Curs 12

Biomoleculele. Definiţii, caracteristici, exemple. Clasificare.

Oligozaharide. Polizaharide de rezervă. Polizaharide de structură.
Glicoproteide. Acizii nucleici. Acidul Dezoxiribonucleic (ADN) și
Acidul Ribonucleic (ARN). ADN viral. ADN bacterian. Rolul genetic al
ADN. Plasmid–ADN. Rolul ARN în organism. Lipidele complexe.
Glicerofosfolipidele. Sfingolipidele. Tipuri de eicosanoizi biologic-activi:
Prostaglandinele, Tromboxanii, Leucotrienele. Definiții. Structuri
chimice. Noțiuni fundamentale. Proteinele. Definiții. Clasificare.
Aspecte generale.

Şef Lucr. Dr. Cristian Gavăt

1
Compoziția biochimică a organimelor vii - biomoleculele

2
12.1. Biomoleculele. Definiţie, caracteristici, exemple. Clasificare. Oligozaharide.
Polizaharide de rezervă. Polizaharide de structură. Glicoproteide.
12.1.1. Biomoleculele. Definiție, caracteristici, exemple. Clasificare. Biomoleculele =
compuși organici macromoleculari naturali ce îndeplinesc funcții vitale, fundamentale,
bine definite în organismul uman și a căror prezență este indispensabilă pentru
desfășurarea proceselor metabolice și reacțiilor biochimice din organism, pentru
sănătatea și buna funcționare a organismului. Toate biomoleculele organismului uman
provin din precursori foarte simpli, cu masă moleculară mică, proveniți din mediu
înconjurător, din natură : CO2, H2O, NH3.
Acești precursori din mediu, prin intermediul unor mecanisme și căi metabolice în care
intervin compuși intermediari precum anionul Piruvat (acidul Piruvic), Citrat
(acidul Citric), Malat (acidul Malic), Gliceraldehida-3-fosfat, sunt transformați, de
către organismele vii, în compuși organici cu masă moleculară mai mare, numiți și
biomolecule de bază (primordiale) sau unități constituente: baze azotate →
Nucleotide, Aminoacizi, Monozaharide, Acizi grași, Glicerol (Glicerină), Colina.
Biomoleculele de bază (unitățille constituente) se leagă, la rândul lor între ele prin
legături covalente puternice, în urma unor reacții de policondensare, de polimerizare, în
anumite condiții de temperatură, pH, presiune, catalizatori, cu formarea de
macromolecule naturale proprii celulei vii (biomoleculele propriu-zise), cu roluri
fundamentale în organismul uman: Acizi nucleici, Proteine, Polizaharide, Lipide.3
La un nivel superior, macromoleculele se combină cu formarea unor ansambluri
supramoleculare: Ribozomi, Complexe enzimatice, Sisteme contractile, Microtubuli
La rândul lor, aceste ansambluri supramoleculare se organizează foarte precis în
organite celulare, care vor compune și asigura funcționalitatea celulei vii: Nucleu,
Mitocondrii, Corpusculi Golgi, Reticul Endoplasmatic (RE), Ribozomi etc

Principalele clase de biomolecule au funcții identice în toate tipurile de celule - Acizii

nucleici – ADN și ARN asigură perpetuarea și transmiterea informației genetice;
proteinele sunt produși și efectori ai acțiunii genelor (enzime sau elemente structurale);
polizaharidele – depozite de energie și elemente structurale ale țesuturilor
organismului; lipidele îndeplinesc roluri de depozite energetice și elemente structurale.

Într-o celulă de Escherichia coli – există aproximativ 3000 de tipuri diferite de

proteine și 1000 de tipuri de acizi nucleici. Toate aceste proteine sunt formate din doar
20 de aminoacizi (biomolecule primordiale), iar acizii nucleici din 8 tipuri de
nucleotide diferite.

Aminoacizi care intră permanent în structura proteinelor (aminoacizii

proteinogeni) sunt: Glicocol (glicina), Treonina, Acid Aspartic, Alanina,
Fenilalanina, Asparagina, Valina, Tirozina, Acidul Glutamic, Glutamina, Leucina,
Triptofan, Histidina, Izoleucina, Cistenina, Arginina, Serina, Prolina, Lizina,
Metionina 4
Cei 20 de aminoacizi sunt specificați prin codul genetic și sunt prezenți în toate
organismele vii.
Alte exemple de biomolecule primordiale: baze azotate purinice și pirimidinice
(Uracil, Timina, Citozina, Adenina, Guanina) ce intră direct și nemijlocit în
structura nucleotidelor, monozaharide (α-D-Glucoza, α-D-Riboza, α-D-Galactoza,
β-D-Fructoza), Alcool glucidic, Alcoolazotat (Colina), acizi grași (cu număr mare
de atomi de carbon: Acid palmitic, Acid stearic, Acid oleic, Acid arahidonic, Acid
miristic, etc.) .

În categoria biomoleculelor propriu-zise intră și vitaminele (compuși organici

biologic-activi cu mase moleculare mari, reprezentate prin molecule mari; nu sunt
compuși macromoleculari.
5
Exemple de biomolecule de bază (primordiale) sau unități constituente:
a) monozaharide: surse fundamentale de energie pentru organismal uman.

α– D- Glucoza α– D- Galactoza α– D- Galactozamina

β– D- Fructoza Riboza și 2-Deoxiriboza 6

b) Aminoacizi proteinogeni Arginina Histidina

Lizina

Izoleucina Metionina

7
Acid aspartic Acid glutamic L-Glutamina

L-Glicocol (L-Glicină) 8
Prolină Treonină

Tirozină

9
c) Baze azotate → nucleozide → nucleotide

Baze azotate purinice

(au la bază heterociclul purinei)

Baze azotate pirimidinice (au la

bază heterociclul pirimidinei)

10
 Structura generală a unei nucleozide
pe bază de Adenină → Adenozina,
(formată din o bază azotată purinică,
Adenina, legată direct de o pentoză -
D-Riboza)

Structura generală a unei nucleotide

O nucleotidă este formată din 3 părți distincte: o bază azotată purinică sau
pirimidinică + un rest de pentoză (D-Riboza) + o grupare fosfat rezultată în urma
fosforilării grupei –OH hidroxil atașată de carbonul C din poziția 5΄ al Ribozei 11
Bazele purinice și pirimidinice sunt legate în celule de un zahăr (un monozaharid, de
obicei D- Riboză), iar astfel legate sunt definite drept nucleozide. Acestea sunt legate
fie la D-Riboză fie la 2΄-deoxi-D-Riboza prin legături β-N-glicozidice stabilite la
azotul N9 al purinei și N1 al pirimidinei. Bazele astfel legate pot adopta doua poziții
conformaționale față de legatura N-glicozidică: syn- și anti-, conformația anti- este
cea predominantă în natură (Adenozina).
În celule, nucleozidele se prezintă sub formă fosforilată. Această formă fosforilată a
nucleozidei reprezintă o nucleotidă. Cea mai obișnuită poziție de fosforilare (realizată
cu H3PO4) și grupă funcțională fosforilată este gruparea hidroxil –OH atașată de
carbonul C (5΄) al Ribozei. Nucleotidele pot exista sub forma mono-, di- și
trifosforilată. Forma monofosforilată este abreviată, în cazul adenozinei, (Adenozin-
monofosfat – AMP), iar formele di- și trifosforilate, ca ADP (Adenozin-difosfat) și ATP
(Adenozin-trifosfat). Utilizarea acestor abrevieri presupune că nucleotida să fie sub
formă 5΄ - fosforilată. Nucleotidele care se regasesc în ADN sunt diferențiate de cele
din ARN, prin faptul că riboza se află în forma ei 2΄-deoxi și pentru diferențiere, forma
abreviată se scrie cu un „d” ăn față. Deci forma monofosforilată a adenozinei care intră
în strcutura ADN este deoxiadenozin-5΄-monofosfat, scrisă prescurtat ca d-AMP.

12
Structura Adenozinei și a nucleotidelor pe bază de Adenozină (AMP, ADP, ATP) 13
 Adenozin – 5’ – trifosfat (ATP) Adenozin – 5’ – difosfat (ADP)

2’-Deoxiadenozin-5΄-monofosfat (d-AMP) 2’-Deoxiadenozin-5΄-difosfat (d-ADP)

14
d) Colina și glicerolul (glicerina)

Molecula de Procaină (prin aport extern → produsul Aslavital) hidrolizează în două

frațiuni, sub acțiunea enzimei pseudocolinestarază din organism; rezultă Acid
paraaminobenzoic - PABA si dietilaminoetanol (DEAE) sau dimetilaminoetanol (
DMAE) compuși naturali existenți în organism.
Are loc apoi conversia (transformarea chimică) a Dimetilaminoetanolului (DMAE)
în Colină , prin adaos de Metionină, iar apoi din Colina se obține Acetilcolina,
printr-o reacție de acetilare a grupe –OH primare din colină.
Dimetilaminoetanol - DMAE intră în sinteza ciclului de sinteză a Colinei și apoi
Acetilcolinei - un important neurotransmițător.
15
Colina (vitamina B7) este o vitamină hidrosolubilă care intervine direct în
degradarea acizilor grași, anumitor acizi aminați (aminoacizi) și a glucozei în organism.
Este o vitamină care nu este distrusă de căldură sau umiditate, dar lumina, alcalinitatea
și oxigenul O2 o afectează. Împiedică depunerea colesterolului pe pereții arteriali și
contribuie la eliminarea substanțelor toxice și a metaboliților inutili, toxici, acumulați
în organism; înlesnește și potențează funcțiile ficatului (ajută la eliminarea toxinelor
din organism) precum și funcțiile vezicii biliare, prin care facilitează folosirea
corespunzatoare a grăsimilor si a colesterolului de către organism.
Colina din organism provine din alimentație: drojdie de bere, carne, creier, inimă, ficat
și rinichi, galbenuș de ou, produse lactate, lapte, anumite legume, cerealele integrale,
porumbul, melasa, păpădie, nuci, ciuperci, spanac, roșii, morcovi, dar ea mai este
sintetizată parțial și de catre flora intestinală; colina este o sursă importantă pentru
sinteza fosfatidilcolinelor (lecitinele din clasa fosfolipidelor) în organism, cât și pentru
sinteza acetilcolinei (un important neurotransmițător din organism identificat atât la
nivelul SNC cât și la nivelul Sistemului Nervos Periferic.
Acetilcolina se leagă de receptorii colinergici de la nivelul fibrelor musculare, ceea ce
determină deschiderea canalelor ionice de sodiu. Ionii de sodiu Na+ intră în celule, unde
vor stimula contracția musculară. Acetilcolina. în timpul inducției contracției
musculare, determină în paralel reducerea contracțiilor mușchiului cardiac.

16
Glicerolul (Glicerina) din corpul uman derivă din hidroliza enzimatică a
trigliceridelor. Sub influența unor enzime specifice (lipaze), are loc reacția de hidroliză,
a trigliceridelor, care este reversibilă și conduce la degradarea acestora (lipoliza), cu
formarea glicerinei și a acizilor grași corerspunzători. Reacția inversă conduce la
biosinteza trigliceridelor (lipogeneza), din glicerină și acizi grași liberi. Glicerina
reprezintă un important substrat, care pune la dispoziție scheletul de bază format din
cei trei atomi de carbon C ce se regăsește integral în structura trigliceridelor
(grăsimilor) formate.
17
e) Acizii grași : au rol de biomolecule de bază (primordiale) sau unități constituente

Un acid gras este un acid carboxilic care are o catenă alifatică lungă (poate fi saturată,
ori nesaturată). Majoritatea acizilor grași care apar și în natură au un număr par de atomi
de carbon n, care variază între 4 și 28 ( n = 4 – 28).

R - (CH2)n - COOH
Acizii grași : rol primordial, alături de glicerină, în biosinteza trigliceridelor (grăsimilor
de rezervă cu important rol energetic în organism); furnizează scheletul de bază de atomi
de C din structura trigliceridelor, împreună cu glicerina; sunt substraturi cu rol
energogen (furnizoare de energie) ce derivă din catabolismul (degradarea ) trigliceridelor
în organism, prin care are loc furnizarea energiei necesare proceselor metanolice (atunci
când glucoza este prezentă în deficit în organismul uman – în cazul unui slab consum
alimentar )
18
Acizii grași pot fi: saturați și nesaturați

Saturați:
H3C - (CH2)4 - COOH
Acid capronic

H3C - (CH2)14 - COOH

Acid palmitic

H3C - (CH2)16 - COOH

Acid stearic

19
Nesaturați:

H3C - (CH2)7 - CH = CH - (CH2)7 - COOH

Acid oleic

H3C - (CH2 - CH = CH)3 - (CH2)7 - COOH

Acid linolenic (omega 3)

H3C - (CH2)3 - (CH2 - CH = CH)2 - (CH2)7 - COOH

Acid linoleic (omega 6)
Acidul arahidonic este un acid gras polinesaturat tetraetilenic, cu 20 de atomi de
carbon, derivat din fosfolipidele membranelor celulare. Se formează în organismul
animal din acidul linoleic de origine alimentară, prin desaturație și elongație (alungirea
catenei). Acidul arahidonic face parte din familia acizilor grași polietilenici esențiali din
seria ω-6 și este prezent în cantități mici în lipidele animale. Este principalul precursor
metabolic al eicosanoidelor.

20
 Lipidele sunt absolut necesare organismului uman deoarece:
- sunt sursă de energie constantă (9 kal/g); sunt sursă de acizii graşi saturaţi , dar şi
polinesaturaţi cum ar fi acidul linoleic şi acidul α-linolenic care nu pot fi sintetizaţi în
organism (acizi grași esențiali, aduși în organism exclusiv prin aport alimentar); sunt
purtători ai vitaminelor liposolubile (A, D, E, K);
Din lipidele resintetizate în organism din glicerol şi acizii graşi eliberați din lipide în
cursul digestiei intestinale, se formează: depozitele de grăsime care protejează organele
vitale şi care acţionează ca termoizolatori; aceste lipide intră, de asemenea, în componența
membranelor celulare (sub formă de fosfolipide)În plus, din acizi graşi polinesaturaţi
cum sunt linoleic, arahidonic, a-linolenic, eicosapentaenoic ( derivat din acidul α-
linolenic ) se formează:
- prostaglandine ce intervin ca citokine, care au rolul important de a transmite
informații între celulele sistemului imun - leucocitele. Citokinele intervin și în
mecanismele inflamației și în apărarea contra agenților infecțioși, în apărarea
antitumorală, în șocul septic;tromboxani care intervin în tromboză și bronhoconstricții;
- prostacicline care intervin pozitiv, favorabil în răspunsul imunitar și în
reactivitatea vasculară;
- leucotriene care intervin în bronhoconstricții (acționează asupra musculaturii
netede), chemotaxis, inflamații; leucotrienele sunt implicate în reacțiile inflamatorii și în
răspunsul imun; ele cresc permeabilitatea vaselor sanguine mici; produc
contracția mușchilor netezi și atrag neutrofilele la locul infecției.
21
- prostaglandinele derivate dina acizii grași esențiali, au roluri importante și în diverse
procese fiziologice și patologice (reglarea hormonală, agregarea trombocitelor,
funcționarea sistemului simpatic, producerea inflamațiilor, contracția musculaturii
netede
Acizi grasi polinesaturați mai sunt importanți și pentru faptul că:
- reduc mult nivelul trigliceridelor din sânge (acizi grași omega 3, omega 6) ;
- micșorează potențialul de agregare a plachetelor sanguine; contribuie la reducerea
considerabilă a LDL-colesterolului din sânge și creșterea HDL-colesterolului
(colesterolul bun) , efect pe care îl are și acidul oleic ( mono-nesaturat).

22
 Primii doi acizi grasi polinesaturați (acidul linoleic și α-linolenic) nu pot fi
sintetizați in vivo și sunt indispensabili pentru:

- dezvoltarea noului născut;

- fosforilări oxidative în mitocondriile hepatice ;
- activitatea enzimatică implicată în metabolismul aminelor biogene;
- formarea structurii membranelor tuturor celulelor organismului; asigură și o
permeabilitate optimă a acestora ;
- dezvoltarea și funcționarea normală a creierului, ochilor, urechii interne , glandelor
suprarenale;
- intervin în prevenirea tulburărilor în ceea ce privește coagularea sîngelui și combat
fragilitatea capilarelor;
- rol important în optimizarea funcțiilor sexuale și de reproducere;
- scăderea presiunii sanguine ;
- micșorarea drastică a incidenței bolilor inflamatorii;
- intervin direct în combaterea anxietății , despresiilor, dezordinilor (tulburărilor)
bipolare.

23
▪ din biomoleculele de bază, primordiale (unitățile constituente) se formează
biomoleculele propriu-zise (compuși organici macromoleculari naturali →
biopolimeri, cu mase moleculare foarte mari și catene lungi) ce îndeplinesc funcții
fundamentale în organism, indispensabile vieții;
▪ biomoleculele (biopolimerii) rezultă din unitățile constituente (biomoleculele de
bază = monomeri), printr-o serie de reacții de policondensare (polimerizare), de cele
mai multe ori catalizate enzimatic în anumite condiții.
Biomoleculele (compușii organici macromoleculari naturali) = cu excepția
vitaminelor care nu sunt constituite din macromolecule.
Biomoleculele (compușii macromoleculari) se clasifică în cinci mari categorii:
1. Polizaharide : - de rezervă (glicogenul, amidonul);
- de structură (celuloza, chitina, chitosanul)
2. Acizi nucleici (Acidul Dezoxiribonucleic – ADN și Acidul Ribonucleic – ARN)
3. Lipide (Grăsimile) : simple și complexe
4. Vitaminele : pot fi hidrosolubile - acidul ascorbic (vitamina C), toate vitaminele din
complexul B și liposolubile (vitaminele A, D, E, K) – biomolecule mari.
5. Proteine: globulare (solubile) și fibrilare (insolubile în apă); din categoria vastă a
proteinelor fac parte și enzimele (macromolecule de natură proteică cu rol
de biocatalizatori). 24
12.1.2. Oligozaharide. Polizaharide de rezervă. Polizaharide de
structură. Glicoproteide.

Oligozaharidele precum și monomerii (monozaharidele) din care

provin, se mai numesc hidrați de carbon (carbohidrați sau glucide),
alcătuiți în principal din C, H, O în raport molar de 1:2:1 în
compoziția moleculelor.

Carbohidrații (glucidele) care conțin între 2 și 10 resturi (unități

monomere) de monozaharid în moleculă se numesc oligozaharide.
Oligozaharidele formate prin condensarea a numai două unități de
monozaharid între ele, se numesc dizaharide. Dintre cele mai
importante dizaharide fac parte: zaharoza (sucroza), lactoza,
maltoza și celobioza.

25
Polizaharidele: sunt compuși organici macromoleculari naturali (biopolimeri) din
clasa hidraților de carbon, ce au formula generală (C6H10O5)n, rezultați prin
policondensarea unui număr variabil, foarte mare, de molecule de monozaharide între
ele, în special glucoză. Intră în alcătuirea organismelor vii

26
Sub acțiunea acidului clorhidric concentrat (hidroliză acidă) sau sub acțiunea zaharazei
(hidroliză enzimatică) zaharoza (sucroza sau zahărul ) se descompune
în monozaharidele componente (monomerii de bază: α-D-glucoza și β-D-fructoza)
Amestecul optic activ format în urma hidrolizei zaharozei are acțiune levogiră,
deoarece valoarea puterii rotatorii a fructozei (levogiră) este mai mare decât a glucozei
(dextrogiră).

α – D- Glucoza -
forma piranozică

27
β – Fructoza cu cele două forme: forma piranozică instabilă și forma furanozică
(cea mai stabilă și răspândită)

28
Maltoza (zahărul de malț) este un dizaharid ce se formează prin condensarea a
două molecule de α-D- glucopiranoză cu formarea unei legături 1-4 -a- glicozidice.

29
Structura chimică a zaharozei (dizaharid – C12H22O11), obținută prin condensarea
unei molecule de α-D-glucoză și β-D-fructoză.

Zaharoza: o dizaharidă formată prin condensarea unui rest de α-D-glucopiranoză și

un rest de β-D-fructofuranoză, care sunt unite prin legătură 1-2-(α, β) - glicozidică.

Zaharoza, numită și sucroză este o dizaharidă foarte răspândită în natură; se întâlnește,

în special, în sfecla de zahăr (Beta vulgaris) 12-23% și în trestia de zahăr (Saccharum
officinarum) 30
Zaharoza este cea mai răspândită diglucidă (dizaharidă) naturală. Este o substanță
solidă albă, cristalizată, ușor solubilă în apă, insolubilă în solvenți organici nepolari
Poliglucidele (polizaharidele) sunt substanțe solide, cristaline cu aspect amorf,
insolubile sau foarte greu solubile în apă; formează cu apa soluții coloidale.
Poliglucidele au activitate optică, slab caracter reducător deoarece legăturile dintre
molecule se realizează la grupările hidroxilice semiacetalice astfel că ele au hidroxili
semiacetalici liberi doar la capetele catenelor.
Poliglucidele hidrolizează în mediu puternic acid sau în prezența unor enzime
specifice (hidroliză enximatică), cu punerea în libertate a unităților de monoglucide
(monozaharide) din care sunt constituite. 31
Zaharoza este o dizaharidă în care eliminarea unei molecule de apă H2O are loc între
două grupe hidroxil –OH glicozidice (o grupare –OH din α- D-glucoză de la C1 și altă
grupare –OH ce aparține β-D-fructozei de la C2: legătură 1,2-glicozidică)
Eliminarea apei H2O are loc între o grupă –OH glicozidică dintr-o monozaharidă ( de
la atomul de carbon C1) și o grupa hidroxil (glicozidică sau -OH ce aparține atomilor de
C din pozițiile 4, 6 sau 3) din cealaltă moleculă. În cele mai importante dizaharide
naturale, eliminarea moleculei de apă are loc între grupa -OH glicozidică și o grupă
OH ce aparține atomului de carbon C din poziția 4 a celeilalte molecule de
monozaharid ; legătură 1,4-β (α) -glicozidică (Exemple: maltoza, lactoza, celobioza)

Lactoza face parte din categoria dizaharidelor; ea este alcătuită dintr- o moleculă de β-
D-Galactoză și o moleculă de β-D-Glucoză. Sr obține prin eliminarea unei molecule de
apă între cele două molecule de monozaharid, cu formarea unei legături β-1,4-
glicozidice. (cele două molecule de monozaharide sunt legate în poziția β-1,4- printr-
o legătură glicozidică). Este un dizaharid răspândit în lapte.

Lactoza stimulează absorția și retenția ionilor de calciu Ca2+ și a celor de magneziu

Mg2+ precum și a fosfaților (PO43-) în corp. Favorizează osificarea, dar pe de alta parte,
tot lactoza inhibă metabolismul glucidelor (prin fosforilarea glucozei), mai ales când
vitamina D, se află în deficit în organism.

32
Structura chimică a Lactozei obținute prin condensarea unei molecule de β-D-
Galactoză cu o moleculă de β-D-Glucoză. La reacție participă doar formele piranozice
stabile ale β-D-Galactozei și β-D-Glucozei. IUPAC: 4-O[β−D-galactopiranozil]-D-
glucopiranoză (β) 33
 Maltoza apare pe parcursul degradării amidonului (la plante) sau a glicogenului (la
animale şi la om). Cantităţi mai mari de maltoză se acumulează în cariopse în urma
hidrolizei amidonului (degradării hidrolitice), fenomen ce are loc în timpul germinării
boabelor de cereale, în special al celor de orz.

Structura chimică a Maltozei (anomerul α) obținută prin condensarea a două

molecule de α-D-glucoză, care se unesc printr-o legătură α-(1,4)-glicozidică
Maltoza este obținută la hidroliza enzimatică a amidonului. în prezența amilazelor
Denumirea sa provine de la malț, deoarece ea este întâlnită în semințele
ce germinează, care descompun amidonul pentru a obține surse de hrană. Se poate
obține și prin caramelizarea glucozei.
34
Sinteza Celobiozei prin condensarea a două molecule de β-D-glucoză. Structura
chimică a Celobiozei formate: se formează o legătură β-(1,4)-glicozidică între cele
două molecule de monozaharid.

35
Celobioza se poate obține prin hidroliza parțială, enzimatică sau acidă a celulozei și a
altor materiale bogate în celuloză, cum ar fi bumbacul, hârtia, etc. Prin tratarea
celulozei cu anhidridă acetică în prezență de acid sulfuric se obține octoacetatul de
celobioză (esterul celobiozei), care nu mai are legăturile hidroxil libere, și care este
solubil în solvenți organici nepolari. Celobioza este o dizaharidă reducătoare, molecula
sa are opt grupări hidroxil (OH) libere, și două alte legături de tip acetal și
semiacetal, ceea ce duce la formarea de legături de hidrogen inter- și
intramoleculare puternice.

Celobioza are proprietăți aproape identice cu ale maltozei, cu deosebirea că nu se

întâlnește în organismul uman și nu poate fi sintetizată de acesta; ea se regăsește
integral doar în organismal ierbivorelor. În natură nu se găsește sub formă liberă.
Polizaharidele sunt compușii macromoleculari naturali principali, formați prin
policondensarea unui număr mare de molecule ale monozaharidelor (glucoză, fructoză)
(sau de dizaharide, cum sunt maltoza și celobioza). Formula generala a polizaharidelor
care provin din glucoză ca monomer este (C6H10O5)n. Cele mai importante
polizaharide naturale, care au ca unitate monomeră D-glucoza, sunt; amidonul,
celuloza si glicogenul. Unitățile de dizaharide repetittive cele mai semnificative ce
intră în strcutura polizaharidelor sunt: maltoza în amidon și glicogen și celobioza din
structura celulozei.
36
▪ se obțin prin eliminarea a ,,n” molecule de apă între mai multe molecule de
monozaharide (sau dizaharide), în care n are valori foarte mari, cuprinse între 200 –
10000 de subunități monomere de monozaharide. n = grad de policondensare
Amidonul constituie principala sursă de glucoză pentru alimentația omului și hrana
animalelor. Amidonul se formează prin fotosinteză si se depozitează în semințele
plantelor, bulbi sau tuberculi. Astfel cantitatea de amidon din porumb este 65-75 %, în
griu 60-70 %, în orez 60-80 %,iar în cartof: 12-20 % .
Amidonul este un polizaharid natural care are rol de substanță de rezervă în plante și
care este folosit și de animale în alimentație, ca sursa de energie și substanță de bază în
sinteza compușilor utilizați în metabolism. Amidonul se găsește, în principal în cereale
sub formă de substanță solidă prezentă sub forma de granule de dimensiuni caracteristice
sau sub formă de pulbere fină de culoare albă, higroscopică, insolubilă în apă rece. Este
parțial solubil în apă caldă, în care formează o soluție limpede coloidală (cca 20%), restul
este insolubil. Partea solubilă este formată din amiloză și partea insolubilă din
amilopectină. Ambele fracțiuni au formula moleculară (C6H10O5)n și formează D-(+)-
glucoza (monomerul din care provine), prin hidroliză totală (în mediu puternic acid →
HCl sau sub acțiunea enzimelor specifice → amilaze). Amiloza formează, prin hidroliză
parțială enzimatică D-(+)-maltoza (dizaharid), ceea ce arată că structura de bază a
compusului macromolecular este formată din molecule de D-glucoză (ca monomer)
rezultate prin hidroliză totală, unite prin legaturi α-(1-4)-OH monoglicozidice.
Structura macromoleculară a amilozei poate fi reprezentată astfel: 37
 Structura liniară a Amilozei, n = 250-2100

Amiloza este un glucan cu structura liniară, filiformă, formată din resturi de α-D-
glucopiranoză, legate prin legaturi de tip 1-4-α-glicozidice. Unitatea diglucidică este
maltoza. Amiloza reprezintă miezul solubil (în apă caldă) al granulelor de amidon iar
amilopectina formează învelișul protector insolubil al amidonului.
38
În organismul animal, hidroliza avansată a amidonului până la glucoză necesită
acțiunea unor enzime specifice: α-amilaza, 1,6-α-glucozidaza și maltaza (1,4-α-
glucozidaza). α-Amilaza (salivară și pancreatică) catalizează scindarea amidonului
prin desfacerea legaturilor 1,4-α-glicozidice din interiorul lanțului. Produșii rezultați
sunt dextrine alcătuite din fragmente scurte, ramificate, formate din resturi de maltoză
și glucoză. 1,6-α-Glucozidaza este o enzimă de ramificare, ce catalizează scindarea
legaturilor 1,6-α-glicozidice ale amilopectinei.
Amilopectina este un glucan cu structură ramificată, tridimensională, format din
resturi de α-D-glucopiranoză unite între ele prin legaturi 1,4-α-glicozidice și 1,6-α-
glicozidice. Unitățile diglucidice ale amilopectinei sunt maltoza și izomaltoza. Structura
amilopectinei este pluriramificată.
Masa moleculară a amilozei este de aproximativ 1,5.105 – 6.105 Daltoni (D), iar masa
moleculară a amilopectinei este mult mai mare decât a amilozei, cu valori cuprinse între
1.105 – 1.106 D. Amiloza se dizolvă în apă fierbinte, cu formarea unei soluții coloidale
limpezi. Cu iodul formează o colorație albastră- închisă, care dispare la cald.
Amilopectina suferă fenomenul de inbibiție cu apa și formează la cald soluții coloidale
vâscoase, care se transformă la rece în gel. În câmpul electric migrează spre polul
pozitiv, (particulele sunt încarcate negativ cu ioni fosfat PO43- proveniți din fosfolipidele
ce se găsesc în semințele cerealelor, alături de amidon). Amilopectina colorează
solutțile de iod în albastru-violet. 39
Structura pluriramificată a Amilopectinei, n = 280-6000

40
Structura generală a Amidonului , ce include structura amilozei (A) și pe cea a
amilopectinei (B). Amilopectina formează prin hidroliză parțială tot maltoză și prin
hidroliză totală D-(+)-glucoză. Structura sa mai complexă, este formată din lanțuri
liniare similare cu cele ale amilozei (cu legături α-(1-4) OH monoglicozidice) dar
cu multe ramificații reprezentate de legături α-(1-6) OH monoglicozidice. 41
Glicogenul
Glicogenul este o poliglucidă (polizaharidă) omogenă de origine animală; se găsește
exclusiv în organismul animal și este corespondentul amidonului din plante. Reprezintă
principala formă de depozitare a excesului de glucide (de glucoză) în organism și o
importantă sursă energetică. El se găsește în cantități mari în țesutul hepatic - ficat (2-8
%) și în cel muscular (în mușchi: 0,5-1 %). Glicogenul din mușchi conține 0,05 % acid
fosforic legat esteric la grupările – OH libere ale resturilor de glucoză. Ficatul utilizează
glicogenul cu scopul menținerii glicemiei între limietele normale (nivelul glucozei din
sânge), iar mușchii își satisfac necesitățile proprii de glicogen, prin degradarea acestuia
la glucoză- absolut necesară producerii de energie necesară organismului, în special în
perioadele de efort fizic susținut.
Glicogenul servește la înmagazinarea energiei și detoxifierea organismului, cea mai
mare parte din glicogen se găsește depozitată în ficat. Desfacerea glicogenului în
monozaharide ca glucoza se face cu eliberare de energie necesară, de exemplu,
contracției musculare. Procesul de eliberare sau înmagazinare a energiei este reversibil
și se realizează cu ajutorul ATP-ului (acidului Adenozin-Trifosforic). În perioadele
interprandiale (între mese) , glicogenul din mușchi și ficat este utilizat pentru obținerea
glucozei. Din punct de vedere chimic, structura glicogenului este similară cu cea a
amilopectinei din amidon; unitățile de α-D-glucoză sunt unite prin legături 1,4 – și
1,6 – α - glicozidice. Gradul de ramificare al glicogenului este mult mai mare decât al
amilopectinei. Masa moleculară atinge valori de 1.106 – 4.106 D 42
În țesuturile animale respectiv în ficat, glicogenul este scindat în glucoză, în urma a 2
procese enzimatice. Acestea sunt fosforoliza și hidroliza, catalizate de fosforilaze,
respectiv de amilo -1,6 glucozilaza. Prin acțiunea acestor enzime, glicogenul hepatic
este transformat în α-D-glucoză, care trece în sânge și menține glicemia constantă.

Structura generală a glicogenului, alcătuit din subunități monomere de α-D-glucoză,

unite prin legături 1,4 – α – glicozidice și 1,6 – α - glicozidice
43
 Structura chimică a glicogenului
Are un grad de ramificare mai mare decât amilopectina, ramificațiile exterioare apar
după 6-7 resturi de α-D-glucoză , iar ramificațiile interioare apar după 3-5 unități de α-
D-glucoză. În apă formează soluții coloidale care cu iodul I2 dau o colorație brun-
roșcată.
În mușchi, Reticulul Endoplasmatic (RE) și Citosol, glicogenul este format din
molecule monomere de β-glucoză
Atât amidonul cât și glicogenul sunt compuși macromoleculari naturali din clasa
polizaharidelor de rezervă. 44
 Celuloza este cel mai răspândit compus organic macromolecular natural. Este o
poliglucidă omogenă (polizaharidă) din regnul vegetal, care constituie componentul
preponderent, principal al pereților celulelor plantelor superioare și are un rol structural
important, formează scheletul de susținere al plantelor. Celuloza se găsește în stare
aproape pură în fibrele de bumbac (99,8 %) și mai puțin pură în plante textile (in,
cânepă). Celuloza este însoțită, în structura plantelor, de anumite substanțe incrustante
(hemiceluloze, pectine, mucilagii, lignine, rășini, s.a.).
Celuloza este constituentul principal al membranelor celulelor vegetaleș împreună
cu llignina (un compus macromolecular aromatic) și alte substanțe, formează pereții
celulelor vegetale și conferă plantei rezistență mecanică și elasticitate. Aceasta are
aceeași formulă brută ca și amidonul (C6H10O5)n, unde însă n poate atinge cifra miilor.
Cross și Bevan au îndepărtat părțile vegetale prezente în mod normal în celuloză prin
dizolvarea lor în soluție concentrată de hidroxid de sodiu NaOH. Partea care nu s-a
dizolvat (complet insolubilă) a fost numită α-celuloză. Materialul solubil (alcătuit din
ß-celuloza și γ-celuloza) s-a dovedit mai târziu a nu fi celuloză ci constituit din
zaharuri și carbohidrați.

Celuloza pură este o substanță albă, cristalină, fără gust și miros, insolubilă în apă. În
soluție de NaOH 5 %, ea își mărește mult volumul, proprietate utilizată la obținerea
bumbacului mercerizat. Se dizolvă în reactivul Schweizer [ Cu (NH3)4 ] (OH)2.
45
Din punct de vedere chimic, celuloza este formată din unități de β-D-glucoză, legate
între ele prin legături 1,4-β-glicozidice (prin eliminarea apei între gruparea –OH de la
C1 al unei molecule de β-D-glucoză și grupa –OH ce aparține C4 de la o moleculă
imediat alăturată de β-D-glucoză).
Celuloza o polizaharidă de structură care este formată din peste 3 000 de molecule de
glucoză.
Unitatea diglucidică (dizaharidică) constitutivă a celulozei este celobioza.
Macromoleculele celulozei sunt filiforme, dispuse parallel; ]ntre acestea se stabilesc
leg[turi de hidrogen, care conferă o mare stabilitate macromoleculei și o rezistență
mecanică remarcabilă.
Celuloza poate fi degradată hidrolitic prin fierbere cu acizi tari (HCl, H2SO4), până la β-
D-glucoză. Datorită existentei legăturilor glicozidice de tip β, majoritatea animalelor nu
dispun de enzimele necesare scindării celulozei la glucoză. Degradarea enzimatică se
realizează în prezența enzimei celulaza, până la celobioză și apoi a celobiazei, care
desface celobioza în glucoză. Aceste enzime se găsesc în sucul intestinal al unor
animale inferioare (melci, omizi).
Animalele ierbivore utilizează în hrană cantități apreciabile de celuloză, pe care o pot
transforma în glucoza datorită celulazei eliberate de către microorganismele prezente
în rumen și intestinul subțire. Pentru aceste animale, celuloza constituie sursa
principală de glucide (de dizaharide și monozaharide) 46
rumen = primul și cel mai mare compartiment al stomacului rumegătoarelor de forma
unui sac dublu, care ocupă întreaga cavitate abdominală stângă și o parte din cavitatea
abdominală dreaptă și în care se înmagazinează alimentele și se macerează sub influența
florei bacteriene, a fermenților și a mișcării pereților.

Structura generală a celulozei 47

Structura chimică a celulozei, cu evidențierea legăturilor 1-4-β-glicozidice dintre
unitățile de β-D-glucoză; gradul de policondensare n =2000-10000 , iar masa moleculară
M = 1,5 .105 D (Daltoni)

48
Glucidele constituie o sursă importantă de energie în organism și contribuie la buna
desfăsurarea a proceselor de ardere ce au loc cu producția corespunzătoare de energie.
La arderea 1g de glucide se degajă 4 kcalorii. Procesul de degajare a energiei la arderea
glucidelor se produce rapid, comparativ cu alte surse energetice ale organismului. De
aceea glucoza și zaharoza se recomandă sportivilor, în special înaintea antrenamentelor,
competițiilor sau a altor procese ce decurg cu efort fizic.
Polizaharidele au rol de suport fizic (celuloza) și de rezervă energetică nutrițională
(amidonul) în regnul vegetal. În regnul animal, glicogenul deține un rol fundamental
de resursă importantă de energie a organismelor animale.
Glicoproteidele (Glicoproteinele). Glicoproteidele sunt heteroproteide a căror
grupare prostetică este constituită din glucide sau derivați ai lor: hexoze (glucoza,
manoza, galactoza), pentoze (xiloza), N-acetilhexozamine (N-acetilhexozamina, N-
acetilgalactozamina), acizi uronici (glucuronic și galacturonic), acid neuraminic și acid
sialic. În funcție de componenta glucidică, pot avea caracter acid (conțin acizi
uronici) sau neutru (conțin glucide). Ele sunt proteide caracteristice regnului animal.
Glicoproteidele au un conținut în glucide sub 4% deci componenta majoră a acestora
este proteina

Glicoproteinele: lanţ polipeptidic proteic + resturi glucidice, zaharidice (conponente

prostetice sau neproteinice constituite din monozaharide, oligozaharide,
glucozamină, galactozamină, acid hialuronic, glucozaminoglicani; legate covalent 49
Practic, glicoproteinele sunt heteroproteine care conțin catene de monozaharide sau
oligozaharide ca grupe prostetice (glicani) atașate covalent de catenele
laterale polipeptidice, de proteinele propriu-zise. Procesul prin care carbohidratul se
fixează de proteină se numește glicozilare. Printre glicoproteine se
numără albuminele din ou și din ser, precum și unele globuline din ser care conțin
carbohidrați. (Exemplu: γ-globuline)
Glicoproteidele sunt solubile în apă cu care formează soluții vâscoace. Ele se găsesc în
secreția mucoaselor, în plasmă, în salivă, în umoarea sticloasă și cordonul ombilical,
unde apar, de obicei, sub forma unor amestecuri complexe cu mucopoliglucidele
(mucopolizaharidele) numite și mucoide sau mucine.

Mucinele sunt glicoproteide secretate de celule ale cavității bucale, ale tubului digestiv,
ale căilor respiratorii și genitale. Îndeplinesc un foarte important rol protector pentru
mucoase.

Mucoidele sunt glicoproteide din urină, albușul de ou sau din lapte care nu precipită
prin acidulare cu acid acetic
Glicoproteidele sanguine se găsesc în ser și apar în cantități mari în cazuri patologice.
Prin hidroliză, acestea eliberează fucoza, galactoza, glucozamina și galactozamina. Tot
în serul sanguin se găsesc și glicoproteide cu caracter acid numite sialoproteide, care
conțin acid sialic (acid N-acetil neuraminic). 50
 Localizare Exemple

Plasmă Fibrinogenul, Imunoglobulinele,

proteinele de grup sanguin
Hormoni Gonadotropina corionică,
hormonnul stimulator al tiroidei
etc.
Enzime Ribonucleaza B, pepsină,
colinesteraza serică
Secreţii Glicoproteine submaxilare, gastrice

Ţesutul conjunctiv Colagen

Membrane celulare Glicoforina

Glicoproteidele din eritrocite (sânge) sunt asociate cu sfingolipide și

determină specificitatea de grup sanguin.
51
 Structura chimică a
acidului hialuronic

Acidul hialuronic se găsește în organismul uman într-o concentrație mai mare la nou-
născuți , care scade odată cu înaintarea în vârstă. Este prezent în special în cartilaje și
piele, are o capacitate mare de retenție a apei din organism și este apreciat pentru
stimularea biosintezei de colagen. 52
Ajută mult la stimularea secreției de lichid sinovial (acid sinovial) ce menține sănătatea
articulațiilor.Datorită faptului că este molecula cu cea mai mare capacitate de retenție a
apei în organism, acidul hialuronic este apreciat pentru proprietățile sale antioxidante ,
regenerante, de protejare a țesuturilor; contribuie activ la accelerarea procesului de
vindecare a rănilor și de estompare a cicatricilor.

Rolul biologic al glicoproteinelor :

▪ sunt constituenți plastici ai celulei, intră nemijlocit în componența menbranelor
biologice din organism;
▪ au un rol foarte important de lubrefiere și protecție avansată a mucoaselor
gastrointestinale, ale aparatului respirator și urogenital față de acțiunea enzimelor
proteolitice, a unor compuși chimici sau agenți mecanici nocivi;
▪ sunt inhibitori ai aglutinării (aglomerării) hematiilor;
▪ sunt componente specifice de grup sanguin și participă activ în reacțiile
imunologice ale organismului (imunoglubulinele).

53
Opt zaharide cel mai des întâlnite în structura glicoproteinelor (β-D-Glucoza; β-D-
Galactoza;β-D-Manoza; β-D-N-Acetilglucozmina; β-D-N-Acetilgalactozamina; α-L-
Fucoza; acid α-D-N-Acetilneuraminic (acid sialic); β-D-Xiloza. 54
 Catena
proteică
(Asp.)

Partea zaharidică (oligozaharidică) terminală alcătuită preponderent din resturi de α-

D-Manoză -se leagă de alte zaharuri prin legături Man-(α-1,6)[Man-(α-1,3)]Man-(β-
1,4)-(GlcNAc)-(β-1,4)-(GlcNAc) pentru a se alătura conformației β a macromoleculei
proteice, cu formarea de glicoproteine N-glicozilate bogate în Manoză, complexe sau
hibride. Unde: GlcNAc = N-Acetilglucozamina; Man. = α-D-Manoză

Structura chimică generală a unei glicoproteine, în care catena proteică este

reprezentată prin fragmente de Acid Aspartic (L-Asparagină = Asp.) legate covalent
55
Structura chimică a unei glicoproteine (glicoproteide) pe bază de colagen. Partea
proteică legată covalent prin aminoacidul lizină (α, ε-diamino-capronic) de partea
prostetică (neproteinică) reprezentată printr-un oligozaharid (dizaharid → galactozil-
glucoza). Resturile de galactoză și glucoză sunt adăugate succesiv prin intermediul
galactozil- și glicozil-transferazelor. Gradul de glicozilare diferă pentru țesuturi diferite.
56
Afectarea (îngreunarea) hidroxilării lizinei și prolinei , precum în cazul deficitului de
acid ascorbic (vitamina C) din organism, conduce la sinteza (legarea) incorectă a
fibrelor de colagen. Prin urmare, rezultă fibre de colagen de o calitate inferioară, cu
rezistență scăzută la tracțiune a ansamblurilor de fibre formate.
Unele dintre hidroxi-lizinele obținute sunt modificate chimic prin reacții de glicozilare
cu un monozaharid- D-galactoza sau cu un oligozaharid: β-D-galactozil (2→1) β-D-
glucoza, cu formarea unor legături O-glicozidice specifice colagenului, ceea ce
conferă fibrei proprietăți mecanice și fizice mult îmbunătățite.
Atașarea tuturor tulpinilor de virus gripal A la celule necesită prezența acizilor sialici. Cu
toate acestea, există o serie de forme chimice diferite de acizi sialici, iar tulpinile de virus
gripal A variază în funcție de afinitatea lor.
Tulpinile virusului gripei aviare se leagă, în mod preferențial, la acidul sialic atașat de
galactoză printr-o legătură α- (2,3)-glicozidică. Acidul sialic e localizat pe celulele
epiteliale ale intestinului de rață. În contrast, tulpinile de virus gripal uman se atașează
preferențial la acizii sialici atașați la galactoză printr-o legătură α- (2,6)-glicozidică.
Acesta este cel mai important tip de acid sialic prezent pe celule epiteliale ale mucoasei
aparatului respiorator uman. Molecule de Acid sialic legate prin legături α - (2,3)-
glicozidice se găsesc pe celulele epiteliale ciliate, care constituie o minoritate în tractul
respirator uman precum și pe unele celule epiteliale (puține) din tractul inferior
respirator. Această specificitate ridicată a receptorilor are implicații fundamentale pentru
infecția organismului uman cu tulpini de virus al gripei aviare de tip A. 57
 Acid Sialic D-Galactoza

Neuraminidaza

În exemplul prezentat în fugura de mai sus, acidul sialic este legat de o glucidă ( o
hexoză → D- galactoza) prin o legătură α-(2,3)- glicozidică. Înseamnă că atomul de
carbon din poziția 2 (C2 ) al hexozei acidului sialic este legat, prin intermediul unui atom
de oxigen (O), la carbonul din poziția 3 (C3 ) al hexozei → galactoza. 58
12.2. Acizii nucleici. Acidul dezoxiribonucleic (ADN) și acidul ribonucleic (ARN).
ADN viral. ADN bacterian. Rolul genetic al ADN. Plasmid – ADN. Rolul ARN în
organism.
Acizii nucleici sunt compuşi organici macromoleculari naturali, care stochează
informația genetică necesară creșterii, dezvoltării și reproducerii celulare; sunt
macromolecule organice cu structură complexă şi mase moleculare foarte mari,
cuprinse între câteva zeci de mii şi milioane de Daltoni (D).
Acizii nucleici sunt constituiți din lanțuri macromoleculare polinucleotidice formate
prin copolimerizarea unui număr foarte mare de nucleotide (de ordinul miilor).
Nucleotidele, ca unități monomere, sunt formate dintr-un radical fosforic (rest fosfat
sau pirofosfat provenit din acidul fosforic), o pentoză și o bază azotată. În cadrul
acidului nucleic sunt prezente legături covalente (în cadrul nucleotidelor → între bazele
azotate și pentoze) și legături de hidrogen (între bazele azotate a 2 nucleotide diferite,
de exemplu.: între adenină și timină / uracil sau între citozină și guanină).
După provenienţa lor, respectiv după materialele organice naturale din care au fost
extrași, acizii nucleici erau consideraţi a fi de două tipuri:
Acizi timonucleici: acizi nucleici extrași din timus sau acizi nucleici animali (de
origine animală)
Acizi zimonucleici: acizi nucleici extrași din drojdie sau acizi nucleici vegetali (de
orogine vegetală) 59
Structura generală a ADN
60
Structura generală a ARN
Întrucât s-a constatat că deosebirea dintre ei constă în natura componentului glucidic
(acizii timonucleici conţin în molecula lor D-2-Dezoxiriboza, iar acizii zimonucleici
conţin D-Riboza), denumirile lor au fost înlocuite cu denumirile de acizi
dezoxiribonucleici (ADN) şi acizi ribonucleici (ARN).
Acizi dezoxiribonucleici: ADN (format din două lanțuri de polinucleotide);
ADN-ul este cel mai complex și mai cunoscut dintre cei doi acizi nucleici. Spre
deosebire de ARN, care este monocatenar, alcătuit dintr-o singură ,,panglică”, ADN-
ul este policatenar, alcătuit din două catene (panglici). O catenă de ADN este alcătuită
dintr-un număr mare de nucleotide. Mai multe nucleotide formează o polinucleotidă.
Fiecare nucleotidă este formată din trei componente: o glucidă cu cinci atomi de carbon
denumită pentoză, un rest de acid fosforic, denumit și grup fosfat și o bază azotată.
Pentoza specifică ADN-ului este 2-dezoxiriboza. Bazele azotate sunt de două
feluri: purinice și pirimidinice. Cele două baze purinice sunt adenina și guanina, iar
bazele pirimidinice sunt citozina, timina și uracilul. Pentozele și grupările fosfat
alcătuiesc catenele, iar bazele azotate unesc cele două catene.

Structura ADN poate fi comparată cu o scară, bazele azotate reprezintă treptele, iar
pentozele și grupările fosfat reprezentâ balustradele. Bazele azotate se unesc în modul
următor: adenina cu timina, iar guanina cu citozina. Ordinea în care sunt așezate
bazele azotate contribuie la codificarea informației genetice.
61
Acidul Ribonucleic (ARN) este un polinucleotid (compus
macromolecular) format prin copolimerizarea ribonucleotidelor. Un
ribonucleotid este format dintr-o bază azotată (Adenină
A, Guanină G, Uracil U și Citozină C), o pentoză (D-Riboză) și o
grupare fosfat sau pirofosfat provenită din H3PO4.. În molecula de ARN
uracilul înlocuiește timina, care este prezentă doar în macromoleculele
de ADN.
Acidul Dezoxiribonucleic (ADN) este un compus macromolecular
natural, format prin copolimerizarea dezoxiribonucleotidelor. Un
dezoxiribonucleotd este format dintr-o bază azotată (Adenină
A, Guanină G, Timină T și Citozină C), o pentoză (D-2-Dezoxiriboza) și
o grupare fosfat sau pirofosfat provenită din H3PO4.
Un „copolimer” este un polimer în compoziția căruia se repetă mai multe unități
de monomeri; în cazul ADN-ului, monomerii sunt dezoxiribonucleotidele, iar
pentru ARN monomerii sunt reprezentați de ribonucleotide. Monomerii se repetă
de manieră aleatorie în lanțul polimer, fără ca ei să fie dispuși alternativ sau după
oricare alt aranjament repetitiv
62
•Acizi Ribonucleici: ARN (format dintr-un singur lanț de polinucleotide), au o structură
monocatenară..Tipuri de ARN:
•ARN-mesager (ARNm): copiază informația genetică de pe ADN și o transmite în
citoplasma celulei la locul sintezei proteice (în ribozomi);
•ARN de transport (ARNt): transportă aminoacizi la locul sintezei proteice;
•ARN ribozomal (ARNr): intră în alcătuirea ribozomilor;
•ARN viral (ARNv): este material genetic al unor virusuri.
Nucleotidele se leagă între ele prin legături fosfodiesterice ce se formează între o
pentoză a unui nucleotid şi radicalul fosforic al nucleotidului următor. Asemenea lanţuri
de nucleotide poartă numele de catene polinucleotidice şi reprezintă structura primară
a unui acid nucleic. Astfel de molecule sunt, deci, monocatenare (prescurtat m.c.)
Mai toate tipurile de acizi ribonucleici (ARN) sunt formate dintr-o singură catenă
polinucleotidică, în timp ce majoritateta moleculelor de ADN sunt alcătuite din două
catene polinucleotidice și au astfel o structură secundară. Asemenea molecule sunt
dublu catenare (prescurtat d.c.).
Atât în structura ADN, cât şi în ARN, există 4 tipuri majore de baze azotate:
adenină, timină, citozină, guanină - în macromoleculele de ADN ;
adenină, uracil, citozină, guanină - în macromoleculele ARN

63
 - ARN conține ca glucidă Riboza;
- ADN cuprinde ca glucidă Dezoxiriboza
Nucleozid = fragment de zahăr (glucidă) de
obicei Riboza sau Dezoxiribozxa (o pentoză) +
bază azotată purinică sau pirimidinică.

Legătură
β-N-glicozidică

Nucleotidul, ce reprezintă unitatea structurală de

bază a ADN-ului (sau ARN-ului), este alcătuită din
Nucleozid + grupare fosfat sau pirofosfat din
acidul fosforic.

2’ – Dezoxitimidina ce intră în structura macromoleculelor de ADN, este un

nucleozid alcătuit doar dintr-un fragment de zahăr (glucidă) reprezentat prin 2-
Dezoxiriboză, unită printr-o legătură covalentă β-N-glicozidică de atomul de N al
bazei azotate purinice.
64
Părțile componente ale unei nucleotide : bază azotată + fragment de pentoză (D-
Riboza sau 2-Dezoxiriboza) + rest fosfat sau pirofosfat provenit din acidul fosforic .
Nucleozidul (ADN) (format doar din bază azotată + rest de glucidă - pentoză (2-
Dezoxiriboza) se leagă esteric prin C (5’) al Dezoxiribozei de acidul fosforic.
Bază azotată (purinică sau pirimidinică)

Grupare fosfat sau pirofosfat

(rest de acid fosforic)

Fragment de zahăr – pentoză (2 - Dezoxiriboza)

65
Toate nucleotidele au acelaşi plan general de structură. (a). Structura chimică a
riboadenozin 5’-monofosfatului (AMP), nucleotid prezent în macromoleculele de
ARN. (b) Structura chimică a celor 2 zaharuri prezente în macroleculele acizilor
nucleici: Riboza în structura ARN şi 2-Dezoxiriboza în macromoleculele de ADN.
66
Exemple de nucleotide prezente în structura Acidului Ribonucleic (ARN)

Adenozin monofosfat (AMP) Adenozin difosfat (ADP)

Fragmentul de glucidă este reprezentat prin D-riboză, baza azutată este Adenina

Adenozin trifosfat (ATP)

67
Exemple de nucleotide prezente în structura Acidului Dezoxiribonucleic (ADN)

Dezoxiadenozin monofosfat (dAMP) Dezoxiadenozin difosfat (dADP)

Fragmentul de glucidă este reprezentat prin 2-Dezoxiriboză, baza azutată este
Adenina

Dezoxiadenozin trifosfat (dATP)

68
Cele 2 catene polinucleotidice sunt complementare una faţă de cealaltă - ADN
Aceasta înseamnă că unei adenine de pe una din catene îi corespunde o timină pe
cealaltă catenă, de care se leagă prin 2 legături de hidrogen (A = T); se spune, deci, că
adenina este complementară cu timina. În mod similar, guanina este complementară cu
citozina, de care se leagă prin 3 legături de hidrogen (G ≡ C).
Se deduce că legăturile de hidrogen permise sunt: A = T şi G ≡ C
În moleculele de acizi nucleici dublucatenare dar formate dintr-o catenă ADN şi o
catenă ARN (asemenea molecule hibrid se formează de obicei în procesul de transcriere
genetică), adeninelor din catena ADN le corespund în catena ARN molecule de uracil.
Şi în acest caz se fromează tot 2 legături de hidrogen: A = U.
Într-o moleculă de acid nucleic dublu catenar, (d.c.) bazele purinice sunt în raport
echimolar cu bazele pirimidinice.
Cele două catene polinucleotidice dintr-o moleculă de acid nucleic ADN dublu
catenar sunt antiparalele
O catenă polinucleotidică are două capete: la un capăt se află carbonul din poziţia 5’
(C5’) al unei pentoze, iar la celălalt capăt se află carbonul din poziţia 3’ (C3’) al unei
alte pentoze. În interiorul unei celule o asemenea catenă polinucleotidică este sintetizată
chiar în această direcţie: 5’ → 3’. Cele 2 catene polinucleotidice ale unei molecule d.c.
sunt în orientări inverse una faţă de cealaltă: capul 5’ al fiecăreia corespunde cu capul 3’
al celeilalte. Cele 2 catene sunt antiparalele. 69
Structura schematizată a unui ADN
dublu-helix. Cele două schelete glucido-
fosforice (în verde închis şi deschis) sunt
în orientare inversă: 5’ – 3’, faţă de 3’ -
5’. Bazele azotate de pe cele două catene
sunt prezentate în albastru şi roz-roşu

Reprezentare schematică a unei porţiuni

dintr-o moleculă de ADN dublu catenar. 70
 ADN-ul celulelor vii este
întotdeauna prezent sub
forma bicatenară. Cele două
catene polinucleotidice se
leagă între ele prin baze
azotate complementare: o
baza purinică se leagă
întotdeauna cu o bază
pirimidinică: A = T și G = C

Legătura dintre bazele

azotate se realizează prin 2-
3 punți de hidrogen.

Reprezentare general simplificată a unei porţiuni dintr-o moleculă de ADN 71

dublu helix (cu dublă elice)
Diagrama structurii celor două lanțuri antiparalele ale dublului helix al ADN, din care
reiese pozitia perechilor de baze azotate și a coloanelor glucido-fosfatidice, realizate
prin legături chimice fosfodiesterice. 72
Datorită formei spaţiale a nucleotidelor, cele 2 catene polinucleotidice dintr-o moleculă
dublu catenară se dispun spaţial una faţă de cealaltă într-o formă de elice dublă (dublu
helix), ce se rotesc una în jurul celeilalte şi amândouă în jurul unui ax central. Această
dispunere formează structura terţiară a unei molecule de acid nucleic dublu catenar
(ADN) . În arhitectura unei asemenea molecule, la exterior se găsec cele 2 schelete
glucido-fosforice ale catenelor, iar spre interior sunt poziționate bazele azotate.
Perioada modernă a biologiei moleculare a început în 1953, când James Watson, Francis
Crick şi Maurice Wilkins au propus modelul de structură dublu-helicală (dublă elice) a
ADN. Toate cercetările ulterioare au demonstrat corectitudinea acestui model.
Tipuri de ADN: tipul A – caracterizat printr-un helix larg, prezintă bazele azotate
orientate puternic spre interior. Duplexurile hibride ADN-ARN aparțin structural
formei A; tipul B – reprezintă structura generală a macromoleculei de ADN din
celulele active metabolic; tipul Z- singurul cu răsucire la stânga, este în contrast cu
forma clasică, respectiv tipul B (răsucire la dreapta, în sensul acelor de ceasornic a
celor 2 catene)
Acizii ribonucleici (ARN)
Acizii ribonucleici (ARN) reprezintă materialul genetic al anumitor tipuri de virusuri
(numite virusuri ARN). Pe de altă parte, în celule, moleculele de ARN îndeplinesc
diverse funcţii metabolice, dintre care cele mai importante sunt legate de traducerea
informaţiei genetice din secvenţă de nucleotide în secvenţă de aminoacizi, adică în
biosinteza de proteine. 73
Din punct de vedere chimic, există trei diferenţe majore între acizii ribonucleici - ARN
şi acizii dezoxiribonucleici - ADN:
- zahărul (glucida) din ARN (riboza) conţine o grupare hidroxil (-OH) în plus faţă de
dezoxiriboză (prezentă în ADN);
- în majoritatea macromoleculelor de ARN timina din ADN este înlocuită cu uracil;
- în cele mai multe cazuri, moleculele de ARN sunt formate dintr-o singură catenă
polinucleotidică, spre deosebire de majoritatea moleculelor de ADN, care sunt dublu-
catenare (dublă elice); chiar şi moleculele de ARN monocatenare pot forma structuri
secundare şi terţiare;
- unele molecule de ARN (în mod special, ARN de transfer – ARNt) mai conţin şi o
serie de baze azotate modificate, de exemplu pseudouridina, dihidrouridina,
riboziltimina, inozina;
Cele mai importante tipuri de acizi ribonucleici dintr-o celulă sunt ARN mesager, ARN
de transfer şi ARN ribozomal.

ARN mesager, ARNm: este o moleculă intermediară ce reprezintă o copie fidelă a uneia
din cele 2 catene ale unei gene ce codifică o anumită proteină. ARN mesager este o
moleculă de ARN ce are rolul de a copia informația genetică a unei catene de ADN,
proces numit transcripție.

- reprezintă sub 5% din ARN celular, este monocatenar, spiralat;

74
➢ este transcris în prezența ARN-polimerazei sub forma de ARN mesager precursor
care prin maturare, trece in ARN mesager matur;
➢ poarta informația genetică ce va specifica sinteza unui lanț polipeptidic;
➢ ARN mesager aduce la nivelul ribozomilor mesajul genetic copiat din ADN, mesaj
care va fi folosit la sinteza unei proteine specifice.

La procariote (bacterii), ARN mesager copiază informația genetică a mai multor gene
situate alăturat. La eucariote (organismele superioare) ARN mesager copiază
informația genetică a unei singure gene. Poartă mesajul genetic înscris în secvența sa de
ribonucleotide. ARN mesager este monocatenar și are o lungime variabilă, în funcție de
lungimea genei (ADN) pe care a transcris-o, de mărimea mesajului genetic purtat. El se
asociază cu ribozomii din citoplasma celulară, la nivelul cărora dictează secvența de
aminoacizi din catena polipeptică. După ce molecula de ARN își îndeplineste rolul său
de mesager, este supus hidrolizei enzimatice și depolimerizat.

75
Acidul Ribonucleic de transfer, ARNt
Acidul Ribonucleic de transfer (numit și ARN de transfer sau ARNt) este un
complex de molecule mici (în jur de 74–95 nucleotide) care transferă un aminoacid
activat unui lanț polipeptidic în creștere sintetizat în timpul procesului de translație.
ARNt are o formă asemănătoare unui „trifoi cu patru foi” sau unei cruci. La capătul 3`
terminal, toți ARNt au secvența CCA, unde se fixează unul din cei 20 de aminoacizi.
Această legătură covalentă este catalizată de o aminoacil ARNt -sintetază. ARNt mai
conține o secvență de 3 nucleotide, numită anticodon, secvență care se potrivește prin
complementaritate codonului corespunzător de pe ARN-ul mesager al aminoacidului
transportat. Fiecare tip de ARNt corespunde unui singur tip de aminoacid, dar
deoarece codul genetic conține mai mulți codoni specifici aceluiași aminoacid,
moleculele de ARNt cu diferiți anticodoni pot reprezenta același aminoacid.

ARNt are porțiuni bicatenare, cu doi poli funcționali, unul la care se fixează un
aminoacid, altul care conține o secvență de 3 bază azotate numită anticodon, cu ajutorul
căreia ARNt-ul recunoaște la nivelul ribozomului codonul din ARN mesager
corespunzător aminoacidului pe care îl poartă. Recunoașterea codon-anticodon are loc
la nivelul ribozomului în procesul sintezei catenei polipeptice.

76
ARN ribozomal, ARNr este un component major al ribozomilor, mașina biologică
producătoare de proteine din orice celulă vie. Funcția ARNr constă în a furniza un
mecanism de decodare a ARN-ului mesager (ARNm) în aminoacizi și în a interacționa
cu acidul ribonucleic de transfer (ARNt) în timpul translației, prin activarea de către
peptidil transferază. ARNt-ul aduce, apoi, aminoacizii necesari, ce corespund codonului
ARN mesager potrivit. Molecula de ARNr are peste 1000 de nucleotizi. El este sintetizat
tot prin transcriere din ADN, după care catena de ARNr se pliază, cu formare de porțiuni
bicatenare, datorită complementarității bazelor azotate. Un ribozom este format din 2
subunități care vor recunoaște (tot pe baza complementarității) și vor atașa între ele
nucleotidele de recunoaștere de la începutul moleculei de ARNr. Una din caracteristicile
principale care deosebește ARNr de celelalte tipuri de ARN constă în aceea că el apare
întotdeauna legat de proteine. Lanțul ARNr-ului este constituit atât din porțiuni
monocatenare cât și din porțiuni bicatenare helicoidale cu bucle monocatenare.
Alcătuiește circa 80-85% din ARN total celular .

77
 - are zone monocatenare ce alternează cu zone
dublu catenare; este constituentul major al
subunităţilor ribozomale, în care are rol atât
structural, cât şi funcţional catalitic (catalizează
reacţii din procesul de sinteză a proteinelor care se
realizează la nivelul ribozomului); are masa
moleculara mare: 104 - 106 Daltoni (D) ,

Structura generală a
ARN ribozomal (ARNr)

Pliere și apariția unei regiuni din molecula unui ARN ce conține o secvență repetitivă
inversată, cu formarea unei regiuni dublu catenare terminată cu o buclă. 78
79
Toate moleculele de ARN dintr-o celulă iau naştere printr-un proces
numit transcriere genetică. Molecula rezultată poartă numele de
transcript primar şi este ulterior procesată, în funcţie de gena care a
fost transcrisă, pentru a deveni ARNm, ARNt sau ARNr.

Moleculele de ARN au un rol primordial în exprimarea genelor.

Iniţial, aceste molecule au fost descrise ca intermediare în sinteza
proteică; ulterior însă, s-a constatat că există multe clase de ARN ce
îndeplinesc roluri complexe în diverse etape ale exprimării genelor.
Implicarea moleculelor de ARN în foarte multe funcţii celulare şi, în mod
special în expresia genică, reprezintă unul din argumentele majore în
sprijinul teoriei conform căreia, în fazele iniţiale ale apariţiei şi evoluţiei
sistemelor biologice, ARN ar fi reprezentat componenta activă în
menţinerea şi expresia informaţiei genetice, şi nu moleculele de ADN,
care probabil au apărut mult mai târziu; se vorbeşte deci, de o aşa-zisă
„lume ARN”.

80
Structuri secundare (a) şi terţiare (b) în moleculele de ARN; aceste structuri se
formează pe baza existenţei unor zone cu complementaritate intracatenară. (după
Lodish, 2000) 81
a. Funcțiile ADN în organism. b. Funcțiile ARN în organism.
a. autocatalitică (autoreplicare) - conservarea informației genetice; transmiterea
informației genice (transcripția); heterocatalitică -datorită structurii primare aperiodice
transcrie informația genetică în fragmente de ARN- proteine-caracter; variabilitate-
asigură posibilitatea de recombinare sau de mutație a ADN; transmiterea informației
genice se realizează prin intermediul unor secvențe ADN bine definite, denumite gene,
care prin intermediul ARN conduce la sinteza unor secvențe proteice specifice;
totalitatea genelor dintr-o celulă formeaza genomul caracteristic speciei respective.
b. ARNm- în procesul de transcripție (are rolul de a copia fidel informația genetică a
unei catene de ADN, proces numit transcripție); ARNr- cuplează ribozomii în
procesul de translație (ce constă în a furniza un mecanism de decodare a ARN-ului
mesager (ARNm) în secvențe de aminoacizi și în a interacționa cu acidull ribonucleic de
transfer (ARNt) în timpul translației, prin intermediul peptidil – transferazei; ARNt-
transportă aminoacizii direct la locul sintezei proteice (aduce aminoacizii necesari, ce
corespund codonului ARNm potrivit)
Codul genetic se găsește în secvența de nucleotide a ARNm, care este transcris din
ADN; Un codon este un triplet de baze din ARNm care codează un anume aminoacid
Fiecare dintre cei 20 de aminoacizi are nevoie, pentru a construi o proteină, de cel
puțin 2 codoni în plus, există codoni care semnalează începutul și sfârșitul unui lanț
polipeptidic Secvența de aminoacizi dintr-o proteină poate fi determinată prin citirea
tripletelor din secvența de ADN, care este complementară codonilor din ARNm82 sau
Funcția heterocatalitică a ADN constă practic în faptul că materialul genetic dintr-o
celulă are capacitatea de a determina sinteze specifice de proteine, cu o anumită
secvență de aminoaczi.
Replicarea ADN, este un proces fundamental care are loc în celulele organismelor vii,
este baza eredității biologice. În urma acestui proces se realizează copierea, mai precis
duplicarea, moleculelor de ADN, purtătorul informației genetice. Este un proces
„semiconservativ”, în care molecula ADN inițială este despicată în lung, ca un fermoar,
în cele două șiraguri complementare care o compun. Fiecare din acestea devine un model
pentru sinteza unui nou șirag complementar și integrează, după regula complementarității
bazelor, nucleotidele dispersate în nucleul celulei. Rezultă două molecule ADN identice

Transcripția (transcrierea) este procesul prin care ARN mesager (ARNm) copiază
fidel informația genetică pentru sinteza proteinelor de pe o catenă de ADN nuclear
(capătul 3’ → 5’). Procesul de sinteză a ARNm prin transcripție este catalizat de o
enzimă numită ARN-polimerază. Unitatea de transcripție este fragmentul de pe
molecula de ADN nuclear, pe seama căruia se sintetizează o nouă moleculă de ARNm.

Translația (traducerea) mesajului genic (genetic) este procesul prin care informația
din ARN nc (ARN necodant) este tradusă exact și pe baza ei se sintetizează o proteină;
ARNtr (ARN de transfer) aduce aminoacizii din citoplasmă în ribozomi , doar după ce
aceștia sunt activați de ATP. Enzima care catalizează reacția = Aminoacil Sintetază83
ARN nc = o moleculă de ARN rezultată în urma procesului de transcripție a ADN
nuclear, care nu va fi tradusă în secvențe specifice de proteine de către ribozomi.
Replicarea ADN. Molecula de ADN este
despicată în lung în două șiraguri care apoi
integrează nucleotidele prin împerecherea
bazelor, pentru a produce două molecule
de ADN identice.

84
La nivelul ribozomilor se realizează translația informației genetice de la ARNm în
lanțul polipeptidic. În nucleu ARN m copiază informația genetică de la ADN
nuclear iar apoi migrează în citoplasmă. Fiecare moleculă de ARNt posedă la mijlocul
lanțului său un anticodon a căror 3 baze consecutive se pot asocia prin legături de
hidrogen cu 3 baze complementare, de un codon ARNm Pe baza acestui anticodon,
aminoacizii vor fi poziționați conform mesajului genetic din ARNm. Această
poziționare a aminoacil-ARNt se realizează la suprafața ribozomului la nivelul a 2
situsuri stereospecifice: situl "P" (peptidil) și situl "A" (aminoacil), situate la suprafața
subunităților. ARNt (ARN de transfer) transportă aminoacizii în ribozomi și îi lasă în
locusul “A” (aminoacil); aminoacizii trec apoi în situsul “P” unde se leagă prin
polimerizare de alți aminoacizi. Astfel se formează și se alungește (crește în dimensiuni)
macromolecula proteică.

Proteina s-a terminat de sintetizat când codonul “STOP” de pe ARNm ajunge să fie
citit de ribozomi; proteina ajunge apoi în citoplasmă în locusul de excludere “EX” de
pe ribozomi. Pentru a putea fi sintetizată complet (finalizarea biosintezei), proteina va
trece din structura sa primară în structura secundară, terțiară și apoi în structura
cuaternară. Proteina sintetizată este inactivă metabolic și pentru a putea fi activată va
suferi o serie de reacții chimice de glicozilare sau fosforilare.

85
86
 ADN viral
Nucleocapsidă
Pori (diverticuli)
glicoproteici

Tegument (înveliș)

Strat Dublu Lipidic

Structura virusului Herpetic

Un ADN viral este de fapt un virus care conține ADN-ul ca material

genetic și suferă un proces de replicare prin utilizarea unei ADN-
polimeraze ADN - dependente
87
88
89
Structura virusului HIV 90
Celula bacteriană, spre deosebire de celulele organismelelor eucariote, nu are un nucleu
adevarat, ci un "nucleu" cu organizare primitivă lipsit de membrană celulară și inclus
direct în citoplasmă, situat în partea centrală a celulei. Acest "nucleu" nu parcurge
procesele de tip mitotic, de aceea el este numit nucleoid sau pur și simplu cromosom
bacterian. Genomul bacterian este alcătuit din două categorii de gene: gene esentiale
cromosomiale, localizate în cromosomul bacterian și gene accesorii prezente în
plasmide - elemente genetice transpozabile
91
S-a reușit să se studieze structura cromosomului de Escherichia coli (E. coli). S-a
demonstrat că el constă din 40-80 de bucle care își păstrează structura cu ajutorul ARN.
Fiecare buclă este bogată în ARN și poate funcționa relativ independent de celelalte.
Cele 40-50 de bucle mari au suprarăsuciri secundare, alcătuite din circa 400 de perechi
de nucleotide. Menținerea acestor bucle de dimensiuni diferit se face nu numai cu
ajutorul macromoleculelor de ARN, ci și cu ajutorul unor proteine și enzime de tipul
endonucleazelor. Aceste enzime sunt capabile să determine rupturi în una din catenele
ADN-ului, fapt care împiedică (blochează) derăsucirea buclelor suprarăsucite. În acest
fel, structura cromosomială este stabilă, iar cromosomul bacterian își păstrează
continuitatea. Enzimele de tipul ribonucleazelor pot hidroliza unele molecule de ARN,
fapt care duce la ruperea legăturilor dintre două bucle succesive.
Una din enzimele care joacă un rol esențial în replicarea ADN bacterian și este
responsabilă de suprarăsucirea sa este așa -numita ADN-girază. Dacă într-o cultură
de E. coli se adaugă în mediu coumeromicina, un antibiotic cu rol inhibitor al funcției
ADN-girazei, cromosomul celulei respective își va pierde constituția suprahelicală.

Alături de ADN-girază există și o a 2-a enzimă implicată în răsucirea cromosomului și

anume - Topoizomeraza I. Această enzimă produce relaxarea regiunilor suprahelicale.
Au fost izolate și celule (tulpini) mutante lipsite de topoizomeraza sau care produc o
formă inactivă a acesteia. Nucleotidul izolat de la astfel de mutante prezintă un grad
înalt de suprarăsucire, cu circa 32 % mai mult decat normal.
92
Bacteriile au un genom ADN circular în regiunea nucleoidală. Nu conțin organele
legate de membrană și pot conține plasmide. O plasmidă specializată numită episomă se
poate integra direct în structura genomului bacterian.

Plasmidele sunt structuri ADN dublu catenare (dublu elicoidale) neesențiale, care
există independent de genomul normal al bacteriei. Plasmidele pot fi moștenite prin
fisiune binară și permit variații genetice între bacterii. O plasmidă comună codifică
rezistența organismelor la antibiotice.

Replicarea ADN-ului are loc numai cu o singură origine de replicare și procesul se

desfășoară bidirecțional la o viteză de aproximativ 500 de baze pe secundă. Bacteriile
medii au aproximativ 4,5 milioane de perechi de baze comparativ cu 3 miliarde de de
perechi de baze la oameni.

Procesul de replicare a ADN la procariote (bacterii)

Transformarea rezultă din integrarea unui fragment cromozomial străin în genomul
gazdei, iar celulele fiice rezultate sunt unice. Această piesă de cromozom străin poate fi
numită o plasmidă și poate fi integrată în genomul bacteriilor pentru utilizare ulterioară.

93
Mecanismul acestui proces are loc astfel: când o bacterie sau o altă celulă procariotică
moare, celula se desface (se rupe) și depune întregul conținut în mediu. Atunci când o
altă bacterie preia una din piesele ADN cromozomiale și le aduce în celulă prin
endocitoză, există șansa ca aceasta să se poată integra în genomul celulelor. Când se
întâmplă acest lucru, toate aceste gene se reflectă acum integral în noile bacterii,
deoarece acestea vor produce aceste proteine de origine bacteriană prin transcriere și
traducere.

Procesul de conjugarea este un tip de împerechere sexuală care apare atunci când două
celule dintr-o punte citoplasmatică permit transferul de material genetic de la un donator
de sex masculin (+) la o femeie destinatară (-). Podul este realizat din pilli sexuali
(mascul donator). Pe lângă faptul că este capabil să transfere plasmide, conjugarea
poate transfera, de asemenea, unele ADN-uri genomice bacteriene, deoarece
cromozomul celulelor donatoare F (+) se poate integra cu cromozomul celulei F(-)
(acceptoare).
Cel mai bine studiat exemplu de conjugare bacteriană este cazul Escherichia coli în
care este definit de factorul f. Un factor f pozitiv este definit de prezența unei
plasmide și un factor f negativ este caracterizat prin lipsa plasmidei. Acest factor f este
reprodus și donat celulei destinatare(acceptoare) care la rândul lui este convertit într-o
celulă donatoare F (+).
Factorul f = factorul plasmidic de fertilitate 94
 pilus

(1) Celula Donatoare

(2) Donator Receptor (Recipient)

1
ADN-polimeraza

(3)
Relaxare
Transfer
Plasmida F Plasmida F

pilus

pilus
(4) Vechiul Donator Noul Donator
95
Schema conjugării bacteriene. Diagrama de conjugare (1) - Celula
donatoare produce pilus. Pilusul (2) se atașează la celula receptor și
aduce cele două celule împreună. (3) - Plasmida mobilă este tăiată și o
singură catenă de ADN este apoi transferată în celula receptor, sub
acțiunea ADN-polimerazei. (4) - Ambele celule își recirculă plasmidele
lor, sintetizează două noi părți și reproduc pili; ambele celule sunt acum
donatori viabili.
Cromosomul bacterian poartă, în structura sa, toată informația ereditară
necesară pentru existența unei celule, adică poartă toate genele
(genomul) necesare pentru desfășurarea metabolismului și pentru
reglarea activității celulare. Cromosomul bacterian determină arhitectura
celulei care-l conține, ereditatea și capacitatea ei de evoluție.

96
12.3. Lipidele complexe. Glicerofosfolipidele. Sfingolipidele. Tipuri de eicosanoizi
biologic-activi: Prostaglandinele, Tromboxanii, Leucotrienele. Definiții. Structuri
chimice. Noțiuni fundamentale.

Lipidele complexe reprezintă o clasă de lipide cu o largă răspândire în

toate celulele animale și vegetale. În constituția lor intră, pe lângă
carbon, hidrogen, oxigen și alte elemente, cum ar fi fosfor, azot sau sulf.
Datorită faptului că majoritatea conțin fosfor sub forma radicalului
acidului ortofosforic (H3PO4). se mai numesc fosfatide sau fosfolipide.
Ele prezintă o structură complexă, deoarece pe lângă acizi grași și
alcooli, mai conțin și alte componente, cum sunt: acidul fosforic,
aminoalcooli, aminoacizi, inozitol sau glucide.
Lipidele complexe intră în categoria lipidelor de constițutie (de
structură), întrucat participă la formarea unor structuri celulare și joacă
un rol important în permeabilitatea biomembranelor. Spre deosebire de
gliceride, compoziția lipidelor complexe nu este dependentă de
alimentație, iar organismul animal are capacitatea să și le sintetizeze din
metaboliți relativ simpli.
97
Lipid nepolar Lipid polar

98
99
100
Glicerofosfolipidele sunt lipide complexe care derivă din glicerol (practic din glicerol-
3- fosfat, un derivat al glicerinei) și conțin fosfor în moleculă. Unele conțin în moleculă
și azot. Sunt esteri ai glicerolului cu acizi grasi saturați și nesaturați și cu acid fosforic.
În cele mai multe glicerofosfolipide, de acidul fosforic se leagă esteric un alcool (cu sau
fără azot) sau un aminoacid. Sunt lipide complexe ce intră în structura membranelor
tuturor celulelor animale și vegetale. Structura chimică generală este :

101
 -

Glicerofosfolipidele (fosfogliceridele sau fosfolipidele) Sunt cele mai abundente

molecule lipidice din organism. Ele sunt compuse dintr-un capăt polar (grupare
polară) și o porțiune terminală nepolară. Provin din esterificarea glicerolului (propan-
1,2,3-triol) la nivelul celor trei grupe -OH. Aceste esterificari se fac la nivelul gruparilor
OH din pozițiile 1 si 2 cu acizi grasi iar la nivelul OH-ului din poziția 3 cu un derivat al
acidului fosforic. Au ca schelet de atomi de C de bază → glicerina (glicerolul)
Natura substituentului X, fixat la atomul de oxigen O de la nivelul acidului fosforic
precizează natura fosfogliceridului. Cel mai simplu compus rezultat din esterificare (în
cazul în care X este hidrogenul -H) se numșste acid fosfatidic. Acesta nu este un
component al membranei, el intervine numai în cadrul sintezei altor fosfogliceride.
102
Cele mai importante fosfolipide membranare (glicerofosfolipide) sunt:

103
Dintre acizii grași care intră în alcătuirea fosfolipidelor, cei saturați (palmitic sau stearic)
esterifică grupa hidroxil -OH de la C1, iar cei nesaturați (oleic sau arahidonic) esterifică
hidroxilul de la C2.. Glicerofosfolipidele sunt prezente în toate celulele organismului
animal și au rol structural; participă direct la procesul de formare a membranelor
biologice celulare și intracelulare ale tuturor celulelor animale și vegetale. În asociere cu
alte lipide și cu proteine; sunt cele mai importante lipide structurale. Cantități mari din
aceste lipide se găsesc în țesutul cerebral, măduvă, ficat, eritrocite precum și în
gălbenușul de ou.

Glicerofosfolipide cu azot: cefaline, lecitine, serinfosfatide, plasmalogeni

Sunt lipide complexe alcătuite din glicerol, acizi grași, acid fosforic și un aminoalcool
sau serina (un aminoacid).
Aminoalcoolii sunt reprezentați de colamina și colină, care au caracter bazic. Între
serină și aminoalcoolii amintiți există o strânsă legătură metabolică; compușii amintiți
pot să se transforme în organismul animal unii în alții. Astfel, serina prin decarboxilare
se transformă în colamină, care poate să se transforme apoi în colină, prin metilare:

Serina Colamina Colina 104

Colina este o substanță de mare însemnătate biologică, deoarece este un hormon tisular,
implicat în transmiterea impulsului nervos la mușchi.
Glicerofosfatidele (glicerofosfolipidele) se prezintă sub formă de mase unsuroase de
culoare alb-gălbuie. Întrucat conțin în moleculă o parte hidrofobă și una hidrofilă,
proprietățile fizico-chimice sunt diferite de cele ale gliceridelor. Ele au proprietatea de a
forma emulsii stabile cu apa și prezintă proprietățile specifice substantețor tensioactive.
Datorită prezenței în moleculă a acizilor grași nesaturați, glicerofosfatidele sunt ușor
autooxidabile. Au caracter amfoter (reacționează atât cu acizii, cât și cu bazele).
Glicerofosfatidele cu azot solubilizează complet substanțele cu caracter hidrofob.
Cefaline (fosfatidiletanolamine). Sunt răaspândite în toate celulele organismului
animal și sunt asociate cu lecitinele. În cantități mari apar în creier (13%), gălbenuș de
ou (10%), ficat (6%), rinichi (3%), în embrionul semințelor de leguminoase (2%) și în
mușchi (1%). Sunt fosfatide ce conțin restul fosfatidil legat esteric direct de
etanolamină (colamină)ce are structura: HO-CH2-CH2-NH2. Fosfatidiletanolaminele
au structură amfionică, prezintă caracter amfipatic și sunt sensibile la peroxidare.
Prin metilarea grupei aminice se transformă în lecitine.

Cefalinele prin hidroliză dau naștere la glicerol (glicerină), acizi grași (saturați sau
nesaturați), acid fosforic și colamină:

105
106
 Structura chimică a unei Cefaline

Lecitinele (fosfatidilcolinele). Sunt cele mai răspândite fosfolipide ce se găsesc, în

proporția cea mai mare, în structurile lipoproteice membrnare. Cuprind restul fosfatidil
legat esteric de colină: HOCH2-CH2-N+(CH3)3. Sunt glicerofosfolipide prezente în
toate celulele din organism, în special în mitocondrii și microzomi. În cantități mari apar
în gălbenușul de ou (10%), în țesutul cerebral (7%), măduva osoasă (5%), în ficat (3%),
iar în semințele leguminoaselor, în special în boabele soia (2%).
Lecitinele sunt constituite din glicerol (glicerină), acizi grași saturați (acid palmitic sau
stearic) și nesaturați (acid oleic sau arahidonic), acid fosforic și colină. 107
 Fosfatidilcolina (lecitina) cu două
resturi dipalmitil (din acidul palmitic)
în moleculă, este componentullipidic
principal (în proporție de 80-90%) al
surfactantului pulmonar ce acoperă
alveolele pulmonare și împiedică
colapsul la expirare.Alături de
fosfatidilcolină, surfantantul mai
conține fosfatidilglicerol în proporție
mare.

Structura chimică a unei lecitine R1 = provine dintr-un acid gras saturat, iar R2 =
radical nesaturat provine din acid linoleic, acid arahidonic. Au o structură amfionică
(bipolară), prin sarcina negativă a restului fosforil și sarcina pozitivă a grupării
cuaternare de amoniu.
În organism, lecitinele sunt scindate hidrolitic sub acțiunea unor enzime, numite
fosfolipaze: Fosfolipaza A din veninul de șarpe și de albine, acționează la nivelul
legăturii esterice de la C2 cu eliberarea acidului gras nesaturat (R2 – COOH) și formare
de lizolecitine, ce posedă o acțiune puternic hemolizantă, fapt ce afectează
membranele eritrocitare. 108
Fosfatifdil colina sau Lecitina
109
 Structura chimică a unei
lizolecitine

Fosfolipaza C atacă legătura

ester din poziţia 3 cu eliberarea
1,2-diacilglicerolului şi a bazei
fosforilate, iar Fosfolipaza D
hidrolizează baza şi eliberează
acid fosfatidic.

Fosfolipaza B prezentă în pancreas și serul sanguin, acționează la nivelul

legăturii esterice de la C1 (o scindează), cu eliberarea acidului gras saturat (R1 –
COOH) ,ceea ce anihilează astfel efectul hemolitic al lizolecitinei; fosfolipaza C se
găsește în microorganism; fosfolipaza D este specifică plantelor.
Fosfolipazele au fost evidențiate și în unele țesuturi animale (nervos, cerebral,
hepatic). Aceste fosfolipaze eliberează glicerolul, colina și H3PO4.
Fiecare dintre aceste enzime scindeaza o anumită legătură chimică: 110
 Scindarea unor legături esterice din lecitine, sub acțiunea fosfolipazelor A, B, C și D
Glicerofosfolipidele conțin în moleculă două regiuni distincte: una hidrofobă (nepolară)
reprezentată prin resturile de acizi grași și una hidrofilă (polară) descrisă de radicalii
fosforil, fosforilcolamina, fosforilcolina, etc. Se comportă ca agenți tensioactivi și
participă la organizarea structurală a biomembranelor, unde sunt asociate cu proteinele.
Au un rol esențial în procesele de permeabilitate selectivă a biomembranelor, cu
facilitarea intrării sau ieșirii unor anumiți metaboliți sau ioni. Contribuie la transportul
gliceridelor pe cale sanguină sau limfatică. Ele participă activ la unele procese
metabolice și funcționează ca donori de grupe fosfat. 111
Serinfosfatidele (fosfatidilserinele sau serin-cefalinele)
Conțin aminoacidul serină legat fosfoesteric de acidul fosforic (cuprind restul
fosfatidil esteric legat direct de serină). Au fost izolate din creier, din fracțiunea
cefalinică. Aici serin-fosfolipidele reprezintă circa 50% din totalul fosfolipidelor, unde
sunt prezente sub formă de săruri de potasiu. Nu au fost identificate însă în gălbenușul
de ou. Sunt mai acide decât colinele și cefalinele și au o solubilitate mai redusă în alcool
etilic. Intervin în metabolismul intermediar, ca donori de acidfosforic. Însoțesc în
cantități mici celelalte fosfolipide în membranele biologice.

Însoțesc în cantități mici celelalte fosfolipide în membranele biologice. Sunt lipide

amfipatice, posedă o sarcină netă (-). Prin decarboxilarea restului de serină dau nașrere
la fosfatidiletanolamine (cefaline).

Roluri fundamentale ale glicerofosfolipidelor:

▪ sunt o componentă de bază a membranelor biologice;
▪ participă activ la solubilizarea colesterolului în bilă;
▪ facilitează menţinerea suspensiilor de lipide din plasmă (chilomicroni şi
lipoproteine)

112
Fosfatidilserina: o serin-cefalină ce intră în structura membranelor
celulare.

Structura chimică generală a fosfatidilserinei (serin-cefalinei)

113
114
Plamalogenele și Fosfatidilglicerolii
Plamalogenele sunt fosfolipide mai abundente în mușchi și nervi. Se găsesc în cantități
ceva mai mici și în creier. Se deosebesc de celelalte fosfatide prin faptul că gruparea
alcoolică –OH de la carbonul C1 al glicerinei este legată eteric direct de un enol
alifatic superior; alcoolul azotat care eterifică gruparea fosforil (fosfatidil) este, cel
mai adesea, etanolamina cu structura: HO-CH2-CH2-NH2.. Structura generală a
plasmalogenelor este următoarea:

115
Fosfatidilglicerolii sunt fosfatide fără azot (N). Cuprind unul sau două rsturi fosfatidil
(fosforil) legate direct de glicerol (glicerină). Difosfatidilglicerolul (Cardiolipina) este
principala componentă fosfolipidică a membranei interne mitocondriale și componentă
primordială a surfactantului pulmonar.

Cardiolipina (Difosfatidilglicerolul)
116
Rolul fosfogliceridelor (glicerofosfolipidelor) :
1. Structural - intră în structura membranelor celulare ale tuturor
celulelor animale și vegetale;
2. Fosfatidilcolina cu 2 resturi palmitil din acidul palmitic, este
componentul principal al surfactantului pulmonar, ce acoperă uniform
alveolele şi împedică colapsul la expiraţie;
3. Fosfatidiletanolaminele – sunt abundente în ţesutul nervos;
4. Fosfatidilinozitolulii- joacă un rol important în procesul de
transmitere a semnalelor extracelulare de la nivelul sistemului nervos
central către toate țesuturile organismului;
5. Cardiolipina: component al surfactantului pulmonar şi principala
componentă a membranei mitocondriale interne.

117
Glicerofosfolipide (conțin P-fosfor) fără azot: acizii fosfatidici, inozitolfosfatidele
Acizii fosfatidici
Biosinteza glicerofosfolipidelor ce are ca punct de plecare acid fosfatidic
Această cale este specifică bacteriilor, dar este utilizată şi de ţesuturile animal în special
pentru biosinteza cardiolipinei şi a fosfatidilinozitolului.
Activarea acidului fosfatidic cu un nucleotid – citidin-trifosfat (CTP), are loc sub
acţiunea enzimei fosfatidil-citidil-transferaza. PP = rest pirofosfat, care se elimină.

Acid fosfatidic

= structura chimică a unui rest pirofosfat, prescurtat [P2O7]4-

118
Cele 3 grupe –OH ale glicerinei sunt esterificate astfel: primele două grupe –OH sunt
esterificate cu 2 molecule de acid gras, iar a treia este este esterificată cu H3PO4
(acid fosforic) sub formă de grupare fosfat (pirofosfat).
119
 Structura chimică a fosfatidilglicerol-3-fosfat
Structura chimică a unui acid fosfatidic

Acizii fosfatidici cuprind 2 resturi acil ( R1-COO- și R2-COO-, de obicei diferite)

legate direct de glicerol-3-fosfat.

1 2 3
H2C - CH - CH2
Structura chimică a glicerol-3-fosfatului
HO OH O - PO3H2
120
Acizii fosfatidici se găsesc în cantități mici și sunt intermediari importanți în
metabolismul fosfatidelor. De la acizii fosfatidici, prin legarea grupei fosforil
(fosfatidil) la diferiți alcooli, rezultă fosfatidele: fosfatidilcoline, fosfatidiletanolamine,
fosfatidilserine, fosfatidilinozitoli, fosfatidilgliceroli.

Fosfatidilinozitolii (inozitol-fosfatide, fosfoinozide)

Fosfatidilinozitolii se află, alături de celelalte lipide în toate țesuturile. Sunt abundente
în substanța nervoasă din creier.. Conțin restul fosfatidil (fosforil) legat direct esteric
de un polialcool ciclic (inozitol sau mezoinozitol). Mezoinozitolul este unul dintre cei
9 stereoizomeri ai hexahidrozi-ciclohexanului.

Pe lângă fosfatidilinozitoli mai există fosfatidilinozitoli-4-fosfat și fosfatidilinozitoli-

4,5-bisfosfat, care mai cuprind 1 sau 2 resturi fosfat legate de inozitol (mezoinozitol)

Fosfatidilinozitolii (inozitol-fosfatidele) au caracter amfipatic, sunt lipide cu caracter

puternic acid, la pH-ul fiziologic (pH = 7,4 ) poartă sarcini negative de la 1 la 5. Joacă
roluri importante în procesele de transmitere a semnalelor extracelulare către toate
țesuturile; sub acțiunea fosfolipazei C eliberează diacilglicerol și inozitolfosfați, efectori
ai unor mesageri extracelulari.

121
122
 4

OPO3

Fosfatidilinozitol -4 -fosfat 123

 5

Fosfatidilinozitol-4,5-bisfosfat 124
Degradarea glicerofosfolipidelor (sub acțiunea fosfolipazelor)

Fosfolipaza A1

Fosfolipaza A2

Fosfolipaza C Fosfolipaza D
125
 Sfingolipidele
Sfingolipidele sunt lipide complexe, care conțin în moleculă un aminoalcool superior
cu 18 atomi de carbon, sfingozina.
În țesutul cerebral a fost izolat și omologul său saturat - dihidrosfingozina, iar din
regnul vegetal - fitosfingozina.
Sfingolipidele sunt lipide complexe foarte abundente în substanţa nervoasă albă,
cenuşie, în nervii periferici, splină şi eritrocite. Sunt lipide structurale, ca și
fosfatidele (fosfogliceridele), absente în grăsimile de depozit. Țesutul nervos
cuprinde cantitățile cele mai mari de sfingolipide.Sunt derivați ai unui aminoalcool
superior, sfingozina, sau mai rar, a derivatului său hidrogenat-
dihidrosfingozina.
Rolul sfingolipidelor în organismul uman :
1. Sunt importante surse energetice (datorită Acizilor Grași din componența lor);
2. Componente de bază ale membranei celulare (celula nervoasă → neuronul);
3. Participă activ la coagularea sângelui;
4. Sunt transportori de e- şi componente ale mitocondriilor, unde au loc procesele de
oxido-reducere cu transfer de electroni;
5. Rol important în fiziologia Sistemuluio Nervos Central (SNC)
126
 Sfingozina

Colina

lanț de acid gras

grupare fosfat
Structura chimică generală a sfingolipidelor
Proprietăţi: sunt amfioni, au caracter amfipatic
Există 2 categorii de sfingolipide:
▪ sfingomielinele lipide cu fosfor, care împreună cu glicerofosfolipidele alcătuiesc
grupul fosfolipidelor membranare, constituenți de bază ai membranelor celulare în
special ale celulelor nervoase ce aparțin Sistemului Nervos Central - SNC) şi
▪ glicosfingolipidele, care nu conțin fosfor (P) , ci unul sau mai multe resturi glicozil,
și sunt numite glicolipide: ceramide, cerebrozide, gangliozide, sulfatide. 127
 Structura chimică a Sfingozinei

Structura generală a unei ceramide

În sfingolipide, acidul gras este legat amidic la grupa amino - NH2 din sfingozină.
Toate sfingolipidele cuprind în moleculă această amidă numită ceramidă. 128
Sfingolipidele conțin obligatoriu azot (N) în moleculă, iar unele au și fosfor (P)
(sfingomielinele). Acidul gras care intră in constituția lor este legat amidic (R – NH –
CO – R1) la nivelul grupării – NH2 a moleculei de sfingozină; rezultă ceramide. Acizii
grași participanți la structura sfingolipidelor conțin 24 atomi de carbon și sunt:
- saturați (acid lignoceric);
- nesaturați (acid nervonic);
- hidroxiacizi (acid cerebronic). Ceramida: Sfingozina + Acid Gras (AG)

129
Sfingolipidele sunt distribuite, în special, în țesutul cerebral - în amestec cu alte
substanțe și participă activ la constituția (structura) membranelor celulare ale
țesuturilor animale. În cazuri patologice, sfingolipidele se pot acumula în concentrații
mari în țesutul nervos, în splină sau în ganglioni. Sfingolipidozele sunt maladii ereditare
determinate de deficitul în anumite enzime implicate în catabolismul sfingolipidelor
(sfingomelilaza, sulfatidaza, β-glucozidaza etc.) ce au ca urmare înmagazinarea
diferitelor sfingolipide în țesutul cerebral.
Glicosfingolipidele (glicolipidele): ceramide, cerebrozide, galgliozide, sulfatide
Glicolipidele sunt sfingolipide care nu conțin fosfor în moleculă. Includ ceramida legată
direct O-glicozidic de monozaharide (hexoze) sau oligozaharide. Prin hidroliză totală,
ele dau naștere la sfingozină, acid gras și glucide sau derivați ai acestora

Ceramidele, unitățile de bază constituente ale glicosfingolipidelor, au fost identificate

în unele organe (ficat, splină, plămâni), precum și în o serie de ciuperci. Ele pot fi
considerate ca intermediari în sinteza sau hidroliza (degradarea) sfingolipidelor.Din
punct de vedere strcutural, ceramidele cuprind un aminoalcool sfingozina legat prin o
legătură covalentă de tip amidic (prin grupa –NH2) a sfingozinei, de gruparea –COOH
a unui acid gras.

130
Cerebrozidele. Sunt glicolipide ce se găsesc în creier, ficat, rinichi, splină, eritrocite și
care diferă prin natura glucidei prezente în molecula lor. În moleculă intră sfingozina,
fragment de acid gras și hexoze. Glucidele se leagă glicozidic de gruparea hidroxilică
primară a sfingozinei, iar acidul gras, prin legatura amidică se fixează de gruparea –
NH2 a acesteia. Monoglucidele identificate în structura glicolipidelor animale sunt de
cele mai multe ori D – glucoza, D – galactoza, N – acetilglucozamina, N –
acetilgalactozamina, L – fucoza, acidul neuraminic. Acizii grași identificați în
cerebrozide contin 24 atomi de carbon și sunt: acidul lignoceric, acidul nervonic,
acidul cerebronic și hidroxinervonic.
După natura acidului gras component, se disting următoarele cerebrozide:
- kerasina ( ce conține acid lignoceric);
- nervona (cu acid nervonic în structura sa);
- cerebrona (ce are acid cerebronic);
- hidroxinervona (cuprinde acid hidroxinervonic, ca acid gras).
Cerebrozidele sunt substanțe albe, cristaline, ușor solubile în cloroform și
insolubile în eter etilic și eter de petrol. Sunt substanțe optic active și sunt neutre
din punct de vedere chimic. O cerebrozidă ce conține doar doar un fragment de
glucidă (monozaharidă), nu și rest de acid gras, se numește psihozina.

131
Cerebrozide – se găsesc în mojoritatea țesuturilor, dar se află răspândite din
abundență în substanţa albă a creierului, în nervi; neutre electric; au caracter amfipatic .
Cerebrozidele cuprind o ceramidă (formată cu un acid gras ce cuprinde 24 de atomi
de carbon C legată direct O-glicozidic la β-galactoză (galactocerebrozid) mai rar, la
β-glucoză (glucocerebrozid).

Structura chimică a unui

galactocerebrozid

132
Structura chimică a unui glucocerebrozid (unitatea glucidică din oligozaharid este
β-D-Glucoza) 133
β-D-Glucoză Ceramidă

Glucocerebrozid

β-D-Galactoză Ceramidă

Galactocerebrozid
134
 Ceramidă

Sfingozină

Fragment de acid gras

(ex: acidul cerebronic)
cu 24 atomi de C
Galactoză

Structura chimică generală a unui galactocerebrozid (galactozilceramidă),

R = (-H; -CH3 ) 135
Sulfatidele. Se găsesc în țesutul cerebral (nervos). În molecula lor apar resturi de acid
sulfuric, care esterifică gruparea – OH din poziția 2 sau 3 a hexozei. Acizii grași cel
mai des întâlniți din constituția lor sunt de obicei acidul cerebronic sau lignoceric.
Cerebrozidele din creier se găsesc sub formă de sulfatide. Ele apar în substanța albă a
creierului, în sinapsele nuronale, în microzomi și mitocondrii; în unele membrane
celulare specializate.În creier, galactocerebrozidele mai cuprind și resturi sulfat legate
esteric de grupa –OH din poziția 3 a β-D-Galactozei, lipide polare numite sulfatide.
Acest grup (cunoscut și ca cerebrozid-3-sulfat) este format în principal din esterii 3-
sulfat ai galactocerebrozidelor (esteri ai galactozil-3-sulfat). Sunt denumite 3-O-
Sulfogalactozilceramide (galactocerebrozide sulfatate)

136
Structura chimică generală a unei Sulfatide. 137
Gangliozidele. Sunt glicolipide în constituția cărora intră sfingozina, un acid gras
(acidul stearic), o oligoglucidă sau acidul neuraminic (NANA). Ele diferă deci prin
natura și mărimea moleculei oligoglucidei constituente, care poate conține D-glucoza,
D-galactoza, glucozamina, galactozamina, acid neuraminic sau acid sialic.
Gangliozidele sunt larg răspândite în substanța cenușie a creierului, în ganglionii
nervoși, splină și eritrocite. Intră în constituția membranelor celulare, în special a
celor nervoase, unde sunt situate pe suprafata externă a acestora. Ele se prezintă sub
forma unei mase albe, cristaline, ușor solubile în cloroform și piridină, insolubile în eter
și acetonă. Sunt glicolipide prezente în cantități mici în toate țesuturile; sunt abundente
însă în creier și nervi. Din punct de vedere structural cuprind o ceramidă în care acidul
gras frecvent întâlnit este acidul stearic CH3 – (CH2)16-COOH. Ceramida este legată
prin o legătură covalentă eterică de o moleculă de β-D-glucoză, fragment de început
al unui oligozaharid alcătuit din o serie de resturi de β-D-glucoză, β-D-galactoză, N-
acetilgalactozamină unite între ele prin legături covalente O-glicozidice
Oligozahararidul este legat la rândul lui O-glicozidic de unul, două sau trei resturi de
acid sialic (NANA sau acidul N-acetilneuraminic). Gangliozidele se clasifică după
numărul resturilor de acid sialic, în monosialo-gangliozide (GM), disialo-gangliozide
(GD), trisialo-gangliozide (GT). Gangliozidele sunt prezente în celulele ganglionare
ale Sistemului Nervos Central (SNC) şi în ţesutul nervos periferic.
Gangliozidele au rol foarte important în transmiterea impulsului nervos de-a lungul
sinapselor (fac parte din receptorii acetilcolinei); la PH =7 au sarcină negativă
138(-)
 N-acetilgalactozamină.

β-D-Glucoza
Ceramidă

β-D-Galactoza

Acid N-acetilneuraminic (NANA) sau Acid Sialic.

Structura gangliozidelor: ceramidă (acid gras AG-stearic + Sfingozină) +

oligozaharid (Galactoză + Glucoză) legat de 1, 2 sau 3 resturi de acid sialic
(NANA) + N-acetilgalactoz. (glucoz.) - amină
139
Structura chimică generală a unei monosialo-gangliozide (notate GM1). Sunt
reliefate legătura eterică între ceramidă și fragmentul de β-D-glucoză al
oligozaharidului, legăturile covalente O-glicozidice între subunitățile de monozaharide
(β-D-glucoză,β-D-galactoză, N-acetilgalactozamină) din componența oligozaharidului,
precum și legăturile O-glicozidice formate între oligozaharid și acidul sialic (N-
acetilneuraminic). Componenta glucidică a gangliozidelor se află întotdeauna pe
suprafața externă a membranelor celiulare, sunt lipide complexe implicate în procesele
ce au loc pe suprafața membranelor. 140
Sfingomielinele conţin ca grupare polară: fosforilcolina sau fosforiletanolamina
ce sunt componente de bază ale membranei mielince (tecii de mielină a celulelor
nervoase de la nivelul SNC). Sunt răspândite în toate structurile membranare, în
lipoproteinele plasmatice. Sunt foarte abundente în substanța albă din creier, în nervii
periferici. Conțin o ceramidă legată covalent esteric de fosforilcolină. Sunt amfioni, au
caracter amfipatic. Sfingomielina = Ceramidă (sfingozină + acid gras) + rest de
fosforilcolină

141
Degradarea sfingolipidelor. Sfingolipidele sunt degradate de către sfingomielinază, o
enzimă care îndepărtează restul de fosforilcolină.
Cerebrozidele şi gangliozidele sunt hidrolizate de către hidroxilaze, care îndepărtează
câte un rest de -oză de la capetele nereducătoare ale lanţului glucidic. Arilsulfatazele
îndepărtează resturile sulfat (–SO4) din molecule.Toate acestea sunt enzime lizozomale
a căror deficit determină boli lizozomale.
Aceste boli (numite sfingolipidoze), se caracterizează prin acumularea în ţesuturi a
substratului de lipide a căror enzime de degradare sunt deficitare.
➢ sfingomieline - boala lui Niemann-Pick
➢ cerebrozide -boala lui Gaucher
➢ gangliozide - boala Tay-Sachs
Boala Tay-Sachs se caracterizează prin :
- deficit de hexozozaminidază A
- acumulare de gangliozide în celulele nervoase
- retardare mentală, atrofie musculară, paralizie, orbire, creşterea în volum şi masă a
creierului.
Boala Gaucher: se caracterizează prin deficit de glucocerebrozidază;
- depuneri de glucocerebrozide în SRE din splină, ficat;
- măduvă, rinichi şi ganglioni;
- splenomegalie, tulburări hematologice
142
Catabolismul (degradarea) sfingomielinelor

Sfingomielinaza (lizozomală): scindează complet legătura covalentă dintre ceramid și

fragmentul de fosforilcolină. Ceramidaza – degradează legătura N-acil (-NH– CO – R)

143
Boala Neimann-Pick, caracterizată prin:
- deficit de sfingomielinază;
- depunerea de sfingomieline în ficat, splină, creier;
- hepato-splenomegalie, tulburări nervoase, retardare mentală, convulsii.

Degradarea oligozaharidului din glicosfingolipide începe de la

extremitatea distală; pentru fiecare legatură hidrolizată este necesară o
glicozidază specifică;
Degradarea sulfatidelor începe prin acţiunea arilsulfatazei și continuă
cu acţiunea glicozidazelor (galactozidaza /glucozidaza) responsabile
pentru scindarea legăturilor covalente O-glicozidice dintre
fragmentele de glucide din componența oligozaharidului (β-D
Galactoza, β-D Glucoza);
Degradarea sfingomielinei începe prin acţiunea sfingomielinazei și
continuă cu acţiunea ceraminidazei ;

144
Lanţul de glucide (oligozaharide) ataşat de lipide (glicolipide) sau de proteine
(glicoproteine)
Fosfolipidele şi glicolipidele – constituienţii cheie ai membranelor celulare:
1. formează spontan şi rapid bistraturile lipidice stabilizate prin legături hidrofobe între
părţile nepolare ale moleculelor lor (sunt necovalente şi cooperative)
2. îndeplinesc funcţia de barieră a permeabilităţii şi asigură crearea compartimentelor
unice

Glucidele membranare se găsesc sub formă de glicolipide şi glicoproteine

Sunt situate pe suprafaţa externă a membranei celulare prin partea hidrofilă (polară),
nu prin partea hidrocarbonată (hidrofobă sau nepolară)
Rolul:
1. asigură recunoaşterea şi adeziunea intercelulară – servesc în calitate de receptori
moleculari;
2. favorizează menţinerea asimetriei membranelor biologice;
3. au funcţia de identificare intercelulară, de detectare a celulelor străine sistemului
imun;
4. determină transportul proteinelor membranare în locusurile necesare.

145
Membrana celulară este formată dintr-un dublu strat de fosfolipide (dublul strat
lipidic sau stratul bilipidic) asociate cu alte biomolecule.

Compoziția și Structura Membranei Celulare 146

Prostaglandinele.
Eicosanoidele (eicosanoizii) sau icosanoidele (din greaca eikosi = douăzeci, deoarece
acidul arahidonic are 20 de atomi de carbon în lanț + eidos = formă) sunt un grup de
substanțe organice de natură fosfolipidică, derivate din unii acizi grași polinesaturați
esențiali polietilenici cu 20 atomi de carbon, îndeosebi din acidul arahidonic, un
component al membranelor celulare. Grupul eicosanoidelor cuprinde: prostaglandinele
primare sau clasice (tip PG), endoperoxizii prostaglandinici (PGG2,
PGH2), prostaciclina (PGI2), tromboxanii (TX), leucotrienele (LT) și lipoxinele.
Eicosanoidele au în general o durată de viață foarte scurtă. Toate țesuturile mamiferelor
sintetizează prostaglandine ca răspuns la diverși stimuli (umorali, electrici, mecanici
chimici, etc.). Eicosanoidele sunt înzestrate cu activități hormonale sau modulatoare și
intervin în fiziopatologia multor procese fundamentale ca vasomotricitatea (reglarea
tonusului vascular), inflamația, tromboza (agregarea plachetelor), secreția gastrică,
reproducerea, funcția renală (eliminarea urinară de sodiu), transmisia nervoasă. Ele
joacă un rol important în mișcările (deplasările) ionice de la nivelul biomembranelor.
Prostaglandinele sunt compuși lipidici activi fiziologic, derivați ai acizilor grași, care
acționează în organism asemănător hormonilor. Din punct de vedere structural sunt o
subclasă a eicosanoizilor, derivați prostanoidici (au la bază acidul prostanoic) ai
acizilor grași ( în special a celor nesaturați, cu 20 de atomi de carbon C → acidul
arahidonic). Cele mai multe sunt folosite ca medicamente, de origine naturală.
147
Prostaglandinele. Generalități. Aspecte ale acțiunii farmacologice.
Acidul arahidonic este un acid gras polinesaturat tetraetilenic, cu 20 de atomi de
carbon, derivat din fosfolipidele membranelor celulare. Se formează în organismul
animal din acidul linoleic de origine alimentară prin desaturație și elongație. Acidul
arahidonic face parte din familia acizilor grași polietilenici esențiali din seria ω-6 și este
prezent în cantități mici în lipidele animale. Este principalul precursor metabolic
al eicosanoidelor. Este metabolizat sub acțiunea ciclooxigenazei (COX) în
prostaglandine, prostacicline și tromboxan A2, iar de 5-lipooxigenază în leucotriene.
Medicamentele antiinflamatoare steroidiene inhibă formarea acidului arahidonic și,
implicit, a tuturor derivaților săi, în timp ce antiinflamatoarele nesteroidiene (AINS) și
aspirina blochează doar activarea ciclooxigenazei (COX) și nu afectează producerea de
leucotriene.
Prostaglandinele sunt metaboliți ai acidului arahidonic (acid gras polinesaturat ω-6 cu
20 de atomi de C), mediatori chimici sintetizați pe calea acidului arahidonic sub
acțiunea ciclooxigenazelor (COX-1 – este o enzimă constitutivă prezentă în majoritatea
țesuturilor, responsabilă de sinteza prostaglandinelor citoprotective, de protecție a
celulelor organismului împotriva agenților distructivi din mediu; iar COX-2 este o
enzimă inductibilă, exprimată în creier, rinichi și leziuni inflamatorii, responsabilă de
sinteza prostaglandinelor inflamatorii ). Există mai multe clase de prostaglandine (PG)
notate cu litere: E, F, I, G, H, care mediază direct diferite efecte:
148
- vasodilatație, contracția musculaturii netede digestive, creșterea fluxului sanguin
renal (PGE2)
- efect protector gastric prin favorizarea secreției de mucus și bicarbonat și inhibarea
secreției
clorhidropeptidice (prostaglandinele din clas PGE și prostaciclina – notată PC sau
PGI);
- efect ocitocic: stimulează contracțiile uterine (PGF și doze mici de PGE2);
- efect tocolitic: inhibă contracțiile uterine și induc relaxarea (destinderea) uterului
(PGI2 și doze mari de PGE2);
- efect bronhoconstrictor (prostaglandinele de tipul PGF sau bronhodilatator
(PGE și PC);
- antiagregant plachetar (prostaciclina), proinflamator, pirogenic și algogen.

În terapeutică, se folosesc atât analogi ai prostaglandinelor cât și inhibitori ai sintezei de

prostaglandine

Antiinflamatoarele nesteroidiene (AINS) prin inhibarea acțiunii Ciclooxigenazei

(COX) conduc, în mod direct, la reducerea drastică a sintezei de prostaglandine și sunt
astfel benefice în combaterea inflamației și durerii, în tratamentul eficient al
dismenoreei (durerii menstruale) și pentru închiderea canalului arterial persistent
(indometacin)
149
 Ciclooxigenazele

COX-1 – enzimă constitutivă; localizată în mucoasa gastrică, plachete,

endoteliu vascular, rinichi.
COX-2 – este o enzimă inductibilă; sinteza ei creşte considerabil în
macrofage şi monocite ca răspuns la stimulii inflamatori; se găseşte şi în
țesutul muscular neted (muşchii netezi), celulele epiteliale şi endoteliale,
precum și în neuroni, la nivelul țesutului nervos.
COX-3 – este localizată în creier, ţesuturile periferice; acțiunea ei este
inhibată complet de către paracetamol şi metamizol sodic (algocalmin)
(precum și alte medicamente din categoria analgezicelor şi
antipireticelor).

150
Ssunt derivaţi ai acidului prostanoic. Este evidențiată existenţa unui ciclu pentanic,
format între C8 și C12.
Prostaglandinele se deosebesc între ele prin:
1. natura substituienţilor din nucleul pentanic (PGA-PGI)
2. Catenele laterale pot conţine un număr diferit de legături duble (PG1, PG2, PG3)

IUPAC: (7-[(1S,2S)-
2-octilciclopentil]
acid heptanoic) . Nu
se găsește în natură.
Poate fi sintetizat in
vitro

Structura chimică a acidului prostanoic: este un acid gras saturat ce conține un inel
ciclopentanic; este precursorul prostaglandinelor – fosfolipide active biologic. 151
Există patru tipuri de prostaglandine principale bioactive, sintetizate in vivo:
prostaglandina (PG) E2 (PGE2), prostaciclina (PGI2), prostaglandina D2 (PGD2) și
prostaglandina F2α (PGF2α). Întotdeauna fiecare tip de celulă din organism
sintetizează unul sau două tipuri de prostaglandine predominante , ce acționează ca
lipide autocrine și paracrine.

Prostaglandina PGI2 (Prostaciclina)

Prostaciclina (PGI2) previne, în principal. formarea dopului (cheagului) de trombocite
implicat în hemostaza primară (o etapă integrantă în formarea cheagurilor de sânge).
Acest lucru se realizează prin inhibarea activării trombocitelor. Este și un
vasodilatator eficient. 152
Prostaglandina A2 are o potență
biologică scăzută dar prezintă o
anumită activitate antivirală /
antitumorală. S-a arătat, de asemenea,
că prostaglandina A2 acționează ca
vasodilatator cu proprietăți natriuretice.

Prostaglandina D2: vasodilatație,

crește permeabilitatea capilară, acțiune
bronhoconstrictoare, scade temperatura
corpului în timpul somnului și are o
acțiune opusă prostaglandinei PGE2. Prostaglandina D2 (PGD2) 153
Prostaglandina F2 determină bronhoconstrictie, vasoconstrictie. Prostaglandina
PGF2α (Dinoprost) este o prostaglandină naturală folosită în medicină pentru a induce
travaliul la femei și pentru a provoca avortul.

Prostaglandina G2 (PGG2)

Prostaglandina H2 (PGH2)
Prostaglandinele G2 (PGG2) și H2 (PGH2) – endoperoxizi prostaglandinici sintetizați
din acidul arahidonic sub acțiunea unei Ciclooxigenaze. Sinteza PGG2 constă într-o
reacție chimică de oxigenare ce necesită prezența enzimei Ciclooxigenază, care
introduce două molecule de O2 între legăturile C-H ale acidului - substrat. PGG2 se
transformă repede în PGH2 , proces catalizxat de COX (Ciclooxigenază). 154
 PGE1 (alprostadil) PGE2 (dinoprostona)
PGE1 (alprostadil) este o prostaglandină naturală folosită ca medicament în menținerea
potenței (ca vasodilatator eficient) și în tratarea disfuncției erectile. La copiii cu
malformații cardiace congenitale (cardiopatii congenitale), această prostaglandină este
utilizată pentru deschiderea cât mai bună a canalului arterial și menținerea sa deschisă,
până la realizarea unei intervenții chirurgicale reparatorii.
PGE2 (dinoprostona) este folosit ca medicament ce favorizează inducerea travaliului la
naștere (are acțiune ocitocică, stimulează contracțiile uterine), pentru maturarea
(curățirea și pregătirea) colului uterin, pentru provocarea avortului terapeutic în
trimestrul 2 de sarcină și în prevenirea hemoragiilor postpartum ( imediat după naștere),
creșterea fluxului sanguin renal (determină o irigare mult mai bună a rinichilor și o
potențare a funcției renale ), contracția musculaturii netede digestive, vasodilatație.155
Prostaglandinele sunt vasodilatatoare puternice, care acționează direct local și inhibă
agregarea trombocitelor din sânge (împiedică coagularea sângelui). Prin rolul lor
important în vasodilatare, prostaglandinele sunt, de asemenea, implicate direct în
inflamație (în producerea răspunsului inflamator al organismului la acțiunea unor factori
externi distructivi: agenți patogeni : virusuri bacterii, protozoare, paraziți, ciuperci;
agemți fizici și chimici: energie calorică și electrică, traumatisme și leziuni cutanate,
radiații ionizante, acizi, baze, medicamente, enzime activate etc. Prostaglandinele sunt
sintetizate în pereții vaselor de sânge și servesc funcției fiziologice de prevenire a
formării cheagurilor în organism, precum și de reglare eficientă a contracției țesutului
muscular neted. Dimpotrivă, tromboxanii (produși de celulele plachetare) sunt
vasoconstrictoare eficiente și facilitează agregarea plachetară (coagularea sângelui).
Numele lor provine din rolul fiziologic îndeplinit în formarea cheagurilor (în procesul
de tromboză).

Inflamația = cel mai important mecanism de apărare nespecifică a organismului

împotriva agresiunii produse de agenții inflamatori (externi): agenții patogeni
(biologici), fizici și chimici.
Prostaglandinele : mediatori chimici ai generării și dezvoltării inflamației, factori
proinflamatori importanți.

156
Prostaglandinele prezintă acţiune autocrină sau paracrină și au celulele țintă (asupra
cărora acționează direct) prezente în îmediata vecinătate a locului de secreție. Se
diferențează de hormonii endocrini prin faptul că ele nu sunt produse într-un anumit
loc de un anumit organ, ci sunt sintetizate și răspândite în majoritatea organelor și
țesuturilor din organismul uman. Determină variaţii în organism ale concentrației
nucleotidelor ciclice AMPc, GMPc (Guanozin Monofosfat Ciclic), nivelului Ca2+
intracelular sau activarea transcrierii şi sintezei de proteine. Prostaglandinele clasice
(PG) cresc concentrația AMPc (Adenozin Monofosfat Ciclic) în adenohipofiză,
plachetele pulmonare şi tiroidă, însă descresc concentrația AMPc în ţesutul adipos.
Tromboxanii blochează producerea de AMPc şi mobilizează eficient ionii de Ca2+
intracelulari.
Prostaglandinele sunt sintetizate pe calea acidului arahidonic (din acidul arahidonic
ca precursor de bază) sub acțiunea Ciclooxigenazelor (COX 1, COX 2 și COX 3) , în
urma unor reacții biochimice complexe ce au loc în organism.
Tromboxanii sunt eicosanoizi sintetizați direct din prostagladina PGH2 și sunt
caracterizați prin faptul că, din punct de vedere structural, au un inel (ciclu) piranic. În
funcție de natura substituenților de pe inel : de tip A (TXA2) și de tip B (TXB2).

Tromboxanul A2 stimulează agregarea plachetară, bronhoconstricție, vasoconstricție;

în focarul inflamator, tromboxanul A2 are efect mai intens asupra trombocitelor decât
prostaciclina, din acest motiv predomină agregarea trombocitară. 157
Acțiunea biologică a principalelor prostaglandine asupra organismului
La nivelul Tubului Digestiv :
PGF2α – are acţiune contractilă asupra musculaturii netede longitudinală şi circulară;
PGE2 – relaxează musculatura circulară, acţiune inhibitorie asupra secreţiei de suc
gastric şi absorbţiei intestinale.
La nivelul Sistemului Respirator:
PGE şi PGF – sunt implicate în stări patologice ca edem pulmonar, embolie, astm.
PGF2α – manifestă acţiune contractilă asupra traheei, bronhiilor (musculaturii netede
respiratorii);
PGE2- are acțiune bronhodilatatoare
La nivelul Sistemului Nervos Central (SNC):
la nivelul SNC: are loc reglarea transmisiei sinaptice.
PGE2- scade concentrația procentuală c% de Guanozin Monofosfat Ciclic (GMPc) –
efecte tranchilizante, anticonvulsive.
PGF2α – creşte concentrația procentuală c% GMPc , manifestă – efecte contrare,
convulsivante, neuroexcitante.

Asupra Sistemul de Reproducere:

- la bărbaţi influenţează spermatogeneza; la femei controlează ciclul ovarian.
- PGF2α - manifestă acţiune contractilă asupra musculaturii netede a uterului.
158
La nivelul Sistemului Circulator:
- prostaciclina şi tromboxanii (TX) – controlează tonusul vaselor
sanguine şi agregarea plachetară;
- tromboxanul tip TXA2 manifestă acţiune contractilă și creşte
tensiunea arterială (TA). La nivelul plachetelor – stimulează agregarea şi
formarea de trombi;
- prostaciclina are acţiuni opuse (vasodilataţie, inhibarea agregării
plachetare).

În inflamaţie:
Au rol tromboxanii, prostaciclina şi endoperoxizii intermediari
implicati în apariţia şi dezvoltarea inflamaţiilor articulaţiilor (artrita
reumatoidă), pielii (psoriazis), ochilor (tratament cu corticosteroizi,
care inhibă sinteza prostaglandinelor)

159
Tromboxanul A2 (TXA2) este sintetizat în trombocite și are efecte opuse față de
prostaciclină: determină contracția arterele (acțiune vasoconstrictoare) și declanșează
agregarea plachetară. TXB2, sintetizat din TXA2, este foarte instabil. TXA2 este
sintetizat din prostaglandina PGH2 sub acțiunea sintazei tromboxanice microzomale.
Structura ciclului piranic
în tromboxanii de tip TXA și TXB

Prostaciclina şi tromboxanul alcătuiesc un sistem

de control al homeostaziei tonusului vaselor
sanguine şi al agregării plachetare.

Structura chimică a tromboxanilor tip TXA

160
Structura chimică a tromboxanilor TXA Structura chimică a tromboxanilor TXB
Tromboxanul B2 este un metabolit / produs inactiv al tromboxanului A2. Se elimină
aproape complet prin urină.Nu este implicat în activarea și agregarea plachetelor în
cazul unei plăgi, în schim precursorul său, tromboxanul A2, este implicat direct în
acest proces..
Tromboxanul A2 este un vasoconstrictor eficient și un agent hipertensiv puternic, ce
facilitează agregarea plachetară. El este produs de trombocitele activate, are proprietăți
protrombotice, stimulează activarea trombocitelor noi, precum și creșterea,
intensificarea agregării plachetare 161
Leucotrienele sunt eicosanoizi care datorează numele lor prezenței a trei legături duble
conjugate în moleculă. Acestea sunt sintetizate pe calea lipooxigenazei, care este în
mod special activă în leucocite.Sunt mediatori locali care intervin în reacții alergice,
astmatice sau inflamatorii; adesea sunt combinate cu tripeptid-glutationul (Ex: LTC4)

162
Leucotriena B4 are efect chemotactic intens (efect de sensibilizare a unui organism
față de atracția exercitată de un anumit agent chimic), atracție manifestată mai ales de
către neutrofile.
Leucotrienele (LTA-LTE) – cuprind în structura lor mai multe legături duble, dintre
care trei dintre ele sunt legături duble conjugate. Cele mai active în organismul uman
sunt leucotrienele LTA4.

Structura chimică a LT A4
Leucotrienele reprezintă o familie de mediatori chimici proinflamatori eicosanoidici
produși în leucocite prin oxidarea acidului arahidonic (AA) și a acidului
eicosapentaenoic esențial (EPA) sub acțiunea enzimei 5-lipooxigenaza arahidonată.
Leucotrienele utilizează semnalizarea lipidică, pentru a transmite informații fie celulei
care le produc (semnalizare autocrină), fie celulele vecine (semnalizare paracrină) pentru
a regla răspunsurile imune. Sinteza leucotrienelor este de obicei însoțită de producția de
histamine și prostaglandine, care acționează și ca mediatori proinflamatori 163
Semnalarea lipidică, definită în sens larg, se referă la orice eveniment biologic de
semnalizare care implică un mesager lipidic ce leagă o țintă proteică, cum ar fi un
receptor tip kinază sau fosfatază, care, la rândul său, mediază efectele acestor lipide
asupra răspunsurilor celulare specifice. Semnalarea lipidelor este considerată a fi total
diferită calitativ de alte tipuri clasice de semnalizare (cum ar fi neurotransmisia
monoaminelor), deoarece lipidele pot difuza liber prin membrane.

Structura chimică a LT B4
Leucotriena LT (LTB4) – determină acumularea de neutrofile în focarul inflamator. La
nivelul plămânului exercită efecte contractile asupra musculaturii netede
(bronhoconstricție).

164
 Structura chimică a LT D4

Structura chimică a LT C4

Leucotriena tip LTC4 este responsabilă de producerea şocului anafilactic. Din punct de
vedere structural este o leucotrienă cisteinil, așa cum sunt leucotrienele LTD4 și
LTE4.
Cele patru legături duble, dintre care trei dintre ele sunt conjugate. Aceasta este o
proprietate comună a structurilor leucotrienelor A4, B4, C4, D4 și E4.
165
 Structura chimică a LT E4
Leucotrienele acționează adesea pe o subfamilie a receptorilor cuplați cu proteina G.
Leucotrienele sunt activ implicate în reacțiile astmatice și alergice și acționează pentru a
susține și potența reacțiile inflamatorii. Mai mulți antagoniști ai receptorilor de
leucotriene, cum ar fi montelukast și zafirlukast, sunt utilizați pentru a trata astmul
Leucotrienele sunt agenți foarte importanți în declanșarea răspunsului inflamator al
organismului.Unele, cum ar fi LTB4, au un efect chemotactic asupra migrării
neutrofilelor și, ca atare, ajută la aducerea celulelor necesare țesutului respectiv .
Leukotrienele au, de asemenea, un efect puternic în bronhoconstricție și cresc
permeabilitatea vasculară 166
Acțiunea biologică a leucotrienelor asupra organismului :
Luecotrienele LT sunt sintetizate de leucocite şi intervin în:
1. Modificarea (creșterea) permeabilităţii vasculare.
2. Amplificarea sintezei interferonilor (efecte antitumorale şi antivirale
importante).
3. Determină amplificarea sintezei interleukinelor.
4. Modificarea (creșterea) agregării leucocitelor.
5. Proliferarea limfocitelor T.
6. Sunt implicate în astmul bronșic ( efect bronhoconstrictor).

Unul dintre rolurile lor (în mod special al leucotrienei LTD4) este declanșarea
contracțiilor mușchilor netezi care alcătuiesc bronhioalele; supraproducția lor este o
cauză majoră a inflamației în astm și rinită alergică . Antagoniștii de leucotrienă sunt
utilizați pentru a trata aceste tulburări prin inhibarea producției sau a activității
leucotrienelor

LTC4, LTD4, LTE4 și LTF4 sunt adesea numite leucotriene cisteinice datorită
prezenței aminoacidului cisteină în structura lor. Leucotrienele cisteinice alcătuiesc
substanța reactivă lentă a anafilaxiei (SRS-A). Leucotriena LTF4, ca și LTD4, este un
metabolit al leucotrienei LTC4, dar, spre deosebire de LTD4, care nu conține reziduul
glutamic al glutationului, LTF4 nu are în structură, reziduul de glicină al glutationului
167
Leucotrienele provenite din acidul eicosapentanoic (LTB5) din clasa omega-3 (EPA)
au efecte inflamatorii reduse. LTB5 induce agregarea neutrofilelor de șobolan,
chemokineza PMN (sistemul fagocitar Polimorfonuclear Neutrofil) uman, eliberarea
enzimei lizozomale din PMN uman și potențarea exudației plasmatice induse de
bradykinină, deși comparativ cu LTB4, este de cel puțin 30 de ori mai puțin activă.

LTB4 este sintetizat in vivo din LTA4 de către enzima LTA4 hidrolază. Funcția sa
primară este de a recruta neutrofilele în zonele de țesuturi afectate , deși ajută la
promovarea producției de citokine inflamatorii de către diferite celule imune.
Medicamentele care blochează acțiunea LTB4 au arătat o anumită eficacitate în
încetinirea progresiei bolilor mediate de neutrofile.

Receptorii Cisteinil leukotrienelor (CYSLTR1 și CYSLTR2) sunt prezenți pe celulele

mastocite, eozinofile și celulele endoteliale. În timpul interacțiunii cu leucotrienele
cisteinil, ele pot stimula activitățile proinflamatorii cum ar fi aderența celulelor
endoteliale și producția de chemokine (agenți proinflamatori) de către celulele
mastocite. Pe lângă medierea inflamației, ele induc astm bronșic și alte afecțiuni
inflamatorii, prin care reduc astfel fluxul de aer către alveole. Aflate în exces în
organism, leucotrienele cisteinil pot induce șoc anafilactic.

12.4. Proteinele. Definiții. Clasificare. Aspecte generale.

168
Proteinele sunt substanțe organice macromoleculare naturale formate din lanțuri simple
sau complexe de α-aminoacizi; se formează prin policondesarea α-aminoacizilor. Ele
sunt prezente în celulele tuturor organismelor vii în proporție de peste 50% din greutatea
uscată. Toate proteinele sunt polimeri ai aminoacizilor, în care secvența acestora este
codificată de către o genă. Fiecare proteină are secvența ei unică de aminoacizi,
determinată de secvența nucleotidică specifică a genei.

O legătură peptidică este o legătură chimică covalentă ce ia naștere între

două molecule de α-aminoacid identice sau diferite, când grupa –carboxil (-COOH)_a
uneia dintre molecule reacționează cu grupa –amino (-NH2) a moleculei învecinate ; în
urma acestui proces este eliberată o moleculă de apă (H2O),
Polipeptidele și proteinele se obțin prin policondensarea α-aminoacizilor, sunt
constituite din lanțuri de α-aminoacizi legați prin legături peptidice,
Exemplu: formarea dipeptidului Alanil-glicină, prin condensarea Alaninei cu Glicocol
(Glicina)

169
Structura chimică
a unui tetrapeptid
format din (Valină-
Glicină-Serină-
Alanină); stânga →
dreapta 170
Formarea legăturii peptidice

171
Clasificarea generală a proteinelor:

172
În funcție de compoziția lor chimică, proteinele pot fi clasificate astfel :
• Holoproteine, cu următoarele clase de proteine
• proteinele globulare (sferoproteinele), sunt de regulă substanțe
ușor solubile în apă sau în soluții saline: histonele, prolaminele,
gluteinele, globulinele, albuminele.
• proteinele fibrilare (scleroproteinele) insolubile în apă și soluții
apoase saline sunt caracteristice regnului animal, cu rol important
de susținere, protecție și rezistență mecanică: colagenul, cheratina
fibrina și elastina.
• Heteroproteinele sunt proteine complexe care sunt alcătuite din o
parte proteică și o parte prostetică, neproteinică; în funcție de natura
grupării prostetice, heteroproteinele se pot clasifica astfel:
• Glicoproteine (Glicoproteide); Lipoproteine; Nucleoproteine;
Metaloproteine; Fosfoproteine; Enzimele sunt macromolecule
proteice (heteroproteine) cu rol de biocatalizatori, cu ajutorul
cărora celulele vii pot realiza reacții complexe într-un timp foarte
redus, la temperatura mediului înconjurător.
173
Proteinele sunt substanțe organice macromoleculare naturale formate din lanțuri simple
sau complexe de α-aminoacizi; se formează prin policondesarea α-aminoacizilor. Ele
sunt prezente în celulele tuturor organismelor vii în proporție de peste 50% din greutatea
uscată. Toate proteinele sunt polimeri ai aminoacizilor, în care secvența acestora este
codificată de către o genă. Fiecare proteină are secvența ei unică de aminoacizi,
determinată de secvența nucleotidică specifică a genei.
Datorită compoziției lor și a faptului că sunt formate exclusiv din α-aminoacizi, se
întâlnesc alături de alți compuși naturali importanți de tipul polizaharidelor, lipidelor
și acizilor nucleici începând cu structura virusurilor, a organismelor procariote,
eucariote și terminând cu omul. Practic nu se concepe viață fără proteine. Proteinele pot
fi enzime care catalizează diferite reacții biochimice în organism, altele pot juca un rol
foarte important în menținerea integrității celulare, a structurii de rezistență a celulelor
(proteinele din peretele celular), în răspunsul imun și autoimun al organismului
împotriva agenților patogeni (virusuri, bacterii, protozoare).
Caracteristicile legăturii peptidice (-CO – NH-) numită și legătură amidică: este o
legătură covalentă foarte puternică care nu poate fi desfăcută (scindată) decât prin
hidroliză la fierbere în mediu puternic acid (HCl, H2SO4, HClO4), hidroliză la fierbere
în mediu puternic bazic (NaOH, KOH) și prin hidroliză enzimatică, catalitic condusă
(hidrolaze). În aceste condiții, se rupe complet și ireversibil legătura peptidică cu
fragmentarea macromoleculei proteice în fragmente tot mai mici de polipeptide, apoi
oligopeptide , până la obținerea unui amestec de α-aminoacizi individuali. 174
 H H

Condensarea (eliminarea unei H2O) între 2 moli de α-aminoacizi → legătura peptidică

Proteinele ingerate sunt supuse acțiunii acidului clorhidric din stomac și acțiunii
enzimelor numite proteaze, proces în urma căruia lanțurile proteice sunt scindate
(denaturate). Ingestia aminoacizilor esențiali este foarte importantă pentru sănătatea
organismului, deoarece fără acești aminoacizi nu se poate desfășura sinteza proteinelor
necesare organismului. De asemenea, aminoacizii sunt o sursă importantă de azot; unii
aminoacizi nu sunt utilizați direct în sinteza proteică, ci sunt introduși în procesul
de gluconeogeneză, proces prin care organismul asigură necesarul de glucoză în
perioadele de înfometare (mai ales proteienele aflate în mușchi) 175
Biosinteza proteinelor: este un proces prin care fiecare celulă își sintetizează
proteinele proprii, prin intermediul unui proces care include multe etape; sinteza începe
cu procesul de transcripție și se termină cu procesul de translație.
Oligopeptidele sunt compuși organici alcătuiți din 2-20 resturi de α-aminoacizi,
obținute prin condensare (policondensare) și cuprind: dipeptidele, tripeptidele,
tetrapeptidele , pentapeptidele. Polipeptidele (proteinele) sunt alcătuite dintr-un număr
foarte mare de fragmente de α-aminoacizi (de ordinul zecilor de fragmente de
aminoacizi până la mii de resturi de α-aminoacizi în cazul macromoleculelor mari
proteice)
Insulina este un hormon, ce este compus din 2 lanțuri peptidice, formate din câte 20 -
30 α-aminoacizi, unite între ele prin 2 legături bisulfidice. Moleculele de insulină sunt
asemănătoare la mamifere, astfel încât mulți bolnavi de diabet sunt tratați cu insulină
extrasă de la porci. Aceste molecule tind să formeze dimeri în soluție. Insulina este o
proteină mică cu masa de 5734 daltoni și cuprinde 51 resturi aminoacidice. Este
alcătuită din două lanțuri: un lanț A (cu 21 resturi aminoacidice) și unul B (cu 30
resturi aminoacidice) legate prin două punți disulfurice (bisulfidice). Este considerată a
fi cea mai mică proteină izolată și caracterizată.
Mioglobina este o proteină globulară formată dintr-un singur lanț de 154 de aminoacizi,
ce conține o grupare hem înfășurat de o apoproteină. Este format din opt alfa-helixuri și
un miez hidrofob. Are o greutate moleculară de 16700 daltoni, și este cel mai important
pigment care transportă oxigenul din sânge spre toate țesuturile musculare. 176
Structura chimică a unui tetrapeptid format din Valină (Val) – Glicină
(Gli) – D – Serină (Ser) – Alanină (Ala), ce conține enantiomerul D-
Serină. (de la stânga la dreapta). Sunt evidențiate legăturile peptidice –
CO-NH- dintre fragmentele de α-aminoacizi enumerați.

177
 Bibliografie
1. Jonathan Clayden, Nick Greeves, Stuart Warren, Peter Wothers, Organic Chemistry,
Oxford University Press, Oxford, 2001, ISBN 0-19- 850346-6.
2. Costin D. Neniţescu, Chimie organică, Volumul I, Colecția “Cărți mari ale Școlii
Românești”, 2015. (reeditată, ediție on-line)
3. T.W.Graham Solomons, Craig B. Fryhle, Organic Chemistry, 7th Ed., John Wiley
and Sons, New York Chichester Weinheim, 2000, ISBN 0- 471-19095-0.
4. Daniela Istrati, Florin Iordache, Compuşi organici cu funcţiuni mixte, structură,
reacţii, mecanisme, Editura Printech, 2008, ISBN 978-973-718-878- 6
5. Jerry March, Advanced Organic Chemistry – Reactions, mechanisms and structure,
5th Ed., John Wiley & Sons, New York, 2001, ISBN 0-471- 58589-0.
6. Gh.Chiriţă, M.Chiriţă, Tratat de biomolecule, Vol.1, Editura SEDCOM Libris, Iaşi,
2009.
7. Pamela C. Champe, Richard A. Harvey , Denise R. Ferrier, Lippincott Biochimie
ilustrată, Biochimie, Ediția a 4-a, EDITURA MEDICALA CALLISTO, Editori: Dr.
Gh. P. Cuculici, Dr, Anca W. Gheorghiu, București, 2010, 520 p.
8. Minodora Dobreanu, Biochimie clinică. Implicații practice. Ediția a II-a, Editura
Medicală, București, 2016, 586 p.
9. Veronica Dinu, Eugen Truția, Elena Popa -Cristea, Aurora Popescu, Biochimie
Medicală – mic tratat, Editura Medicală, București, 1998, 736 p.
10. Valeriu Rusu. Dicționar Medical, Ediția a IV-a, Editura Medicală, București, 2010.
178
11. Nelson, David L.; Cox, Michael M. (2008). "Leukotrienes". Lehninger Principles
of Biochemistry (5th ed.). Macmillan. p. 359. ISBN 978-0-7167-7108-1.
12. Scott JP, Peters-Golden M (September 2013). "Antileukotriene agents for the
treatment of lung disease". Am. J. Respir. Crit. Care Med. 188 (5): 538–544.
13. Crooks, S.W; Stockley, R.A (1998). "Leukotriene B4". The International Journal
of Biochemistry & Cell Biology. 30 (2): 173–8. doi: 10.1016/S1357-2725(97)00123-
4 PMID 9608670.
14. Loick, H.; Theissen, J. (1994). "Die Eicosanoide als Mediatoren beim ARDS"
[Eicosanoids as mediators in ARDS]. AINS (in German). 29 (1): 3–9. doi: 10.1055/s-
2007-996677 PMID 8142566.
15. Salmon, John A; Higgs, Gerald A (1987). "Prostaglandins and leukotrienes as
inflammatory mediators" British Medical Bulletin. 43 (2): 285–96. PMID 2825898.
16. O'Byrne, Paul M.; Israel, Elliot; Drazen, Jeffrey M. (1997). "Antileukotrienes in
the treatment of asthma". Annals of Internal Medicine. 127 (6): 472–80. doi:
10.7326/0003-4819-127-6-199709150-00009, PMID 9313005.

179