IRIGAREA CULTURILOR

Speciile pomicole

Insuficienţa apei în perioadele cu cerinţe maxime de apă (perioade critice) are

efecte nefavorabile asupra creşterii şi rodirii pomilor. Speciile pomicole pretenţioase faţă
de apă, plantate în zone aride şi chiar cele mai puţin pretenţioase, în anii secetoşi,
manifestă simptome de suferinţă înregistrând creşteri anuale reduse, leagă rod puţin, iar
fructele sunt de slabă calitate, mici şi fără gustul caracteristic.
Este adevărat că pomii, mai mult decât culturile anuale, au capacitatea de a se
adapta mai uşor la secetă. De aici şi părerea greşită a unor specialişti, după care
aprovizionarea cu apă în livezile de pomi reprezintă un aspect secundar, care de multe ori
poate fi neglijat. Practica a dovedit însă că rezistenţa la lipsa de apă a pomilor este doar
aparentă, deoarece efectul negativ se cumulează, având drept consecinţă, pe lângă
scăderea recoltei, slăbirea şi chiar pieirea plantelor.
În funcţie de particularităţile anatomofiziologice ale sistemului radicular,
pretenţiile diferitelor specii pomicole faţă de apă sunt de asemenea diferite de unde şi
diferenţierea în ceea ce priveşte rezistenţa la secetă. Astfel, sîmburoasele sunt mai
rezistente la secetă comparativ cu speciile sămânţoase sau arbuştii fructiferi, datorită
capacităţii de absorbţie mai mari a sistemului radicular.
Portaltoiul joacă, de asemenea, un rol important în privinţa comportării pomului
faţă de lipsa de apă. De regulă, portaltoiul vegetativ, extins în ultimul timp în producţie
la măr şi păr manifestă o mai slabă rezistenţă la secetă decât portaltoiul sălbatec.
Insuficienţa apei în sol în perioada de creştere a fructelor şi a organelor
vegetative, are repercusiuni imediate, în primul rând se micşorează dimensiunile
fructelor, fapt care are ca urmare atât diminuarea recoltei cât şi redu cerea valorii
comerciale a fructelor.
Insuficienţa apei în sol în perioada de creştere a fructelor şi a organelor vegetative,
are repercusiuni imediate, în primul rând se micşorează dimensiunile fructelor, fapt care are
ca urmare atât diminuarea recoltei cât şi reducerea valorii comerciale a fructelor.
 Efectul secetei se resimte în mod diferit, de la caz la caz, în funcţie de specie.
Astfel, la nuc, spre exemplu, lipsa de umiditate într-o perioadă mai avansată,are ca rezultat
reducerea greutăţii volumetrice a fructelor (a numărului de kg pe m 3 de fructe). Cauza este
că un procent ridicat de fructe devin parţial seci sau total.
Creşterea bruscă a umidităţii prin aplicarea unei udări sau în urma unei ploi
puternice, după o perioadă de secetă, stimulează căderea fructelor, declanşând şi fenomenul
de crăpare a acestora. Totodată se reiau creşterile vegetative într-o formă accentuată,
creându-se astfel pericolul coacerii incomplete a lemnului, înaintea venirii sezonului
rece.
Cele mai mari cerinţe faţă de apă le au arbuştii fructiferi (coacăzul, zmeurul şi
căpşunul), după care, în ordinea următoare, se înscrie gutuiul şi părul altoit pe gutui.
Urmează apoi mărul altoit pe portaltoi vegetativ şi prunul altoit pe corcoduş. Pretenţii mai
moderate au mărul şi părul altoiţi pe sălbatec, cireşul şi vişinul altoiţi pe cireş, soiurile de
vară de păr, în ultima categorie se încadrează migdalul şi caisul altoit pe zarzăr precum şi
piersicul altoit pe migdal.
Ca o orientare generală privind necesitatea irigării pomilor fructiferi, această
măsură este absolut necesară pentru producţia comercială în zonele cu precipitaţii
anuale mai mici de 500 mm, în zonele cu precipitaţii între 500 şi 750 mm se aplică
irigaţia suplimentară, iar în zonele cu precipitaţii anuale de peste 750 mm pînă la 875
mm, irigaţia se aplică rareori.
Concentrându-se atenţia asupra exigenţelor pomilor faţă de apă nu trebuie să se
piardă din vedere nici reacţia inversă a acestora la excesul de umiditate.
Excesul de umiditate poate avea la speciile pomicole un efect mai păgubitor decât
lipsa de apă. Astfel, ploile abundente şi reci ca şi udările nedirijate în mod ştiinţific, au ca
urmare prelungirea vegetaţiei până toamna tîrziu, împiedicând astfel maturarea lemnului.
Umiditatea în exces, mai frecventă pe terenurile cu permeabilitate redusă, are
drept consecinţă, de cele mai multe ori, asfixierea rădăcinilor, iar câteodată chiar
moartea plantelor. Unele specii, printre care gutuiul sau părul altoit pe gutui, suportă
băltirea temporară a apei. Altele sânt însă foarte sensibile din acest punct de vedere. Aici trebuie
menţionat în primul rând migdalul. Piersicul, deşi este recunoscător la o bună aprovizionare cu apă,
reacţionează foarte defavorabil la excesul de umiditate, mai ales când este altoit pe migdal. Caisul
altoit pe zarzăr, este de asemenea sensibil la apa în exces, de asemenea caisul altoit pe cireş.
Consumul total de apă al pomilor este supus unor influenţe foarte complexe, în primul
rând influenţa factorilor climatici : temperatura, regimul eolian şi umiditatea aerului. Consumul
mai este condiţionat de asemenea de : specie, soi, vârsta pomilor, portaltoiul, folosit, tipul de sol,
schema de plantare, faza de vegetaţie, agrotehnica aplicată.
Scheme de udare caracteristice pomilor.
Pentru ca irigarea să-şi atingă scopul, speciile pomicole au nevoie de un nivel
optim de umiditate în sol în tot cursul perioadei de vegetaţie. Mai mult decît atât,
aprovizionarea solului cu apa nu trebuie neglijata nici în afara perioadei de vegetaţie,
întreruperea udărilor o perioadă mai îndelungată într-o livadă irigată are de cele mai
multe ori consecinţe grave atît asupra calităţii cât şi asupra producţiei, în legătură
cu asigurarea unui anumit plafon minim de umiditate în sol, atenţia cea mai mare
trebuie concentrată asupra fazelor critice de umiditate ale plantelor.

La speciile sîmburoase se au în vedere, cu precădere, următoarele perioade, :

 cu 3- 6 zile înainte de înflorire;
 în perioada lemnificării sîmburilor;
 după strîngerea recoltei.

La speciile, sămînţoase, în cazul lipsei de precipitaţii, irigarea se impune, cu

stringenţă, astfel :
 până la înflorit (în martie, aprilie);
 după legat, în timpul creşterii fructelor;
 în perioada creşterii intense a fructelor.

În scopul obţinerii unor recolte mari, la cais udările se aplică după următoarea
schemă
 primăvara timpuriu, înainte de deschiderea mugurilor;
 cu 10-15 zile înainte de înflorit şi de legarea fructelor;
 cu 2-3 săptămîiii înainte de recoltare;
 în lunile iulie-august, una-două udări;
 toamna tîrziu, o udare de aprovizionare, în caz de secetă.
În legătură cu irigarea speciilor sâmburoase trebuie avute în vedere unele precauţii la
soiurile tardive de pomi. Astfel, udarea în exces la începutul creşterii fructului duce la
reducerea conţinutului de zahăr, fapt care se reflectă negativ în producţia destinată a fi
conservată prin uscare.
Oportunitatea aplicării udării în timpul înfloritului este discutabilă, atât la speciile
sâmburoase cât şi la cele sămânţoase.

Viţa de vie

Are cerinţe mari faţă de umiditate la începutul vegetaţiei şi mai ales în faza creşterii
intense a organelor generative şi vegetative, ca şi în perioada creşterii boabelor până la intrarea în
pârgă. Ca urmare a secetei, viteza de creştere a boabelor se micşorează, boabele râmânând de
dimensiuni reduse, cu o concentraţie de zahăr sub normal şi cu aciditate ridicată.
Şi la viţa de vie, în cazul aplicării irigaţiei, trebuie avut în vedere că excesul de umiditate
în anumite perioade poate produce pagube importante. Astfel, dacă, spre exemplu, insuficienţa
umidităţii în timpul înfloritului poate avea ca urmare grăbirea acestui proces, precum şi
deshidratarea grăunciorilor de polen şi a stigmatelor, excesul de umiditate provoacă întârzierea
înfloritului, iar uneori perturbări cu efecte negative asupra cantităţii şi calităţii producţiei.
Viţa de vie are nevoie de o umiditate optimă în sol şi în timpul coacerii boabelor; o
cantitate prea mare de apă în această perioadă, precedată de o perioadă de secetă, duce în cele
mai multe cazuri la crăparea boabelor.
Viţa de vie are nevoie de apă şi în afara perioadei de vegetaţie. Lipsa de umiditate
diminuiază ,,plânsul”, pune în pericol viabilitatea coardelor şi întârzie pornirea în vegetaţie.
Lipsa de apă în timpul perioadei de vegetaţie se manifestă prin încetinirea creşterii, înmuierea
vinurilor terminale şi schimbarea culorii spre galben-verde.
Dacă perioada de uscăciune se accentuiază, creşterea încetineşte mult, vârfurile
terminale devin tari, galben-verzui, frunzele adulte capătă o culoare spălăcită gri-verde, iar cârceii
se usucă, în cazuri mai grave, creşterea încetează complet, vârfurile terminale se usucă iar
frunzele la soiurile pufoase se răsucesc. Frunzele situate la partea inferioară a butucului încep să se
îngălbenească, apoi se usucă şi cad. Vestejirea urmată de căderea frunzelor dovedeşte o stare acută
de lipsă de apă care are consecinţe grave asupra recoltei.
Influenta secetei asupra viţei de vie se manifestă uneori prin intensificarea exagerată a
procesului de transpiraţie, ceea ce duce la dezechilibru între absorbţia apei şi transpiraţie. Acest
proces provoacă perturbări în schimbul normal de substanţe prin mărirea permeabilităţii
protoplasmei şi micşorarea forţei de sugere, fapt care se răsfrânge în mod negativ asupra
creşterii şi dezvoltării plantei.
Alteori, din contră, stomatele se închid, reducându-se astfel transpiraţia, fapt care,
produce modificări în fotosinteză cu urmări grave asupra creşterii lăstarilor şi a acumulării
substanţelor plastice.
Lipsa acută de apă produce de asemenea perturbări în mecanismul de creştere al
fructelor, în astfel de cazuri are loc un transfer de apă din fructe către frunze, fructele
pipernicindu-se înainte de maturare.
Seceta atmosferică poate provoca uscarea stigmatelor în timpul înfloritului şi
stagnarea maturării strugurilor, chiar în condiţiile unui sol aprovizio nat normal cu apă.
Strugurii care au suferit de secetă pierd gustul şi aroma obişnuită, înregistrându-se totodată
un randament scăzut în must.
În legătură cu manifestările exterioare ale plantei în perioada de secetă este
important să se reţină faptul că apariţia acestora marchează deja un dezechilibru fiziologic
foarte pronunţat provocat de lipsa-de apă. În consecinţă, în practica irigaţiei aceste manifestări
nu pot constitui indici în stabilirea momentului udării. Ca urmare, trebuie să se aplice un
asemenea regim de irigaţie, încât apariţia manifestărilor exterioare dictate de lipsa de
apă să fie cu desăvârşire evitate.
Pretenţiile faţă de apă ale viţei de vie duc la clasificarea soiurilor, astfel : slab
rezistente la secetă, potrivit de rezistente şi rezistente.
Consumul total al viţei de vie în condiţii de irigaţii variază în general între 3800-
3
4500 m /ha.
 Căpşunii

La căpşuni, pe solul brun-roşcat, se recomandă aplicarea următoarelor norme de

irigaţie, în funcţie de caracteristicile climatice ale anului : 3 600 m3 /ha în 5 udări într-un an
secetos, 2 900 m3/ha în 4 udări într-un an mijlociu şi l 700 m3 /ha în 3 udări în condiţiile unui
an umed.
Schema de udare pentru căpşuni se prezintă astfel ;
 în faza întîi, o udare spre sfîrşitul lunii martie sau începutul lunii aprilie
 în faza a doua, l-2 udări la sfârşitul lunii mai şi a lunii iunie;
 în faza a treia, l-3 udări în a doua jumătate a lunii iulie şi în toată
luna august.
În perioada de coacere şi recoltare trebuie evitate normele mari de udare. Excesul de
umiditate, care poate apare mai ales când udarea este urmată de precipitaţii, creează condiţii
favorabile dezvoltării putregaiului cenusiu.

Tehnica de udare recomandată este picurarea .

Obiectivele temei

Cunoasterea regimului de irigatie la horticole

Bibliografie recomandată

I.Bold;V.Bratu; Al.Gagu; N.Gurmeza; Vl.Ionescu Siseşti; I.Jinga; O.Mihăescu; I.Moga;

N.Mucica; I.Nicolaescu; Rodica Păltineanu; I.Picu; GH. Pricop; Al.Teodoriu;I.Toma; A.Ulnici;
M.Vâjială -Irigarea culturilor ;Editura Ceres 1982
 Test de evaluare

1. Prezentaţi fazele critice la speciile sâmburoase.

2. Prezenteţi cerinţele faţă de umiditate la viţa de vie.