Capitolul al 4-lea - CURS 3 și Curs 4

4.1. CARACTERISTICILE FIZICO – CHIMICE ALE MATERIALULUI LEMNOS

Lemnul fiind un material anizotrop şi un produs al vieţii vegetale, proprietăţile sale fizico-
mecanice depind de:
❖ structura sa fibroasă şi orientată,
❖ conţinutul de apă,
❖ defectele sale.
De aceea, proprietăţile sale se referă la materialul sănătos, fără defecte, cu un conţinut
de apă de 15 % (în practică min 12% - max până la 20%) şi la secţiunea avută în vedere
(transversală, radială sau longitudinală).

Densitatea lemnului, definită ca raport între masa şi volumul acestuia, determinate la

aceeaşi valoare a umidităţii, diferă de la o specie la alta. Ea este influenţată de condiţiile
de vegetaţie din timpul dezvoltării arborilor, variind chiar în cuprinsul aceluiaşi arbore şi
este foarte mult dependentă de umiditatea lemnului.

În practică se determină mai ales densitatea aparentă corespunzătoare unei umidităţi de

15 %. Din acest punct de vedere, speciile de lemn se împart în şase clase:

Densitatea aparentă este dată de raportul dintre masa lemnului şi volumul total ocupat de
masa lemnoasă, pori şi golurile interioare

❖ lemn foarte greu, cu densitatea aparentă mai mare de 0,8 g/cm3 (stejar brumăriu,
ulm, corn, jugastru de Banat, abanos, guaiac, lemnul de lămâi, macore, lemn de
măslin etc.)
❖ lemn greu, cu densitatea aparentă cuprinsă între 0,71-0,8 g/cm3 (stejar, carpen,
salcâm, amarant, palisandru, santal etc.)
❖ lemn semigreu, cu densitatea aparentă cuprinsă între 0,61-0,70 g/cm3
(mesteacăn, nuc, fag, frasin, tisă, mahon american, tec etc.)
❖ lemn semiuşor, cu densitatea aparentă cuprinsă între 0,51-0,60 g/cm3 (tei,
castan, arin, nuc american, cedru de Liban etc.)
❖ lemn uşor, cu densitatea aparentă cuprinsă între 0,41-0,50 g/cm3 (brad, molid,
plop, salcie etc.)
❖ lemn foarte uşor, cu densitatea aparentă sub 0,40 g/cm3 (plopul negru, balsa
etc.).

Comportarea lemnului la acţiunea apei (Umiditatea) lemnului după tăiere, în funcţie

de specie, este de 60-100 % (raportată la masa lemnului uscat). Este neuniform
repartizată în masa lemnului, fiind mai ridicată în ţesuturile tinere şi în partea superioară
a trunchiului.
În lemn, apa se găseşte sub următoarele forme:
 ❖ apă liberă sau de îmbibaţie, prezentă în cavitatea celulelor lemnoase, vase,
traheide şi spaţii intercelulare.
❖ apă de higroscopicitate sau de saturaţie, fixată prin adsorbţie şi condensare
capilară pe fibrele de celuloză din pereţii celulelor.
❖ apă legată chimic în substanţele ce intră în compoziţia chimică a lemnului şi care
poate fi eliminată numai prin arderea sa.

Un lemn cu peste 30 % apă este un lemn verde şi, lăsat în aer, pierde treptat toată apa
liberă. În acel moment, el conţine numai apa de higroscopicitate şi apa legată chimic,
ajungând la punctul de saturaţie al fibrelor lemnoase. Acesta corespunde unei umidităţi
relative în lemn de 25-40 %, în funcţie de specie. Până în acest punct proprietăţile fizico-
mecanice ale lemnului nu variază semnificativ.

Dacă lemnul este lăsat timp îndelungat în aer cu umiditatea relativă şi temperatură
constante, evaporarea continuă, lemnul pierde în continuare şi o parte din apa de
higroscopicitate, până când se stabileşte un echilibru de umiditate a lemnului, cu
umiditatea din atmosferă.

Această umiditate de echilibru, numită şi umiditate normală, este practic egală

pentru toate speciile de lemn, fiind de 15 % pentru condiţiile climatice din ţara
noastră.

Variaţia conţinutului în apă de higroscopicitate a lemnului antrenează o variaţie a

proprietăţilor fizico-mecanice ale lemnului. Astfel, dacă umiditatea lemnului se reduce sub
punctul de saturaţie, rezistenţele mecanice cresc, atingând valori maxime când apa de
higroscopicitate dispare complet.

Se deosebesc două moduri de exprimare a umidităţii :

- umiditate relativă care se raportează la cantitatea de material umed şi umiditatea
absolută care se raportează la lemnul absolut uscat. Sub forma unor relaţii de calcul acete
umidităţi se exprimă astfel :

(umiditatea relativă, %) şi

(umiditatea absolută, %)

în care: Mu - reprezintă masa materialului umed

Mo - reprezintă masa materialului absolut uscat
 Între aceste mărimi se pot stabili relaţiile: şi

Contragerea şi umflarea. Variaţia conţinutului în apă de higroscopicitate provoacă şi

variaţia de volum a lemnului (lemnul „lucrează”). Prin micşorarea conţinutului în apă de
higroscopicitate sub punctul de saturaţie, lemnul suferă un fenomen de contragere,
datorită adsorbţiei apei de pe suprafeţele pachetelor celulozice, ele apropiindu-se unele
de altele.

Prin creşterea conţinutului în apă de higroscopicitate peste punctul de saturaţie, lemnul

suferă un fenomen de umflare datorită adsorbţiei apei pe suprafeţele pachetelor celulozice
hidrofile, apa având în acest caz rolul unei pene care desface şi îndepărtează pachetele
unele de altele.

Umflarea şi contragerea nu se manifestă uniform datorită elementelor anatomice care au

o comportare diferită la variaţia umidităţii. Astfel, contragerea pe direcţia tangenţială este
de 4-14 %, pe direcţia radială de 2-8,5 % şi pe direcţia longitudinală de 0,1-0,35 %, iar
umflarea pe direcţia tangenţială este de 6-13 %, pe direcţia radială 3-5 % şi pe direcţia
longitudinală de 0,1-0,8 %.

De asemenea umflarea şi contragerea lemnului diferă în funcţie de specie. Din acest punct
de vedere distingem specii cu:
❖ contragere mică (nucul, plopul)
❖ contragere medie (răşinoasele)
❖ contragere mare (stejarul, fagul, frasinul)

Contragerea şi umflarea sunt fenomene nedorite, deoarece provoacă deformarea şi

crăparea lemnului, iar umiditatea ridicată îi micşorează rezistenţa mecanică favorizând,
totodată, putrezirea sa.

Comportarea la încălzire progresivă. Lemnul este instabil la temperaturi sub 110 C

iar între 110˚-200˚C își crește căldura în progresie geometrică.
La 200˚C, lemnul se înrosește, arde mocnit. La 300˚C apare flacăra (sau se aprinde chiar
în absența flăcării din cauza substanțelor gazoase distilate). Lemnul trebuie menținut,
așadar, sub 110˚C.

Toate materialele combustibile conţinute într-o construcţie reprezintă combustibilii

potenţiali pentru un eventual incendiu În majoritatea construcţiilor există o cantitate de
materiale inflamabile cum ar fi: haine, hârtie, cărţi, materiale plastice, textile, lemn, etc.
şi totodată există posibilitatea apariţiei unor temperaturi ridicate şi riscul transferării unei
cantităţi de căldură care să poată iniţia procesul arderii.
Energia calorică ce poate fi degajată in cazul arderii complete a tuturor materialelor
combustibile aflate intr-un spaţiu precum şi a elementelor combustibile de construcţii
(finisajele peretilor, pardoselilor şi plafoanelor) reprezintă sarcina termică.

Spatiul luat in cpnsiderare, pentru care se determină sarcina termică, poate fi un

compartiment de incendiu a unei construcţii sau, după caz, o parte a acestuia (o incăpere
sau un grup de incăperi, o hală sau o zonă a acesteia, unul sau mai multe niveluri ale
constructiei etc.)

Normele europene definesc compartimentul de incendiu ca fiind spaţiul dintr-o clădire,

separat prin elemente verticale de construcţii faţă de restul clădirii, astfel încât propagarea
focului în afara compartimentului să fie împiedicată în timpul incendiului.

Ignifugarea lemnului – reprezintă protecția pasivă a lemnului la foc. Procesul de

ignifugare constă în aplicarea soluțiilor ignifuge, în mai multe straturi. Soluțiile ignifuge
pot fi sub forma de pulbere sau sub formă de lac. Dacă e sub formă de pulbere, aceasta
se dizolvă în apă, în proporții stabilite, rezultând o emulsie. Lacul reprezintă, în același
timp și o protecție hidrofugă. Datorită ignifugării, în cazul lemnului, este încetinită
propagarea focului, crescând rezistența lemnului și timpul până la dezvoltarea flăcării.
Ignifugarea cu lac se poate face manual, cu pesula, prin stropire cu pompa sau în
autoclavă, prin impregnare sub presiune.

autoclavă (sursa: https://revistadinlemn.ro/2019/06/25)

Acțiunea materialului lemnos la temperaturi scăzute se referă la ciclul îngheț-
dezgheț. Consecința înghețului materialului lemnos se traduce prin apariția crăpăturilor
specifice sub 5˚C.

Dilatarea termică a lemnului este redusă. Coeficientul de dilatare termică la lemn este
de 2-4 ori mai mic decât la oţel.

Conductibilitatea termică este în general mică, ceea ce face ca lemnul să fie considerat
un material termoizolant.
Coeficientul de conductibilitate termică este de două ori mai mare în direcţia paralelă cu
fibrele decât perpendicular pe fibre; în direcţia radială este puţin mai mare decât în direcţia
tangenţială. Coeficientul de conductibilitate termică creşte cu densitatea aparentă, cu
umiditatea şi temperatura lemnului.
Culoarea lemnului variază de la o specie la alta, de la alb la negru. Totodată, ea poate
varia chiar la aceeaşi specie, în jurul unei culori caracteristice de bază. La operaţiile de
identificare a speciei se ia în considerare culoarea lemnului netratat, deoarece culoarea se
modifică în urma tratamentelor termice sau chimice.
Culoarea lemnului se schimbă sub acţiunea razelor solare, devenind în general cenuşie
sau negricioasă şi, totodată, ca urmare a oxidării.

Luciul lemnului este determinat de proprietatea sa de a reflecta lumina. Luciul depinde

de structura lemnului, poziţia secţiunii prin lemn (respectiv faţă de elementele anatomice),
calitatea netezirii suprafeţei şi unghiul sub care cade lumina pe ea. Razele medulare sunt
elementele anatomice care contribuie cel mai mult la formarea luciului lemnului, deoarece
secţiunea radială reflectă foarte bine lumina (cu excepţia aninului, carpenului şi plopului
tremurător). În al doilea rând, fibrele lemnului, prin aşezarea lor compactă în zone, în
anumite poziţii de secţionare dau un luciu caracteristic.
Speciile de lemn care prezintă luciu sunt utilizate la fabricarea furnirelor estetice radiale.

Desenul lemnului rezultă din combinarea elementelor structurale vizibile precum: inelele
de creştere anuală, razele medulare, fibrele, nodurile, culoarea şi sunt puse în evidenţă
prin modul de debitare. În timp ce desenul lemnului debitat în secţiune transversală nu
prezintă interes din punct de vedere estetic, secţiunile radiale, tangenţiale şi cele derivate
(oblice, semiradiale, semitangenţiale) conduc la obţinerea unor desene cu un aspect
deosebit.
În general, speciile de răşinoase, datorită constituţiei mai regulate şi mai omogene, au
desenul simplu, iar cele de foioase, mult mai variat, datorită structurii neomogene. Un
desen frumos se obţine prin tăierea în plan tangenţial în special a speciilor: nuc, frasin,
ulm, arţar, paltin, mesteacăn.

Textura este o caracteristică a suprafeţei lemnului determinată de forma, dimensiunile şi

gruparea elementelor anatomice. Textura este specifică fiecărei specii de lemn şi poate fi:
foarte fină (tisă, mahon), fină (nuc, paltin), semifină (mesteacăn, anin) sau aspră (stejar,
ulm, frasin).

Conductibilitatea acustică a lemnului depinde de specie, de umiditate, de direcţia de

propagare a undelor acustice şi de grosimea obiectelor din lemn. O conductibilitate
acustică bună prezintă molidul, bradul, paltinul şi carpenul. De asemenea,
conductibilitatea acustică este mai bună în lungul fibrelor şi mai slabă în sens
perpendicular.

Durabilitatea reprezintă rezistenţa lemnului la acţiunea distructivă complexă a mediului

înconjurător şi depinde de specia lemnului, de zona atacată, de umiditate, de temperatură.
În aer, unele specii de lemn durează mult (stejarul, ulmul, salcâmul, nucul), durează
mijlociu (molidul, bradul, frasinul) sau durează puţin (fagul, teiul, mesteacănul). În apă,
stejarul, pinul, ulmul durează mult iar plopul, mesteacănul şi alte specii moi durează puţin.
Durabilitatea lemnului poate fi mărită prin impregnarea sa cu diverse substanţe chimice
(răşini sintetice sau substanţe antiseptice).

Datorită şi altor fenomene care au loc la transmiterea undelor sonore prin masa lemnului,
precum: reflexia, absorbţia şi rezonanţa, lemnul este un material valoros nu numai ca
fonoizolant, ci şi pentru confecţionarea instrumentelor muzicale.

4.2. PROPRIETĂŢILE MECANICE ale lemnului pentru construcții

Duritatea este definită ca rezistenţa pe care o opune lemnul la pătrunderea în suprafaţa

sa a unui corp apăsat cu o anumită forţă. Lemnul fiind un material anizotrop, duritatea sa
variază în funcţie de direcţia de aplicare a forţei faţă de fibrele lemnoase. Astfel duritatea
obţinută prin aplicarea forţei paralel cu fibrele este mai ridicată decât cea rezultată în urma
aplicării forţei perpendicular pe fibre.
Un procedeu uzual de determinare a durităţii lemnului este procedeul Janka, care constă
în măsurarea forţei ce trebuie aplicată asupra unei bile de oţel cu diametrul de 11,284
mm spre a pătrunde jumătate în lemn. Luând în considerare duritatea Janka determinată
în direcţia paralelă cu fibrele, speciile de lemn pot fi grupate în următoarele clase:

❖ foarte moi, cu duritatea mai mică de 250 daN/cm2 (pinul strob, balsa)
❖ moi, cu duritatea cuprinsă între 251-500 daN/cm2 (brad, molid, tei alb, salcie, plop
tremurător, pin, cedru de Liban etc.)
❖ semidure, cu duritatea cuprinsă între 501-650 daN/cm2 (platan, ulm, castan,
stejar roşu american, arţar american, tec, santal)
❖ dure, cu duritatea cuprinsă între 651-1000 daN/cm2 (fag, frasin, cer, jugastru, nuc,
stejar, tisă, salcâm, pernambuc, mahon african, macore, palisandru)
❖ foarte dure, cu duritatea mai mare de 1000 daN/cm2 (stejar pufos, corn, soc,
frasin american, măslin, guaiac, abanos etc.).

Proprietățile / Rezistenţele mecanice ale lemnului depind de:

– caracterul şi natura solicitării
- viteza de încărcare
- durata de solicitare
- structura lemnului
- defectele lemnului
- starea de umiditate
Astfel, rezistenţele mecanice ale lemnului de stejar, fag, frasin, salcâm sau nuc, care se
numesc esenţe tari, sunt sensibil mai mari decât ale lemnului de brad, molid, tei, plop sau
salcie, care se numesc esenţe moi.

Tipul de solicitare Comportarea / Modul de rupere

Întindere Ruperea este bruscă, fără deformaţii mari. Defectele

lemnului (fibre deviate, noduri, crăpături, etc) influenţează
în mare masură rezistenţa la întindere a lemnului.

Compresiune în lungul Distrugerea lemnului la compresiune începe cu flambajul

fibrelor fibrelor mai rigide; comportarea lemnului la compresiune
este mai plastică. Influenţa defectelor, noduri, crăpături,
etc. este mai mică la compresiune ca la întindere.

Compresiune şi strivire Cât timp solicitările sunt mici, deformaţiile lemnului sunt
perpendiculară pe fibre elastice şi au valori mici. Dacă solicitarea creşte, apar
deformaţii cu caracter permanent.

Încovoiere Ruperea se face prin despicarea şi smulgerea fibrelor din

zona întinsă şi pierderea stabilităţii fibrelor din zona
comprimată. Influenţa defectelor lemnului la încovoiere
este mai mare când acestea sunt plasate în zona întinsă.
Rezistenţa de rupere la încovoiere variază mult cu forma
secţiunii transversale.

Forfecare Rezistenţele la forfecare sunt mult mai influenţate de

crăpăturile din planele de forfecare.

Rezistenţele caracteristice ale lemnului masiv la diferite solicitări

Rezistenţele caracteristice ale lemnului Valoarea de calcul a proprietăţilor de

masiv la diferite solicitări conform NP-
005-2003
Ric = Ri ⋅ mui ⋅mdi ⋅ 1/ i (1) [N/mm2]
❖ mui - coeficienţi ai condiţiilor de
lucru care introduc în calcul umiditatea de
echilibru a materialului lemnos, definiţi pe
baza condiţiilor de microclimat în care
sunt exploatate elementele de
construcţie care se proiectează (valori în
tabel);
material conform Eurocod 5 / SR EN 1995-
1-1
Xd = Xk ⋅kmod ⋅1/M (2) [N/mm2]
❖ Xd – rezistenţa de calcul pentru un
parametru mecanic (param. mecanic de
calcul)= val. de calcul a unei rezistenţe
❖ Xk - valoarea caracteristică a
rezistenţei
❖ kmod – factor/coeficient de modificare
(ţine cont de variaţia duratei de încărcare
şi umiditate)
❖ mdi - coeficienţi ai condiţiilor de
lucru, stabiliţi în funcţie de durata de
acţiune a încărcărilor;
❖ Ri - rezistenţele caracteristice ale
diferitelor specii de lemn, la diverse
solicitări;
❖  i - coeficienţi parţiali de siguranţă,
definiţi în funcţie de tipul solicitărilor
❖ M - coeficient parţial de siguranţă pt
material, la solicitarea i
Coeficientul parţial de siguranţă privind
materialul (M), în funcţie de stările limită
la care se face calculul are valoarea :
– 1,3 la stările limită ultime pentru
combinaţia fundamentală, pentru lemn şi
materiale derivate din lemn;
– 1,1 la stările limită ultime pentru
combinaţia fundamentală, pentru
elementele metalice folosite la îmbinări;
– 1,0 la stările limită ultime în combinaţia
accidentală;
- 1,0 la stările limită de exploatare
normală

Standardul SR EN 338:2010 – “Lemn pentru construcţii. Clase de rezistenţă”,

stabileşte un sistem de clase de rezistenţă pentru uz general pentru codurile care privesc
calculul structurilor. El prezintă, pentru fiecare clasă, valorile caracteristice ale
proprietăţilor de rezistenţă şi de rigiditate şi valorile masei volumice, precum şi regulile de
repartizare a populaţiilor de lemn (de exemplu, combinaţii de specii, origine şi calităţi) pe
clase.
Acest standard se aplică pentru lemnul de răşinoase şi de foioase, destinat pentru utilizări
structurale. Standardul conţine clase de rezistenţă suplimentare care sunt mai potrivite
pentru valorile caracteristice ale lemnului de foioase din zonele cu climă temperată. Acesta
conţine, de asemenea, valori caracteristice modificate pentru clasele de lemn de răşinoase
în ceea ce priveşte rezistenţa la forfecare şi la tracţiune transversale.
Clasa de rezistenţă a lemnului, se defineşte prin valoarea rezistenţei caracteristice la
întindere din încovoiere, exprimată în N/mm2.
Tabelul 1

Tabelul 2
Cursul se continuă cu documentul 3_explicații Eurocod 5 și documentul
4_MSL_constr_lemn_curs_2020_2021