorativ şi de consolidare al culturilor
forestiere pe terenurile degradate din perimetre experimentale, ICAS, Seria II-a, Bucuresti.
Untaru, Constandache,C., Nistor, S., 2006: Împădurirea terenurilor degradate şi prevenirea
inundaţiilor, în SILVOLOGIE, vol V - Pădurea şi regimul apelor, sub redacţia Victor
Giurgiu, Ioan Clinciu, Editura Academiei Române.
Untaru, E., Constandache, C., Roşu, C., 2008: Efectele culturilor forestiere instalate pe terenuri
erodate şi alunecătoare în raport cu evoluţia acestora în timp, în SILVOLOGIE, vol. VI –
Amenajarea bazinelor hidrografice torenţiale – Noi concepţii şi fundamente ştiinţifice, sub
redacţia Victor Giurgiu, Ioan Clinciu, Editura Academiei Române.
Untaru, E., Constandache, C., Nistor, S., 2012, 2013: Starea actuală şi proiecţii pentru viitor în
privinţa reconstrucţiei ecologice prin împăduriri a terenurilor degradate din România (I şi II
), prezentată la simpozionul “Starea şi viitorul pădurilor României” dedicat Anului
Internaţional al Pădurilor, Academia Română, Bucureşti, 05 mai 2011, publicat în Revista
Pădurilor nr. 6/2012, pag. 28-34 şi nr.1/2013 pag. 16-26.

67