Sunteți pe pagina 1din 10

C6 CRESTEREA SI MULTIPLICAREA

CREŞTEREA ŞI MULTIPLICAREA MICROORGANISMELOR

• In prezenţa unui aport nutritiv adecvat, microorganismele cresc şi se multiplică. Creşterea


microorganismelor îmbracă două aspecte: creşterea la nivel celular (individual), ţinând seama că
majoritatea microorganismelor sunt unicelulare şi creşterea la nivel populaţional care constă în creşterea
numerică a populaţiei microbiene ca urmare a multiplicării indivizilor microbieni.

• Creşterea la nivel celular este rezultatul măririi coordonate a tuturor constituenţilor celulari, prin
adăugare de substanţă nouă, procesul fiind rezultatul sintezelor specifice pornind de la substanţele
nutritive din mediu în urma cărora se produc compuşi noi care, prin asamblare formează copii fidele ale
constituenţilor celulari.

• La bacterii, creşterea individuală (celulară) se realizează cu o rată foarte ridicată: bacteriile cresc
foarte repede deoarece raportul S/V favorizează aportul mare de substanţe nutritive, desfăşurarea unui
metabolism accelerat şi eliminarea rapidă a substanţelor care le-ar dăuna. Se apreciază că la bacterii
există aproximativ 2000 reacţii biochimice diferite ce asigură sinteza compuşilor necesari creşterii.

Multiplicarea microorganismelor se realizează prin diferite mecanisme de diviziune, în funcţie de


particularităţile fiecărui grup:

– diviziune directă (simplă)

– înmugurire

– formarea sporilor de propagare

– diviziune mitotică etc.

In cazul microorganismelor unicelulare prin diviziunea celulară se reproduce întregul organism, în timp
ce la organismele pluricelulare diviziunea celulară este necesară pentru creștere și dezvoltare (formare
de țesuturi, organe etc).

Reproducerea microorganismelor se distinge de cea a organismelor pluricelulare prin caracterul ei


esenţial asexuat. Doar unele microorganisme eucariote prezintă modalităţi de reproducere sexuată, dar
ea este ocazională şi nu apar cicluri în care faza diploidă să fie obligatoriu prezentă.

Reproducerea sexuată la microorganismele eucariote este foarte importantă în asigurarea variabilităţii


genetice, ea determinând noi combinaţii genetice, mai bine adaptate unor condiţii de mediu variate.

Reproducerea asexuată variază în lumea microbiană, de la un grup la altul, dar rezultatul este mereu
acelaşi: o celulă creşte în dimensiuni, se dublează cantitatea de material genetic şi se divide în două
celule fiice, fiecare celulă fiică primind cât o copie a informației genetice inițiale.

Procesul se repetă în aşa fel încât se obţine o populaţie microbiană. Pornind de la o singură celulă mamă,
pe un mediu de cultură agarizat rezultatul diviziunilor repetate este o colonie vizibilă cu ochiul liber,
numită clonă, care se caracterizează prin uniformitate genetică.

1
Cele mai multe date asupra mecanismelor diviziunii microorganismelor au fost obţinute la bacterii.
Perioada care include creşterea unei celule, din momentul formării ei până în acela al separării
consecutive diviziunii este cunoscută sub denumirea de ciclu celular. Timpul necesar pentru parcurgerea
unui ciclu complet de creştere la bacterii variază nu numai în funcţie de specie ci şi de o serie de factori
nutriţionali sau genetici.

– de exemplu, în condiţii optime, un ciclu complet la E.coli durează 20 minute, în timp ce la


Mycobacterium tuberculosis ciclul complet se derulează în 900 minute, iar la Treponema pallidum el
durează 1800-1900 minute.

Creșterea la nivel populațional este sinonimă cu multiplicarea.

– în condiţii favorabile de mediu, creşterea unei populaţii bacteriene poate fi foarte rapidă: sunt
suficiente câteva ore pentru a se forma o populaţie de zeci de bacterii, aşa încât în 24 ore se poate
produce alterarea unui aliment sau se declanşează o gravă infecţie. Din această cauză, cunoaşterea
modului în care se dezvoltă o populaţie bacteriană este foarte importantă.

– pentru a putea evalua eficienţa unei substanţe antimicrobiene sau pentru a putea aprecia
momentul exact în care o populaţie microbiană, aparţinând unei anumite specii, secretă cantităţile
maxime de toxine sau de compuşi utili din punct de vedere practic este nevoie să i se cunoască
particularităţile de creştere şi multiplicare.

Studiile efectuate asupra unor culturi bacteriene cultivate în mediu lichid, într-un sistem închis, au
evidenţiat faptul că populaţiile respective evoluează după o curbă caracteristică ce poate fi reprezentată
grafic ca logaritm din numărul de celule în funcţie de timpul de incubare. Curba rezultată este constituită
din patru faze distincte: faza de lag, faza de creştere exponenţială, faza staţionară şi faza de declin

• Faza de lag se mai numeşte şi faza de latenţă şi corespunde etapei imediat următoare inoculării.
In această perioadă nu se înregistrează diviziuni celulare şi nici creşterea biomasei. In realitate aceasta
este o fază activă, în care microorganismele se pregătesc pentru multiplicarea propriu-zisă. Durata
acestei faze variază în funcţie de microorganism şi de natura mediului. Dacă inoculul conţine celule
bătrâne sau dacă mediul inoculat are o compoziţie diferită de cea în care a fost pregătit inoculul atunci
durata fazei de lag este mai lungă. Spre finalul fazei, numărul de celule începe să crească uşor.

• Faza exponenţială sau faza de creştere logaritmică corespunde etapei în care are loc
multiplicarea cu viteză mare a microorganismelor. Celulele aflate în această fază sunt mari, au citoplasmă
abundentă şi omogenă, bazofilă (conţine mult ARN) în care se realizează procese metabolice intense şi
care nu conţine substanţe de rezervă. Celulele de acest tip sunt celule tinere, potrivite pentru studii de
fiziologie şi genetică. In această fază rata de diviziune este cu mult mai mare decât cea de mortalitate,
având loc acumulare de biomasă microbiană. Spre finalul fazei are loc o încetinire a ratei de diviziune
determinată de scăderea cantităţii de nutrienţi şi a eliminării în mediu a unor compuşi toxici.

• Faza staţionară este o etapă în care numărul celulelor viabile rămâne constant deoarece numărul
celulelor care mor este compensat de celulele tinere rezultate prin diviziune. Această fază durează câteva
ore, fiind atinsă atunci când numărul de celule ajunge la aproximativ 109 celule/ml. La alge şi protozoare,
faza staţionară începe atunci când în cultură se găsesc aproximativ 106 celule/ml. Celulele microbiene
din această etapă sunt celule mature, cu aspect caracteristic (dimensiune, morfologie tipică,
colorabilitate Gram specifică) în care încep să se acumuleze incluziunile şi substanţele de rezervă şi iar

2
activitatea metabolică încetineşte. In cazul multor specii microbiene, în cursul fazei staţionare sunt
produşi o serie de metaboliţi secundari, dintre care unii cu importanţă practică deosebită (de exemplu,
antibiotice). In mediul de cultură nivelul substanţelor nutritive scade şi se acumulează substanţe toxice
rezultate în urma activităţii celulare sau prin descompunerea celulelor moarte. In cultură apar primii
spori iar spre finalul fazei rata mortalităţii tinde să fie mai mare decât cea de diviziune.

• Faza de declin presupune scăderea progresivă a numărului de celule viabile datorită epuizării
substanţelor nutritive din mediul de cultură şi a acumulării de toxine. Celulele microbiene aflate în
această etapă au un aspect modificat, atât din punct de vedere morfologic cât şi fiziologic: conţin
cantităţi mari de substanţe de rezervă, formează spori, prezintă afinitate pentru coloranţi acizi. Deseori,
în faza de declin se produc fenomene de liză celulară.

Evaluarea cantitativă a creșterii microorganismelor

Tehnicile de măsurare a creşterii se bazează, de regulă, pe evaluarea numărului de microorganisme şi a


masei acestora pe unitate de volum sau de greutate mediu.

1. Numărarea directă a microorganismelor totale se realizează la microscop cu ajutorul unei


camere de numărat de tip hemocitometru (cum ar fi, camerele Thoma, Burke, Petroff-Hausser). Metoda
se aplică doar microorganismelor care nu sunt mobile (sau după omorârea celor mobile) şi care nu au
tendinţa de a forma agregate celulare, ea permițând estimarea numărului de celule dintr-o cultură fără a
face deosebire între celulele viabile şi cele moarte. Utilizarea unor coloranţi vitali (albastru de metilen)
permite evaluarea viabilităţii celulelor dintr-o cultură microbiană.

2. Determinarea numărului de celule viabile – se realizează prin efectuarea unor diluții zecimale și
apoi plasarea diluțiilor pe plăci Petri cu mediu de cultură. Microorganismele cultivabile sunt acelea care
formează colonii, pe un mediu de cultură propice, ele mai numindu-se şi unităţi formatoare de colonii
(UFC).

3. Determinarea biomasei microbiene

- Determinarea greutăţii uscate. Microorganismele sunt recoltate prin centrifugare sau filtrare pe
membrană. Depozitul rezultat este uscat la 100-110oC până la atingerea momentului de stabilizare a
greutăţii. Exprimarea rezultatului se face în grame substanţă uscată la litru. Acest parametru este în
măsură să furnizeze detalii referitoare la totalul masei celulare, fără a se face însă distincţie între celulele
vii sau cele moarte. De obicei, masa uscată reprezintă aproximativ 10-20% din biomasa umedă.

- Determinarea turbidităţii. Pentru determinarea turbidităţii se poate folosi spectrofotometrul. Tehnica


determinării turbidităţii este sensibilă şi rapidă şi este bazată pe faptul că prezenţa microorganismelor
într-o suspensie dispersează lumina incidentă: măsurarea absorbanței (raportul dintre lumina incidentă
şi lumina transmisă) poate oferi informații legate de nivelul creșterii unei populații microbiene.
Absorbanţa este proporţională cu concentraţia celulară a suspensiei de analizat. Ea variază în funcţie de
tipul de microorganism. Determinările se fac cu ajutorul spectrofotometrului, la o anumită lungime de
undă (de exemplu 600nm) iar turbiditatea se exprimă în unităţi de densitate optică (DO)

3
Influenta factorilor de mediu asupra microorganismelor

Creşterea şi metabolismul microorganismelor au la bază procese biochimice complexe care sunt puternic
influenţate de condiţiile de mediu, natura şi compoziţia substratului (mai ales în straturile limitrofe
suprafeţei), valoarea pH-lui, concentraţia de săruri, concentraţia oxigenului în mediu, prezenţa
substanţelor bacteriostatice sau bactericide, structura microflorei la suprafaţa substratului, natura şi
starea fiziologică a microorganismului ş.a.

Factorul de mediu cel mai important este temperatura. Microorganismele au un grad ridicat de adaptare
la temperatură, anumite specii fiind capabile să se dezvolte şi la sub -18C, iar altele şi la temperaturi de
peste 70C.

După domeniile de temperaturi în care se înmulţesc şi se dezvoltă, microorganismele pot fi în mod


convenţional împărţite în termofile, mezofile, psihotrofe şi psihrofile

Microorganismele termofile. Microorganismele a căror temperatură optimă de creştere depăşeşte 50oC


dar se situează sub 70oC sunt considerate termofile. Asemenea temperaturi se găsesc în zone restrânse
de pe glob, aşa cum sunt izvoarele termale, regiunile vulcanice sau în interiorul materialelor supuse
compostării. De asemenea, solurile expuse direct acţiunii radiaţiilor solare pot prezenta temperaturi
ridicate, ele permiţând supravieţuirea doar a microorganismelor termofile sau moderat termofile ce
populează acele zone. Microorganisme termofile au mai fost izolate din apele industriale încălzite, din
apele de răcire de la centralele nucleare ca şi din alte sisteme artificiale. In această categorie au fost
incluse o serie de tulpini de cianobacterii, de Bacillus sp (B.stearothermophilus)., Thermus sp. (Thermus
aquaticus suportă variaţii de temperatură cuprinse între 40 şi 79oC) sau de actinomicete.

Hipertermofilele sunt microorganisme care cresc la temperaturi mai mari de 70- 80oC, temperaturi care
sunt atinse doar în izvoarele termale terestre sau în adâncurile oceanelor, la nivelul unor crăpături (fisuri)
ale scoarţei pe unde sunt emanate ape fierbinţi, cu temperaturi de până la 350oC. Microorganismele
capabile să supravieţuiască în asemenea condiţii extreme de temperatură aparţin grupul arhebacteriilor
şi prezintă unele adaptări: enzimele pe care le produc sunt foarte stabile la temperaturi ridicate datorită
conţinutului mai mare în ioni de Na+ sau alţi cationi, a împachetării specifice a enzimelor (cu regiunile
hidrofobe orientate spre interiorul moleculelor), iar lipidele membranare conţin o cantitate mai mare de
acizi graşi saturaţi.

– exemple de hipertermofile: Hyperthermus butylicus (suportă variaţii de temperatură din domeniul 85-
108oC), Methanothermus fervidus (65-97oC), Pyrodictium occultum (80-110oC) sau Thermococcus celer
(70-95oC).

Microorganismele mezofile sunt cele mai răspândite în natură, ele populând solul, apa sau
interacţionând cu plantele sau animalele; ele sunt responsabile de ciclurile materiei în natură, de
fermentaţii, de producerea unor boli sau deteriorarea diverselor materiale. In grupul microorganisme
mezofile sunt incluse toate bacteriile patogene, cele mai multe bacterii toxicogene, multe bacterii de
origine fecală, majoritatea speciilor de bacterii anaerobe şi aproape toate bacteriile sporulate. În

4
general, temperatura maximă de înmulţire a bacteriilor mezofile este cuprinsă între 35C şi 50C, iar
temperatura optimă este cuprinsă între 30C şi 40C.

Multe dintre bacteriile mezofile, nu numai cele patogene, care sunt adaptate ca parazite sau simbiotice,
au temperatura optimă de 37C care corespunde cu temperatura multor animale homeoterme.

Organismele psichrofile (de la psychro = rece) sunt definite ca fiind acelea care cresc la 0oC şi au o
temperatură optimă de creştere sub 15oC. Microorganismele psichrofile obligate nu cresc la temperaturi
mai mari de 20oC, ele fiind întâlnite în apele în care temperatura medie este de aproximativ 5oC, aşa
cum sunt cele din zonele polare sau în adâncul oceanelor. Microorganismele psichrofile facultative
(psichrotolerante) pot fi prezente în solul şi apele din zonele temperate, ele crescând lent la 0oC dar
foarte bine la 22oC. In acest grup sunt incluse specii de bacterii, mucegaiuri şi drojdii. De asemenea,
multe dintre microorganismele psichrofile aparţin grupului diatomeelor şi algelor verzi: de exemplu
celulele de Chlamydomonas nivalis formează spori roşii care dau o culoare specifică zonelor cu zăpadă pe
care se găsesc.

Microorganismele psichrofile produc enzime ce funcţionează în mod optim la temperaturi foarte scăzute.
De asemenea, prezintă anumite adaptări la nivelul membranei plasmatice (prezintă un conţinut mai
mare de acizi graşi nesaturaţi sau polinesaturaţi, cu lanţul scurt sau cu multiple duble legături).

In natură, în funcţie de compoziţia chimică a solului sau apelor, valoarea pH poate fi din domeniul acid,
alcalin sau neutru. Fiecare categorie de microorganisme prezintă o valoare optimă a pH care asigură ca
metabolismul celular şi procesul de creştere să se desfăşoare în bune condiţii. In funcţie de valoarea
optimă de pH necesară pentru procesul de creştere, microorganismele pot fi:

– acidofile: preferă valorile scăzute ale pH (<5,0) aşa cum sunt, de exemplu, bacteriile lactice.
Unele bacterii sunt obligat acidofile (de exemplu, specii aparţinând genurilor Thiobacillus şi Sulfolobus
identificate în apele acide din mine, pH < 2), astfel că nu pot creşte atunci când valoarea pH este în
domeniul neutru;

– alcalofile: ele cresc în condiţii în care pH >10-11, cum ar fi cele izolate din ape minerale sau, de
exemplu din lacul Wadi el Natrum din Egipt ale cărui ape prezintă o valoare a pH = 9,0 – 11,0. Asemenea
microorganisme au importanţă practică deosebită, mai ales prin enzimele pe care le produc. Dintre
speciile microbiene capabile să crească la valori ridicate de pH sunt de menţionat: Bacillus circulans şi
Streptococcus faecalis (preferă pH=10,0- 11,0) precum şi cianobacteria Plectonema nostocorum capabilă
să crească la pH = 13,0;

– neutrofile: manifestă o creştere optimă în condiţii de pH neutru. Acesta este cazul majorităţii
bacteriilor din sol care cresc cel mai bine la pH = 7,0. De ex. E.coli, S.aureus

Apa este un component esenţial al organismelor ea fiind preluată din mediul de viaţă, unde trebuie să se
găsească într-o formă accesibilă. Accesibilitatea apei, exprimată prin indicele de activitate al apei (aw), se
deosebeşte de prezenţa apei: astfel, nu este suficient ca apa să se găsească în mediu ci ea trebuie să
existe într- o formă liberă în care să poată fi preluată de microorganisme pentru realizarea proceselor
metabolice fundamentale. De exemplu, dacă apa se află sub formă solidă sau dacă în mediu există

5
materiale care absorb apa şi o reţin (cum ar fi soluţiile suprasaturate de glucide sau de săruri), aceasta nu
mai poate fi preluată de către organisme.

Apa difuzează din soluţii cu concentraţie mai mică în soluţii cu concentraţie mai mare, procesul fiind
denumit osmoză. Dacă concentraţia mediului o depăşeşte pe cea citoplasmatică (mediu hipertonic)
microorganismele aflate în asemenea condiţii pot muri prin deshidratare, pierderea apei determinând
plasmoliza.

In natură efectele osmotice prezintă interes doar în cazul în care în care în mediu există concentraţii mari
de săruri, aşa cum se întâmplă în apa mărilor şi oceanelor unde concentraţia de NaCl este de aproximativ
3%. In asemenea medii trăiesc microorganisme halofile sau halotolerante. In funcţie de concentraţia de
săruri din mediu în care pot creşte, microorganismele pot fi:

– slab halofile, ele cresc la concentraţii de 1-6% de NaCl;

– moderat halofile: suportă concentraţii de 6-15% de sare;

– halofile extreme: suportă concentraţii crescute de NaCl (15-30%), aşa cum sunt bacteriile din
specia Halobacterium salinarium. In general bacteriile halofile extreme aparţin grupului de arhebacterii.

Exista şi microorganisme capabile să crească în medii în care concentraţiile de glucide sunt foarte mari,
ele fiind denumite microorganisme osmofile, precum şi altele care sunt capabile să crească în medii
foarte uscate, ele primind denumirea de organisme xerofile.

Eurotium sp. – fung capabil să creasca la concentratii de peste 40% glucide

In atmosferă procentul de O2 ajunge la 20% astfel că majoritatea organismelor sunt expuse la acţiunea
acestui element. In funcţie de efectul pe care oxigenul îl exercită asupra creşterii, microorganismele pot fi
grupate în patru categorii:

– strict aerobe care au nevoie absolută de oxigen molecular şi sunt incapabile să trăiască în
absenţa acestuia (în anaerobioză). In această categorie intră Bacillus anthracis, B.subtilis, Mycobacterium
tuberculosis;

– strict anaerobe pentru care oxigenul reprezintă un factor limitativ al dezvoltării; ele se dezvoltă
doar în medii sărăcite în O2. In această categorie sunt cuprinse bacterii cum ar fi Clostridium tetani sau
C.botulinum;

– microaerofile (cum ar fi bacteriile ce aparţin grupurilor Spirochaetales sau Thiobacteriales) care


necesită o cantitate mai mică de oxigen în mediu deoarece ele conţin enzime care sunt inactivate în
condiţii de oxidare puternică;

– anaerobe, facultativ aerobe care se dezvoltă atât în prezenţa cât şi în absenţa oxigenului. In acest
grup intră bacterii de tipul E.coli, Staphylococcus sp, Streptococcus sp. precum şi levurile

In anumite medii acvatice, presiunea hidrostatică înregistrează mari diferenţe de valoare între straturile
superficiale şi cele profunde sau abisale. Presiunea hidrostatică creşte cu o atmosferă la fiecare 10 m
adâncime, astfel că microorganismele se diferenţiază în funcţie de capacitatea de a rezista la valorile
ridicate ale acesteia, ele putând fi:

6
– barofile, capabile să crească la presiuni ridicate, de până la 400- 500 atm;

– barofobe, care nu rezistă la presiuni ridicate;

– barotolerante, suportă presiunimoderat ridicate, ele crescând mai bine la


presiuni ridicate decât la presiunea normală;

– barodure, rezistente la presiuni foarte mari;

– euribare, care se dezvoltă la diferenţe mari de presiune (1-600 atm);

– stenobare, suportă numai diferenţe foarte mici de presiune hidrostatică.

Tinând cont de faptul că mai mult de 75% din apa oceanelor are adâncimi mari, între 1000 şi 6000m,
este evident faptul că microorganismele ce trăiesc la adâncimi mari trebuie să suporte presiuni uriaşe,
ele fiind astfel barotolerante sau barofile. Se consideră că microorganismele barofile izolate de la
adâncimi de 5000-6000m prezintă o creştere optimă la presiuni ridicate, de aproximativ 400 atm şi
temperaturi de 2oC(de ex.Shewanella benthica – izolata din sedimente aflate la adâncimi de 2500-
6000m).

Analiza unor probe de apă prelevate de la adâncimi extreme (10.000m) au evidenţiat prezenţa unor
microorganisme barofile extreme, capabile să crească în condiţii optime la 700-800 atm şi să suporte
presiuni de până la 1035 atm. Capacitatea bacteriilor barofile de a suporta presiuni foarte mari se
datorează unor adaptări ale proteinelor (împachetarea specifică ce asigură legarea eficientă a enzimelor
de substrat) sau a membranei plasmatice (creşterea proporţiei de acizi graşi nesaturaţi din lipidele
membranare sau prezenţa unor proteine membranare de tip porine cu proprietăţi noi).

Tellurite- and Selenite-Resistant Bacteria from Hydrothermal Vents of the Juan de Fuca Ridge in the
Pacific Ocean

Controlul creşterii microorganismelor

Utilizarea microorganismelor în diferite scopuri necesită, pe lângă caracterizarea tulpinilor specifice şi


asigurarea condiţiilor de exprimare a însuşirilor dorite, crearea unor condiţii de sterilitate a materiilor
prime şi a echipamentelor pentru a nu exista contaminarea cu microorganisme nedorite. Mai mult, în
cazul tulpinilor patogene, condiţiile de lucru trebuie să protejeze personalul de contaminare accidentală
şi să împiedice răspândirea acestora în mediu.

Sterilizarea reprezintă procesul de distrugere a tuturor formelor de viaţă microbiene, atât a celor
vegetative cât şi a endosporilor. Sterilizarea poate fi realizată prin diferite metode, cum ar fi: utilizarea
focului, a căldurii umede sau uscate, a radiaţiilor, filtrarea şi a unor substanţe chimice, ceea ce conduce la
denaturarea unor componenţi celulari esenţiali (proteine, acizi nucleici, membrana plasmatică) şi
pierderea în acest fel a unor funcţii esenţiale.

Dezinfectarea reprezintă omorârea sau îndepărtarea majorității microoganismelor, ceea ce înseamnă de


fapt reducerea numărului de contaminanți la un nivel care nu poate determina infecție (excepție fac
patogenii care trebuie omorâți). Procesul se realizează cu dezinfectanți chimici (glutaraldehida (2%),
peroxid de hidrogen stabilizat (6%), hipoclorit de sodiu (5,25%), alcooli(700C, 900C). Antisepticele sunt
dezinfectanți cu efecte mai slabe care se aplică pe suprafața țesuturilor (piele sau suprafața mucoaselor)

7
pentru a omorî microorganismele. Exemple de antiseptice: alcooli - alcool etilic (50-70%), alcool
izopropilic (30-50%); clorhexidina; Iod: solutie 1% in etanol 70%; Apa oxigenata: 3%.

1. Sterilizarea cu ajutorul agenţilor fizici este larg răspândită în practică. Cel mai utilizat agent fizic
este căldura, atât cea uscată cât şi cea umedă.

– In cazul sterilizării prin căldură uscată există mai multe variante: sterilizarea prin încălzire la roşu
(este aplicabilă doar ustensilelor de metal și constă în introducerea obiectelor respective în flacăra unui
bec de gaz şi încălzirea până la înroşire); sterilizarea prin flambare (se aplică obiectelor cu suprafeţe
netede, de obicei de sticlă şi se realizează prin trecerea rapidă şi repetată prin flacăra becului de gaz);
sterilizarea la cuptorul cu aer cald (etuvă, cuptor Pasteur, cuptor Poupinel) presupune utilizarea unui
aparat special ce asigură reglarea şi menţinerea un anumit timp a temperaturii la o anumită valoare (o
oră după atingerea temperaturii de 180oC) şi se aplică obiectelor de sticlă, porţelan, hârtie, vată sau
instrumente metalice.

Sterilizarea prin căldură umedă este mai eficientă decât cea anterioară deoarece are o putere mai mare
de penetrare iar microorganismele sunt distruse într-un timp mai scurt. Si acest tip de sterilizare prezintă
mai multe variante:

– sterilizarea prin fierbere este cel mai simplu procedeu, aplicabil pentru sterilizarea
instrumentelor metalice, a seringilor etc. De obicei fierberea se face timp de 30 minute, în apă distilată
pentru a nu se depune săruri. Metoda nu este perfectă deoarece sunt distruse doar formele vegetative,
în timp ce sporii rezistă;

– autoclavarea presupune utilizarea unui echipament special denumit autoclav ce permite


realizarea şi menţinerea în interior a unei temperaturi ridicate şi a unei presiuni constante ce asigură
distrugerea microorganismelor. La presiunea de 0,5 atm se sterilizează mediile de cultură ce conţin
glucide; la 1 atm majoritatea mediilor de cultură, iar la 2 atm materialele rezultate în urma activităţii
practice (infecte). Timpul necesar sterilizării din momentul atingerii presiunii dorite a vaporilor de apă
(măsurată cu un manometru ataşat aparatului) este de 20-30 minute, ea asigurând eliminarea nu numai
a formelor vegetative ci şi a sporilor;

– pasteurizarea este procedeul descris de Pasteur; este o metodă de sterilizare incompletă,


aplicabilă substanţelor lichide ce asigură eliminarea doar a formelor vegetative, nu şi a sporilor. Procesul
se realizează timp de 30 minute la temperatura de 60-65oC (pasteurizare joasă) sau timp de 10-20
minute la 70- 75oC (pasteurizare medie). Există şi o variantă de pasteurizare ce se realizează la 85-90oC
urmată de o răcire bruscă la 4oC. Metoda se foloseşte în mod obişnuit în industria laptelui determinând
distrugerea patogenilor fără a altera valoarea alimentară a produsului;

– tindalizarea este o pasteurizare repetată aplicabilă substanţelor de sterilizat care au un grad


ridicat de termolabilitate (diferite tipuri de medii de cultură). De obicei procesul se realizează în autoclav
dar cu menţinerea deschisă a capacului pentru ca temperatura să nu depăşească 100oC.

Filtrarea reprezintă o metodă ce asigură sterilizarea substanţelor sensibile la acţiunea temperaturii prin
utilizarea unor filtre fabricate din diferite materiale (azbest, sticlă sau membrane filtrante din celuloză,
gelatină sau alte materiale). In prezent, cele mai utilizate sunt filtrele de sticlă notate G5 ce reţin

8
bacteriile şi membranele filtrante care prezintă pori foarte mici dar, cu cât dimensiunea porilor este mai
mică, cu atât rata de filtrare scade şi se poate produce blocarea (înfundarea) acestora.

Radiaţiile, atât cele ionizante (gamma, alfa, beta, X, neutronii) cât şi cele neionizante (UV), în funcţie de
doză şi de timpul de acţiune, pot fi folosite drept agenţi de sterilizare. Doza de radiaţii utilizată şi timpul
de acţiune variază în funcţie de speciile de microorganisme, dar simplitatea echipamentului necesar şi
efectele obţinute „in vitro” fac din iradierea cu ultraviolete principala modalitate de sterilizare a
suprafeţelor deoarece ele nu penetrează sticla sau apa.

2. Sterilizarea cu ajutorul agenților chimici și biologici (virusuri)

Pentru eliminarea microorganismelor ce au infectat un organism viu se pot utiliza agenţii antimicrobieni
care acţionează selectiv asupra diverselor categorii de microorganisme.

Denumirea generică a acestor compuşi variază în funcţie de efect şi de organismul ţintă. Utilizarea
sufixului –cid (de la termenul latin cida) semnifică omorârea organismului ţintă: bactericid (omoară
bacteriile), fungicid (omoară fungii), algicid (acţionează asupra algelor, omorându-le), insecticid (ţinta
este reprezentată de insecte), erbicid (distruge buruienile), germicid (termen general ce desemnează
substanţele ce distrug sau inhibă „microbii”). Dacă acţiunea agentului antimicrobian este doar de
inhibare a creşterii atunci el este desemnat prin termenul de bacteriostatic sau fungisatic.

O categorie specială de substanţe chimice care acţionează asupra microorganismelor, inclusiv a


virusurilor, ce infectează diverse organisme animale sunt grupate în categoria agenţilor
chemoterapeutici.

„Era antibioticelor” a început odată cu descoperirea de către Fleming a penicilinei, antibiotic sintetizat de
Penicillium notatum, cercetările efectuate ulterior urmărind descoperirea de noi agenţi
chemoterapeutici cu acţiune selectivă şi specifică faţă de anumiţi agenţi infecţioşi.

Termenul de antibiotic a fost introdus în anul 1953 de către Selman Waksman, descoperitorul
streptomicinei, el fiind definit ca „o substanţă chimică produsă de microorganisme care are capacitatea
de a inhiba creşterea sau chiar de a distruge bacteriile sau alte microorganisme, în soluţii diluate”.

Pentru determinarea rezistenței sau sensibilității microorganismelor la antibiotice se realizează


antibiograma

Deseori însă, microorganismele patogene izolate din diferite surse manifestă rezistenţă la acţiunea
anumitor antibiotice. In cazul bacteriilor rezistenţa la antibiotice poate fi naturală sau poate fi dobândită
prin diferite modalităţi.

Apariţia bacteriilor rezistente la antibiotice, ca şi a celor producătoare, face parte din ansamblul
fenomenelor de antagonism, una dintre caracteristicile evoluţiei la microorganisme ancestral elaborate.
Fenomenele genetice iniţiale care au dus la apariţia caracterelor de rezistenţă la antibiotice sunt, desigur,
mutaţiile cromosomale care sunt relativ numeroase în condiţiile marii viteze de succesiune a generaţiilor
la bacterii. In prezent, se cunoaşte că rezistenţa la antibiotice este codificată atât de gene cromosomale
cât şi plasmidiale, existând posibilitatea schimbării determinanţilor respectivi între cromosom şi
plasmide, pe baza omologiei de ADN.

9
10