Curs 1 PEMF - Merged

„Procese electrochimice în medii fiziologice”
Statutul disciplinei: obligatorie

Nivelul de studii: Licenţă
Anul de studii: III
Semestrul: 5
Titularul cursului : Prof.dr.ing. Cristian PIRVU
Număr de ore / Verificarea / Credite

Curs Seminar Laborator Proiect Examinare Credite
28 - 28 - E 4
OBIECTIVELE DISCIPLINEI
Procese electrochimice în medii fiziologice
• Pentru curs
➢ Obiectivul general al cursului vizează pregătirea studenților prin prezentarea de date din domeniul proceselor
chimice şi fizice ce implica transfer de sarcina în mediile fiziologice.
➢ Cursul este menit să ofere o privire de ansamblu a proceselor electrochimice în medii fiziologice, cu accent pe
înţelegere fundamentală a aspectelor fizico-chimice ale proceselor interfaciale care implica transferul de
electroni între electrod şi bio-electrolit.
➢ Obiectivul principal al cursului este de a oferi studenţilor capacitatea de stabili proprietăţile electrochimice
(procese faradaice şi non-faradaice la electrozi) din fluide fiziologice ce conțin acizi nucleici şi proteine şi să aplice
aceste cunoştinţe pentru diverse aplicaţii precum bioelectrosinteza, biosenzori, electroforeza, electrodializa,
etc.
➢ Abilitatea de a folosi metode noi de cercetare în scopul evaluarii proceselor electrochimice ce intervin în
medii fiziologice.
Ce presupune acest un proces electrochimic?
- Transport ionic
- Diferente de potential
- Flux de electroni Electrochimie
- Polarizare
- Conductie ionica/electronica
Alte aplicatii:
- Obtinerea de materiale biofunctionale prin tehnici electrochimice;

- Acoperirea implanturilor medicale prin tehnici electrochimice;
- Obtinerea si investigarea metalelor bioactive prin modificarea suprafetei
- Monitorizarea dinamicii celulare prin tehnici de detectie electrochimica;
- Studii fundamentale privind mecanismele de schimb electronic la interfata electrod /proteine;
- Microbial fuel cell (MFC) cu aplicatii in robotica;
Continut curs
1. Notiuni introductive de bioelectrochimie.

1.1 Solutii de electroliti.
1. Introducere.
2. Scurt istoric; Obiect de studiu.
3. Sisteme de electroliti / bioelectroliti; Echilibre ionice.
4. Teoria disociaţiei electrolitice; grad de disociere; Electroliti tari. Electroliti slabi; Solutii
tampon.
5. Conductibilitatea electrolitilor; Migrarea ionilor.
2. Electrod potential de electrod.
1. Electrod; Strat dublu electric. Electrod ideal polarizabil; Electrod ideal nepolarizabil.
2. Capacitatea diferenţială şi integrală a stratului electric dublu.
3. Potential de electrod; Specii de electrozi.
4. Electroosmoza.
5. Electroforeza.
6. Efectul Dorn.
7. Potential de curgere.
8. Fenomene electrocinetice.
9. Potential zeta.
3. Electrochimia proceselor redox în medii fiziologice.
Introducere; Exemple de mediatori solubili.
Procese electrochimice la interfata electrod / enzima, electrod / proteina.
4. Procese electrochimice în membrane biologice.

Structura şi compoziția membranelor biologice; Tipuri de structuri membranare.
Potențial de membrana;Mecanisme de transport ionic prin membrane.
Electrozi modificați cu filme lipidice; Aplicații analitice şi bioelectrochimice.
5. Biosenzori.
Principiul funcționarii biosenzorilor; Tipuri de biosenzori.
Constructia biosenzorului; Mediatori artificiali; Design pentru biosenzori;
bioelectrocataliza; Aplicații.
5. Bioelectrosinteza; Electroliza şi electrodializa.
Obținerea electrolitica de compuși organici.
Mecanisme în procesele de bioelectrosinteza; Sisteme omogene. electrozi modificati;
Electrodializa.
6. Procese electrochimice ce implica ADN

Electrochimia ADN-ului; Oxidare; Reducere.
Adsorbția ADN la suprafața electrodului.
7. Aplicații în vivo.
EVALUARE
Activităţile evaluate şi ponderea fiecăreia
Lab. - 30p
Tema de casa/teste curs - 20p
Examen - 50p (test + examen)
----------
100 p
BIBLIOGRAFIE
• Andrzej Lewenstam, Lo Gorton, Andrzej Wieckowski, Electrochemical Processes in Biological Systems, The Wiley Series on Electrocatalysis
and Electrochemistry, Publisher: Wiley, Year: 2015
• Alkire R.S., Kolb D.M., Lipkowski J., Bioelectrochemistry : fundamentals, applications and recent developments, Wiley-VCH, 2011.
• C. Pȋrvu, Chimie Generală. Noţiuni Fundamentale, Ed. Printech, 2009, ISBN 978-606-521-241-1.P.N.
• Barlett, Bioelectrochemistry, Fundamentals, Experimental Techniques and Aplications, Wihley & Sons, 2008.
• P. W. Atkins, J de Paula, Tratat de Chimie Fizica, Ed. Tehnica, 2005.
• Veronica Dinu, Eugen Trutia, Elena Popa-Cristea, Aurora Popescu, Biochimie medicala, Ed. Medicala, 2009.
• Alen J. Bard, L.R. Faulkner, Electrochemical methods, John Wiley&Sons, 2001.
• V.S. Bagotsky, Fundamentals of electrochemistry, Wiley- Interscience, 2005.
• Allen J. Bard, Martin Stratmann , George S. Wilson , Encyclopedia of Electrochemistry, Volume 9, Bioelectrochemistry, 2010, John Wiley &
Sons.
1. Notiuni introductive de bioelectrochimie. Scurt istoric
Organismul uman este o masina electrochimica

Organismul uman este o masina electrochimica
Dr. Phil Selinsky. “I have been studying the human body for the past 30 some odd
years now and I have found that without a doubt, the human body is an electrochemical
machine. As a matter of fact, it is a multidimensional electrochemical machine which is designed
to fix itself when it breaks or gets out of balance.
The engineer in me recognizes that this machine follows all the rules and laws of
physics and chemistry, just like any other machine on this planet.
Just like all other machines, the human body has bells and whistles and gages to tell us
when this machine is reaching its limits or when damage has occurred from collision or misuse.
The major alarm bell that we all recognize is PAIN. Pain is our best friend! It tells us when
something is out of balance. Therefore, disconnecting the alarm (anesthetizing the pain) without
addressing the reason for the pain is courting disaster.”
Inputs: oxigen, apă, ioni, molecule organice complexe
Outputs: energie, mișcare, activitati diverse, intretinere, căldură, dioxid de carbon,

apă, molecule organice simple
Energia electrochimică
Energia electrochimică este produsă în fiecare celulă din plante și animale.
Sistemul nervos al unui animal își trimite semnalele prin intermediul reacțiilor electrochimice.
Practic fiecare proces electrochimic și aplicația sa tehnologică au un rol esential în medicina

modernă.
Forțele electrochimice sunt esențiale pentru funcționarea organismului nostru.
Înțelegerea acestor forțe a ajutat la dezvoltarea medicinei.

Cercetări timpurii despre electricitate si interactia sa cu organismul
În 1730, Stephen Gray a incarcat un școlar cu o sarcină de electricitate statică în
ceea ce a fost probabil primul experiment electric efectuat pe un organism.

Luigi Galvani (1737-1798)
Luigi Galvani a fost profesor la Universitatea din Bologna. El a studiat efectele electricității
asupra animalelor, în special asupra broaștelor. Cu ajutorul experimentelor, a demonstrat
prezența electricității în organismul broastelor în anul 1791.
This animated figure shows Galvani’s

understanding of animal electricity.
Allesandro Volta (1745-1827)
Allesandro Volta a fost un om de știință italian. A inventat bateria în anul 1799. El a fost
primul care a dezvoltat o baterie (celula Voltaica) care ar putea produce energie electrică
ca urmare a unei reacții chimice.
Alessandro Volta’s Original "Pile", exhibited in the Volta

Temple, Como, Italy.
• Motivele acestei mișcări a muschilor au rămas incerte până în anii 1840, când noile
instrumente sensibile i-au permis lui Emil du Bois-Reymond să arate că curenții electrici
curgeau într-adevăr atât de la mușchi, cât și de la nervi.
• Modificările intensității sau direcției curenților au determinat contracția mușchilor.
• La sfârșitul secolului al XIX-lea, unii medici au început să experimenteze pe pacienți vii.
• Controlând cu atenție locația electrozilor lor, oamenii de știință au învățat cum să
realizeze contractarea fibrelor musculare individuale.
• Acest lucru le-a permis să deseneze hărți mai detaliate ale sistemului muscular.
Hans Christian Oersted (1777-1852)

Hans Christian Oersted a arătat că de fiecare dată când un curent curge printr-un conductor,
un câmp magnetic este asociat cu acesta. A inițiat studiul electromagnetismului și a
descoperit aluminiu în anul 1820.
George Simon Ohm (1789-1854)

George Simon Ohm a fost un fizician german. A experimentat circuitele electrice. El a descoperit că
unii conductori funcționau diferit în comparație cu alții. El a descoperit legea Ohms în anul 1827, care
este o relație între curent, tensiune și rezistență. Unitatea de rezistență poartă numele acestuia.
Michael Faraday (1791-1867)

Michael Faraday a fost un om de știință britanic și mare experimentator în electricitate și
magnetism. După descoperirea lui Oersted, el a demonstrat inducția electromagnetică în
anul 1831. Acesta este principiul de bază al funcționării generatoarelor .
James Clerk Maxwell (1831-1879)
James Clerk Maxwell a fost un fizician britanic și a scris un tratat despre magnetism și electricitate în
anul 1873. A dezvoltat ecuațiile câmpului electromagnetic în anul 1864. Ecuațiile din acesta au fost
explicate și prezise de lucrările lui Hertz și de lucrările faradays. James Clerk Maxwell a formulat o
teorie importantă - adică teoria electromagnetică a luminii.
Henrich Rudolph Hertz (1857-1894)

Henrich Rudolph Hertz a fost un fizician german născut în 1857 la Hamburg. El a demonstrat radiația
electromagnetică prevăzută de Maxwell. Folosind proceduri experimentale, el a dovedit teoria prin
instrumente inginerești pentru a transmite și primi impulsuri radio. El a fost prima persoană care a
demonstrat efectul foto-electric. Unitatea de frecvență a fost numită Hertz în onoarea sa.
Andre Marie Ampere (1775-1836)

Andre Marie Ampere a fost un matematician și fizician francez. A studiat efectele curentului electric
și a inventat solenoidul. Unitatea SI de curent electric (Ampere) a fost numită după el.
Thomas Alva Edison (1847-1932)

Thomas Alva Edison a fost un om de afaceri și un inventator american. El a dezvoltat multe
dispozitive, cum ar fi becul electric, aparatul de fotografiat etc. În timp ce inventa lampa
electrică, a observat efectul Edison.
Nikola Tesla (1856-1943)

Nikola Tesla a inventat bobina Tesla; motorul de inducție Tesla; curent alternativ
(AC); sistem de alimentare electrică care include un transformator ; Electricitate și motorul
trifazat. În 1891, bobina Tesla a fost inventată și folosită în echipamente electronice,
televiziune și radiouri. Unitatea de densitate a câmpului magnetic a fost numită după el.
Modelul Thompson
- dezvoltat de J.J. Thompson în anul 1904
- a măsurat masa razelor catodice, arătând că ele sunt formate din particule, dar că acestea
sunt de circa 1800 de ori mai ușoare decat cel mai ușor atom, cel de H.
- atomul este o masă încărcată pozitiv şi distribuită omogen sub o formă de sfera
- în această masă există în unele locuri nişte sfere mai mici, care sunt încărcate negativ
(aceste sfere mai mici au fost numite electroni).
- o proprietate de bază a acestui atom este că numărul sarcinilor negative este egal cu
numărul masei pozitive, rezultând un atom neutru din punct de vedere electric.
https://youtu.be/_nLESblUAHY
Modelul Rutherford,
- a fost dezvoltat in 1911 în urma experimentelor realizate de către Hans Geiger şi Ernest Marsden.
- pe baza observaţiilor efectuate legate de existenta unei neuniformitati de distributie a sarcinii in

interiorul atomului, Rutherford a propus un nou model în care sarcina pozitivă era concentrată în centrul
atomului, iar electronii orbitau în jurul acesteia.
- Noul model introducea astfel noţiunea de nucleu.

Premiul Nobel pentru Chimie în anul 1908.
- aproape toată masa lui este concentrată în nucleu, care este încărcat pozitiv. Este considerat "părintele" fizicii nucleare
- nucleul este înconjurat de un înveliş de electroni, care sunt incărcaţi negativ; electronii sunt menţinuţi
de nucleu prin forţe electrostatice.
- Modelul propus de Rutherford descrie nucleul, dar nu atribuie nici o structură orbitelor electronilor.
Atomul lui Rutherford, conceput conform legilor mecanicii clasice, nu putea să explice de ce
electronii nu cad pe nucleu, ştiindu-se că orice sarcină electrică în mişcare pierde continuu din
energia sa prin radiaţie electromagnetică.
https://youtu.be/5pZj0u_XMbc
Modelul Bohr,
- in 1913, preia modelul planetar al lui Rutherford şi îi aplica teoria cuantelor. Modelul lui Bohr este aplicabil
ionilor hidrogenoizi (He+, Li+2, Be+3, etc, adică ionii care au un singur electron în câmpul de sarcină efectivă al
nucleului)
Modelul atomic al lui Bohr se bazează pe doua ipoteze:
1) - electronul se roteşte în jurul nucleului numai pe anumite orbite circulare, permise, staţionare, fără a
emite sau a absorbi energie radiantă. Electronul se menţine datorită compensării forţei centrifuge cu
forţa de atracţie Columbiană.
2) - în mişcarea sa pe orbita permisă, electronul nu emite şi nici nu absoarbe energie radiantă de o

anumită frecvenţă, numai discontinuu, corespunzând unor tranziţii electronice, care duc in final la liniile
spectrale.
Acest model nu poate explica spectrele de emisie şi energia de ionizare decât pentru atomul de hidrogen si ionii
hidrogenoizi.
Fenomene electrocinetice
- La finalul secolului XIX - Cercetari asupra fenomenelor electrocinetice si de electrocapilaritate;
- Sunt evidentiate trei efecte distincte: electroosmoza, potential de streaming, electroforeza;
Fenomene de membrana
-1857 Gibbs – relatii termodinamice legate de echilibrele membranare;
- 1911 - Donnan - echilibrul ionic la nivelul membranei;
- 1936 – primul electrod ion selectiv dezvoltat apoi in anii 60’;
-1970 – primele masuratori de capacitate diferentiara;
-1977 – studii de adsorbtie a biomoleculelor sub influenta potentialului aplicat;

Reactii de transfer de electroni in medii biologice
- Desoperirea polarografiei - Heyrovsky in 1927 (Nobel Prize in 1959)
-‘‘What can electrochemical studies tell one about biological electron transfer
and related processes?’’ – Dryhurst - ofera o serie de asemănări între reactiile
electrochimice și reacții biologice, comparând interfata electrod-solutie cu
interfata enzima-solutie în condiții similare de pH-ului, tăria ionică și
temperatură.
- au fost investigate electrochimic o serie de compusi de interes biologic :
-Purine
- Pirimidine
-Vitamina B12
-Acizi nucleici, etc.

- In 1940 – microelectrozi pentru masurarea concentratiei de oxigen din interiorul tesutului

biologic;
- Măsurarea dependența de timp a concentrației de acid ascorbic în cortexul unui rinichi

izolat, a dat informații despre circulația în cadrul unui organului. (1973)
- Adams a reusit sa evalueze concentrația de neurotransmițători, prin implantarea directa

a microelectrozilor in interiorul creierului viu al unui șobolan.
Transmiterea de informații în organismele vii
-este, probabil, abordarea cea mai complexa, care a fost privita ca o provocare pentru
bioelectrochimie: mai multe reacții sunt implicate în procesul general de control in
transmiterea de informații în organismele vii, inclusiv transferul de electroni,
de ioni prin membranele etc.
-diverse tipuri de conductie sunt implicate in procesul global.
- Mai multe cai, au fost deschise spre studiul proceselor de transfer de electroni în
organismele vii, analiza fluidelor biologice, controlul compoziției mediu intracelular
(Neher și Sakmann, premiului Nobel în 1991), detectarea electrochimica a reacțiilor
imunologice, construcție de biosenzori.
➢ Corpul uman este format din aproximativ 100 000 000 000 000
celule.
➢ Celulele sitemului nervos – celule nervoase – neuroni sunt

specializate in transportul ‘mesajelor’ in organism prin intermediul
proceslor electrochimice.
➢ Creierul uman are aproximativ 100 000 000 000 neuroni.
➢ Neuronii comunica intre ei prin intermediul proceselor

electrochimice.
ATP și energia vieții

Conform teoriei membranelor si a excitației nervoase, propusă inițial de Julius Bernstein în 1902,
membranele neuronilor (celulele nervoase) pot deveni polarizate electric prin blocarea sau
transmiterea anumitor tipuri de ioni.
După cum a demonstrat David Nachmansohn pentru prima dată în 1938, această polarizare se
deplasează de-a lungul nervului până la capăt, unde declanșează eliberarea unei substanțe chimice
numite acetilcolină.
Această substanță chimică determină polarizarea neuronilor adiacenți, trimitând impulsul către destinația
sa, fie că este un mușchi, un alt nerv sau un alt organ.
Când semnalul nervos ajunge la un mușchi, acesta provoacă un lanț de reacții chimice care duce la
descompunerea unei molecule numite adenozin trifosfat (ATP).

Curs 2
Sisteme de electroliti / Bioelectroliti
Prof.dr.ing. Cristian PIRVU

1. Notiuni introductive de bioelectrochimie. Sisteme de electroliti / Bioelectroliti
1.3. Sisteme de electroliti / bioelectroliti; Echilibre ionice.
- Tipuri de conductie electrica
- Conductia de ordin I
- Metale
- Semiconductori
- Conductia de ordin II
- Solutii de electroliti / bioelectroliti
- Tipuri de electroliti
- Exemple de electroliti / bioelectroliti

1. Notiuni introductive de bioelectrochimie. Solutii de electroliti / Bioelectroliti
Tipuri de conductie electrica
➢ Electrochimia studiază fenomenele de transformare reciproca dintre energia chimica si energia electrica.
➢ La baza proceselor electrochimice stau reacţiile cu transfer de electroni numite reacţii de oxido-reducere sau reacţii redox:
➢ se numeşte oxidare reacţia care are loc cu cedare de electroni
➢ se numeşte reducere reacţia care are loc cu acceptare de electroni.

Un curent electric reprezinta un flux de particule încărcate electric, electroni sau ioni, care se deplasează printr-un
conductor electric sau printr-un anumit volum (spațiu).
In procesele electrochimice sunt implicate doua tipuri de conductie:
- Conductia de ordin II
Conductia in metale
În circuitele electrice , purtătorii de sarcină sunt electronii care se mișcă printr-un fir conductor.
Conductia in semiconductori
În semiconductori conductia poate fi realizata prin electroni sau goluri.
Clasificarea materialelor in functie de nivelul benzii interzise
- Metale
- Semiconductori
- Izolatori
În stare solidă , banda de valență și banda de conducție sunt benzile cele mai apropiate de nivelul Fermi și determină astfel
conductivitatea electrică a materialelor.
Ef – Nivel Fermi (energia maximă pe care o au electronii la 0K). Nivelul Fermi separă nivelele ocupate de cele neocupate cu electroni.
Clasificarea materialelor in functie de nivelul benzii interzise
În solide, capacitatea electronilor de a acționa ca purtători de sarcină depinde de disponibilitatea stărilor electronice
vacante. Acest lucru permite electronilor să își mărească energia (să accelereze ) atunci când este aplicat un câmp
electric .
Conductivitatea electrică a unui solid depinde de capacitatea sa de a transfera electroni din banda de valență in banda
de conductie. Prin urmare, în cazul unui metal cu o regiune suprapusă, conductivitatea electrică este ridicată.
Dacă există un spațiu mic de bandă (banda interzisa), in cazul unui semiconductor, atunci fluxul de electroni din banda
de valență spre banda de conducție este posibil numai dacă este furnizată o energie externă (termică, lumina etc.);
Dacă banda interzisa este suficient de mare, in cazul unui dielecric, atunci fluxul de electroni din banda de valență spre
banda de conductie devine neglijabil în condiții normale; aceste grupuri se numesc izolatori .
De ce E < 3,2 eV pentru un semiconductor ?
Pentru un semiconductor, atunci când ii este furnizată suficientă energie, electronii din banda de valență depășesc energia benzii interzise și se trec în banda de
conducție. Astfel, conductivitatea electrică a semiconductorilor se află între cea a metalelor și izolatorilor. La starea 0 K, energia disponibilă provine din lumina soarelui.
Lumina albă primită pe Pământ este alcătuită din radiații ale lungimilor de undă variabile, adică (spectru vizibil) de la violet (~ 400 nm) la roșu (~ 700 nm). Astfel, energia maximă
furnizată de spectrul vizibil este prin radiația violetă.
Energia asociată este dată de

E = h
Unde E este energie (în J), h este constanta lui Planck = 6,63 × 10 -34 m 2 kg / s și
 este frecvența radiației unde  = c / λ ,
c = viteza luminii (3 × 10 8 m / s) și λ este lungimea de undă.
Pt. λ = 400 nm (Violet)
Pentru a converti această energie din J în eV, trebuie să o împărțim la 1,6 × 10 -19 (ca 1 eV = 1,6 × 10 -19 J)
Astfel obținem, E = 3,11 eV
Deoarece radiația violetă nu este monocromatică, se presupune că această energie furnizată de radiația violetă este de 3,2 eV (la T = 0 K).
Formarea benzilor energetice
Banda Banda de
neocupata conductie
Banda de
Banda valenta
ocupata
Ef – Nivel Fermi (energia maximă pe care o au electronii la 0K.

Formarea benzilor energetice
- Conductia de ordin I - METALE
Structura metalelor - Legatura metalica
In anul 1900 P.Drude a formulat o teorie completata ulterior de H.A.Lorentz care poate sa explice in mod calitativ unele proprietati specifice ale
metalelor.
In stare de vapori nu exista particularitati ale starii metalice, intre atomii metalici se manifesta numai forte de atractie intermoleculare de tip
van der Waals.
Pe masura ce scade distanta dintre atomi (la racire odata cu scaderea energiei cinetice) traiectoria electronilor de valenta sufera modificari
importante ei putandu-se deplasa in jurul mai multor ioni pozitivi in diferite plane.
Acest fenomen de delocalizare a electronilor este specific fazelor condensate (lichide si solide) in care distantele dintre atomi sunt de acelasi
ordin de marime cu razele orbitelor electronice periferice.
Acesti electroni delocalizati au fost denumiti de Drude si Lorentz “gaz electronic”.

Conductia de ordin I - METALE
Gazul electronic apartine in comun tuturor ionilor pozitivi din masa metalului considerat.
Interactiunea dintre ionii pozitivi si gazul electronic constitue tocmai legatura metalica.
Legatura metalica nu este saturata, nu este orientata in spatiu si nu este limitata din punct de vedere numeric.
Fortele de legatura metalica se exercita in toate directiile.
Aceasta teorie extrem de simpla da o imagine corecta asupra structurii metalelor alcaline, pentru cele cu structura electronica complexa
ea nu mai este pe deplin corespunzatoare.


TEORIA ELECTRONULUI LIBER
Teoria electronului liber postuleaza faptul ca potentialul din interiorul unui metal este constant, dar exista o crestere abrupta a potentialului la
suprafata metalului, ceea ce impiedica plecarea electronilor din metal.
Apare astfel o treapta de potential care este de ordinul a 10 eV pentru multe metale.
Acest lucru inseamna ca energia legaturii metalice este de acelasi ordin de masura ca si energia legaturii ionice ( 50-200 Kcal mol-1).
Energia potentiala a unui electron in afara metalului este considerata zero.
Energia unui electron in metal este suma dintre bariera de energie la suprafata si energia cinetica a electronului.
1 2
E = −W + mv
2
Ca o simplificare se poate considera insa ca energia electronilor in interiorul metalului este numai cinetica, electronii
sunt in miscare dezordonata si se deplaseaza cu viteze diferite ceea ce inseamna ca au energii cinetice diferite. Daca metalul se
incalzeste, o parte din energia termica absorbita de metal, este preluata de electronii liberi ceea ce determina cresterea energiei lor
cinetice. Cind electronii au suficienta energie cinetica, ei pot parasi reteua cristalina, adica sunt emisi pe cale termoelectronica.
Existenta electronilor liberi in structura metalelor determina o serie de proprietati comune ale metalelor: luciu metalic,
opacitate, conductibilitate termica si electrica

•Conductibilitatea electrică este ridicata, fiind considerată cea mai importanta proprietate a metalelor
•În raport cu electroliţii, conductibilitatea electrică a metalelor este mult mai mare.
•Conductibilitatea electrica scade cu creşterea temperaturii, deoarece oscilaţiile atomilor se intensifică, iar undele
staţionare ale electronilor se formează mai greu.
•Prin micşorarea temperaturii conductibilitatea creşte; la temperaturi apropiate de zero absolut, unele metale
prezintă fenomenul de supraconductibilitate, adică nu mai opun nici o rezistenţă la trecerea curentului electric.
•Spre deosebire de metale, conductibilitatea electrică a electroliţilor creşte cu temperatura, deoarece în acelaşi
sens creşte şi mobilitatea ionilor.
Conductia de ordin I - Semiconductori
•Semiconductori – banda permisă este complet ocupată cu electroni ȋnsă banda interzisă de deasupra ei este relativ ȋngustă, < 3,2 eV.
•La temperaturi joase aceste solide nu sunt conductoare insă la creşterea temperaturii unii electroni pot trece peste banda interzisă
ocupȃnd nivele energetice de pe o bandă permisă superioară.
•Ȋn locul electronilor care au trecut ȋn banda permisă superioară rămân goluri astfel că banda de valență va fi parţial ocupată cu electroni si
goluri.
•La aplicarea câmpului electric exterior electronii promovați ȋn banda de conducție suferă o deplasare ordonată, deci se produce un curent
electric, procesul fiind ȋnsă controlat de temperatură.
•izolatori – banda permisă este complet ocupată cu electroni iar banda interzisă superioară are o lărgime mare.
•Aplicarea cȃmpului electric exterior nu poate determina o redistribuire a electronilor după energii deoarece ȋntr-o bandă completă un astfel
de proces este practic imposibil. Astfel electronii nu sunt capabili sa treacă in banda de conducţie.
Doparea semiconductorilor
Materialele semiconductoare pure se mai numesc intrinseci. Rezultă că în cazul semiconductorilor intrinseci există
două tipuri de purtători de sarcină electrică ce participă la conducţie şi anume electronii liberi şi golurile.
Ţinând cont de modul de formare a purtătorilor de sarcină, rezultă că aceştia vor avea concentraţii egale:
n = p = ni
unde:
n – concentraţia electronilor (sarcinilor negative);
p – concentraţia golurilor (sarcinilor pozitive);
ni – concentraţia specifică semiconductorului intrinsic
Concentraţia intrinsecă a purtătorilor de sarcină, depinde de temperatură şi de lăţimea benzii interzise, conform
relaţiei:
Doparea semiconductorilor
Doparea semiconductorilor reprezinta introducerea intenționată a impurităților într-un semiconductor intrinsec în scopul
modelării proprietăților sale electrice, optice și structurale. Materialul dopat este denumit semiconductor extrinsec .
Impurităţile donoare introduc un nivel energetic suplimentar, foarte apropiat de limita inferioară a benzii de conducţie, iar
impurităţile acceptoare introduc un nivel energetic suplimentar, foarte apropiat de limita superioară a benzii de valenţă.
Este necesară o energie foarte mică (cca 0,01 – 0,2 eV) pentru a determina ionizarea impurităţilor.
În funcţie de natura conductivă a semiconductorului, avem:
- a) semiconductori de tip n – dopati cu impurităţi donoare, iar

purtătorii de sarcină electrică vor fi cu precădere electronii.
- b) semiconductori de tip p – dopati cu impurităţi acceptoare,

iar purtătorii de sarcină electrică vor fi cu precădere golurile.
1. Notiuni introductive de bioelectrochimie. Solutii de electroliti / Bioelectroliti
Conductia de ordin II - Sisteme de electroliti / Bioelectroliti
Electroliţii sunt substanţe care au proprietatea de a conduce curentul electric in soluţie sau topitura.
Electroliţii sunt conductori electrici de ordinul II - conduc curentul electric printr-un mecanism ionic.
Toate celelalte substanţe, ale căror soluţii nu conduc curentul electric, se numesc neelectroliţi.
➢ Electroliţii se clasifica astfel:
*Electroliţi ionofori;
*Electroliţi ionogeni;
Electroliţi ionofori sau purtători de ioni, sunt electroliţii care conţin ioni in stare solida, adică ionii preexista procesului de dizolvare.
Sunt in general substanţe formate prin legătura ionica, de exemplu sărurile.

Electroliţi ionofori – Legatura ionica
Legatura ionica nu este o legatura chimica propriu-zisa.
Legatura ionica consta in stabilirea unor forte de atractie electrostatica intre ioni cu sarcini electrice diferite.
Compusii ionici in stare solida formeaza structuri de retea tridimensionale (retele cristaline).
Formarea legaturii ionice in cristalul de NaCl.

Ionii pozitivi de sodiu si ionii negativi de clor apar ca sarcini punctiforme intre care se stabilesc forte de atractie electrostatica,
distanta dintre cei doi ioni, la echilibru este mai mare decit suma razelor lor ionice
Cind cei doi ioni se apropie foarte mult ei nu se mai comporta ca sarcini punctiforme, electronii unui ion incep sa respinga
electronii celuilalt ion. Aceste forte de repulsie se datoresc acoperiri reciproce a norilor de electroni din jurul celor doi ioni. La o anumita
valoare a distantei interionice cele doua forte de atractie si de respingere devin egale si sistemul celor doi ioni atinge echilibru.
Compusii ionici in stare solida formeaza structuri de retea tridimensionale (retele cristaline).
Formarea legaturii ionice in cristalul de NaCl.

Substantele ionice sunt solubile în solvenţi polari (apa fiind solventul cel mai comun) şi insolubile în solvenţi nepolari;
SOLID LICHID
Proprietăţile substanţelor ionice sunt determinate de caracteristicile legăturii:
•nu conduc curentul electric în stare solidă, numai în soluţie apoasã şi în topitură (sunt electroliţi tari);
•au un moment de dipol (μ) permanent si cu valori mari (μ>50), care determinã o polarizare puternicã.
- Electroliţi ionogeni, adică formatori de ioni sunt electroliţi care nu conţin ioni in stare solida, aceştia se formează in procesul de
dizolvare.
- Sunt substanţe ale căror molecule sunt formate prin legătura covalent polara (acizi, baze).
Electroliţi ionogeni – Legatura covalenta polara
Daca atomii participanti la legatura chimica sunt diferiti, orbitalul molecular format este deformat, probabilitatea de existenta a dubletului
electronic este mai mare in jurul atomului cu electronegativitate mai mare. Intr-un astfel de orbital molecular apar sarcini electrice partiale,
intreaga molecula comportandu-se ca un dipol electric, iar legatura chimica este legatura covalent polara.
Ex: moleculele de HCl, H2O, NH3.
Scindarea unui orbital molecular polar se face intotdeauna heterolitic cu formarea a doi ioni cu sarcini electrice diferite.
H : F → H+ + F-
Molecule: -Molecule nepolare: distributia electronilor in legatura este simetrica
-Molecule polare: distributia electronilor in legatura covalenta este asimetrica
Moment de dipol
-Daca legaturile covalente din molecula sunt nepolare molecula este nepolara
-Daca legaturile covalente din molecula sunt polare molecula poate fi:
- polara
- nepolara
Legaturi INTERMOLECULARE
Forţe van der Waals
1. Forte London (forte de dispersie) denumite dupa numele fizicianului germano-american Fritz London apar in
genereal intre moleculele monoatomice ale gazelor rare. Acestea se manifesta insa si intre alte tipuri de molecule,
indiferent de simetria acestora sau chiar intre particule solide uneori chiar suprapuse peste alte tipuri de forte.
Fortele London pot aparea datorita unor fluctuatii ale electronilor fata de pozitia de echilibru fie spontan fie sub
actiunea unor factori externi. Aceste fluctuatii genereaza aparitia unor dipoli temporari.
Schematic procesul de formare al dipolului temporar este:
2. Forte Debye (forte de inductie) dupa numele chimistului olandez Peter Joseph
William Debye apar in urma interactiunii dintre un dipol permanent al unei molecule cu un
dipol indus dintr-o alta molecula vecina.
2. Forte Keesom (forte de orientare) denumite dupa numele fizicianului olandez Willem Hendrik Keesom rezulta din atractia dintre sarcini
electrice (prezente in cazul ionilor poliatomici), dintre dipoli (la moleculele cu moment de dipol permanent) sau dintre multipoli sau orice combinatii
ale acestora.
Principalele caracteristici ale ale fortelor Keesom:
• sunt forte de atractie slabe ce apar chiar la configuratii moleculare stabile;
• intensitatea acestor forte este reflectata de punctele de fierbere ale substantelor respective;
Fortele Keesom se manifesta numai in cazul moleculelor cu dipoli permanenti care se atrag reciproc, astfel ca polul pozitiv al moleculei sa
se pozitioneze in dreptul polului negativ al moleculei invecinate.
Energia potentiala a acestui tip de forţe intermoleculare, EpK, este data de ecuaţia:
EpK=-2µ12 µ22 /3kTr6
Unde: - µ1 si µ2 sunt momentele de dipol ale celor două molecule implicate,

-k, constanta lui Boltzmann
-T, temperatura absolută;
-r, distanta dintre centrele de greutate ale celor două molecule;
Legatura de hidrogen
Legatura de hidrogen este un caz special de legatura intermoleculara mai puternica decat legaturile de tip van der
Waals, care apare doar in cazul existentei in respectiva moleculă a unui atom de hidrogen legat covalent de un atom puternic
electronegativ (F, O, N etc.).
Legatura se stabileste intre atomul de hidrogen legat şi un alt atom electronegativ al unei molecule învecinate
(legatura de hidrogen intermoleculară) sau între hidrogenul legat si un alt atom electronegativ învecinat din aceeaşi
moleculă (legatura de hidrogen intramoleculară).
Legaturile de hidrogen intramoleculare sunt prezente in special in compusii organici.
Exemplu anhidrida salicilică (A) şi etilen glicolul (B) din schema de mai jos:
A B
Legaturi intramoleculare
Legatura ion - dipol
Daca o molecula prezintă moment de dipol aceasta poate interacţiona cu particule incărcate electric precum ionii.
In acest tip de legătură cationii sunt atraşi de partea negativă a dipolului pe cand anionii de partea pozitivă a dipolului.
Energia de interactie este dependentă de sarcina ionului (q), de momentul de dipol (µ), si de distanţa dintre centrul ionului si cel al
dipolului (d):
E ~ q µ / d2
Fortele ion – dipol intervin in special in dizolvarea substanţelor ionice în solvenţi polari:
În schema următoare este prezentată dizolvarea cristalului de clorură de sodiu in apă:

Exemple de Electroliti / Bio-electroliti

Molecule nepolare - sol. ne-electroliti
Molecule + ioni - electroliti slabi
Ioni - electroliti tari
apa
Ionii:
- au sarcini integral pozitive sau negative;
-au diferite dimensiuni in functie de dimensiunea atomului din care provin si de solvatare;
-au in general simetrie sferica:

- ionii simplii: precum
-ionii complecsi: precum
-In general cei organici nu sunt sferici
-Fiecare ion se comporta ca o entitate independenta
-H3O+ si HO- prezinta proprietati speciale
-Sarcina ionului este uniform distribuita pe intraga suprafata pentru ionii sferici si
este localizata pentru ionii ne sferici
Compozitia corpului uman

Unitati de masura pentru electroliti

Anioni si cationi in fluidele biologice
Ionizarea biomoleculelor
Forma moleculara Forma zwitterion
De ce sunt importanti aminoacizii in bioelectrochimie ?

Moleculele ionizate sunt capabile sa se deplaseze sub influenta unui camp electric
Curs 3
Sisteme de electroliti / Bioelectroliti
Prof.dr.ing. Cristian PIRVU

1. Notiuni introductive de bioelectrochimie. Sisteme de electroliti / Bioelectroliti
1.4. Teoria disociaţiei electrolitice;

- Grad de disociere;
- Electroliti tari.
- Electroliti slabi;
- Echilibre acido – bazice
- Amfoliti acido - bazici
- Solutii tampon.
1.5. Conductibilitatea electrolitilor; Migrarea ionilor.

Teoria disociaţiei electrolitice
Comportarea solutiilor de electroliţilor a fost explicată de fizicianul şi chimistul suedez Arrhenius.
El a elaborat teoria disociaţiei electrolitice, conform căreia:
• moleculele de electroliţi în soluţii apoase disociază într-o măsură mai mică sau mai mare în particule de sine stătătoare, încărcate cu
electricitate, numite ioni.
• fiecare electrolit formează în timpul disociaţiei 2 feluri de ioni: cu sarcini pozitive – cationi, şi cu sarcini negative – anioni.
• sarcina ionului corespunde cu valenţa lui.
• în toate cazurile de disociere electrolitică suma sarcinilor cationilor este egală cu suma sarcinilor anionilor.
• soluţia în întregime este electroneutră.
• disociaţia electrolitică e un proces reversibil. Prin urmare, în soluţia unui electrolit, alături de ioni, se mai întâlnesc şi molecule
nedisociate.
K+A– + H2O <=> K+(H2O)x + A–(H2O)y
unde K+(H2O)x şi A–(H2O)y – cationi şi anioni hidrataţi.
Solventul - joacă rol de mediu, care contribuie la separarea şi izolarea în spaţiu a ionilor cu semn contrar şi care împiedică molarizarea,
adică unirea din nou a ionilor în molecule.

Disociază în ioni şi substanţele constituite din molecule cu legătură covalentă – polară (electroliti ionogeni).
În acest caz, sub acţiunea moleculelor polare ale apei are loc ruperea electrolitică a legăturii covalente:
- perechea de electroni, care realizează legătura, rămâne în întregime în posesia unuia din atomi. În felul acesta, legătura partial polară se transformă în
ionică şi moleculele disociază în ioni hidrataţi:
HA + H2O <=> H+(H2O)x + A–(H2O)y
- numărul de molecule de apă, pe care le conţine învelişul de hidratare se numeşte număr de coordinare a hidratării ionice.
- pentru ionii Al3+, Cr3+ numărul de coordinare este egal cu 6, pentru Cu2+ cu 4, pentru Ag+ cu 2.
- prin urmare, în soluţiile apoase ionii se găsesc sub formă de ioni complecşi hidrataţi de tipul
[Al(H2O)6]3+, [Zn(H2O)4] 2+.
Ionul de hidrogen în soluţiile apoase este hidratat cu o singură moleculă de apă şi formează ionul de hidroniu H3O+.
Gradul de disociere electrolitică
Conform teoriei lui S.Arrhenius, nu toate moleculele din soluţie disociază în ioni, o parte din ele rămân nedisociate.
Raportul dintre numărul moleculelor disociate ale electrolitului şi numărul total al moleculelor dizolvate se numeşte grad de disociaţie electrolitică α:
De exemplu, dacă 1 L de soluţie conţine 0,05 moli de acid sulfuros şi din ei au disociat în ioni 0,01 moli, atunci gradul de disociaţie va fi:
α = 0,01/0,05 = 0,2
Prin urmare, în soluţia dată au disociat în ioni numai 0,2 părţi din toate moleculele dizolvate de acid sulfuros, iar 0,8 părţi au rămas nedisociate.
Pentru a exprima gradul de disociaţie în procente, trebuie să înmulţim 0,2 cu 100. Pentru soluţia 0,05M de acid sulfuros, avem:
α = 0,01/0,05 · 100 = 20%
După capacitatea de a disocia în ioni, electroliţii se împart în electroliţi slabi şi electroliţi tari .
Electroliţii slabi în soluţie se găsesc atât sub formă de ioni, cât şi sub formă de molecule nedisociate. Din electroliţii slabi fac parte acizii
acetic, cianhidric, hipocloros, carbonic, sulfhidric, boric, toate bazele greu solubile şi hidroxidul de amoniu, unele săruri (HgCl2 şi CdCl2).
Electroliţii tari în soluţie disociază practic complet şi se găsesc numai sub formă de ioni. Dintre aceştia fac parte acizii: clorhidric, bromhidric,
iodhidric, azotic, sulfuric şi alţii; bazele: hidroxidul de sodiu, hidroxidul de potasiu, hidroxidul de bariu, hidroxidul de calciu; aproape toate sărurile.
Odată cu diluarea soluţiei, gradul de disociere electrolitică creşte, apropiindu-se de unitate şi, dimpotrivă, cu creşterea concentraţiei,
gradul de disociaţie se micşorează.
Gradul de disociere electrolitică depinde de temperatură; odată cu creşterea temperaturii se măreşte la acei electroliţi, la care disociaţia
este urmată de absorbţia de căldură şi se micşorează la acei electroliţi, la care procesul de disociaţie este urmat de degajarea de căldură.
CH3COOH <=> CH3COO– + H+

Proces de echilibru
Electroliti tari
- conform teoriei electroliţilor tari, propusă de Debye şi Hückel (1923), aceşti electroliţi, indiferent de concentraţia soluţiilor lor, disociază complet în ioni
(100%)
- conductibilitatea electrică determinata pe cale experimentală pentru soluţiile de electroliţi tari, este putin mai mica decât valorile calculate pentru
electroliţii disociaţi complet.
- ionii interacţionează electrostatic în soluţii;

- ionii cu sarcină de acelaşi fel se resping reciproc, iar ionii cu sarcini diferite se atrag reciproc.
Pentru a calcula energia interacţiunii ionilor, Debye şi Hückel au folosit schema care descrie soluţia ca suma unor ioni centrali, fiecare dintre ei fiind
înconjuraţi de ioni cu sarcini contrare, situaţi în apropierea lor; aceştia din urmă formează în jurul lor aşa-numita atmosferă ionică.
Atmosfera ionică reţine mişcarea ionilor în soluţie, ceea ce duce la scăderea conductibilităţii electrice a soluţiei şi creează impresia disociaţiei
incomplecte a electrolitului.
Cu cât concentraţia soluţiei este mai mare, cu atât mai puternică va fi interacţiunea electrostatică a ionilor, cu atât va fi mai mică viteza mişcării lor în
câmpul electric şi cu atât mai mică va fi conductibilitatea electrică a soluţiei.
Pentru a ţine cont de influenţa interacţiunii electrostatice a ionilor asupra proprietăţilor fizice şi chimice ale soluţiilor de electroliţi tari, în locul concentraţiei
reale a ionilor C se introduce noţiunea de activitate a.
Activitatea exprimă concentraţia ionilor în soluţia electrolitului dat, luându-se în consideraţie influenţa interacţiunii ionilor, influenţa hidrataţiei ionilor şi alte
efecte. Între activitatea şi concentraţia reală a ionilor există următoarea relaţia: a = fC, unde f – concentraţia de activitate, care caracterizează interacţiunea
ionilor în soluţia unui electrolit.
Coeficientul de activitate, a este mai mic ca unitatea.
În soluţii foarte diluate ale electroliţilor tari, în care energia interacţiunii ionilor se apropie de zero, coeficientul
de activitate devine egal cu unitatea.
a=C
Coeficientul de activitate al ionului dat în soluţia, care conţine câţiva electroliţi, depinde de concentraţiile şi
sarcinile tuturor ionilor, care se găsesc în soluţie.
Ca măsură a interacţiunii tuturor ionilor care se găsesc în soluţie este folosită aşa-numita forţă ionică.
Forţa ionică a soluţiei se numeşte mărimea egală numeric cu semisuma produselor dintre concentraţiile fiecărui
ion şi pătratul sarcinii lui:
μ = ½ (z12·c1 + z22·c2 + z32·c3 + …), unde z este sarcina ionului.
De exemplu, pentru soluţia, care conţine într-un 1L 0,01 moli de CaCl2 şi 0,1 moli de Na2SO4, forţa ionică este:
μ = ½ (0,01·22 + 0,02·(-1)12 + 0,2·12 + 0,1·(-2)2) = 0,33.
Coeficientul de activitate se micşorează odată cu creşterea forţei ionice a soluţiei. În soluţiile cu aceleaşi forţe
ionice coeficienţii de activitate sunt egali.
Echilibre acido - bazice
• Cei mai multi biocompusi contin grupe functionale ce au caracter slab acid sau basic
• Grupările carboxil, grupările amino - sunt prezente cel mai frecvent în proteine, acizi nucleici,
coenzime și majoritatea metaboliților.
• Disocierea acizilor si bazelor slabe permit înțelegerea influenței pH-ului intracelular asupra activitatii biologice.
Numim:
ACIZI - specii protonate HA sau R-NH3+
BAZE CONJUGATE - speciile corespunzatoare neprotonate A- sau R-NH2
BAZE - specii neprotonate A- sau R-NH2
ACIZI CONJUGATI - speciile corespunzatoare protonate HA sau R-NH3+

Acizi
Conform teoriei protolitice, acidul este specia chimică cu tendința de a ceda unul sau mai mulți protoni (H+)
în reacția cu o bază
Acizi
- Acizii pot fi:

- Monobazici sau monoprotici - HCl
- Dibazici sau diprotici – H2SO4
- Tribazici sau triprotici – H3PO4
- Acizii pot fi:

- Simpli – HCl, H2SO4, H3PO4
- Cu structura complexa
Acid succinic Acid citric Biotin

Baze
Conform teoriei protolitice a lui Brönstead, bazele sunt acele specii chimice care acceptă protoni
Calculul compozitiei la echilibru
Constanta de disociere electrolitică - Electroliti slabi
Disocierea în ioni a moleculelor de electroliţi slabi în soluţie este un proces reversibil.
De exemplu, procesul disociaţiei acidului acetic se exprimă prin egalitatea:
Ca în orice proces reversibil, aici se stabileşte un echilibru între moleculele nedisociate ale acidului CH3COOH şi ionii
CH3COO– şi H+. Aplicând legea acţiunii maselor la acest caz de echilibru chimic, obţinem:
[H + ][CH 3 COO − ]
=k -constanta de disociaţie electrolitică.
[CH 3 COOH]
Influenta temperaturii asupra constantei de echilibru
Cunoastem ca:
si
Unind cele doua relatii si derivand dupa T in conditii de p = ct., obtinem:
Integrand intre doua limite de temperatura T1 si T2, obtinem:
- Pentru negativ, K scade odata cu cresterea temperaturii
- Pentru pozitiv, K creste odata cu cresterea temperaturii
- Pentru zero, K nu este influentata de cresterea temperaturii

Solvent cu caracter amfoteric
kw = 10–7 · 10–7 =10–14
kw este constantă, concentraţia [H+] în soluţii apoase este invers proporţională [OH–].
[H+]=10–14 /[OH–]
[OH–]=10–14 /[H+]
pH – ul
pH = –lg[aH+]
pOH = –lg[aOH–]
kw = [H+][OH–] = 10–14
pH + pOH = 14
- într-o soluţie neutră pH=pOH=7;
- într-un mediu acid, pH<7;
- într-un mediu bazic pH>7.

K and pK
- Valorile constantei de echilibru K, se exprima de obicei sub forma puterilor lui 10 (Ex. K = 2,05 x 10-3 )
- Pentru simplificare se prefera utilizarea valorilor pK, in analogie cu utilizarea termenului de pH
pK = - log K

Ecuatia Henderson-Hasselbalch
Daca
Daca
Daca
Titrarea unui acid triprotic
Titrarea unui acid monoprotic
Clasificarea solutiilor acido-bazice
Amfoliti acido - bazici
Un zwitterion (numit și ion amfolit sau ion dublu) este un ion care are o sarcină electrică pozitivă și una negativă în
cadrul aceleași molecule.
Spre deosebire de o specie chimică amfoteră, care poate fi pe rând cationică sau anionică, un zwitterion are ambele
stări ionice simultan.
Exemple:
Aminoacizi alifatici
Titrarea acido-bazica a aminoacizilor
Pl – punctul izoelectric
Ionizarea biomoleculelor
Solutiile tampon - sunt solutii de electroliti a caror prezenta se opune variatiei pH-ului atunci cand se adauga un acid sau
o baza.
Actiunea tampon este o consecinta a echilibrelor dintre apa, acizi slabi (HA), baze (B), amfoliti (Z±) si ioni in care se
transforma aceste specii în solutie apoasã.
Amestecurile tampon se deosebesc după capacitatea lor de a opune rezistenţă acţiunii bazelor şi a acizilor.
Această rezistenţă se numeşte capacitate tampon a soluţiei. Această capacitate se măsoară prin numărul de echivalenţi–
gram de acid sau bază tare, care trebuie adăugaţi la 1 l de soluţie tampon pentru a schimba pH-ul soluţiei cu o unitate.
Sistemele tampon sunt amestecuri care conțin un anumit raport cantitativ dintre
acizii slabi și sărurile lor cu baze puternice
baze slabe și sărurile lor cu acizi tari.
Astfel de soluții au o concentrație stabilă de ioni de H + atunci când sunt diluați cu un solvent neutru (apă) și se adaugă o
anumită cantitate de acizi sau baze puternice.
Aceste sisteme îndeplinesc funcțiile de regulatori care susțin reacția activă a mediului la o anumită valoare necesară pentru
realizarea reacțiilor metabolice.
Sistemul acetat CH3COOH/CH3COONa
+ H+ + HO-
Cele mai importante sisteme tampon din organism sunt:
- Sistemul tampon bicrabonat
- Sistemul tampon fosfat
- Sistemul tampon al proteinelor

- Sistemul tampon bicrabonat (in lichidul extracelular)
Acidoza
Alcaloza
- Sistemul tampon fosfat (intracellular si extracellular)
- Sistemul tampon al proteinelor (intracelular)

Conductibilitatea electrolitilor
Din punct de vedere al conductiei electrice substantele se clasifica in conductori, semiconductori si
izolatori.
Materialele electroizolante prezintă o rezistivitate electrică ρ cu valori cuprinse între 108 și 1018 [Ω cm].
Materialele semiconductoare au o rezistivitate electrică ρ cuprinsă în intervalul (10-3÷1010)[Ω cm].
Materialele conductoare au o rezistivitate care nu depășește 10-5÷10-3[Ω cm].

U=R I Legea lui Ohm
l
R=
s
S
 este rezistivitatea electrica =R
l
Unitatea de masura pentru rezistenta R, este Ohmul [], iar unitatea de masura pentru rezistivitate este cm.
1
conductivitatea  = Unitatea de masura a conductivitatii este -1cm-1.

Conductivitatea solutiilor de electrolit se defineste ca fiind
1 l
=
RS
1
G= G, inversul rezistentei, se numeste conductanta
R
l
=G
S
Conductivitatea solutiilor depinde de concentratia acestora in general ea creste cu diluţia.
Cresterea conductivitatii cu dilutia atinge un maxim caracterisic fiecarei substante.
Variaţia conductivităţii cu temperatura pentru o soluţie de NaCl.

Conductivitatea molară la diluţie infinită
Conductivitatea electrică a unei soluţii depinde de numărul de ioni prezenţi, deci este logic să definim conductivitatea molară Λm
raportând conductivitatea la concentraţie.
Kohlrausch a stabilit existenţa a două tipuri de electroliţi, slabi şi puternici; pentru aceştia din urmă, conductivitatea molară
variază proporţional cu rădăcina pătrată a concentraţiei:
 m = 0m − Kc1/ 2
0m este o caracteristică a fiecărei substanţe care poartă numele de conductivitate

 0
m
molară la diluţie infinită.
0m =  + + + − −
unde ν+ şi ν- reprezintă numărul de cationi şi anioni din formula substanţei.
Dependenţa conductivităţii molare de concentraţie

Mobilitatea ionilor
Ionii si moleculele ionizate sunt capabile sa se deplaseze sub influenta unui camp electric
Mobilitatea ionilor
Forţa electrostatică care acţionează asupra unui ion cu valenţa z aflat într-un câmp electric de intensitate E este:
F = qE
Ei i se opune o forţă de frecare (rezultată prin coliziunea ionului cu alte molecule) egală şi de sens contrar, astfel
încât la echilibru, după o accelerare iniţială, ionul se va deplasa cu viteza constantă s. Forţa de fricţiune este
proporţională cu viteza şi se poate determina cu ajutorul formulei Stokes:
F fric = fs = 6rs
considerând ionul o sferă de rază r care se deplasează într-un mediu cu coeficient de vâscozitate η.
La o deplasare constanta a ionului: F = F fric
qE = fs = 6rs
mobilitatea electroforetică (uS) definită ca factorul de proporţionalitate între viteza ionului în soluţie şi intensitatea câmpului electric
aplicat:
q q
uS = =
f 6r
s = uS E Mobilitatea se măsoară în m2V-1s-1.

Conductia protonului
- Conductie de tip "hop-turn" prin mecanismul Grotthuss
- Conductie prin canale de protoni formate intre proteine si apa

prin mecanismul Tristram-Nagle
Fluide biologice simulate (SBF)
Curs 4
Cap. 2 Electrod; Potential de electrod.
Electrod; Strat dublu electric; Potential de electrod;

Electrod ideal polarizabil; Electrod ideal nepolarizabil.
Capacitatea diferenţială şi integrală a stratului electric dublu.
2.1. Electrod; Strat dublu electric; Potential de electrod;
Un metal sau semiconductor imersat într-o solutie de electrolit constituie un electrod.
Electrozii sunt caracterizati de potentialul electrostatic care se stabileste la interfata metal-solutie de electrolit.
Un conductor de speta I imersat intr-un conductor de speta a II a =ELECTROD.
M / Mz+
În condiţii de echilibru (ΔG =0), în absenţa câmpului electric, soluţia de electrolit are un caracter izotrop,
proprietăţile caracteristice sunt aceleaşi în toate direcţiile. La introducerea metalului la interfaţă apare o anizotropie,
forţe noi acţionează asupra sarcinilor din soluţie .

Interfața electrod / electrolit: structură și proprietăți
• Reacțiile electrochimice sunt reacții de interfata, structura și proprietățile interfeței electrod / soluție
electrolitică influențează radical reactiile electrochimice;
Factori de influenta:
1) Factorul chimic: compoziția chimică și structura suprafeței electrodului; mecanism de reacție
2) Factor electric: distribuție potențială; energie de activare a reacției electrochimice;

Potential chimic / Potential electrochimic
dG = -SdT + VdP +idni

Potential de electrod
Cauzele aparitie potentialului de electrod
1. Transferul de electroni
Zn
Zn2+ Zn2+ Zn2+ Zn2+ Zn2+
e- e- e- e- e- e- e- e-
Cu
2. Transferul de ioni
e-
Cu2+ Cu2+(aq) e- Cu2+
e-
e- Cu2+
Cu e-
Cu2+
e-
e-
Cu2+
e-
3, Dizolvare / ionizare inegala
4, Adsorbtie specifica
5. Orientarea moleculelor dipolare
6. Schimburi la interfata lichid-lichid

Strat dublu electric ;
Conceptul de strat dublu electric se datoreşte lui Helmholtz care îl considera alcătuit din două straturi de sarcină (un strat negativ şi
un strat pozitiv) situate la zona de interfaţă metal-soluţie de electrolit.
El a asimilat acest aranjament al sarcinilor cu un condensator plan în care cele două armături sunt constituite din suprafaţa metalică şi
respectiv stratul adiacent din soluţie.
Modele strat dublu electric
Modelul Gouy–Chapman Modelul Stern

Modelul Helmholtz
Structura stratului dublu electric
Imaginea modernă mai completă a stratului dublu electric :
1. O fază metalică / oxid metalic;
2. Un strat intern în partea din soluţie a interfeţei, strat ce are o grosime

de numai câteva diametre moleculare;
3. Un strat difuz care este o zonă spaţială şi se extinde până în masa

soluţiei.
Structura stratului dublu electric
Micro/Macro particule
Nanoparticule
- Energia electronilor in interiorul metalului
Profilul de potential la interfata metal - vid
Potenţialul intern sau GALVANI (φ) reprezintă potenţialul într-un punct P situat în interiorul fazei şi reprezintă lucrul efectuat la transportul sarcinii de probă din punctul P la infinit.
Această mărime nu poate fi calculată şi nici determinată experimental.
++
+
+ 
Potenţialul extern sau VOLTA (ψ) reprezintă lucrul efectuat la transportul sarcinii de probă dintr-un punct P’ situat foarte aproape de suprafaţa fazei (10-6 ~ 10-7 m) la infinit.
Poate fi calculat sau determinat experimental.
10-6 ~ 10-7 m 
Potenţialul de suprafaţă (χ) reprezintă diferenţa dintre potenţialul GALVANI şi potenţialul VOLTA.
Nu se poate calcula şi nici determina experimental.
Pentru o interfaţă metal – soluţie de electrolit (M/S) care reprezintă un electrod, potenţialele GALVANI ale celor două faze aflate în contact sunt:
φM = ψM + χM
φS = ψS + χS
Potenţialul absolut de electrod, notat cu (Δφ) reprezintă diferenţa dintre potenţialul GALVANI al metalului şi potenţialul GALVANI al soluţiei:
Δφ = φM − φS = ψM + χM −ψS − χS = Δψ + Δχ
Fiind o diferenţă de potenţiale GALVANI, potenţialul absolut de electrod Δφ nu poate fi calculat şi nici determinat experimental.
Poate fi însă determinat în mod relativ faţă de un alt electrod, numit electrod de referinţă, cu care prin asociere formează o celulă electrochimică.
- Energia electronilor in interiorul metalului
Densitate ionica
Densitate electronica
Profilul potentialului de suprafata la interfata metal - ioni

Aspecte referitoare la electroliti
Permitivitatea electrica (constanta dielectrica) a electrolitilor
Permitivitatea electrică (sau constanta dielectrică) este o mărime, notată ε, care indică rezistența opusă la polarizare electrică a unui
dielectric.
εr
Permitivitatea dielectrică relativă (εr) este o mărime care caracterizează starea de polarizație a materialului și se definește ca fiind
raportul dintre capacitatea Cx a unui condensator având ca dielectric materialul respectiv și capacitatea C0 a aceluiași condensator având
ca dielectric vidul:
εr=Cx/C0
Permitivitatea dielectrică relativă depinde de
• temperatură,
• umiditate,
• de solicitările mecanice,
• de parametrii tensiunii aplicate, etc.
Capacitatea
Permitivitatea electrolitilor
Permitivitate solventi
-Constanta dielectrica depinde

de natura solventului
-Constanta dielectrica depinde de

natura ionilor si concentratia
acesora in solutie
Electrodul ideal polarizabil
R 
Modelul electric al electrodului ideal polarizabil
R 0
Fig. 4 Modelul electric al electrodului ideal nepolarizabil
Curs 5
Materiale polare simple - apă „liberă”
Apa pura (H2O) este, fără îndoială, cel mai important material care prezintă un comportament de relaxare
dipolar și este exemplul clasic al unui lichid polar.
Acest comportament se referă numai la moleculele care sunt libere să se rotească (adică apă „liberă”) și nu la
cele pentru care rotația este restricționată de acțiunea altor sarcini (apa „legată” care aderă electrochimic la
suprafeța).
În absența unui câmp electric, dipolii schimbă în mod aleatoriu orientarea prin acțiunea agitației termice si
interactiei cu moleculele vecine, rezultând o stare de echilibru cu densitate de volum netă de polarizare zero.
Dacă se aplică un câmp electric, acesta acționează într-o direcție uniformă care încearcă să orienteze momentele
dipolare paralele cu câmpul aplicat.
Materiale polare simple - apă „liberă”
Apă „liberă / legata”
Agitația termică, inerția moleculară și rezistența la rupere a legăturilor slabe, intermoleculare de hidrogen se
opun acestui cuplu orientativ, rezultând o întârziere până la atingerea polarizării nete maxime.
În această stare de energie mai mare, densitatea volumului net de polarizare este direct legată de curentul
continuu si determina permitivitatea statica, εs .
Dacă câmpul aplicat este eliminat, atunci se produce situația inversă și momentele dipolare se relaxează cu
realinieri aleatorii până când ajung la starea lor de echilibru inițială. Răspunsul temporal al acestui proces este
descris de un timp de relaxare τ și este legat de frecvența de relaxare prin frelax = 1 / 2πτ.
La frecvența de relaxare critică sau de vârf, moleculele sunt aproape în mișcare rezonantă permanentă,
și componenta imaginară a permitivității atinge valorile maxime.
Pe măsură ce frecvența crește și mai mult, variațiile de câmp devin prea rapide pentru ca orientările
moleculare să răspundă și orientarea netă rămâne într-o stare „nepolarizată”.
Atât componentele reale, cât și imaginare ale permitivității scad și se stabilizează la frecvența lor înaltă
sau valorile moleculare „optice”.

Permitivitatea apei este un numar complex εr =ε′+j·ε″
Permitivitate, componentă reală
Permitivitate, componentă imaginară
Pentru apa pură, liberă la temperatura camerei (aproximativ 25 ° C),
răspunsul de permitivitate este guvernat de un timp de relaxare de
τ = 8,28 ps, o permitivitate relativă statică de ε s = 81 și o
permitivitate relativă de înaltă frecvență de ε ∞ = 6

Răspunsul de relaxare clasic, dipolar al apei este adecvat numai pentru
volumele de apă „liberă” .
Datorita inerției crescute a moleculelor legate se produce un spectru
de permitivitate care este extrem de sensibil la variațiile conținutului
de apă de nivel scăzut.

Capacitatea stratului dublu electric
- Capacitatea stratului dublu electric apare, la interfața dintre un electrod conductiv (conductor electronic - ordin I) și
un electrolit lichid adiacent (conductor ionic - ordin II).
- La interfata se formează două straturi de sarcină cu polaritate opusă, unul la suprafața electrodului și unul în
electrolit, separate de un singur strat de molecule de solvent care aderă la suprafața electrodului și acționează ca un
dielectric într-un condensator convențional .
- Cantitatea de încărcare electrică stocata în condensator cu strat dublu depinde de tensiunea aplicată .
- Unitatea de capacitate este F (Farad) .
- Valoarea capacitatii stratului dublu electric este de aprox. 10 – 30 F/cm2
- „Grosimea” unui strat încărcat în electrodul metalic, adică extensia medie perpendiculară pe suprafață, este de
aproximativ 0,1 nm și depinde în principal de densitatea electronilor, deoarece atomii din electrozi solizi sunt
staționari.
- În electrolit, grosimea depinde de mărimea moleculelor solventului și de mișcarea și concentrația ionilor din
solvent. Acesta variază de la 0,1 la 10 nm.
- Suma grosimilor este grosimea totală a unui strat dublu.

Capacitatea diferenţială şi integrală a stratului electric dublu
  
C =  M 
   T, P,
Unităţile pentru capacitatea diferenţială fiind: coulomb  cm-2  volt-1, sau faradul  cm-2.
Ecuaţia poate fi obţinută pornind de la ecuaţia lui Lippmann care arată că panta curbei electrocapilare este egală cu excesul de suprafaţă a densităţii de sarcină a
electrodului ideal polarizabil (M).
Viteza variaţiei pantei curbei electrocapilare este obţinută prin diferenţierea ecuaţiei lui Lippmann, adică ea reprezintă tocmai derivata a doua a tensiunii superficiale  în
raport cu potenţialul:
  2    
  = −  =C
  2    
  T, P, T, P,
-valoarea capacităţii diferenţiale poate fi obţinută din a doua diferenţiere grafică a curbei electrocapilare.
Capacitatea diferenţială poate fi însă obţinută direct prin măsurători electrice de capacitate sau prin determinarea curbelor de încărcare.
Deoarece măsurătorile de capacitate sunt mult mai precise decât cele de tensiune superficială, metoda măsurării directe a capacităţii diferenţiale este larg
răspândită pentru determinarea structurii stratului dublu electric.
- pentru orice valoare a lui , densitatea de sarcină pe metal M este determinată de relaţia:

M =  Cd
z
unde z este valoare lui  la maximul electrocapilar (potenţialul sarcinii nule).
Folosind metoda punţii de impedanţă, Grahame a determinat capacitatea diferenţială a electrodului ideal polarizabil pentru o serie întreagă de săruri de
potasiu la diferite valori ale diferenţei de potenţial .
Un alt tip de capacitate diferita de capacitatea diferenţială este aşa numita capacitate integrală K, exprimată de relaţia:
M
K=
 − z
Capacitatea integrală K reprezintă sarcina totală divizată prin diferenţa de potenţial totală,
iar capacitatea diferenţială reprezintă viteza de variaţie a sarcinii în raport cu potenţialul.

- capacitatea diferenţială este o mărime cu mult mai utilă pentru studiul şi lămurirea structurii stratului electric dublu decât capacitatea integrală deoarece prin măsurătorile
experimentale care se fac cu ajutorul punţilor de impedanţă sau a curbelor de încărcare, totdeauna se obţin valori ale capacităţii diferenţiale şi nu alte capacităţii integrale.
Dependenţa capacităţii diferenţiale faţă de potenţial pe electrod.

II. Electrod. Potential de electrod.
Studiul fenomenelor electrochimice
• Sisteme potentiostat / galvanostat pentru masurarea si controlul semnalelor electrochimice
• Celule electrochimice
• Tipuri de electrozi
1. Electrozi auxiliari (contra electrozi ) – CE
2. Electrozi de referinta, RE
3. Electrozi de lucru, WE
In electrochimie se studiaza comportamentul fizico-chimic al interfețelor metal-soluție ca rezultat al

trecerii curentului electric prin aceste interfețe.
Semnalele electrice la bornele unei celule electrochimice sunt direct legate de:
- fenomenele de transport al materiei în soluție,
- de adsorbție la suprafața electrozilor
- de transferul de sarcina electrica la interfețele electrod-electrolit.
Un potențiostat permite controlul și măsurarea acestor semnale.
In 1942 A. Hickling a construit primul potențiostat adaptat celulelor electrochimice cu trei electrozi; a avut ideea de a
controla automat tensiunea electrica a unui electrod prin intermediul unui al treilea electrod: electrodul de referință.
Tipuri de electrozi cu aplicatii in biologie /medicina
1. RE - (reference electrode) - Electrozi de referinta Cele mai folosite configuratii
Electrodul folosit pentru masurarea potentialului de electrodului de lucru;
2. CE - (counter electrode) – Electrozi auxiliari (contra electrozi)

Celula cu doi electrozi Celula cu trei electrozi
Electrodul folosit pentru inchiderea circuitului electric;
3. WE - (working electrode) – Electrozi de lucru
Electrodul, de studiat, pe care se petrece reactia electrochimica;
4. S – (sense electrode)
Electrod folosit pentru configuratiile cu patru electrozi, pentru aplicații în care trebuie masurata diferența de potențial
(între RE și S), care apare ca rezultat al trecerii curentului prin interfata dintre WE si CE.
Schema unui sistem potentiostat / galvanostat
• În modul potentiostat (E = constant), sistemul potentiostat / galvanostat va controla cu precizie

potențialul contra electrodului (CE) fata de electrodul de lucru (WE), astfel încât diferență de
potențial între electrodul de lucru (WE) și electrodul de referință (RE) sa fie bine definita, și sa
corespunda cu valoarea impusa.
• În modul galvanostatic (I = constant), este controlat curentul între WE și CE. Diferența de potențial
dintre RE și WE și curentul care curge între CE și WE sunt continuu monitorizate.
• CE este conectat la un bloc electronic care se numește amplificator de control (CA). CA forteaza
curentul sa treaca prin celula;
• Valoarea curentului este masurata printr-un current fllower (LowCF) pentru curenti mici si
(HighCR), pentru curenti mari.
• Diferența de potențial este măsurată întotdeauna între RE și S prin Differential Amplifier (Diffamp).
• În funcție de modul utilizat (potențiostatic sau galvanostatic) comutatorul PStat / GSTAT este setat
corespunzător.
Diagrama schematică a unui Galvanostat
Un galvanostat este utilizat pentru a controla curentul care circulă printr-o celulă
electrochimică.
• A este electrodul auxiliar,
• W este electrodul de lucru,
• R este un electrod de referință opțional,
• E este un potențiometru cu impedanță ridicată
• i este un ampermetru.
Curentul care curge de la sursa de alimentare prin electrodul de lucru este:
EPS este potențialul sursei de alimentare,

R este rezistența,
Rcelula este rezistența celulei electrochimice.
Dacă R >> R celulă , atunci curentul între electrozi auxiliari și de lucru

Schema unui potențiostat manual
Un potențiostat este utilizat pentru a seta și controla potențialul unui electrod de lucru.
• PS sursă de alimentare,
• o celulă electrochimică cu un electrod de lucru (W)
• un contra electrod (C),
• un ampermetru pentru măsurarea curentului care trece prin celula
electrochimică (i ),
• o rezistență reglabilă, (SW)
• E potentiometru
Potențialul electrodului de lucru este stabilit în raport cu un electrod de referință cu potențial constant conectat la electrodul de lucru printr-
un potențiometru cu impedanță mare.
Pentru a seta potențialul electrodului de lucru, reglăm rezistența, care este, de asemenea, conectata la electrodul auxiliar. Dacă potențialul
electrodului de lucru începe să se abată, se regleaza rezistența pentru a readuce potențialul la valoarea sa inițială.
Curentul care curge între electrodul auxiliar și electrodul de lucru este măsurat cu un amperometru.
Un potențiostat modern înlocuiește rezistența cu un amplificator operațional care menține automat potențialul electrodului de lucru; în plus, include
adesea generatoare de forme de undă care ne permit să aplicăm un profil potențial dependent de timp, cum ar fi o serie de impulsuri potențiale
Schema schematică a potențiometrului manual
Pentru a măsura potențialul unei celule electrochimice în condiții de curent

zero, folosim un potențiometru.
• PS sursă de alimentare,
• o celulă electrochimică cu un electrod de lucru (W)
• un contra electrod (C),
iup = EPS / Rab
• un ampermetru pentru măsurarea curentului care trece prin celula electrochimică (i ),
• o rezistență reglabilă, (SW)
• conector (T) pentru închiderea circuitului prin celula electrochimică.
i down = Ecelula / R cb
Daca iup = idown = 0, nu circulă curent prin ampermetru și
ECelula = ( R cb / R ab ) × E PS
Dacă curentul nu este zero, reglăm și reevaluăm curentul, continuând acest proces până când curentul este zero.
În cazul în care curentul este zero, putem calcula E celula
Tipuri de conexiuni potentiostat / celula electrochimica
Configuratia cu doi electrozi
- CE și RE sunt scurtcircuitate pe unul dintre electrozi iar WE și S sunt scurtcircuitate pe electrodul opus.
- Este masurat potentialul pe intraga celula incluzand interfata CE/electrolit și electrolitul in sine.
- Se foloseste atunci cand nu este necesar un control precis al potențialului la interfata WE/electrolit.
- Aplicatii in testarea elementelor de stocare sau conversie a energiei, cum ar fi baterii, celule de combustie (bio-fuel cell), panouri fotovoltaice etc;
pentru măsurarea dinamicii ultrarapide a proceselor de electrod sau măsurători de impedanță electrochimică la frecvențe înalte (> 100 kHz).
• Cea mai frecventa configuratie utilizata in electrochimie; Configuratia cu trei electrozi

• Curentul trece si este masurat între CE și WE.
• Diferența de potențial este controlata între WE și CE și măsurată între RE si S.
• Deoarece WE este conectat cu S și WE este tinut fix la un potențial stabil, prin controland polarizarea lui CE (prin tensiunea aplicata intre CE si WE),
diferența de potențial între RE și WE este tot timpul sub control.
• Potențialul dintre WE și CE nu se măsoară. Aceasta este tensiunea aplicată prin amplificatorul de control care este reglata astfel încât diferența de
potențial dintre WE și RE va fi egală cu diferența de potențial impusa (specificata de utilizator).
• Pentru a reduce caderea ohmica între RE și WE – in electrolit - (rezistenta necompensata), se foloseste o capilara Luggin pentru a reduce distanta
dintre RE si WE.
• Pentru ca prin electrodul de referință nu trece current (curentul de scurgere este de max. 1 pA), nu exista cadere de tensiune pe capilara, astfel că
extremitatea capilarei are aproape acelasi potențial cu RE.
Configuratia cu patru electrozi
- Utilizata pentru aplicații în care trebuie masurata diferența de potențial (între RE și S), care apare ca rezultat al trecerii curentului prin interfata dintre
WE si CE.
- Acest tip de configurare experimentala nu este foarte comună în electrochimie și, se utilizează de obicei pentru măsurători de potențiale de joncțiune
între două faze nemiscibile sau printr-o membrană, oferind posibilitatea de a calcula rezistența interfeței sau conductivitatea membranei.
Reprezentare schematică a unei configurații cu un potențiostat cu trei electrozi / patru electrozi.
potential curent
potential curent
In sitemul cu 4 electrozi, potențiostatul poate fi considerat ca fiind compus din două subsisteme „independente”:
• unul care conține electrozii WE și CE prin care circulă curentul.
• al doilea subsistem conține electrozi SE și RE și măsoară potențialul.
O interacțiune de feedback între cele două subsisteme are ca rezultat un instrument ideal pentru controlul proceselor electrochimice. În această
configurație, contactul dintre electrodul sens și eșantion nu este critic, deoarece nu circulă curent prin el. Acum potențialul dorit va fi aplicat exact pe
joncțiunea probă / electrolit.
Tipuri de electrozi
1. Electrozi auxiliari (contra electrozi ) - CE
- Sunt electrozi folositi pentru a închide circuitul de curent în celula electrochimică.
- Sunt realizati din materiale inerte (de exemplu Pt, Au, grafit, carbon sticlos) și nu participă la reacția
electrochimică.
- Deoarece curentul curge între WE și CE, suprafața totală a CE trebuie să fie mai mare decât suprafata WE, astfel
încât acesta sa nu fie un factor de limitare în cinetica electrochimica a proceselor investigate.
- Raportul intre suprafața totală a CE si suprafata WE trebuie sa fie 100:1.
Fir / bara Sita cos

Un electrod de referință este un electrod care:
- are un potențial de electrod stabil și bine cunoscut
- realizeaza masuratori reproductibile
- este compatibil cu mediul de lucru (celula/solutie de electrolit si intrumentele de masura)
Stabilitatea ridicată a potențialului electrodului este de obicei atinsă prin utilizarea unui sistem redox cu concentrații
constante (tamponate sau saturate) ale fiecărui participant la reacția redox.
Există mai multe moduri de utilizare a electrozilor de referință. Cel mai simplu este atunci când electrodul de referință
este utilizat ca o jumătate de celulă pentru a construi o celulă electrochimică . Acest lucru permite determinarea
potențialului celeilalte jumătăți de celulă pe baza masurarii tensiunii electromotoare dintre cei doi electrozi.
E = x - ref
Masurarea potentialului de electrod
E = x - ref
x ref
Electrod cu potential Electrod de referinta

necunoscut (x) (ref)
Punte de sare / Diafragma
Punte de sare - un dispozitiv care conține o soluție de electrolit și este asezat între doi electrozi sau compartimente
pentru electrozi functionand ca un conductor ionic între cei doi electrozi.
-o punte de sare este construită din tuburi care conțin soluția de electrolit (foarte frecvent solutie KCl); capetele tuburilor
pot avea diafragme (frite de sticlă) pentru a menține soluția in interiorul tuburilor.
- o altă posibilitate este aceea in care capătul tubului este tras intrun capilar, al cărui orificiu poate fi amplasat foarte
aproape de suprafața electrodului de lucru. Aceasta se numește capilar Luggin.
Punte de sare pentru solutii compatibile Punte de sare pentru solutii incompatibile
Punte de sare / Diafragma
- Asigura inchiderea circuitului electric intr-o celula electrochimica prin intermediul conductiei ionice;
- Mentine contactul electrolitic între electrozi.
- Rezistența ohmică RΩ a punții de sare / diafragmei trebuie să fie cat mai mica astfel incat căderea de tensiune iRΩ să fie minimă sau,
dacă este posibil, neglijabilă.
- Electrolitul electrodului de referință nu trebuie contaminat de electrodului de lucru și invers.
- Pentru a evita curgerea solutiei de electrolit din puntea de sare se practica gelifierea solutiei de electrolit prin formarea unor punti de
sare “agar – agar” sau alte geluri;
- “Agar – agar” - (numit și geloză) este un produs organic de culoare cafenie-gălbuie ce se obține dintr-o serie de alge marine si conține
70–80% polizaharide, 10–20% apă și 1,5–4% substanțe minerale. Are o putere de gelificare foarte mare.
- Se mai pot folosi gelul de celuloza (KCl, trietilen glycol, hidroxietil celuloza si apa) si Hidrogeluri pe bază de 2-
hidroxietil metacrilat (HEMA)

Diafragme pentru puntile de sare
- Frite de sticla sinterizata sau materiale ceramice sinterizate (MgO);
- Membrane polimerice organice;
- Sticla Vycor – sticla poroasa cu o conductivitate buna;

nu poate fi utilizata in solutii puternic alkaline;
- Gel agar – agar;
- Dop in manson de sticla
- Dop cu fir
Punte de sare pe baza de lichide ionice
Un lichid ionic (LI) este o sare în stare lichidă. În anumite contexte, termenul a fost limitat la săruri ale căror punct de
topire este sub o anumită temperatură arbitrară, cum ar fi 100°C.
Lichidele ionice sunt în mare parte formate din ioni și perechi de ioni de scurtă durată.
Aceste substanțe sunt denumite în mod diferit electroliți lichizi, topituri ionice, fluide ionice, săruri topite, săruri lichide
sau sticle ionice;
Lichid ionic
Puntea de pe baza de lichide ionice este o alternativă promițătoare la sarea pe bază de KCl și este capabila să rezolve multe
dintre problemele intrinseci ale acesteia: potențial instabil de joncțiune lichidă în soluții de probă cu rezistență ionică redusă,
înfundare a mufei de joncțiune în electrozii compuși, necesitatea frecventă de reînnoire a soluție interne, contaminarea
soluțiilor de probă cu KCl și dependența a potențialului de joncțiune lichidă pe tipul de joncțiune.
1. Electrodul standard de hidrogen;
2. Electrozi de argint:
- Electrodul argint – clorura de argint;
- Electrodul Argint – bromura de argint;
- Electrodul argint – iodura de argint;
- Electrodul argint – sulfura de argint;
- Electrodul argint – oxid de argint;
3. Electrozi de mercur:
- Electrodul de calomel (mercur – clorura de mercur);
- Electrodul mercur – bromura de mercur;
- Electrodul mercur – surfura de mercur;
- Electrodul mercur – oxid de mercur;
Electrodul standard de hiodrogen
Electrodul standard de hidrogen (ESH) acționează ca o referință de baza în electrochimie.
Potențialele standard ale tuturor celorlalți electrozi de referință sunt raportate la (ESH) la aceeași temperatură.
Conform IUPAC - 2008: „Electrodul standard de hidrogen este format dintr-un electrod de platina în contact cu o
soluție de H+ cu activitatea unitară și saturată cu H2 gaz la presiunea standard p0 = 105 Pa”.
Termenul “Electrod normal de hidrogen” (ENH) este denumirea istorica data de Nernst in 1889.
Nernst a definit ENH ca fiind un metal în contact cu o soluție saturată cu hidrogen gazos la presiunea parțială de 1
atm și conținând 1 mol/L acid sulfuric.
ESH este un dispozitiv ideal și nu poate fi realizat riguros experimental. Pentru realizarea practică a potențialului
electrodului standard de hidrogenului nu este măsurat în condiții standard, ci recalculat pentru conditiile standard.
Acești electrozi sunt adesea numiți electrozi reversibili de hidrogen (RHE).

conector
1.1.) Electrodul Ag/AgCl
lant electrochimic: Ag/AgCl, KCl (xM)||
Eo = +0.222 V alimentare cu eleectrolit
fir de argint
Activitatea ionilor de Cl- nu este 1→ E(sat,KCl) = +0.197 V
solutie apoasa de KCl
AgCl
𝑅𝑇
𝜀 = 𝜀𝐴0𝑔Τ𝐴𝑔𝐶𝑙 − 𝑙𝑛𝑎𝐶𝑙−
𝐹 cristale de KCl
1.2.) Electrodul de calomel saturat

Hg in contact cu Hg2Cl2 & KCl conector
lant electrochimic: Hg/Hg2Cl2, KCl (xM)||
alimentare cu eleectrolit
2 Eo = +0.268 V
2 2
Activitatea ionilor de Cl- nu este 1→ E(sat,KCl) = +0.241 V
𝑅𝑇 solutie saturate de KCl

0
𝜀= 𝜀𝐻𝑔 Τ𝐻𝑔2𝐶𝑙2 − 𝑙𝑛𝑎𝐶𝑙− cristale de KCl
2𝐹 frita
Masurarea potentialului cu electrozii de referinta
Pentru Rv foarte mare
WE RE
1
Potentialul observant fata de Ag|AgCl

Potentialul observant fata de SCE
Potentialul observant fata de SHE

Curs 6
II. Electrod. Potential de electrod.
• Sisteme potentiostat / galvanostat pentru masurarea si controlul semnalelor electrochimice
• Celule electrochimice
• Tipuri de electrozi
1. Electrozi auxiliari (contra electrozi ) – CE
3.1. ELECTROZI CLASICI
3.2. ELECTROZI CU SUPRAFATA MODIFICATA

- dupa tipul de material utilizat

3.1.1.- Electrozi de carbon
3.1.2. - Electrozi metalici
- dupa geometrie
3.1.3. – Microelecrozi
3.1.4. – Ultramicroelectrozi
3.1.5. - Nanoelectrozi
3.2.1. Modificarea chimica a suprafetelor electrozilor
3.2.2. Tehnici electrochimice de modificare a electrozilor
3.2.3. Modificarea prin tehnici sol-gel
3.2.4. Procesare cu plasma a suprafetelor electrozilor

- Grafit
- Hibridizat sp2
- Duritatea pe scara Mohs între 1 – 2
- structură de straturi paralele (straturi bazale)
- clivajul perfect intre straturi
- Carbon vitros (glassy carbon - GC)
- Carbonul asemănător sticlei , numit adesea carbon sticlos sau carbon vitros , este un carbon care nu se grafitizează sau nu se poate grafitiza, care combină
proprietățile sticloase și ceramice cu cele ale grafitului .
- Cele mai importante proprietăți sunt rezistența la temperaturi ridicate, duritatea (7 Mohs ), densitatea scăzută, rezistența electrică scăzută, frecarea
scăzută, rezistența termică scăzută, rezistența extremă la atacul chimic și impermeabilitatea la gaze și lichide.
- Carbonul sticlos este utilizat pe scară largă ca material pentru electrozi în electrochimie , pentru creuzetele la temperatură înaltă, și ca componentă a unor
dispozitive protetice. Poate fi fabricat în diferite forme, dimensiuni și secțiuni.
- Electrodul de carbon sticlos în soluții apoase este considerat a fi un electrod inert pentru reducerea ionului de hidroniu.
- aproximativ 90% din cercetare în GC vizeaza utilizarea lui ca electrod în senzorii electrochimici
- Diamant dopat cu bor (boron doped diamond – BDD)
- diamantul sintetic este dopat cu bor pentru a-și crește conductivitatea, făcându-l fezabil ca electrod electrochimic.
- dopați, electrozii BDD prezintă stabilitate chimică și electrochimică ridicată, conductivitate bună, rezistență mare la coroziune chiar și în medii dure și o
fereastră de potențial remarcabilă (2,3 V vs SHE).
- Din acest motiv, BDD este în general considerat cel mai eficient electrod pentru mineralizarea completă a substanțelor organice, oferind o eficiență
ridicată a curentului, precum și un consum mai mic de energie în comparație cu toți ceilalți electrozi.
- procesele de fabricație pentru acest electrod, de obicei bazate pe tehnologii CVD de temperatură înaltă, sunt foarte costisitoare.
- In BDD, carbonulș este hibdidizat sp3
- Doparea se face prin incorporare de B2H6



Seria tensiunilor electrochimice
reducere
oxidare
oxidare
3.1.3. - Microelecrozi
Microelectrozii sunt utilizați intens în bioanalize, in special, microelectrozii din fibră de carbon, care au dominat aplicațiile măsurătorilor electrochimice în
bioanaliza.
Electrozii din fibră de carbon pot avea o suprafață chimică distinctă și pot fi modificați electrochimic, chimic și biologic pentru a îmbunătăți determinarea
biomoleculei de interes.
Sunt tendințe de îmbunătățire a măsurătorilor fie prin dezvoltarea unor electrozi chiar mai mici de dimensiuni nanometrice, fie prin generarea de senzori care
cuprind electrozi multipli pentru a genera o matrice electrochimică.
Microelectrozii din fibră de carbon sunt utilizați pe scară largă pentru măsurarea in vivo sau in vitro a unei multitudini de biomolecule.
3.1. ELECTROZI CLASICI C, Au, Pt, Hg

3.1.3. - Microelecrozi
3.1.4. - Ultramicroelectrozi
“If I want to measure something small, I need something small…”
Au o dimensiune mai mica de 25 micron (dimensiune critica);

Influenta geometrie micro/nano – electrozilor asupra semnalului electric
Difuzia la electrozii planari
- Difuzia liniară la un electrod planar implică două aspecte:
• variația concentrației speciilor active de-a lungul distanței de suprafața electrodului (gradient de concentratie in
spațiu)
• Variația concentrației speciilor active în timp (gradient de concentrație în timp)
• Conform primei legi a lui Fick, fluxul de Ox este proporțional cu gradientul de concentrație al Ox de-a lungul direcției
de propagare.
A doua lege a lui Fick determină doar modul în care concentrația speciei Ox se modifică în timp.
COx(x,t) : concentrația de Ox în volumul infinitezimal al soluției dintre planele x și x – dx
Profiluri de concentrație: graficele care arată dependența concentrației unei specii de distanța de la suprafața
electrodului și modul în care aceasta evoluează în timp.
Acestea se obtin rezolvand a doua lege a lui Fick.
Se determina ecuatia Cotrell

Difuzia la electrozii planari
La t = 0 - doar Ox este prezent in solutie
COx(x,t)= C*ox, sau Cox(x,t)/C*ox = 1
Daca potentialul electrodului se schimba brusc de la o valoare mai

pozitiva decat potentialul formal al cuplului Ox/Red la o valoare mult
mai negativa, procesul de reducere are loc imediat.
Panta fiecărui profil de concentrație exprimă gradientul de

concentrație al Ox în diferiți momente
δCox(x,t)/δx = Cox(x,t) - C*ox
Punctul în care gradientul de concentrație devine zero identifică

grosimea stratului de difuzie
Influența transportului de masă asupra transferului de sarcina
există două tipuri fundamentale de comportament:
• reversibil electrochimic: dacă viteza de transfer de electroni este mai mare decât
viteza de transport de masă
• ireversibil electrochimic: dacă viteza de transfer de electroni este mai mică decât
viteza de transport de masă
Difuzia la electrozii sferici
Nanofabricated planar electrode array for high-density neuronal voltage recording
Silicon nanoneedles that constitute the active region of a 3D nanoelectrode array

Electrozii de dimensiuni nanometrice au oferit mijloacele de a efectua măsurători
intracelulare, iar rețelele electrochimice au oferit posibilitatea de a obține o înțelegere
spațială a eliberării de biomolecule în diferite regiuni ale celulei sau țesutului.
Oferă un domeniu excelent de măsurare a biomoleculelor, iar suprafața electrodului

poate fi modificată pentru a spori sensibilitatea.
Electrozii din fibră de carbon generează un semnal de fundal capacitiv mult mai mare
în comparație cu electrozii metalici. Sunt foarte predispusi la fouling deoarece
suprafața este ideală pentru adsorbția biomoleculelor.Electrozii din fibră de carbon
sunt casanți și, prin urmare, trebuie utilizați cu grijă.
3.2. Electrozi cu suprafata modificata

Electrozi cu suprafata modificata
Electrodul modificat poate fi definit ca un material conductor sau semiconductor care a fost acoperit cu un film
monomolecular, multi-molecular, ionic sau polimeric in scopul imbunatatirii proprietăților electrochimice ale interfetei
electrod/electrolit:
- selectivitate și sensibilitate crescute,
- stabilitate chimică și electrochimică,
- ferestre potențiale mai mari
- rezistență la fouling.
Electrozii modificați sunt instrumente importante în cercetarea fundamentală și aplicată pentru înțelegerea la nivel molecular
a sintezei și caracterizării arhitecturilor interfaciale și a mecanismelor de transfer electronic aferente.

Electrozii modificati pot contribui la dezvoltarea unor noi bioinstrumente precum (nano)senzorii sau
(nano)biosenzorii cu aplicatii in diagnosticul molecular:
- în monitorizarea clinică a unor substanţe de interes biologic (biomarkeri: glucoza, neurotransmițători, hormoni,
lactoza, ureea, colesterolul, antioxidanți și specii reactive ale oxigenului sau azotului, medicamente, etc,);
- în estimarea răspunsului organismului la terapii specifice;
-în studiul interacţiunilor dintre diverse biomolecule (interacțiuni proteine-proteine, proteine-medicamente, ADN-
proteine, etc.);
- in teste pentru evidențierea și cuantificarea biomarkerilor bolilor metabolice, neurodegenerative, infecțioase,
genetice și a stresului oxidativ (în sportul de performanță, dieta dezechilibrată, poluare, etc.);
Modificarea suprafetei electrozilor a început cu studii de adsorbtie fizica si chimica (cercetări fundamentale privind
adsorbția diferitelor specii pe suprafețele electrodului, atât sub polarizare, cât și in circuit deschis);
Substraturile conductoare și semiconductoare sunt derivate din materiale convenționale utilizate pentru electrozi;
Modificarea suprafetei se poate realiza cu diverse clase de compusi in functie de aplicatiile urmarite:
- Polimeri conductori:
- Polimeri redox si metalopolimeri:
- Monostraturi
- Matriale nanostructurate
- Materiale și derivate pe bază de silice

Aspecte importante privind modificarea electrozilor:
• Selectarea izotermei de adsorbtie.
• Atingerea echilibrului de adsorbtie înainte de

începutul experimentului electrochimic.
• Acoperirea poate conduce la blocarea electrodului (fouling)
• Modificarea electrodului poate influenta cinetica si

mecanismul reactiilor electrochimice de la electrod;
Tipuri de electrozi modificati

Tehnici de acoperire / modificare a suprafetelor electrozilor
• Modificarea chimica a suprafetelor electrozilor

• (Chemical surface modification)
• Tehnici electrochimice de modificare a electrozilor

• (Electrochemical surface modification)
• Modificarea prin tehnici sol-gel

• (Sol-gel surface modification)
• Procesare cu plasma a suprafetelor electrozilor

• (Plasma surface modification)
Metode de modificare a suprafetei electrozilor
A1. Depunerea de straturi monomoleculare
• Adsorbtie ireversibila: speciile se adsorb spontan pe suprafața substratului deorece interactia cu suprafata este
mult mai favorabila dpv energetic decat interactiile din solutie.
1. R-SH + Au →R-S-Au
2. Adsorbtia hidrocarburilor aromatice sau alifatice pe suprafete metalice sau de carbon;
• Legarea covalenta – legarea moleculelor prin legaturi covalente puternice;

• Depunerea de straturi organizate = procese spontane de depunere ordonata impusa de interacțiunile laterale între
moleculele componente adsorbite.
Interactii hidrofobe intre molecule
Legaturi covalente puternice
Depunerea alcantiolilor pe Au
A2. Depunerea de straturi multiple (filme groase)
• Polimeri
• Polimeri electroactivi cu grupari redox; Ex. Polivinil ferocen
• Polimeri schimbatori de ioni; Ex. Nafion, poly(styrenesulfonate)
• Polimeri conductori (polipirol, polianilina, politiofeni)
• Filme oxidice; cleiuri zeolite;
• Materiale biologice – enzime, anticorpi, ADN, etc

Schema generala de depunere “layer by layer” a filmelor subtiri.
Ex. - Depunere nanoparticulelor pentru cresterea suprafetei active a electrodului
Electrozi modificati pe baza de polimeri conductori
• Structuri conjugate
• Proprietati semiconductoare (band gap > 1.5eV)
• Prin dopare (in procese de oxidare sau reducere) – pot creste conductivitatea cu 11 ordine de
marime (1011 ori)
• Se pot deplasa pe intreg spectrul de conductivitate de la izolator la conductor asemenea metalelor
polyacetylene
Aplicatii
• Generarea unor nano-

arhitecturi (e.g. nanotubes,
nanofibres, nano-particles,
core-shell nanomaterials,..)
• Proprietati versatile
• Controlul proprietatilor de
suprafta
• Usurinta in obtinere si
procesare;
• cost redus;
• “plastic metals” Polymer Science: Emissive Materials Nanomaterials (199), Springer-Verlag Berlin
Heidelberg, Heidelberg (Germany), 199-207 (2006)
Polipirol
Mecanismul de electropolimerizare al polipirolului a) stabilizarea radicalului cationic al pirolului

b) mecanismul de polimerizare electrochimica a pirolului.
Polipirolul este unul din putini polimeri conductivi si solubili in apa.

Conductivitate: (10-4 – 102) S/cm;
Grosimea filmelor:
a) pe suport propriu (de sine statator) cca. 30 μm;
b) acoperiri cca. 0.01 μm;
suprafata specifica: 5-50 m2/g; (absorbtia la suprafata a azotului);
cristalinitate (raze X): 15%;
absorbtia de oxigen: 0,1/30% din greutate/zil;
.
Polaronul induce doua stari de energie

localizate în banda interzisa, situate la
0.49 eV deasupra benzii de valenta si
0.53 eV dedesuptul benzii de conductie.
La cresterea gradului de dopare, cand
este ridicat cel de al doilea electron din
a) polimer neutru Polaron Bipolaron lantul macromolecular, are loc interactia
intre starile polaronice care devin
instabile si dau nastere bipolaronului,
care este delocalizat pe 4 cicluri,
energia de legatura fiind egala cu 0.69
eV. Acest fapt sugereaza ca formarea
bipolaronului este mai favorizata
energetic decat aceea a doi polaroni cu o
diferenta de 0.45 eV. Cele doua stari
asociate bipolaronului sunt decalate prin
0.75 eV deasupra benzii de valenta si
0.79 eV dedesuptul benzii de conductie.
Trecerea polipirolului prin dopare in polaron si bipolaron
a) teoria benzilor pentru polimeri conjugat
b) modificari structurale associate cu formarea polaronului si bipolaronului ca rezultat al doparii polipirolului
PEDOT
( CH CH2 )
n O O
150.0µ SO3-Na+
S n
NaPSS PEDOT
100.0µ
i (A)
50.0µ e
d
c b
0.0 a
0 50 100 150 200 250 300 350 400 450 500 550
Timp (s)
Curbele curent - timp la polimerizarea 5mM EDOT în prezenţă de 0.1M NaPSS pe electrodul de Pt la: a) 0.7 V, b) 0.8 V, c) 0.85 V, d) 0.9 V. e)1.0 V.
Cresterea potentiodinamica a filmelor polimerice
0.8
0.6
Current / mA
0.4
0.74 V
0.2
0.0
-0.2 0.66 V
PPy
-0.4
0.20
-0.2 0.0 0.2 0.4 0.6 0.8 1.0 1.2 1.4 1.6
Potential / V vs Ag/AgCl
0.15
Current / mA
0.10 0.65 V
0.05
0.00
-0.05 PhPy
0.43 V
-0.2 0.0 0.2 0.4 0.6 0.8 1.0 1.2 1.4 1.6
0.4
0.3
Current / mA
0.2
0.63 V
0.1
0.0
-0.1
MPhPy
0.37 V
-0.2
-0.2 0.0 0.2 0.4 0.6 0.8 1.0 1.2 1.4 1.6
2.1.3. Polianilina
Protonarea emeraldinei în mediu acid.

(A- reprezintă un anion oarecare.)
Repartiţia sarcinilor şi conjugarea electronilor  în structura PANI.

Modificarea caracterului suprafetei prin functionalizarea polimerilor conductori
Electrozi imprimati (moleculary imprinted electrodes)
Curs 7
- dupa tipul de material utilizat

- dupa geometrie
3.1.3. – Microelecrozi
3.1.4. – Ultramicroelectrozi
3.2.3. Modificarea prin tehnici sol-gel
3.2.4. Procesare cu plasma a suprafetelor electrozilor

Tehnici de acoperire / modificare a suprafetelor electrozilor
• Modificarea chimica a suprafetelor electrozilor

• (Chemical surface modification)
• Tehnici electrochimice de modificare a electrozilor

• (Electrochemical surface modification)
• Modificarea prin tehnici sol-gel

• (Sol-gel surface modification)
• Procesare cu plasma a suprafetelor electrozilor

• (Plasma surface modification)
Modificarea prin tehnici sol-gel
- Tehnica sol-gel permite formarea structurilor anorganice precum monoliti, fibre, pulberi sau filme subtiri din suspensii
anorganice coloidale sau a structurilor organice (compusi organometalici);
- Avantajul tehnicilor sol-gel consta intr-un control precis al reactiei chimice si al structurii la nivel molecular,
al porozitatii la nivel nano, posibilitatii obtinerii unor structure unice la costuri reduse;
- Dpdv al bioaplicatiilor tehnica permite nanostructurarea suprafetelor implantabile cu nanostructuri poroase pentru controlul bioactivitatii
si/sau al eliberarii unor medicamente sau compusi cu efect antibacterian;
- Tehnica reprezinta un process interdisciplinar (fizica, chimie organica si anorganica) ce consta in patru etape:
- Hidroliza si condensarea reactiilor precursorilor organici sau anorganici pentru a forma soluri de particule sau soluri polimerice;
- Aglomerarea (clustere) constituentilor solurilor ce poate conduce la formarea structurilor de gel care au suficienta rigiditate pentru a
retine anumite forme;
- Uscarea gelului;
Formarea solului
- Solul este o suspensie coloidala de nanoparticule in mediu lichid (apos sau solutii alcoolice) adaugate pt
a initia sau controla reactia;
- In general particulele sau retelele de polimer formate in sol sunt de 1-5 nm, dar pot fi si mai mari;
- In reactiile anorganice suspensiile coloidale disociaza in solutie fomand specii ionice care prin reactii de
hidroliza si condensare formeaza particule stabile de sol.
- In reactiile organice precursorii (alcoxizi metalici in alcool sau solutii alcool-apa) hidrolizeaza si apoi
condenseaza in retele polimerice numite soluri polimerice;
- Se pot realiza si soluri combinate organic/anorganic (ex. fosfat de calciu si un precursor organic in sol.
alcool/apa pentru bioaplicatii).
Transformarea solului in gel

- Intre particulele de sol dispersate in solutie apar forte de atractie si respingere;
- Fortele repulsive sunt datorate sarcinii de suprafata a particlelor ce apar datorita reducerii energiei
libere de suprafata datorita tendintei de aglomerare.
- Fortele de atractie sunt de natura fizica, forte Van der Waals;
- In timpul formarii gelului fortele de atractie sunt mai puternice decat cele de respingere;
Uscarea
- Evaporarea fazei lichide incepe de la suprafata in timp ce lichidul intern ramane in interior datorita
fortelor osmotice si de capilaritate;
- Dezvoltarea gelului poate continua un timp in interior generand tensiuni interne ce pot duce la fisuri ale
acoperirii.
Depunerea acoperirilor sol-gel pe suprafetele implantabile
- Se poate face prin:
- dip coating;
- spin coating;
- spray coating;
Sol-gel dip coating
- Un monolayer este sub 0.5 micron;
- Uscarea se realizeaza rapid (secunde/minute);
- Genereaza structure poroase;

Sol-gel spin coating
- grosimea stratului depus depinde de viscozitatea mediului depus (sol-gel), de densitatea lui si viteza de rotire;
- Evaporarea solventului se face in etapele 2, 3, 4.
- Legarea de substrat se face prin leg. Ionice, covalente sau Van der Waals;
D. Metode fizice; Procesare cu plasma; Sputtering; Ion implantation;
(Plasma surface modification)
- Procesare cu plasma – permite modificarea suprafetei la dimensiuni sub 100nm

- cu ajutorul vidului permite eliminarea contaminantilor de pe suprafata;
- Permite depunerea unor material diverse precum: metale (Ti, Au, Ag), polimeri,
materiale ceramice, hidroxiapatita;
- Dezavantaje:
- se obtin straturi neuniforme in grosime, variatii in compozitie, probleme de aderenta pe timp indelungat
- Sputtering – presupune expulzarea de ioni sau molecule din substrat prin bombardarea cu ioni de energie inalta;
- Permite depunerea de filme bioceramice;
- Se realizeaza o buna aderenta intre coating si substrat;
- Imbunatateste proprietatile antiuzura, rezistenta la coroziune, biocompatibilitatea;
- Procesul de depunere este lent;
- Magnetron sputtering; Radio frequency sputtering;
D. Metode fizice; Procesare cu plasma; Sputtering; Ion implantation;
(Plasma surface modification)
- Ion implantation – presupune injectia de ioni in stratul de suprafata al implantului;

- Ionii sunt inserati in vid la energii mari 10 KeV;
- Un bun control al concentratiei de suprafata;
- Aderenta intre implant si suprafata modificata este f. buna;
- Proprietatile interne nu sunt afectate;
- Control si reproductibilitate;
Fenomene electrocinetice
Fenomenele electrocinetice apar ca o consecință a alunecării stratului dublu difuz peste suprafața încărcată, la
aplicarea unui câmp electric, pentru a genera :
- miscarea unui fluid raportata la un perete solid (electroosmoză în cazul suprafețelor încărcate staționare)
- mișcarea particulelor solide dispersate într-un lichid (electroforeză în cazul unui mediu staționar),
- un potențial electric (potențial de streaming în cazul curgerii pe o suprafață staționară sau potențial de
sedimentare în cazul particulelor încărcate care se mișcă într-un mediu staționar).

FENOMENE ELECTROCINETICE
Electroosmoza este procesul de deplasare a unui lichid în raport cu un perete solid, ca rezultat al aplicării unui gradient de potenţial.
- Fluxul electroosmotic reprezinta mișcarea lichidului indusă de un potențial aplicat pe un material poros, tub capilar, membrană, microcanal
sau orice alt canal fluid.
- Fluxul electroosmotic este cauzat de forta electrostatica indusă de un câmp electric asupra sarcinii electrice mobile într-o soluție.
- La interfața suprafață solidă / soluție de electroliți se formeaza o sarcină electrică netă fixă, un strat de ioni mobili, cunoscut sub numele de
strat dublu electric sau strat Debye. Atunci când un câmp electric este aplicat fluidului (de obicei prin intermediul electrozilor așezați la intrare
si ieșire), sarcina netă din stratul dublu electric este fortata să se deplaseze datorita fortei electrostatice. Fluxul rezultat este denumit flux
electroosmotic.
- Fluxul electroosmotic este semnificativ în canalele cu dimensiuni mici.
- Fenomenul de electroosmoză a fost observat pentru prima data de către Reiss în 1807 a fost cercetat mai amănunţit de Wiedeman şi
Helmholtz, iar legile au fost elaborate de J.Perrin şi mai ales Smoluchovschi.
FENOMENE ELECTROCINETICE
Electroosmoza
- viteza de deplasare a lichidului într-o capilară cu rază r sub un câmp de intensitate de 1 V/cm este exprimată de o ecuaţie asemănătoare cu
cea a mobilităţii ionilor
d d-sarcina transportata;
u=
4r -vascozitatea mediului.
Aplicându-se voltajul de-a lungul capilarului, cationii din stratul difuz sunt liberi să migreze spre catod, transportând şi masa de soluţie după ei.
Acest flux lichid, având încărcătura suprafeţei peretelui interior al capilarului, ce se suprapune peste mobilitatea substanţelor de analizat,
constitue fluxul electroosmotic.
Mobilitatea fluxului endoosmotic este strâns legată de potenţialul zeta.
Există o directă proporţionalitate cu pH-ul (când acesta creşte, potenţialul zeta creşte datorită încărcăturii suprafeţei peretelui capilar, iar fluxul
electroosmotic creşte) şi o dependenţă inversă de punctul izoelectric al tamponului (cînd acesta creşte, potenţialul zeta scade datorită dublului
strat ce se comprimă, fluxul electroosmotic reducându-se).
Aplicații
- Fluxul electro-osmotic este utilizat în mod obișnuit în dispozitivele microfluidice , analiza și prelucrarea solului,
analiza chimică, folosind sisteme cu suprafețe încărcate, de obicei de oxizi .
- În separările electroforetice, fluxul electroosmotic afectează timpul de eluare al analiților.
- In biologia plantelor in deplasarea lichidelor polare;
- In dispozitivele micro fluidice care utilizează fluxul electroosmotic au aplicații în cercetarea medicală
(capacitatea de a separa fluidele la nivel atomic va fi o componentă vitală pentru eliberarea de medicamente).
- În celulele de combustie , electro-osmoza determină deplasarea protonilor printr-o membrană schimbatoare de

protoni (PEM) pentru a deplasa moleculele de apă dintr-o parte ( anod ) în cealaltă ( catod ).
Dezavantaje
- Menținerea unui câmp electric într-un electrolit genereaza reacții faradaice care apar la anod și catod (de obicei electroliza apei) , care generează
peroxid de hidrogen , ioni de hidrogen (acid) și hidroxid (bază), precum și bule de oxigen și hidrogen gazos.
- Peroxidul de hidrogen și / sau modificările pH-ului generate pot afecta negativ celulele biologice și biomoleculele, cum ar fi proteinele, în timp
ce bulele de gaz tind să „înfunde” sistemele microfluidice .
- Aceste probleme pot fi atenuate prin utilizarea materialelor alternative pentru electrozi, cum ar fi polimerii conductori care pot suferi ei insisi
reacțiile faradaice, reducând electroliza.
Potenţialul de curgere
- la curgerea unui lichid prin capilare apare potenţialul electrocinetic zeta care tinde să oprească
curgerea.
- dacă schimbăm condiţiile electroosmozei şi în loc să aplicăm un curent, presăm lichidul în capilare,
se observă o diferenţă de potenţial  între electrozii situaţi la capetele capilarului.
-diferenţa de potenţial aparentă datorită curgerii lichidului se numeşte potenţial de curgere (potential
de streaming).
-Apariţia acestui potenţial se explică la fel ca şi electroosmoza, adică prin prezenţa stratului dublu
electric.
-Dacă P este presiunea aplicată (in atmosfere), atunci:

 în care:
 = 4x 9 1011 x = conductivitatea soluţiei,  - constanta dielectric a mediului;
Pl l – lungimea capilară.
- Potenţialul zeta dat de ecuaţia a fost determinat experimental de Kruyt.
- Valorile potenţialului de curgere prin diferite materiale variază între –200 la +100 mV.
- Curenţii de curgere corespunzători sunt de ordinul 10-9 - 10-4 Å.
- Abramson, Bull şi Cignitti au arătat rolul deosebit de important al potenţialului de curgere în diverse procese biologice (curgerea sângelui în vene şi
artere, producerea biocurenţilor, etc.).

Efectul Dorn
Fenomenul prin care potenţialul zeta influenţează viteza de sedimentare a particulelor;
Acest fenomen (inversul electroforezei) are loc atunci când particule mici suspendate într-un lichid sunt forţate să se mişte, fie
datorită unui câmp gravitaţional, fie datorită unui câmp ultrasonic, fie datorită unui câmp centrifugal.
În felul acesta ia naştere un câmp electric în direcţia de mişcare şi se poate măsura o diferenţă de potenţial între doi electrozi
introduşi în lichid.
Această diferenţă de potenţial se numeşte potenţial de sedimentare sau potenţialul particulelor ce cad.
Potentialul de sedimentare genereaza un potential

Electroforeza
Prin electroforeză se înţelege mişcarea particulelor solide dispersate într-un lichid sub acţiunea câmpului electric.
Dacă particulele disperse nu sunt sferice ci sub formă cilindrică, atunci prin electroforeză se produce nu numai deplasarea ci şi
orientarea lor între electrozi.
Pentru calcularea vitezei particulelor în electroforeză se porneşte de la ideia că acest proces este invers electroosmozei.
În ambele cazuri mişcarea relativă a fazei solide în raport cu suprafaţa radială este controlată de forţele aplicate stratului dublu.
Viteza de deplasare a particulelor sferice cu rază r şi sarcină d, la intensitatea câmpului electric de 1 V/cm se va calcula în felul următor:
Dacă particula este o sferă cu raza r şi sarcina sarcină d viteza la intensitatea câmpului de 1 V/cm va fi:
𝜎𝑑
𝑢=
6𝜋𝜂𝑟
Ţinând seama şi în acest caz de faptul că particula sferică se comportă ca un condensator cu capacitatea:
C = d/ C = r
 fiind constanta dielectrică a mediului, se obţine sarcina efectivă d = r, pe care introducând-o în ecuaţia pentru viteză:

u=
6 E
u=
6l
sau pentru un câmp de intensitate E, aplicat la electrozi şi aşezaţi la distanţa 1.
- particularitatea ecuaţiei electroforezei constă în faptul că ea nu conţine valoarea dimensiunii particulei,
- viteza de deplasare a particulelor spre electrod nu depinde de mărimea lor

Electroforeza capilară (CE) reprezintă o clasă de metode de separare electroforetice care au loc cu ajutorul unor capilare cu diametre
submilimetrice. Electroforeza capilară s-a născut din combinarea mecanismelor de separare ale electroforezei cu aparatura şi automatizarea
cromatografiei.
Tipurile de electroforeză capilară
Electroforeza capilară zonală este cea mai utilizată, datorită simplităţii şi versatilităţii sale. Capilarul se umple cu tampon şi solviţii migrează în zone discrete, cu
viteze diferite. Fluxul electroosmotic influenţează timpul de migrare şi rezoluţia.
Electroforeza capilară în gel Deşi există o identitate a mecanismului de separare capilar cu cel al electroforezei clasice în gel, câmpul electric folosit în primul caz
este de 10-100 ori mai intens. Posibilitatea în electroforeza clasică de a separa concomitent mai multe probe este compensată în electroforeză capilară în gel cu
timpul scurt necesar separării unei singure probe.
Focalizarea capilară izoelectrică Moleculele au şi grupări acide şi bazice. La un anumit pH (punct izoelectric), încărcătura lor electrică se echilibrează şi ele
devin neutre. Gradientul de pH se formează cu ajutorul unei soluţii de amfoliţi, ce posedă şi grupare acidă şi bazică şi un punct izoelectric de-a lungul unui
domeniu larg. Când se aplică câmpul electric, amfoliţii formează un gradient de pH, analiţii migrează prin mediu, până ajung într-o zonă când devin neîncărcaţi
atingând propriul lor punct izoelectric. Pentru a detecta substanţele separate, zonele sunt mobilizate (prin aplicarea unei presiuni capilarului sau adăugarea
unei sări la unul din rezervoare) şi trec prin detector, care îi înregistrează în funcţie de timp.
Izotacoforeza capilară - analizează fie anioni, fie cationi. Toate zonele separate se deplasează cu aceeaşi viteză, folosind două sisteme tampon: în frunte un
electrolit cu un ion de mobilitate mai mare ca a solviţilor, în urmă un electrolit cu o mobilitate mai mică faţă de a lor
Electroforeza capilara
Aplicaţii clinice
Proteine serice. Electroforeza capilară a proteinelor serice a devenit o modalitate standard pentru studiul lor.
Electroforeza normală în 7 minute separă, într-un traseu mai larg decât în cazul agarozei, mai multe fracţiuni.
Lipoproteine. Electroforeza capilară permite obţinerea a 9 fracţiuni.
Hemoglobină Prin focalizare izoelectrică capilară se pot separa următoarele fracţiuni: A, F, D, S, E, A2.
Proteinele urinare se pot separa prin electroforeză capilară din urină neconcentrată sau concentrată de 200 ori,
această determinare fiind de ajutor în diagnosticarea sindromului nefrotic.
În lichidul cefalorahidian se pot separa β2-microglobulina, mielina bazică, proteinele

În lichidul sinovial se separă α1-glucoproteina acidă (orosomucoid) care arată prezenţa glicoformelor.
Extracte celulare din probe celulare foarte mici
Analiza unei celule sau molecule constituie una din cele mai spectaculoase arii în care electroforeza capilară şi-a
dovedit utilitatea.
Biologie moleculară
Comparatie fenomene electrocinetice
Electrodializa
Electrodializa este un proces de dializă produs sub acțiunea unei diferențe de potențial electric, în care electrozii sunt atașați de o parte și de
alta a unei membrane.
Dializa reprezintă procesul de trecere a substanțelor lichide de o parte și de alta a unei membrane semipermeabile. Astfel componentele
celor două amestecuri vor trece prin membrană in sensul gradientului de concentrație până la egalizarea concentrației pe ambele fețe ale
membranei.
Termenul de dializă a fost introdus de către chimistul scoțian Thomas Graham în anul 1861 care este și fondatorul chimiei coloidale.
Dializa este folosită ca mijloc de separare a soluțiilor de electroliți și neelectroliți, purificarea soluților coloidale (de exemplu plasma
sanguină).
Purificarea soluților coloidale prin dializă se face folosind aparatele numite dializoare și are aplicații biochimice și medicale.
Bioelectrozi pentru aplicatii medicale
- Bioelectrozii functioneaza ca o interfață între structurile biologice și sisteme electronice;
- Activitatea electrică în cadrul structurilor biologice este:
- simțita/monitorizata – electrozi folositi pentru a capta informatia din interiorul mediului biologic;
- stimulata; – electrozi folositi pentru a transmite informatia din interiorul mediului biologic;
- Pentru ‘sensing’ curenti electrici/diferentele de potential sunt generate de structurile biologice; Curenți dau naștere unor
diferențe de potențial, care pot fi măsurate cu ajutorul electrozilor și pot fi interpretate pentru a obține o perspectivă mai
aprofundata a mecanismelor de functionare asistemelor biologice.
- Pentru stimulare curentul sau tensiunea pot fi aplicate direct pe/prin structura biologica prin electrozi, incercand sa
influenteze procesele tinta.
- Același electrod poate funcționa fie pasiv sau activ, în funcție de scopul și de controlul sistemului electronic .
Semnalele biomedicale sunt folosite pentru a extrage informaţii din sistemele biologice investigate, acestea putând fi
clasificate în funcţie de:
a) natură:
- semnale electrice: electrocardiograma - ECG, electroencefalograma - EEG, electromiografia - EMG;
- semnale ne-electrice: concentraţie, presiune.
b) evoluţie:
- periodice: ECG;
- neperiodice: EEG.
Bioelectrozii pot interactiona cu fluidele biologice (bio-electrolitii) in doua moduri:
- faradaic
- non-faradaic
-transferul de sarcina este un proces faradaic -difuzia si adsorbtia/desorbtia sunt procese non-faradaice
- Toate procesele faradaice sunt guvernate de legea lui Faraday (modificarile chimice – masa – care se petrec la interfata
electrod – electrolit sunt proportionale cu curentul (sarcina) ce trece prin interfata.
- Procesele care au loc la electrozii la care se petrec procese faradaice sunt numiti electrozi de transfer de sarcina.
- In anumite conditii termodinamice sau cinetice nefavorabile transferul de sarcina nu se realizeaza la interfata.
Totusi interfata electrod electrolit – se poate modifica datorita proceselor de adsorbtie/desorbtie si curenti externi
tranzitorii pot traversa interfata datorita incarcarii acesteia. Aceste procese sunt numite procese non-faradaice.
Factori care influenteaza alegerea materialelor pentru bioelectrozi:
- Suprafata electrodului, geometria electrodului, stabilitatea acestuia la coroziune, rezistenta mecanica,

biocompatibilitatea cu mediul biologic;
- Diferenta de potential suportata, curentul si cantitatea de sarcina ce pot fi transferate;
- Interferenta cu mediu de electrolit - procese de electroliza a apei (degajare de H2 sau O2), oxidarea ionilor de Cl-,
coroziunea sau dizolvarea electrodului cu formare de complex ion-metal;
- Accesibilitate, costul materialului, costuri de prelucrare;

Bioelectrozi
Materiale utilizate pentru bioelectrozi:
1. Metale nobile
Platina - este cel mai popular material pentru bioelectrozi – este stabil, inert si rezistent la coroziune;
Totusi, este un metal moale (3.5 Mohs) – este folosit in aliere cu iridiu (6.5 Mohs). Se foloseste un adaos 2% - 30% fara sa afecteze capacitatea de transfer de sarcina.
Desi Pt-Ir este extrem de rezistent la coroziune, chiar si la densitati mari de sarcina transferata (20-150 C/cm2), fara eliberare de gaze si fara oxidarea electrolitului –
dizolvarea metalului nu poate fi evitata total;
Iridiu – poate fi folosit in loc de platina in situatii care necesita rezistenta mecanica ridicata; Oxidiul de iridiu format la suprafata reduce impedanta la interfata
crescand eficienta transferului de sarcina; totusi acest oxid poate influenta transferul de sarcina pentru semnale cu forme (pulsuri) mai complicate;
Ex: poate transfera 1000 C /cm2 intr-un puls catodic de 0.2msec si 3500 C /cm2 intr-un puls catodic alternat cu o polarizare anodica;
Aurul – este un metal scump dar poate fi folosit in implantarea neurologica ca electrod sau ca acoperire;
Materiale utilizate pentru bioelectrozi:
1. Metale ne-nobile
OTEL – electrozii intramusculari care necesita o rezistenta mai mare pot fi fabricate din otel, 316LVM (Cr 19%, Ni 15%, Mo 3%, , Mn 2%, C 0.03%)
Acesti elecrozi formeaza un film pasiv si transfera sarcina prin reducerea sau oxidarea filmului pasiv. In pulsurile anodice trec in transpasiv si
sufera procese de coroziune. Sunt capabili sa transfere ~ 40 C/cm2.
TITANUL SI TANTALUL – pot forma filme izolatoare de oxid la polarizarea anodica limitand utilizarea lor in aceste aplicatii; Electrozi de Ta/Ta2O5
Pot fi folositi ca electrozi capacitivi (~ 100-150 C/cm2) – ca micro-electrozi pentru proteze neuronale;
Aplicatii ale Bioelectrozilor
Electrozi de suprafață utilizati la interfata piele – electrod
• Interfața dintre electrolitul electrodului și pielea trebuie să trebuie luate în considerare pentru a înțelege
comportamentul acestor electrozi.
• În cuplarea unui electrod la piele, folosim în general un gel transparent de electrolit care conține Cl ca anion principal,
pentru a mentine un contact bun.
• Interfața dintre acest gel și electrod reprezinta un electrod interfață electrolitică.
• Interfața dintre electrolit și piele este diferita si trebuie sa aiba o rezistenta minima.
Amplitudinea şi stabilitatea impedanţei la interfaţa electrod-piele determină

calitatea semanalelor achiziţionate.
În general, impedanţa electrod-piele mare şi instabilă produce modificări ale Pielea este slab conducatoare de electricitate.
Fara gel conductia ar fi slaba si pielea s-ar arde;
semnalului achiziţionat.
În diverse studii, s-a observat că cu cât este mai mică impedanţa electrod-piele, cu
atât semnalul va fi mai puţin afectat de zgomotele de mişcare.
Contribuția glandelor sudoripare și a canalelor sudoripare trebuie luata in

considerare. Lichidul secretat de glandele sudoripare conține Na+, K+ și Cl-, ale căror
concentrații diferă de cele din lichid extracelular.
Apare o diferență de potențial între lumenul canalelor sudoripare și dermul și

straturile subcutanate.
Impedanta pielii pentru un electrod de 1 cm2:
200 k Ω @1Hz
200 Ω @ 1MHz
Cardiologie
Aplicatii ale bioelectrozilor Materiale utilizate ca Prelucrarea suprafetei

Electrod
Defibrilare externa a inimii Inox, Pasivare
padele Titan sita (utilizeaza gel conductor)
- Defibrilarea consta in administrarea unei energii electrice muschiului inimii sau unei zone
afectate din acest muschi, prin intermediul unui defibrilator.
- Functionarea inimii este controlata de impulsuri electrice regulate generate de un grup de

celule speciale; Propagarea/generarea incorecta genereaza aritmia (bradicardie sau
tahicardie);
Cardiologie

Electrod
Defibrilare cardiaca interna Inox vârful este placat cu platină
și / sau pacemaking și pot avea un strat subțire
de oxid de iridiu
Fire de titan
Platina/ Platina iridiu Ablatia prin cateter
Defibrilatorul implantabil - Inventarea defibrilatoarelor implantabile este de maxima importanta in

cazul pacientilor cardiaci cronici, pentru o mai buna monitorizare a acestora.
ElectroCardiograma (ECG) înregistrează diferenţele de potenţial din câmpul electric al
inimii, oferind o aproximare a voltajului generat de aceasta, prin plasarea de electrozi pe
suprafaţa pieptului, încheieturilor şi a gleznelor.
Undele ECG:
- Unda P: specifică depolarizării ambelor atrii, pozitivă, cu o durată de 0.10 secunde şi amplitudine de 0.25 mV;
- Unda Q: specifică primei faze a depolarizării ventriculului stâng. Este ascuţită şi negativă, cu durata de 0.04 secunde şi amplitudine
mai mică de ¼ din amplitudinea undei R;
- Unda R: cea mai mare undă pozitivă a ECG, simetrică, ascuţită si amplitudinea sa este proporţională cu masa ţesutului ventricular
depolarizat;
- Unda S: reprezintă ultima fază a depolarizării ventriculului stâng, formând alături de undele Q si R, complexul QRS. Este o undă
negativă, ascuţită. Durata complexului QRS este cuprins în intervalul 0.08 – 0.10 secunde.
- Unda T: corespunde repolarizarii ventriculare.
mV
ECG este o procedură standard ce se utilizează pentru investigarea posibilelor boli cardiovasculare, precum infarctul miocardic
Neurologie
Electro-Encefalografie inox Pasivat

Masurarea undelor din (utilizeaza gel conductor)
creier (EEG)
Electroencefalografia este o metodă electrofiziologică

de explorare a sistemului nervos central, constând în
înregistrarea biocurenților câmpurilor transcraniene
la nivelul tegumentelor și înregistrarea grafică a
acestora în timp sub forma de unde.
Electroencefalografia (EEG) înregistrează diferenţele de potenţial ale ţesutului neural, caracterizându-se

printr-o rezoluţie de câteva milisecunde.
Semnalele înregistrate se obţin prin intermediul unor electrozi plasaţi pe suprafaţa scalpului. Forma
semnalelor depinde de poziţia electrozilor şi de activitatea pe care o realizează pacientul în momentul
respectiv (dacă citeşte, doarme, ascultă muzică, etc.).
Pentru efectuarea unei EEG se folosesc sisteme cu 64, 128 sau 256 de electrozi, pozitionaţi pe
suprafaţa ariilor frontală, temporală, centrală parietală şi occipitală.
Se întâlnesc trei modalităţi de captare a bio-potenţialelor:
➢ Profundă - utilizează electrozi în formă de ac, introduşi în ţesutul nervos;

➢ Electrocorticogramă - foloseşte electrozi situaţi pe suprafaţa ţesutului nervos;
➢ Captare non-invazivă - sunt utilizaţi electrozi de suprafaţă, aşezaţi pe scalp.
Cea mai întalnită metodă de captare a semnalului o reprezintă metoda non-invazivă, aplicând electrozi în anumite
puncte „standard”, rezultând derivaţii care pot fi bipolare: între un electrod şi un alt electrod de referinţă, sau între un
electrod şi media celorlalţi electrozi. Banda de frecvenţă a EEG poate ajunge până la 100 Hz, majoritatea semnalelor
având o frecvenţă cuprinsă între 0.5-60 Hz.
Amplitudinea semnalelor înregistrate variază între 2*10-6 V si 10-4 V, având o morfologie variabilă. În funcţie de
amplitudinea semnalelor, într-o electroencefalogramă putem găsi urmatoarele ritmuri:
➢ Delta (<4 Hz);

➢ Theta (4-7 Hz);
➢ Alpha (8-13 Hz);
➢ Beta (14-30 Hz) ;
➢ Gamma (>30 Hz).
EEG este folositoare în studiul şi tratamentul epilepsiei, perturbaţii ale somnului, ale somnului circadian,
parasomniei, hipersomniei.
Exemple: Testarea Bio-electrozilor în mediu uscat (mână şi antebraţ)
a) b)
Ti netratat testat pe mana
Titan netratat testat pe mana
TiPpy dupa 24h imersie in AO testat pe mana
TiPpy dupa 24h imersie in AO testat pe mana TiPpy dupa 48h imersie in AO testat pe mana
TiPpy dupa 48h imersie in AO testat pe mana 6
1.4x106 TiPpy dupa 48h imersie in AO testat pe antebrat nemiscat
3.0x10 TiPpy dupa 48h imersie in AO testat pe antebrat nemiscat
TiPpy dupa 48h imersie in AO testat pe antebrat miscat
TiPpy dupa 48h imersie in AO testat pe antebrat miscat
1.2x106 2.5x106 2.0x105
1.5x105
6 1.0x105
1.0x10 2.0x10 6
5.0x104
Z (O)
0.0
5
8.0x10
Z (O)
-5.0x104
1.5x106
Z (O)
-1.0x105
6.0x105 3.0 3.5 4.0 4.5 5.0 5.5 6.0 6.5 7.0
1.0x106 Frecventa (Hz)
5
4.0x10
5.0x105
5
2.0x10
0.0
0.0 4.0 4.5 5.0 5.5 6.0 6.5 7.0
0.0 0.5 1.0 1.5 2.0 2.5 3.0 3.5 4.0 4.5 Frecventa (Hz)
d)
c) Frecventa (Hz)
Ti dupa 24h imersie in AO testat pe mana
4.5x104
6.0x10 4 TiPpy dupa 24h imersie in AO testat pe mana
Ti dupa 48h imersie in AO testat pe mana
TiPpy dupa 48h imersie in AO testat pe mana
Ti dupa 48h imersie in AO testat pe antebrat nemiscat 4.0x104
Ti dupa 48h imersie in AO testat pe antebrat miscat
TiPpy dupa 48h imersie in AO testat pe antebrat nemiscat
2.0x104 TiPpy dupa 48h imersie in AO testat pe antebrat miscat
Z (O)
1.4x106 0.0
2.24x106 3.6x104
-2.0x104
6 -4.0x104
1.2x10 7 8 9 10 11 12 13 14
Frecventa (Hz) 14 16 18 20 22 24 26 28
1.0x106 1.68x106
8.0x105
Z (O)
Z (O)
1.12x106
6.0x105
4.0x105 5.60x105
5
2.0x10
0.00
0.0 12 14 16 18 20 22 24 26 28
7 8 9 10 11 12 13
Frecventa (Hz)
Frecventa (Hz)
Exemple: Testarea Bio-electrozilor în mediu uscat (mână şi antebraţ)
a) TiPpy dupa 72h imersie AO uscat tampla distanta mica b) TiPpy dupa 72h imersie AO uscat tampla distanta mica
TiPpy dupa 72h imersie AO uscat tampla distanta mare TiPpy dupa 72h imersie AO uscat tampla distanta mare
1.2x105 1.8x10 5
1.6x105
1.0x105
1.4x105
8.0x104 1.2x105
Z (O)
Z (O)
1.0x105
6.0x104
8.0x104
4.0x104 6.0x104
4.0x104
2.0x104
0.0 0.5 1.0 1.5 2.0 2.5 3.0 3.5 4.0 4.5 4.0 4.5 5.0 5.5 6.0 6.5 7.0
Frecventa (Hz) Frecventa (Hz)
c) TiPpy dupa 72h imersie AO uscat tampla distanta mica

d) TiPpy dupa 72h imersie AO uscat tampla distanta mica
TiPpy dupa 72h imersie AO uscat tampla distanta mare 5 TiPpy dupa 72h imersie AO uscat tampla distanta mare
1x10
8.0x104
9x104
7.5x104
7.0x104 8x104
4
6.5x10
7x104
Z (O)
6.0x104
Z (O)
5.5x104 6x104
5.0x104
5x104
4.5x104
4.0x104 4x104
7 8 9 10 11 12 13 12 14 16 18 20 22 24 26 28
Frecventa (Hz) Frecventa (Hz)
Electromiografia
ElectroMiograma (EMG) înregistrează diferenţele de potenţial de la nivelul muşchilor scheletali, fiind de obicei proporţionale
cu nivelul de contracţie / relaxare al acestora.
Se utilizează pentru:
- detectarea activităţii anormale a muşchilor, cum ar fi distrofia musculară sau inflamarea acestora.
- pentru a dignostica: afecțiuni ale nervilor periferici, boli de joncțiune neuro-musculară.
Înregistrarea și culegerea biopotențialelor din masa țesutului muscular permite analiza elementară a fenomenelor
bioelectrice, prin studiul parametrilor potențialului electric de la nivelul unității motorii: formă, amplitudine, durată, frecvență.
Captarea bio-potenţialelor musculare se poate realiza folosind electrozi de suprafaţă, plasaţi în zona care va fi supusă testului,
sau electrozi de tip ac, ce vor fi introduşi intra-muscular (Intra-EMG).
Semnalele EMG au o amplitudine ce variază între 0.25 mV si 5 mV, durata cuprinsă între 2 si 10 ms, şi o frecvenţă de la 4
Hz la puţin mai mult de 50 Hz.
Electromiografia
EMG foloseste
1. Electrozii de suprafață, mici plăcuțe metalice, cu suprafața de aproximativ 1-2 cm, din argint (Ag/AgCl), ce se
amplasează pe tegumentele ce acoperă regiunea musculară studiată (în mod uzual la capătul proximal și distal al
mușchiului). Acești electrozi culeg activitatea electrică a întregului mușchi, iar înregistrarea obținută reprezintă
electromiograma globală.
Electrod motor
Electrozi superficiali
Electrod senzitiv
2. Electrozii - ac, care se inseră în mușchi și permit analizarea unei singure unități motorii, obținându-se, astfel,
electromiograma elementară.
Electrodul - ac
Electrozi
profunzi
Exemple de EMG:
Electrod
Inregistrari intracelulare Metal inert/solitii tampon Ultra curatare
in tuburi capilare

Electrod
Implantare neurologica Aur / platina Oxid de iridiu
Implanturi cerebrale / implanturi neuronale:
•sunt dispozitive tehnologice care se conectează direct la creierul unui subiect biologic
- de obicei, plasate pe suprafata creierului
•Au ca scop - stabilizarea / monitorizarea unor zone din creier, unde au aparut
disfuncționalitati , după un accident vascular cerebral sau alte leziuni cap .
- Experimente pe animale - pentru a înregistra activitatea creierului din motive științifice .
- Tot in scop stiintific crearea de interfețe între sistemele neuronale si chip-uri de calculator
(interfete creier - calculator ).
- Stimularea profunda a creierului pentru pacientii cu boala Parkinson și depresie clinica
Electrod
Implanturi cerebrale / implanturi neuronale:
•sunt dispozitive tehnologice care se conectează direct la creierul unui subiect biologic - de obicei,
plasate pe suprafata creierului
Au ca scop
- stabilizarea / monitorizarea unor zone din creier, unde au aparut disfuncționalitati , după un accident
vascular cerebral sau alte leziuni cap .
- Experimente pe animale - pentru a înregistra activitatea creierului din motive științifice .
- Tot in scop stiintific crearea de interfețe între sistemele neuronale si chip-uri de calculator (interfete creier
- calculator ).
- Stimularea profunda a creierului pentru pacientii cu boala Parkinson și depresie clinica

Electrod
Remodelare osoasă otel Pasivat
(vindecarea fracturilor) (utilizeaza gel conductor)
Electrod
Pedeapsa capitală cu otel Pasivat
"scaun electric" (utilizeaza gel conductor)
Aplicatii ale bioelectrozilor Materiale utilizate ca Electrod Prelucrarea suprafetei
Defibrilare externa a inimii inox Pasivare

padele (utilizeaza gel conductor)
Defibrilare externă a inimii - patch- Sita de titan Oxid

uri de unică folosință (utilizeaza gel conductor)
Defibrilare cardiaca interna și / sau inox vârful este placat cu platină și pot
pacemaking avea un strat subțire de oxid de
iridiu
Encefalografie inox Pasivat

Masurarea undelor din creier (utilizeaza gel conductor)
Inregistrari intracelulare Metal inert/solitii tampon in tuburi Ultra curatare

capilare
Remodelare osoasă (vindecarea otel Pasivat

fracturilor) (utilizeaza gel conductor)
Pedeapsa capitală cu "scaun otel Pasivat

electric" (utilizeaza gel conductor)
Curs 8
Tehnici electrochimice
Procese de electrod
- Procese faradaice: - trecerea curentului este datorata unui process de transfer de electron (reactii redox;
transfer de sarcina).
- Procese non-faradaice: - trecerea curentului este de natura capacitiva; (incarcarea stratului dublu electric).
Procese Faradaice
- Curent Faradaic – generat de reactiile electrochimice
m= kIt =kQ
Masele diferitelor substante separate la electrozi de aceeasi cantitate de electricitate, sunt proportionale cu
echivalentii lor chimici, pentru depunerea unui echivalent gram de substanta fiind nevoie de o cantitate de
electricitate de 96 596 coulombi, C.
E A 1
k= =
F n F
A
m= It
nF
Energie electroni / electrod
http://regentsprep.org/Regents/physics/phys03/apotdif/
Cedeaza electroni Accepta electroni
Electrod polarizat catodic (-) Electrod polarizat anodic (+)
Cedeaza electroni
Acepta electroni
Proces de oxidare
Proces de reducere
O - 1e- O+
R+1e- R-
Schema unei reactii electrochimice
Electrod Zona interfazica Solutie

transfer
desorbtie Os Osol
Oads de masa
adsorbtie
- transfer
ne
de electroni Red' s Rsol
reactie
Rads chimica
desorbtie
transfer
adsorbtie Red s Rsol
de masa
Schema de funcţionare a unui potenţiostat

- Presupun măsurare a potențialului, sarcinii sau curentului pentru a determina concentrația unui analit sau pentru a
caracteriza reactivitatea chimică a unui analit.
- Pentru a înțelege procesele electrochimice, trebuie să apreciem cinci concepte importante și interdependente:
• potențialul electrodului determină formele analitului la suprafața electrodului;
• concentrația analitului la suprafața electrodului nu poate fi aceeași cu concentrația sa în soluție;
• pe lângă o reacție de oxidare-reducere, analitul poate participa la alte reacții;
• curentul este o măsură a reactiei de oxidare sau reducere a analitului;
• nu putem controla simultan curentul și potențialul.

Studiul proceselor de electrod implică de obicei perturbarea sistemului prin îndepărtarea sa de la echilibru cu ajutorul uneia din
următoarele metode:
1.Metode potențiostatice: presupun modificarea controlată a potențialului de electrod și urmărirea răspunsului sistemului sub forma variației de
curent, sarcină electrică sau impedanță.
2.Metode galvanostatice: se bazează pe trecerea prin interfață a unui curent controlat și măsurarea potențialului.
3.Metode coulostatice: se bazează pe trecerea prin interfață a unei cantități controlate de sarcină și măsurarea potențialului.
Aceste tehnici de perturbare pot fi clasificate mai departe în metode de investigație a interfeței în regim staționar și în regim de tranziție.
Metodele staționare necesită ca atât reacția de transfer de sarcină cât și celelate reacții chimice asociate să decurgă în regim staționar. Este de
asemenea necesar ca structura interfeței electrod/electrolit să rămână neschimbată în timpul măsurătorilor, iar gradientul de concentrație să fie invariant atât
în soluție cât și în electrod (în regim de sarcină spațială dacă electrodul este semiconductor). În cazul utilizării electrozilor solizi microstructura suprafeței
electrodului (orientarea, suprafața reală, densitatea centrilor activi) trebuie să fie de asemenea constantă pe durata măsurătorii.
Când sunt implicate procesele de depunere sau dizolvare la electrod este foarte greu de realizat o structură constantă în timp a suprafeței, pe un
domeniu mai larg al densității de curent. De aceea în studiul unor astfel de procese sunt utilizate de obicei metode de tranziție care implică măsurători pe
un interval suficient de mic astfel încât microstructura suprafeței să poată fi considerată constantă.
1. Potențiometrie și tehnici conexe
Tehnici bazate pe măsurarea potențialului la curent controlat (constant sau egal cu zero).
1.1. Potentiometria
- În măsurătorile potențiometrice, potențialul dintre doi electrozi este măsurat în condiții statice
(i=0) folosind un electrod de referinta si un voltmetru cu impedanță ridicată
- Se folosește de obicei pentru a identifica concentrația unui substante dizolvate în soluție, pe baza
relatiei Nernst.
- Pentru măsurătorile efectuate cu electrozi selectivi, măsurarea se face în condiții de echilibru,

ceea ce înseamnă că curentul electric macroscopic este zero, iar concentrațiile tuturor speciilor
sunt uniforme în întreaga soluție. Electrodul indicator este în contact direct cu soluția de analit, în
timp ce electrodul de referință este de obicei separat de soluția de analit printr-o punte de sare.
Diferența potențială dintre indicator și electrozii de referință este în mod normal direct
proporțională cu logaritmul activității (concentrației) analitului în soluție (ecuația Nernst).
1.2 Cronopotentiometrie
- Potențiometrie în care potențialul este măsurat cu timpul în urma unei modificări a curentului aplicat.
- Modificarea curentului aplicat este de obicei un pas, dar se utilizează și inversări ciclice ale curentului sau
curenți în creștere liniară.
I = ct. E = f (timp) Ecuatia Sand

2. Amperometrie și tehnici conexe
- Tehnici bazate pe măsurarea curentului la un potențial controlat constant.
2.1. Amperometria
- Se bazeaza pe principiul măsurării electrochimice a curentului la un potențial aplicat controlat.
- Curentul este de obicei faradaic, iar potențialul aplicat este de obicei constant.
- Amperometria poate fi distinsă de voltammetrie prin parametrul controlat (potențialul electrodului E) și

parametrul măsurat (curentul electrodului I care este de obicei o funcție a timpului – cronamperometria).
- Într-o soluție care nu este agitată, se măsoară de obicei un curent limitat de difuzie, care este proporțional cu
concentrația unui analit electroactiv.
- Integrala curentului cu timpul este sarcina electrică, care poate fi legată de cantitatea de substanță reacționată
de legile de electroliză ale lui Faraday.
2. Amperometrie și tehnici conexe
- Tehnici bazate pe măsurarea curentului la un potențial controlat constant.
2.2. Cronoamperometrie / Cronocoulometrie
- Amperometria în care curentul este măsurat în funcție de timp după o modificare a potențialului aplicat.
- Dacă saltul de potențial este de la un potențial la care la care nu are loc oxidarea sau reducerea speciilor
electrochimice active (nu avem current faradaic) la unul la care curentul este limitat prin difuzie, curentul se supune
ecuației Cottrell.
E = ct. I = f (timp)
3. Voltametria si tehnici conexe
Tehnici bazate pe măsurarea curentului în funcție de potențialul aplicat
controlat dependent de timp.
Curba curent vs. potențial (I-E) se numește voltammogramă.
În voltametria cu variaţie liniară a potenţialului (liniar sweep voltammetry, LSV) potenţialul imprimat electrodului
este variat liniar în timp conform relaţiei: Voltametrie cu scanare liniara
E = E1 ± vt
în care E1 = potenţialul iniţial, v = viteza de baleiaj a potenţialului, t = timpul.

Voltametrie puls diferentiala
Semnul + /(-) corespunde unui proces de oxidare (reducere).
Voltametria cu variaţie liniară a potenţialului poate furniza informaţii valoroase şi date cinetice şi
termodinamice referitoare la reacţiile chimice, cuplate cu transferul de electroni.
Voltametrie cu unde patrate
Voltametrie ciclica
3.1. Voltametrie cu scanare liniara
- Este o metodă de voltametrie in care curentul la electrod ul de lucru este măsurat în timp ce potențialul între
electrodul de lucru și un electrod de referință este schimbat liniar în timp.
- Oxidarea sau reducerea speciilor este înregistrata ca un maxim pozitiv (current pozitiv – anodic - oxidare) sau negativ
(current negative – catodic - reducere) în semnalul curentului la potențialul la care specia începe să fie oxidata sau
redusa.
Viteza de scanare
E(final)
3.2. Voltametria ciclica (CV)
Voltametrie ciclica a devenit o tehnica foarte populara pentru studii electrochimice inițiale ale noilor sisteme și s-a dovedit a fi foarte
utila în obținerea de informații cu privire la reacțiile de electrod destul de complexe.
In CV, potențialul unui sistem electrochimic este modificat înainte și înapoi între cele două limite de tensiune și răspunsul curentului
se măsoară în raport cu tensiunea. In general, tensiunea este modificata liniar cu o viteza stabilita (V / s).
Limita de detectie 10 microM.
V1 V2
Interpretarea curbelor de voltametrie
Procese reversibile
Voltametrie ciclica
Procese ireversibile sau quasi - reversibile

Studiul proceselor de adsorbtie prin voltametrie ciclica
- CV este folosita pentru a studia comportamentul la interfata a speciilor electroactive;
-Fiecare reactant este implicat in procese de adsorbtie – desorbtie;
-- Un comportament tipic Nernstian este caracterizat de
Г = Q/nFA,
unde Г - gradul de acoperire a suprafetei in mol/cm2,
Q - sarcina in coulombi,
A - suprafata electrodului in cm2;
n - numarul de electroni transferati in timpul proceselor redox;

Tipuri de reacti ce pot avea loc pe suprafata

electrozilor.
Aminoacid
Buffer solution
Oxidare electrochimica
cisteina cistina
Proteina
Buffer solution
Oxidare chimica
Curs 9
• Tehnici pulsate in curent continuu

3.3. Voltametrie puls diferentiala (DPV)
Impulsurile sunt suprapuse pe o rampa liniara de tensiune.
Înălțimea de impuls se numește amplitudinea de modulare a impulsului.
Sensibilitate sporită a DPV se datorează în principal unei creșteri a curentului faradaic și o scădere a curentului capacitive;
Tehnica este capabila sa separe cele doua forme de current: faradaic (transfer de sarcina) si capacitiv (incarcare a
suprafetei);
Limita de detectie 10 – 100 nM.
Durata de impunere a pulsului

(10-100ms)
Perioada impulsului
Inaltimea pasului
Amplitudinea impulsului
Zona de inregistrare a curentului
(1-100 mV)
i (Faradaic)
i (non-Faradaic)
3.4. Voltametrie in puls normal (NPV)
Impulsurile pornesc de la un potential fix (la care nu apare curentul faradaic) si cresc progresiv cu inaltimea pasului.
Dupa fiecare puls, potentialul revine la valoarea initiala si dupa un timp de asteptare se initiaza urmatorul puls;
Potențialul revine la potențialul său inițial, oferind timpul necesar electrodului pentru a reveni la starea sa inițială și pentru a compensa modificările
stării suprafeței cauzate de aplicarea pulsului.
Tehnica este capabila sa separe cele doua forme de current: faradaic (transfer de sarcina) si capacitive (incarcare a suprafetei); sa minimizeze
contributia capacitive la curentul total inregistrat;
Limita de detectie 0.5 microM.

( 10 – 100 ms )
Perioada impulsului
Inaltimea pasului
Semnalul curent este măsurat la sfârșitul pulsului potențial aplicat, deoarece în această condiție curentul capacitiv este foarte mic în comparație cu răspunsul Faraday
3.5. Voltametrie cu unda patratica (SWV)
- curentul la electrod de lucru este măsurată în timp ce potențialul între electrodul de lucru și un electrod de referință este modificat în timp dupa o
schema pulsata;
- Semnalul de curent este rezultatul unei diferențe între curenții măsurați experimental, primul curent este măsurat la sfârșitul pulsului de undă
pătrată direct (1), iar cel de-al doilea este măsurat la sfârșitul pulsului de undă pătrată invers (2); diferența are ca rezultat un vârf mai mare,
deoarece ambele semnale individuale sunt opuse în semn.
- DPV este mai sensibila și mult mai rapida decât DPV si NPV.
- Limita de detectie 10 nM.
Perioada impulsului
Inaltimea pasului
Formarea pulsului
• Tehnici in curent alternativ

B. Tehnici in current alternativ
1. Spectroscopia de impedanta electrochimica
În electrochimia de curent alternativ, un semnal de potențial (sau curent) sinusoidal este aplicat unui sistem și semnalul de curent (sau potențial) rezultat
este înregistrat și analizat.
Frecvența și amplitudinea semnalului de intrare sunt reglate de utilizator, în timp ce semnalul de ieșire are în mod normal aceeași frecvență ca semnalul de
intrare, dar faza sa poate fi modificata cu o valoare finită.
Frecvența ( f ) este raportată în unități de Hz. Cu toate acestea, frecvența unghiulară ( ω ), care are unități de rad / s și este echivalentă cu 2πf , este de
obicei folosită pentru calcule
Există trei convenții utilizate pentru a defini amplitudinea semnalului de intrare (și uneori de ieșire):
• „Peak” se referă la diferența dintre punctul setat al undei sinusoidale ( adică potențialul sau curentul la începutul perioadei undei sinusoidale) și
punctul său maxim sau minim ( adică potențialul sau curentul la un sfert din perioada undei sinusoidale ).
• „Peak-to-peak” este pur și simplu dublu față de valoarea de vârf.

•
• „RMS”, care înseamnă „rădăcină medie patratica”, este o cantitate matematică utilizată în principal în ingineria electrică pentru a compara
tensiunile sau curenții de curent alternativ și continuu. Deși relevanța și importanța sa practică pentru măsurătorile EIS sunt oarecum minime,
este încă utilizată pe scară largă în industrie pentru a caracteriza amplitudinea semnalului de intrare. Din punct de vedere matematic, este
echivalent cu valoarea de vârf împărțită la radical din 2, sau aproximativ cu vârfurile de 0,707.
În timpul unui experiment EIS, o secvență de semnale potențiale sinusoidale cu frecvențe variate, dar amplitudini similare, este aplicată unui sistem
electrochimic.
În mod obișnuit, frecvențele fiecărui semnal de intrare sunt egal distanțate pe o scară logaritmică descendentă de la ~ 10 kHz - 1 MHz la o limită inferioară
de ~ 10 mHz - 1 Hz.
Aplicarea acestor semnale de intrare și ieșire se efectuează de obicei automat printr-un potențiostat / galvanostat.

Spectroscopia de impedanţă electrochimică (EIS) reprezintă o metoda de studiu a reacţiilor de electrod printr-o perturbare a sistemului electrochimic cu un semnal
alternativ de mică magnitudine (1-10 mV) şi urmărirea modului prin care sistemul este condus la o altă stare.
Semnalul de excitaţie este o funcţie de timp exprimată în următoarea formă:
E(t) = E0 cos (t)

unde:
- E(t) este potenţialul la timpul t, - E0 este amplitudinea semnalului -  este frecvenţa unghiulară.
Într-un sistem liniar, semnalul de răspuns It, este schimbat ca fază şi diferit ca amplitudine, I0:
I(t) = I0 cos (t - )
Monitorizarea progresului unui experiment EIS se poate face prin observarea semnalelor de intrare și ieșire pe un singur grafic curent vs. potențial numit
grafic Lissajous
Figura Lissajous Figura Lissajous

Precizia și validitatea datelor EIS
• Înainte de analiza datelor EIS, este esențial să se ia în considerare modul în care limitele potențiostatului pot afecta precizia rezultatelor.
• Se verifica limitele preciziei de măsurare a | Z | pe o gamă largă de frecvențe, pentru a evalua acuratețea datelor, în special la frecvențe înalte unde
precizia devine substanțial redusă.
• În plus față de limitările fizice ale potențiostatului utilizat pentru colectarea datelor EIS, există și alți factori de luat în considerare:
• Stabilitate - sistemul electrochimic nu trebuie să se schimbe în funcție de timp și trebuie să revină la starea sa inițială fără alte oscilații odată ce
semnalul aplicat este terminat
• Cauzalitate - semnalul rezultat trebuie să fie cauzat doar de semnalul aplicat și să fie doar o funcție a semnalului aplicat
• Liniaritate - semnalul rezultat trebuie să prezinte un răspuns liniar la semnalul aplicat; semnalul rezultat trebuie să respecte legea suprapunerii cu
privire la semnalul de intrare; impedanța măsurată a semnalului rezultat trebuie să fie independentă de magnitudinea amplitudinii semnalului
aplica;
Raspunsul sistemului este inregistrat sub forma unei impedante Z(t)
E (t ) E0 cos(t ) cos(t )
Z (t ) = = = Z0
I (t ) I 0 cos(t −  ) cos(t −  )
Folosind relatia Eulers

exp(i ) = cos  + i sin 
Putem exprima impedanta ca o functie complexa.
Potentialul este descries ca,

E (t ) = E0 exp( jt )
Iar curentul de raspuns,
I (t ) = I 0 exp(it − i )
Impedanta poate fi reprezentata ca un numar complex,
E
Z= = Z 0 exp(i ) = Z 0 (cos  + i sin  )
I
Z~ = R + jX
Prezentarea diagramelor de spectroscopie de impedanta electrochimica
Există două tipuri standard de diagrame generate din datele EIS:
• diagrame Nyquist
• un grafic –Zi vs. Zr - acest tip de grafic este cel mai frecvent utilizat pentru a identifica modele și forme
distinctive în date;
• Valorile imaginare de impedanță (Zi ) pe un grafic Nyquist sunt în mod obișnuit inversate, –Zi ;
• O altă convenție aplicată în mod tradițional graficelor Nyquist este ortonormalizarea, care se referă la
utilizarea unui raport 1: 1 pentru scara axelor x și y (in ultima perioada mai putin respectata);
• În general, punctele din stânga jos pe un grafic Nyquist corespund frecvențelor cele mai mari, iar
urmărirea spre dreapta se deplasează de la frecvență înaltă la joasă diagrama Nyquist
• diagrame Bode
• un grafic cu axa dublă constând atât din | Z |vs. f (pe axa verticală primară), cât și  vs. f (pe axa
verticală secundară).
• frecvența și magnitudinea impedanței sunt reprezentate în mod normal pe o scară logaritmică, în

timp ce unghiul de fază este afișat liniar.
• graficele Bode permit determinarea ușoară a valorilor frecvenței, în comparație cu graficele Nyquist în
care valorile frecvenței nu sunt reprezentate.
diagrama Bode
Diferente de unghi de faza
Observarea unghiului de fază pe un grafic Bode este o modalitate rapidă de a înțelege tipul de comportament al circuitului pe care îl reprezinta un sistem
la o anumită frecvență.
De exemplu, un unghi de fază de 0 ° corespunde unui rezistor ideal, + 90 ° corespunde unui inductor ideal, iar -90 ° corespunde unui condensator ideal.
Valorile între ele pot indica un comportament mixt sau ne-idealitate, în funcție de sistemul în studiu.
Circuite electrice echivalente
Datele EIS sunt analizate în mod obișnuit prin asocierea cu un model de circuit electric echivalent.
Majoritatea elementelor circuitului din model sunt elemente electrice obișnuite, cum ar fi rezistențe, condensatori și inductori.
Pentru a fi utile, elementele din model ar trebui să aibă o bază în electrochimia fizică a sistemului. De exemplu, majoritatea modelelor conțin un rezistor care
modelează rezistența soluției celulei.
Curentul poate trece prin interfața electrodului de lucru prin curentul capacitiv cauzat de dublul strat electrochimic, reprezentat de capacitatea dublului
strat Cdl sau de curentul Faraday cauzat de o reacție electrochimică, care necesită un transfer de electroni
15
• Cea mai simplă componentă este REZISTORUL, care urmează doar legea lui Ohm;
• Acest lucru este valabil pentru curent continuu și curent alternativ. Ca rezultat, nu există schimbare de fază (Φ = 0 °), iar impedanța Z, care este egală cu
R în acest caz, este independentă de frecvența de curent alternativ. Acest lucru este vizibil în graficul Bode prin două paralele constante cu abscisa.
• În graficul Nyquist este vizibil un singur punct cu Z '' = 0 și Z = R

• Un alt element foarte comun care este întâlnit adesea în experimente reale este CONDENSATORUL. Condensatoarele stochează sarcina.
• La o frecvență foarte mare un condensator nu are nicio contribuție la Z iar la frecvențe foarte joase Z tinde spre infinit.
• Schimbarea de fază Φ a unui condensator ideal este de 90 °
• Graficul Bode prezintă o constantă Φ de 90 ° și o curbă liniară cu panta negativă, iar graficul Nyquist prezintă o linie dreaptă de-a lungul ordonatei.
• Un condensator și un rezistor pot fi combinate în moduri diferite cu efecte destul de diferite. Dacă
conexiunea este in RC serie, care poate fi asociata cu o acoperire perfectă, impedanța Z nu poate fi
mai mică decât R. Impactul condensatorilor scade odată cu creșterea frecvenței.
• Se observă un efect mai interesant, atunci când rezistorul și condensatorul sunt în paralel, RC paralel.
Curentul alege calea celei mai mici impedanțe. Impedanța condensatorului este dependentă de
frecvență.
• La frecvențe înalte, impedanța condensatorului va fi foarte scăzută și cea mai mare parte a curentului
va curge prin condensator. Odată cu scăderea frecvenței, impedanța condensatorului crește și o
fracțiune mai mare din curent curge prin rezistor. Când majoritatea curentului curge prin rezistor,
rezistența imaginară totală Z '' va scădea pe măsură ce partea reală Z 'crește. Aceste procese duc în
graficul Nyquist la un semicerc.
Circuite echivalente
Z = Rs
- Circuit RC paralel - Circuit R(RC) paralel
Tot curentul trebuie să treacă prin soluție, care acționează ca un rezistor ohmic R s .
Z = Rs
Z = Rs
Procese dependente de difuzie
• S-a observat că unele care efecte apar în EIS care nu pot fi modelate cu componente electronice clasice, astfel încât au fost introduse noi componente. Una
dintre ele este impedanța Warburg.
• Dacă o specie cu difuzie liberă este transformata la electrod, comportamentul specific circuitului Randles nu este respectat. La frecvențe joase potențialele
de oxidare sau reducere sunt menținute suficient de mult timp încât epuizarea speciei în fața electrodului devine relevantă. Epuizarea speciilor a fost
descrisă prin ecuația Cottrell.
• Din cauza lipsei de specii în fața electrodului, mai puține specii sunt convertite și un curent mai mic trece în același timp. În timpul unei măsurări EIS, aceast
comportament este asociat ca o creștere a impedanței. Această creștere este reprezentată de Impedanta Warburg, W, care este o componentă electronică
virtuală utilizată doar pentru a realiza circuite echivalente pentru experimente electrochimice.
• Impedanța elementului Warburg este calculată de
σ este coeficientul Warburg
• Impedanța Warburg este vizibilă în diagrama Nyquist ca o linie dreaptă cu un unghi de 45 ° față de abscisă.
• Difuzia are un efect semnificativ asupra impedanței la frecvențe mai mici. Când devine vizibil depinde de capacitatea dublu strat.
Aplicatiile spectroscopiei de impedanta electrochimica
Procese de interfata: reacții redox la electrozi, adsorbție și electrosorbție, cinetica reacțiilor omogene în soluție
combinată cu procese redox, transfer de masă
Efecte geometrice: liniare, sferice, transfer cilindric de masă, electrozi cu volum limitat, determinarea rezistenței
soluției, electrozi poroși
Aplicații în surse de energie (baterii, pile de combustibil, supercapacitoare, membrane), coroziune, acoperiri și
vopsele, reacții electrocatalitice, polimeri conductori, monostraturi auto-asamblate, membrane biologice,
senzori, semiconductori și altele .
Circuite echivalente
Exemple de circuite echivalente
posibilitatea de a măsura cu exactitate lungimea canulului unei rădăcini dentare

Circuit echivalent al unui tesut biologic
Țesutul viu este considerat ca un mediu dispersiv: atât permitivitatea, cât și conductivitatea sunt funcții de frecvență.
Această dependență de frecvență observată este numită dispersie și ea apare din mai multe mecanisme:
Dispersii α – sunt determinate de:
• Dependenta de frecvență a conductanței canalului de proteine prezente în membrana celulară.
• Dependența de frecvență a conductanței suprafeței și capacitatea cauzată în mare parte de efectul atmosferei
contra-ion existenti în apropierea suprafeței celulei încărcate.
• Efectul reticulului endoplasmatic, atunci când acesta există.
Dispersii β – sunt cauzate de structura celulara a țesutului, datorită conductivității scăzute a membranei plasmatice a
celulelor care formează țesutul. Este nevoie de timp pentru încărcarea membranelor in medii conductoare, fluidele
extracelulare și intracelulare.
Pate fi influentata si de alți constituenți ai țesutului: proteine, reziduuri de aminoacizi și organele
Dispersii γ – determinate de apa din cellule si tesut. Apa din țesut este identică la apa normală, care se relaxează la 20
GHz. Apa tisulara afișează un spectru larg de dispersie de la sute MHz la GHz. Este influentata de prezența proteinelor și
aminoacizilor, etc.
Dispersii δ - un efect slab de dispersie subsidiar observant în jur de 100 MHz cauzate de proteinele legate de apă.
Bioelectrical Impedance Analysis (BIA) and Body Composition Analyse
Platforma de măsurare a impedanței bioelectrice
1/20/2023
Masurarea bioimpedanței pentru aplicații de interfață neuronală
Fat-free body mass includes most of
your body's vital tissues and cells.
•Organs. Internal organs such as
your heart, brain, and liver are
examples of fat-free mass.
•Muscle. Cardiac muscle, smooth
muscle, and skeletal muscle are
examples of fat-free mass. Skeletal
muscles contract to produce
movement in your body and
perform other essential duties.
•Bone. The bones that protect your
body and provide your body's
structure are fat-free body mass.
•Connective tissue. Tendons and
ligaments that connect your body's
bones and muscle are examples of
fat-free mass
•Water. Approximately 50-75
percent of your body is water. Water
is free from fat and can be
Studiul suprafetelor implantabile acoperite
Curs 11
Procese electrochimice cu implicarea enzimelor

Enzime
Enzimele (din limba greacă - zymosis - ferment) sunt proteine sau proteide fără de care celule vii nu pot înfăptui reacții
complexe într-un timp scurt, la temperatura mediului înconjurător.
-substanțe care catalizează reacțiile biochimice din organism (biocatalizatori), avînd un rol esențial în biosinteza și
degradarea substanțelor din materia vie, întîlnindu-se în toate organismele animale, vegetale și în microorganisme
- fara enzime , procesele biochimice s-ar desfășura cu viteze foarte mici.
-sunt implicate in mii de procese biochimice ce se desfasoara in organismul uman.
- in organism se gasesc aproximativ 2700 enzime diferite care impreuna cu coenzimele formeaza aproximativ 100.000 de
compusi ce ne ajuta sa vedem, sa simtim, sa auzim, sa digeram hrana si sa gandim.
Clasificarea enzimelor
-După sistemul IUBMB („International Union of Biochemistry and Molecular Biology”),

in funcţie de tipul de reacţie pe care îl catalizează, enzimele sunt grupate în 6 mari
clase:
1. Oxidoreductaze - dehidrogenaze, oxidaze, oxigenaze, hidroperoxidaze
enzime ce catalizeaza reactii de oxido-reducere
2. Transferaze - aminotransferaze, kinaze, glicoziltransferaze, metiltransferaze

- enzime care intervin in reactiile biochimice in care are loc transferul unei grupe de pe un substrat (donor) pe un al doilea
substrat (acceptor)
3. Hidrolaze - fosfataze, proteaze, fosfolipaze, tiolaze, lipaze

- sunt enzime care catalizeaza reactia de scindare a substratului cu participarea apei.
4. Liaze - decarboxilaze, dehidraze,

- enzime cu rol ajutător în sinteza unor compuşi.
5. Izomeraze - epimeraze, mutaze, racemaze, cis-trans-izomeraze, tautomeraze.
- sunt enzime ce catalizeaza reactii de izomerizare.
6. Ligaze (sintezaze)
- enzime ce catalizează reacţii de sinteză prin condensare a două molecule, cuplate cu scindarea unei
legături pirofosforice din ATP sau dintr-un nucleozid trifosfat similar.
Cofactorul este un atom, moleculă organică sau grupare moleculară necesară pentru activitatea catalitică a
multor enzime.
Un cofactor poate fi strâns legat de regiunea proteinică a enzimei, fiind astfel parte integrală din structura sa
funcţională, sau poate fi slab legat, fiind astfel liber să se separe din enzimă.
Cofactorii de tip integral includ atomi ai unor metale - fier, cupru sau magneziu - sau molecule organice de
dimensiuni moderate, numite GRUPĂRI PROSTETICE; multe dintre acestea din urmă conţin un atom de metal,
deseori aflat în complex.
Cofactorii slab legaţi se numesc COENZIME; iar exemplele includ mai toate componentele vitaminei B complex.
Coenzimele nu contribuie direct la capacitatea catalitică a enzimei, ci participă în cataliză alături de aceasta. Uneori,
în definiţia sa nu se mai menţionează această deosebire, termenul de coenzimă fiind folosit în sens larg, de
cofactor.
Înlăturarea cofactorului din structura enzimei face ca activitatea catalitică să înceteze.

Apoenzime – partea proteica a enzimei formata din lanturi de aminoacizi
legate intre ele prin legaturi peptidice; (partea inactive a enzimei)
HOLOENZIMA
Cofactor - Coenzima – compus organic non-proteic;
se leaga slab de apoenzima de care se poate disocia;
fuctioneaza ca transportor intermediar (electroni, protoni, etc);
Coenzimele sunt majoritar derivate din vitamine și alți nutrienți organici esențiali, în cantități mici.
- Grupri prostetice - compus organic non-proteic;

se leaga puternic (covalent) de apoenzima de care nu se poate disocia;
In timpul catalizei ramane atasat pe enzima
- Ioni metalici: K+, Fe++, Fe+++, Cu++, Co++, Zn++, Mn++, Mg++, Ca++
Modele de actiune a enzimelor
1. Modelul Lacat - Cheie

situs activ
substrat
complexul
situs enzima - substrat cheie substrat
lacat (substrat)
activ (enzima) enzima
enzima
substrat
situs complexul lacat - cheie
activ complexul
enzima - substrat
enzima complexul
enzima - substrat cheie
lacat desfacut (produsi) produsi
enzima
2. Modelul Potrivire indusa
Conform acestui model, enzima e capabila sa isi modifice forma pentru a se potrivi cu
substratul.
enzima isi
modifica usor
forma pe masura
ce substratul se produsi
substrat leaga
situs
activ
substratul ce
complexul complexul produsii parasind
intra in situsul
enzima - substrat enzima - produsi situsul activ al
activ al enzimei
enzimei
Cum actioneaza enzimele?
Enzimele slabesc legaturile in
sustrat ceea ce conduce la o
scadere a energiei de activare
enzima scade
energia de
Energie
activare
pentru reactia
catalizata
reactant
produs
Parcursul reactiei
Factori care influenteaza viteza reactiilor catalizate enzimatic
Efectul concentratiei enzimei Efectul temperaturii asupra

asupravitezei reactiei vitezei reactiei
Ceilalti parametrii (T, pH, C substrat) sunt constanti Ceilalti parametrii (pH, C substrat, C enzima)
sunt constanti
Viteza reactiei
Viteza reactiei
Concentratia enzimei
(C enzima) T - Temperatura
Efectul concentratiei substratului
Efectul pH-ului asupra
asupravitezei reactiei
Ceilalti parametrii (T, pH, C enzima) sunt constanti vitezei reactiei
Viteza reactiei
Viteza reactiei
Ceilalti parametrii (T, C substrat, C
enzima) sunt constanti
Concentratia substratului
pH-ul
(C substrat)
Coenzima / gruparea prostetică Gruparea transferată Precursori
Nicotinamid-adenindinucleotid (NAD) hidrogen (electroni) Vitamina B3
Nicotinamid-adenindinucleotid fosfat -NADP hidrogen (electroni) Vitamina B3
Flavin mononucleotid (FMN) hidrogen (electroni) Vitamina B2
Flavin adenin dinucleotid (FAD) hidrogen (electroni) Vitamina B2
Ubichinona ( coenzima Q) hidrogen (electroni) Ubichinona
Coenzime heminice cu Fe sau Cu, citocromi Transport de electroni sau

oxigen
Tiamin pirofosfat (TPP) Aldehide Vitamina B1

Coenzima A (CoA-SH) Grupări acil Acid pantotenic
Acidul lipoic Grupări acil Acid lipoic
Biotina (biocitina) Bioxid de carbon Biotina
Piridoxal fosfat Grupări amino Vitamina B6
Adenozin trifosfat (ATP) Transfer de rest fosforil
Guanozin trifosfat (GTP) Transfer de rest fosforil
Uridin trifosfat (UTP) Transfer de gr. monoglucidice
Citidin trifosfat (CTP) Transfer de grupări funcţionale

Cofactori ai oxidoreductazelor
1. Adenin nicotinamida-dinucleotida (NAD+)
Adenin nicotinamida-dinucleotida fosfat (NADP+)
Precursor este niacina (vitamina B3)
2. Flavin-adenin-dinucleotida (FAD)
Flavin mononucleotida (FMN)
Precursor este riboflavin (vitamin B2)
3. Coenzyme Q
4. Citochromi Fe3+ + e-  Fe2 (cyt a1, cyt a3, cyt b, cyt c)
Cu2+ + e-  Cu+ (cyt a)

1. NAD+ (NADP+)
- Este un precursor al acidului nicotinic sau al
nicotinamidei;
- Este o coenzima prezenta in celulele vii.
- Participa la reactiile de oxido-reducere din organism;
- Protejeaza impotriva ROS.
- Participa la procese anabolice (procesele chimice de
biosinteză a substanțelor ce intră în alcătuirea materiei
vii; sinteza de lipide, cholesterol, etc.).
- Responsabil pentru generarea radicalilor liberi in celulele
imune si distrugerea agentilor patogeni in procese
de ardere oxidativa);
Diferente intre NAD si NADP
Reactia electrochimica de transformare NAD+ <-> NADH
- Implica 2 electroni si un proton
NAD+ NADH
Forma oxidata Forma redusa

Reducere
+ 2 e- + 2 H+ + H+
piridina nicotinamida Oxidare ..
Responsabil pentru
„+” din NAD+
adenina
E NAD+/NADH = -0.320 V
Mecanismul schimbului de electroni/protoni la transformarea NAD+ <-> NADH
Forma oxidata si cea redusa prezinta maxime de absorbtie diferite
Permite monitorizare spectrala

Raportul NAD+/NADH este extrem de important in activitatea celulara;
NAD+/NADH ~ 700
[NADPH]/[NADP+] 100
Toate aceste reactii depind de raportul NAD+/NADH

Exemple de reactii cu transfer de electroni catalizate de cuplul NAD+ / NADH
a. Implicarea cuplului NAD+ / NADH in oxidarea metabolica a nutrientilor
In oxidarea metabolica a nutrientilor  NAD+ accepta ori doneaza electroni in reactiile redox
RH2 + NAD+ → NADH + H+ + R
Reactiile implica indepartarea a doi atomi de hidrogen de la reactantul (RH2), sub forma
de ion de hidrura (H−) si a unui proton (H+).
• protonul este eliberat in solutie,

• reactantul RH2 este oxidat
• NAD+ se reduce la NADH prin transferul ionului hidrura la nicotinamida..
b. Implicarea cuplului NAD+ / NADH in reactii de dehidrogenare
Oxidare
Reducere
alcool
dehidrogenaza
alcool
adenin-dinucleotida
aldehida
Oxidare
Oxidare
+ 2 e- + 2 H+
Reducere ..
+ H+
NAD+ NADH
c. Implicarea cuplului NAD+ / NADH in reactii de dehidrogenare cu eliminare de grupari amino
..
Reducere
Oxidare
d. Implicarea cuplului NAD+ / NADH in reactii de reducere
e. Implicarea cuplului NAD+ / NADH in reactii cu oxigenul
Aplicatie
1. Calculati energia degajata / absorbita la reducerea oxigenului la apa pe baza
cuplului NADH/NAD+
2. Estimati energia in echivalenti ATP stiind ca reactia de hidroliza a ATP este
una spontana cu o energie de -30 KJ/mol (in conditii standard) si -50 KJ/mol in conditii fiziologice.
3.Calculati constanta de echilibru pentru reactia globala

Curs 13
Radicali liberi
Potentiale de membrana
Cofactori ai oxidoreductazelor
1. Adenin nicotinamida-dinucleotida (NAD+)
Adenin nicotinamida-dinucleotida fosfat (NADP+)
Precursor este niacina (vitamina B3)
2. Flavin-adenin-dinucleotida (FAD)
Flavin mononucleotida (FMN)
Precursor este riboflavin (vitamin B2)
3. Coenzyme Q
4. Citochromi Fe3+ + e-  Fe2 (cyt a1, cyt a3, cyt b, cyt c)
Cu2+ + e-  Cu+ (cyt a)

2. FAD, FMN
- Flavin adenine dinucleotidele sunt cofactori redox apartinad gruparilor prostetice;
- Pot schimba in procese redox 2 electroni si 2 protoni;
- Riboflavina este un precursor al FAD si FMN;
adenine nucleotida
(adenosin monofosfat)
Diferente intre FAD si FMN
Reactia electrochimica de transformare FAD / FADH2
- Implica 2 electroni si 2 proton

Mecanismul schimbului de electroni/protoni la transformarea FAD / FADH2
 FAD/FADH2
= -0.219 V
Forma oxidata si cea redusa prezinta maxime de absorbtie diferite
• Flavinele sunt agenti care transfera unul sau doi electroni
• Numele "flavin" vine din latina flavius - “galben„
• Forma oxidata este galbena, semichinonele sunt albastre sau rosii iar forma redusa este incolora
Permite monitorizare spectrala

Exemple de reactii cu transfer de electroni catalizate de cuplul FAD / FADH2
1. Implicarea cuplului FAD / FADH2 in reactii de dehidrogenare
2. Implicarea cuplului FAD / FADH2 in reactii de oxidare

3. FAD poate intra in procese de oxidoreducere cu NADPH
 FAD/FADH2
= -0.219 V
 NAD+/NADH = -0.320 V
Doua cicluri successive de reactii de reducere controlate de cuplurile FAD/FADH2 si NADPH/NADP+

3. Coenzima Q
• Componenta a lantului transportor de electroni

• Participa la respiratia aerobica, generarea de energie prin ATP
Forma redusa Forma oxidata
Mecanism
 Q/QH2 = 0.045 V
Exemple de cicluri redox pe baza de p-benzoquinona
Cataliza
enzimatica prin
“reductaza”
pH
4. Citocromii
Citocromul este o proteină care aparţine unui grup de proteine celulare (hemoproteine) cu rol vital în transferul de energie de
la nivelul celulelor.
Hemoproteinele sunt legate de o componentă neproteică, care conţine fier (o grupare heme), capabilă să participe la reacţiile
reversibile de oxidoreducere, reacţii care produc energia intracelulară pentru celulă.
Citocromii, diferenţiaţi prin tehnici de laborator în funcţie de lungimea de undă a luminii pe care o absorb, sunt împărţiţi în trei
clase. Până în prezent au fost identificaţi cel puţin 30 de citocromi.

Centrii Fe-S
Cys S
S Fe
Cys
S Fe S 4-iron Fe-S
S Fe S
Cys Cys
S Fe
S
Cys S S S Cys
Fe Fe 2-iron Fe-S
Cys S S S Cys
Two iron-sulfur centers
Iron-Sulfur Centers from complex I
Fe++ + 1 e- → Fe+++
Oxidoreductazele sunt grupate în 23 de subclase în funcţie de natura substratului donor sau acceptor de H şi e-
EC 1.1. Oxidoreductaze care acţionează asupra substraturilor care conţin gruparea

CH-OH
Această clasă conține dehidrogenaze care acționează asupra
alcoolilor primari, secundari și hemi-acetalilor.
Se bazeaza pe acceptori de tipul: NAD + sau NADP +, citocrom, oxigen, disulfură

chinonă sau compusi similari, sau alti acceptori;
Cofactor: NAD+/NADH
Enzima: Alcool oxidaza (alcool dehidrogenaza)
Alcool dehidrogenaza (ADH) reprezinta un grup de enzime care apar in multe organisme și facilitează interconversia dintre alcooli și aldehide
sau cetone cu reducerea nicotinamid adenin dinucleotid (NAD + la NADH). La om și multe alte animale, ele servesc pentru a descompune
alcoolii care sunt toxici, și participă, de asemenea, la generarea de aldehide, cetone sau grupuri de alcooli în timpul biosintezei diferitor
metaboliți. La drojdie, plante și multe bacterii, unele alcool dehidrogenaze catalizeaza reacția opusă în cadrul procesului de fermentare pentru
a asigura o alimentare constantă de NAD +
EC 1.2. Oxidoreductaze care acţionează asupra substraturilor cu grupare carbonilică
Această clasă conține enzime care oxidează aldehidele la acizii corespunzători.
Se bazeaza pe acceptori de tipul: NAD + sau NADP +, citocrom, oxigen, disulfură

chinonă sau compusi similari, sau alti acceptori;
EC 1.3. Oxidoreductaze care acţionează asupra legăturii CH-CH din substrat
Aceasta clasa contine enzime care introduc o dubla legatura C=C în substrat prin
dehidrogenarea directă la o legatura C-C.
Se bazeaza pe acceptori de tipul: NAD + sau NADP +, FAD, citocrom, oxigen,

disulfură chinonă sau compusi similari, sau alti acceptori;
Cofactor: NAD+/NADH sau FAD/FADH2
Enzima: Aldehid dehidrogenaza

EC 1.4. Oxidoreductaze care acţionează asupra substraturilor care conţin gruparea -CH-NH2
Această clasă conține amino-acid dehidrogenaza și aminoxidaza. În cele mai multe cazuri,
imina formată este hidrolizată la un oxo-grup și NH3. Acest lucru este indicat ca
"(deaminare)".
Deaminare

EC 1.5. Oxidoreductaze care acţionează asupra substraturilor care conţin gruparea -CH-NH-
Aceasta clasa contine enzime care dehidrogeneaza amine secundare, introducand o legatura
dubla C = N. În unele cazuri, acesta este hidrolizata intr-o reactie ulterioara.

Cofactor: NADP+/NADPH
Enzima: Amin oxidaza (amin dehidrogenaza)

EC 1.6. Oxidoreductaze care utilizează NADH sau NADPH ca donori de H şi electroni
EC 1.7. Oxidoreductaze care utilizează compuşi cu azot ca donori de H şi electroni
NR – nitrit reductaza
NiR – ferodoxin nitrit reductaza
EC 1.8. Oxidoreductaze care utilizează compuşi cu sulf ca donori de H şi electroni
SO3
2- (sulfite) + electron donor H2S (hydrogen sulfide) + oxidized donor + 3 H2O
EC 1.9. Oxidoreductaze care utilizează hemul ca donor de electroni
4 Fe2+-cytochrome c + 8 H+in + O2 → 4 Fe3+-cytochrome c + 2 H2O + 4 H+out
EC 1.10. Oxidoreductaze care utilizează difenolii ca donori de H şi electroni
EC 1.11. Oxidoreductaze care utilizează peroxidul de hidrogen ca donor de H şi electroni
NADPH + H+ + H2O2 → NADP+ + 2 H2O
palmitate + 2 H2O2 → pentadecanal + CO2 + 3 H2O

EC 1.12. Oxidoreductaze care utilizează hidrogenul ca agent reducător
H2 + NAD+ = H+ + NADH
2 H2 + ferricytochrome c3 = 4 H+ + ferrocytochrome c3
EC 1.13. Oxidoreductaze care utilizează un singur agent reducător pentru reducerea O2
Catechol + O2 = 2-hydroxymuconate semialdehyde
EC 1.14. Oxidoreductaze care utilizează o pereche de agenţi reducători pentru

reducerea O2
2’-deoxyuridine + 2-oxoglutarate + O2 = uridine + succinate + CO2

EC 1.15. Oxidoreductaze care catalizează reacţii în care superoxidul este acceptor
de echivalenţi reducători
2 O2 + 2 H+ → O2 + H2O2
EC 1.16. Oxidoreductaze care catalizează reacţii de oxidare a ionilor metalici
Hg + NADP+ + H+ = Hg2+ + NADPH
2 Fe(II) + NAD+ = 2 Fe(III) + NADH + H+
EC 1.17. Oxidoreductaze care catalizează oxidarea unor grupe CH sau CH2
EC 1.18. Oxidoreductaze care utilizează proteinele cu Fe şi S ca donori de

echivalenţi reducători
2 reduced rubredoxin + NAD+ + H+ = 2 oxidized rubredoxin + NADH

EC 1.19. Oxidoreductaze care utilizează flavodoxina ca donor de echivalenţi
reducători
6 reduced flavodoxin + 6 H+ + N2 + n ATP = 6 oxidized flavodoxin + 2 NH3 + n ADP + n phosphate
EC 1.20. Oxidoreductaze care catalizează oxidarea fosfonaţilor şi arseniţilor
phosphonate + NAD+ + H2O = phosphate + NADH + H+
arsenate + glutaredoxin = arsenite + glutaredoxin disulfide + H2O
EC 1.21. Enzime care acţionează oxidativ asupra compuşilor de tip X-H şi Y-H cu
formarea compuşilor de tip X-Y
2 columbamine + O2 = 2 berberine + 2 H2O
EC 1.22. Oxidoreductaze care utilizează derivaţi halogenaţi ca agenţi reducători
Alte oxidoreductaze
Cauzele formarii radicalilor liberi
Deşi oxigenul molecular este indispensabil pentru viata, in acelasi timp el are un efect negativ, cunoscut ca toxicitatea oxigenului,
determinata de formarea unor specii reactive.
Exista un numar mare de surse endogene ale speciilor reactive ale oxigenului, dar si surse exogene care produc SRO, printre acestea
incluzandu-se: smogul fotochimic, medicamentele anticanceroase, radiatiile ionizante si ultraviolete, existenta ionilor metalici tranzitionali
(Fe, Mn, Pd).
Surse endogene (radicalii liberi se formeaza in urma proceselor ce se petrec in organism - reactiile enzimatice, metabolizarea unor
compusi organici);
Reactiile enzimatice din organism constituie o sursa inepuizabila de radicali liberi intermediari, care reactioneaza intre ei sau cu alte
substante producand compusi stabili.
Unele din mecanismele care genereaza radicali liberi in tesuturile biologice sunt: xantin oxidaza, activarea neutrofilelor, donarea directa a
electronilor din lantul transportor de electroni de la nivelul mitocondrilor (regiunile NADH dehidrogenaza, ubiquinona) la oxigenul
molecular si la enzimele ciclo-oxigenaza si lipoxigenaza.
O alta sursa de producere a radicalilor liberi o constituie metabolizarea unor compusi organici. De exemplu, o serie de hidrocarburi
cancerigene (benzopiren, metilcolantren) patrunse in organism ca poluanti produc radicali liberi prin metabolizare.
Reactiile homolitice produc radicali care pot reactiona in mod agresiv deteriorand compartimente celulare, tesuturi si organisme. De aceea,
aceste reactii generand specii reactive ale oxigenului sunt contrabalansate, in general, de cresterea interna a proceselor oxidative sau de
ajutorul medicamentos extern.
Cauzele formarii radicalilor liberi
- Surse exogene - surse externe de generare a radicalilor liberi (radicalii liberi patrund in organism din mediul extern - radiatiile
ionizante si ultraviolete, microundele, metale toxice, aditivi alimentari chimici, fumul de tigara, noxe.
Prin absorbtia luminii sau a radiatiilor ionizante se produc mari cantitati de radicali liberi. Actiunea ambilor agenti externi depinde de
cantitatea si timpul expunerii.
Daca actiunea luminii se produce, in special asupra unor substante cu structura favorabila absorbtiei fotonilor, radiatiile ionizante pot
actiona direct asupra oricaror molecule din structura organismelor, producand radicali liberi prin deteriorarea lor. Radiatiile ionizante
produc, insa radicali liberi si dupa incetarea expunerii prin efect indirect, datorita radiolizei apei.
Drogurile sunt cunoscute ca inducand formarea radicalilor liberi si distrugerile miocardice.
Radicalii liberi ai oxigenului pot apare in plante, fie in timpul unor procese fiziologice (ex. fotosinteza), fie ca o consecinta a unor factori de
stress extern, ca de exemplu expunerea la actiunea ozonului atmosferic sau in urma unor reactii chimice produse in plante ca urmare a
tratamentului lor cu reactivi capabili de a produce acesti radicali liberi.
Formarea radicalilor liberi la suprafata Ti/TiO2
1. Radicali liberi ai oxigenului
1O Oxigenul singlet
2
- se obtine prin reactii de oxido-reducere, descompunere sau radioliza.
- are un caracter electrofil, reactionand cu multi compusi organici cum sunt acizii
grasi polinesaturati, colesterol, oleine formand hidroperoxizi sau cu compusi organici
continand atomi de S sau N producand oxizi.
O2.- Superoxidul
- acest radical constituie prima etapa a activarii O2 pe calea reducerii univalente si deci se
formeaza prin captarea unui electron care se plaseaza pe unul din orbitalii de antilegatura.
H2O2 Peroxidul de hidrogen
- este un agent oxidant slab, actionand mai ales asupra compusilor nesaturati (eteri) si triptofan.
- principalele reactii ale H2O2 au loc cu ionii metalici.
- H2O2 este mai stabil si mai usor de masurat
OH. Radicalul hidroxil
- alaturi de radicalul OH. este cea mai puternica specie a O2. Radicalul OH. reactioneaza cu viteze mari cu
absolut orice molecula organica (RH) - (glucide, aminoacizi, lipide, acizi nucleici, acizi organici).
RO2. Peroxizii - dintre toate speciile active ale oxigenului, peroxizii si produsii lor de descompunere sunt cei mai
stabili si universal raspanditi. Peroxizii sunt veriga finala a activarii O2.
O3 Ozonul - este un alt radical liber al oxigenului, care la plante produce alterari caracteristice reactiei de
hipersensibilitate.
Specii reactive de oxigen (ROS) Radicali:
Superoxid Radical hidroxil O2.- Superoxid
OH. Hidroxil
e- e- e- e-
RO2. Peroxil
O2 O2 ¯
•
H2O2 OH + OH-
•
2H2O RO. Alkoxil
2H+ 2H+ HO2. Hidroperoxil
Oxigen
Hidroxid
Hidrogen peroxid
Non-Radicali:
H2O2 Hydrogen peroxid
HOCl- Acid hipocloros
O3 Ozone
1O Singlet oxigen
2
O2 + e- O2- - 0.33 V O2 + e- + H+ HO2 - 0.46 V
O2- + e- H2O2 +0.95 V
Factorul principal care determina cresterea intensitatii formarii radicalilor liberi este activarea oxigenului.
Datorita prezentei acestui element nu numai in atmosfera, dar si in aproape toate substantele care compun organismul, interactia
radicalilor liberi cu oxigenul este inevitabila.
Productia celulara a speciilor reactive ale oxigenului exista din amandoua sursele enzimatice si neenzimatice.
Orice transfer de eletroni din proteine sau sistem enzimatic poate duce la formarea speciilor reactive ale oxigenului (SRO) ca produsi ai
reactiilor de transfer de electroni.
Generarea “neintentionata” a SRO in mitocondrii este apreciata pentru 1-2% din totalul O2 consumat in conditii reducatoare. Potrivit
concentratiilor crescute de superoxid dismutaza din mitocondrii, concentratiile intramitocondriale ale O2 sunt mentinute constant la
nivele scazute.
Reticulul endoplasmatic neted (REN) contine enzime care catalizeaza o serie de reactii de detoxificare a medicamentelor solubile in
lipide si alti produsi metabolici daunatori. Acestea pot oxida acizii grasi nesaturati si reduc O2 molecular pentru a produce O2 . sau
H2O2.
Peroxizomii sunt o sursa importanta de producere a H2O2 celular. Ei contin numeroase enzime care genereaza H2O2 incluzand oxidaza
glicolat, D-amino acid oxidaza, urat oxidaza.
Pe langa oxidazele asociate membranelor intracelulare, enzime solubile cum ar fi xantin oxidaza, aldehid oxidaza, flavoprotein
dehidrogenaza si triptofan dioxigenaza pot genera SRO in timpul ciclizarii catalitice.
2. Radicali liberi ai azotului
Oxidul de azot (NO) este o moleculă unica (gazoasa) care actioneaza fie ca oxidant, fie ca reducator, in functie de
moleculele tinta.
NO nu este o specie chimică agresivă asa ca el nu ataca moleculele la o viteza semnificativa. Totuşi NO poate fi usor
transformat intr-o varietate de molecule inrudite ca: -S-NO (S nitrozotiol), Fe-NO (nitrozil feric), NO2 (nitrogen dioxid),
peroxinitrit (ONOO-), NO2- (nitrit) si NO3- (nitrat).
Cateva din acestea sunt mult mai puternice in atacul moleculelor biologice decat NO.
ONOO- este o specie implicata in leziunile tisulare, aceasta distrugere fiind datorata puternicei sale actiuni oxidante.
Radicals: Non-Radicals:
ONOO- Peroxynitrite
NO. Nitric Oxide ROONO Alkyl peroxynitrites
NO2. Nitrogen dioxide N2O3 Dinitrogen trioxide
N2O4 Dinitrogen tetroxide
HNO2 Nitrous acid
NO2- Nitronium anion
NO- Nitroxyl anion
NO+ Nitrosyl cation
NO2Cl Nitryl chloride
Oxidul de azot, NO
NO este un radical mic, gazos, paramagnetic, care este usor solubil in apa, dar direct solubil in lipide.
Aceste proprietati fizice ii permit sa difuzeze direct prin membranele biologice si explica rapida difuzie in afara circulatiei si in celule
sau circulatia componentilor sanguini unde el poate media functiile citotoxice.
NO se dizolva in sange si se leaga ireversibil la hemoglobina pe care o face foarte toxica daca este administrat in concentratii
ridicate.
NO este constant eliberat in timpul conditiilor bazice si sinteza NO este mai departe crescută de stimulii fizici si de numerosi compusi
antagonisti (acetilcolina, serotonina).
NO are numeroase functii: vasorelaxarea, vasodilatator endogen, cauzeaza relaxarea musculaturii netede, inhiba sinteza ADN,
functiile mitocondriilor si ale ribonucleotid reductazei.
Dereglarea producerii NO poate juca un rol in patogeneza catorva boli cardiovasculare incluzand: hipertensiunea, ateroscleroza,
neoxigenarea post-ischemica, inflamatii acute si depresiile miocardice asociate cu socul septic.
Compusi aromatici – pe langa radicalii liberi de tip semichinonic, unii compusi aromatici pot fi antrenati in reactii cu
producere de radicali cationici cu delocalizare electronica la atomul de azot.
Compusi de tip chinonic si semichinonic – flavin chinonele reprezinta o grupa din marea clasa a semichinonelor (SQ),
care pot forma radicali liberi intermediari intre formele oxidate si cele reduse ale chinonelor. Chinonele sunt foarte raspandite
in natura, in diferite stari redox, participand in procesele de transport electronic, cum sunt respiratia mitocondriala si
fotosinteza. Au mai fost detectate chinone printre poluantii atmosferici, fumul de tigara si medicamente.
Acizi nucleici – radicalii liberi proveniti din acizi nucleici sunt cei mai interesanti.
Radicalii liberi ai acizilor nucleici rezulta prin impactul energiei absorbite (prin expunerea la radiatii ionizante sau UV) si care
determina ruperea unor legaturi chimice, deteriorari ale unor componente (baze azotate).
Radicalul tiol – existenta radicalului tiolil (RS.) a fost foarte mult timp controversata deoarece mult timp nu a putut fi
evidentiat nici spectrofotometric si nici ca semnal RES. Ca si alti radicali liberi si radicalul RS. a fost formulat teoretic prin
studiul semnalelor RES ale proteinelor si aminoacizilor iradiati in vitro.
“timpul de viata” al speciilor reactive
Reactive Species timp de injumatatire
Peroxid de oxigen
Hidroperoxizi organici ~ minute
Radicali peroxid ~ secunde

Oxid de azot
peroxinitrit ~ millisecunde
Anion superoxid
Oxigen singlet ~ microsecunde
Radicali alcooxil
Radicali hidroxil ~ nanosecunde

Reactii mediate de radicali
Aditie
R. + H2C=CH2 R-CH2-CH2.
Extragere de hidrogen
R. + LH RH + L.
Extragere de electron
R. + ArNH2 R- + ArNH2.+
Reactii de cuplare
R. + Y. R-Y
Disproportionare
CH3CH2. + CH3CH2. CH3CH3 + CH2=CH2
Radical hidroxil(.OH)
O2.- + Fe3+ O2 + Fe2+ (ferrous)

Fenton H2O2 + Fe2+ OH- + .OH + Fe3+ (ferric)
Haber-Weiss O2.- + H2O2 OH- + O2 + .OH
Reactii enzimatice
Superoxide dismutases (SOD)

Chloramphenicol acetyltransferase (CAT)
Glutathione peroxidase (GPx)
Procese electrochimice la nivelul membrane celulare
Proteine periferice (extrinseci)
Bistrat lipidic
Parte hidrofila (polara)
a fosfolipidelor
Parte hidrofoba (nepolara) Proteine integrale (intrinseci)

a fosfolipidelor
(resturi de acizi grasi) Proteine canal (protein de transport)
Procese electrochimice la nivelul membrane celulare
Proteine periferice (extrinseci)

OUT
Bistrat lipidic
Parte hidrofila (polara)
a fosfolipidelor
Parte hidrofoba (nepolara) Proteine integrale (intrinseci)

a fosfolipidelor
(resturi de acizi grasi) IN Proteine canal (proteine de transport)
Structura tip - condensator

Incarcarea electrica a membranei lipidice
Concentratia Concentratia
Specii ionice
intracelulara extracelulalra
Sodiu (Na+) 15 mM 145 mM
+ Potasiu (K+) 150 mM 4 mM
- Calciu (Ca2+) 70 nM 2 mM
Hidrogen (H+) 63 nM (pH 7.2) 40 nM (pH 7.4)
Magneziu (Mg2+) 0.5 mM 1 mM
- Clor (Cl−) 10 mM 110 mM
+ Bicarbonat (HCO3−) 15 mM 24 mM
Fosfati (PO43-) 60 2
Proteine (A-) 16 g/dL 2g/dL

Specii ionice Potentialul de echilibru
Sodiu (Na+) 15 mM 145 mM VNa = +60.60 mV
Potasiu (K+) 150 mM 4 mM VK = −96.81 mV
Calciu (Ca2+) 70 nM 2 mM VCa = +137.04 mV
Hidrogen (H+) 63 nM (pH 7.2) 40 nM (pH 7.4) VH = −12.13 mV
Magneziu (Mg2+) 0.5 mM 1 mM VMg = +9.26 mV
Clor (Cl−) 10 mM 110 mM VCl = −64.05 mV
Bicarbonat (HCO3−) 15 mM 24 mM VHCO3- = −12.55 mV

Ecuatia Goldman-Hodgkin-Katz
pNa - Permeabilitatea relativa a membrane pentru Na
[Na+]o - Concentratia Na in lichidul intracelular
[Na+]i - Concentratia Na in lichidul extracelular
Sodiu (Na+) VNa = +60.60 mV
Potasiu (K+) VK = −96.81 mV
Calciu (Ca2+) VCa = +137.04 mV
Hidrogen (H+) VH = −12.13 mV
Magneziu (Mg2+) VMg = +9.26 mV
Clor (Cl−) VCl = −64.05 mV
Bicarbonat (HCO3−) VHCO3- = −12.55 mV

Mentinerea potentialului de repaus
- Concentratia ionilor la nivelul membrane nu este static – ionii se deplaseaza prin canale in sensul egalizarii concentratiei;
- Membrana este foarte permeabila pt. ionii de K – acestia trec rapid In – Out prin canalele ionice;
- Membrana este mai putin permeabila pentru ionii de Na – acestia trec lent Out - In prin canalele ionice;
- Pompele de K – pompeaza ionii de K inapoi in celula
- Pompele de Na – Pompeaza inapoi ionii de Na in afara celulei in acelasi timp
Sodiu (Na+) 15 mM 145 mM VNa = +60.60 mV
Potasiu (K+) 150 mM 4 mM VK = −96.81 mV
Calciu (Ca2+) 70 nM 2 mM VCa = +137.04 mV
Hidrogen (H+) 63 nM (pH 7.2) 40 nM (pH 7.4) VH = −12.13 mV
Magneziu (Mg2+) 0.5 mM 1 mM VMg = +9.26 mV
Clor (Cl−) 10 mM 110 mM VCl = −64.05 mV
Bicarbonat (HCO3−) 15 mM 24 mM VHCO3- = −12.55 mV

Stimularea neuronului
- variaţie energetică din mediul înconjurător (mecanică, electrică, termică, chimică etc.) poate constitui un stimul sau un excitant.
- Aplicarea unui stimul duce la modificarea permeabilităţii membranei celulare la ionii de Na+, iar la ionii de K+ rămâne neschimbată. Astfel,
ionii de Na+, care în repaus se aflau în cantitate mare în exteriorul celulei, pătrund prin canalele ionofore din peretele membranei spre
interiorul celulei, fenomen denumit depolarizarea membranei celulare.
REGIUNEA RECEPTOARE REGIUNEA CONDUCTOARE REGIUNEA EFECTOARE
Dendrite - Sunt receptori de semnal;
REGIUNEA RECEPTOARE
Corpul celular și dendritele sunt învelite într-o membrană plasmatică, neurilema, cu o importanță
deosebită în recepționarea și transmiterea semnalelor prin canalele ionice.
Membrana joacă un rol esențial prin canalele sale ionice care se deschid sau se închid în funcție de
modificările de energie din preajma membranei.
+
+
- - +
- Potențialul de repaus este starea de polarizare a unui neuron când nu este stimulat. El are sarcini
+ -
- pozitive in exterior si negative în interior, de obicei diferența de potențial electric rezultată fiind de
+
-70mV.
REGIUNEA CONDUCTOARE
Regiunea conductoare leagă regiunea receptoare de cea efectoare. Ea este formată din porțiunea axonului de la locul în
care acesta iese din corpul celular hilul axonic până la arborizația sa. Aici au loc potențialele de acțiune prin sumarea
potențialelor locale.
REGIUNEA EFECTOARE
regiunea efectoare, informația (potențialul de acțiune) este recodificată aici sub formă chimică
prin neurotransmițător și transmisă prin sinapsa regiunii receptoare a următorului neuron.
Fiecare creier uman conține aproximativ 86 de miliarde de neuroni conectați între ei cu ajutorul a 100 de
trilioane de sinapse, în înțelegerea cărora știința se află abia la început de drum.*
Creierul uman începe să se dezvolte imediat după concepție .De-a lungul primelor luni de viață intrauterină
embrionul crează neuroni într-un ritm de aproximativ 400 de milioane pe zi.
Creierul uman generează electricitate în mod constant, iar energia creată este suficientă pentru a menține
aprins un bec cu consum redus. Așadar atunci când spui cuiva că are o idee strălucită, afirmația este adevărată
nu doar în sens figurat.
Creierul unei persoane obișnuite de 20 de ani deține peste 160.000 de kilometri de fibre nervoase acoperite
cu mielină.
Semnalele senzoriale se deplasează de-a lungul unui neuron motor alfa din coloana vertebrală cu o viteză de
aproximativ 431km/h-acesta este cel mai rapid tip de transmisie din organismul uman.
Moartea unui neuron

Curs 1 PEMF - Merged

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs 1 PEMF - Merged

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

„Procese electrochimice în medii fiziologice”

Statutul disciplinei: obligatorie

Număr de ore / Verificarea / Credite

Procese electrochimice în medii fiziologice

- Flux de electroni Electrochimie

- Obtinerea de materiale biofunctionale prin tehnici electrochimice;

1. Notiuni introductive de bio- electrochimie.

4. Procese electrochimice în membrane biologice.

6. Procese electrochimice ce implica ADN

Activităţile evaluate şi ponderea fiecăreia

Tema de casa/teste curs - 20p

Examen - 50p (test + examen)

and Electrochemistry, Publisher: Wiley, Year: 2015

• P. W. Atkins, J de Paula, Tratat de Chimie Fizica, Ed. Tehnica, 2005.

• Alen J. Bard, L.R. Faulkner, Electrochemical methods, John Wiley&Sons, 2001.

• V.S. Bagotsky, Fundamentals of electrochemistry, Wiley- Interscience, 2005.

Organismul uman este o masina electrochimica

Organismul uman este o masina electrochimica

Inputs: oxigen, apă, ioni, molecule organice complexe

Outputs: energie, mișcare, activitati diverse, intretinere, căldură, dioxid de carbon,

Energia electrochimică este produsă în fiecare celulă din plante și animale.

Practic fiecare proces electrochimic și aplicația sa tehnologică au un rol esential în medicina

Forțele electrochimice sunt esențiale pentru funcționarea organismului nostru.

Înțelegerea acestor forțe a ajutat la dezvoltarea medicinei.

În 1730, Stephen Gray a incarcat un școlar cu o sarcină de electricitate statică în

ceea ce a fost probabil primul experiment electric efectuat pe un organism.

This animated figure shows Galvani’s

Alessandro Volta’s Original "Pile", exhibited in the Volta

curgeau într-adevăr atât de la mușchi, cât și de la nervi.

• Modificările intensității sau direcției curenților au determinat contracția mușchilor.

• La sfârșitul secolului al XIX-lea, unii medici au început să experimenteze pe pacienți vii.

• Controlând cu atenție locația electrozilor lor, oamenii de știință au învățat cum să

realizeze contractarea fibrelor musculare individuale.

Hans Christian Oersted (1777-1852)

George Simon Ohm (1789-1854)

Michael Faraday (1791-1867)

Henrich Rudolph Hertz (1857-1894)

Andre Marie Ampere (1775-1836)

Thomas Alva Edison (1847-1932)

Nikola Tesla (1856-1943)

- pe baza observaţiilor efectuate legate de existenta unei neuniformitati de distributie a sarcinii in

- Noul model introducea astfel noţiunea de nucleu.

Modelul atomic al lui Bohr se bazează pe doua ipoteze:

2) - în mişcarea sa pe orbita permisă, electronul nu emite şi nici nu absoarbe energie radiantă de o

- La finalul secolului XIX - Cercetari asupra fenomenelor electrocinetice si de electrocapilaritate;

- Sunt evidentiate trei efecte distincte: electroosmoza, potential de streaming, electroforeza;

-1857 Gibbs – relatii termodinamice legate de echilibrele membranare;

- 1911 - Donnan - echilibrul ionic la nivelul membranei;

- 1936 – primul electrod ion selectiv dezvoltat apoi in anii 60’;

-1970 – primele masuratori de capacitate diferentiara;

-1977 – studii de adsorbtie a biomoleculelor sub influenta potentialului aplicat;

-Acizi nucleici, etc.

- In 1940 – microelectrozi pentru masurarea concentratiei de oxigen din interiorul tesutului

- Măsurarea dependența de timp a concentrației de acid ascorbic în cortexul unui rinichi

- Adams a reusit sa evalueze concentrația de neurotransmițători, prin implantarea directa

-diverse tipuri de conductie sunt implicate in procesul global.

➢ Celulele sitemului nervos – celule nervoase – neuroni sunt

➢ Creierul uman are aproximativ 100 000 000 000 neuroni.

➢ Neuronii comunica intre ei prin intermediul proceselor

ATP și energia vieții

transmiterea anumitor tipuri de ioni.

sa, fie că este un mușchi, un alt nerv sau un alt organ.

descompunerea unei molecule numite adenozin trifosfat (ATP).