Acizi nucleici

Acizii nucleici sunt compuşi cu structură macromoleculară, numiţi şi

biomolecule informaţionale, deoarece intervin în păstrarea, transmiterea şi
exprimarea informaţiei genetice (caracterelor ereditare).
În funcţie de structura şi rolul lor biochimic, acizii nucleici se împart în:
- acizi deoxiribonucleici (ADN);
- acizi ribonucleici (ARN).

Structura acizilor nucleici

La hidroliza totală, a acizilor nucleici rezultă un amestec de baze azotate, o
pentoză şi acid fosforic. Macromoleculele de acizi nucleici sunt numite şi
polinucleotide, deoarece se formează prin policondensarea a numeroase
mononucleotide. Mononucleotidele pot fi scidate, în prezenţa unei soluţii concentrate
de amoniac. Se eliberează acid fosforic şi se obţin astfel nucleozidele, care sunt
formate din pentoză şi o bază azotată.
În concluzie, componentele structurale de bază ale acizilor nucleici sunt bazele
azotate, pentozele şi acidul fosforic.
acid nucleic = polinucleotidă (numeroase mononucleotide)

NH3 H3PO4

nucleozide = baze azotate + pentoze

(pirimidinice sau purinice) (riboză sau deoxiriboză)

1
 1. Baze azotate
Bazele azotate din structura acizilor nucleici pot fi: pirimidinice sau purinice.

a) Baze pirimidinice
Pentru aceste baze azotate, structura de bază este heterociclul pirimidină. Cele
mai importante sunt: timina (apare doar în ADN), uracilul (apare doar în ARN) şi
citozina (apare în ADN şi ARN).
O O NH2
N HN CH3 HN N

N O N O N O N
H H H
pirimidină timină (T) uracil (U) citozină (C)
b) Baze purinice
În acest caz, structura de bază este heterociclul purină. Cele mai importante
sunt: adenina şi guanina pe care le găsim în ADN şi ARN.
NH2 OH
N N N N N N

N N N N H2N N N
H H H
purină adenină (A) guanină (G)

2. Pentoze
Pentozele care intră în structura acizilor nucleici sunt: riboza (în ARN) şi
deoxiriboza (în ADN).
HOH2C O HOH2C O

-riboză -2`deoxiriboză

2
 3. Acid fosforic
Acidul fosforic imprimă caracter acid acizilor nucleici; îl găsim sub formă de
radical fosfat (-PO3H2).

Nucleozide
Nucleozidele sunt formate dintr-o bază azotată şi o pentoză. Ele se obţin prin
condensarea celor două componente: se elimină o moleculă de apă între hidroxilul
semiacetalic al ribozei, sau deoxiribozei şi un atom de hidrogen de la azotul din
poziţia 1, a bazelor pirimidinice, sau hidrogenul de la azotul din poziţia 9, a bazelor
purinice.
Nucleozidele se denumesc după baza azotată din structură:
- nucleozide pirimidinice – uridină, deoxitimidină, citidină;
- nucleozide purinice – adenozină, guanozină.
În funcţie de natura pentozei nucleozidele sunt:
- ribonucleozide (conţin riboză; le găsim în ARN);
- deoxiribonucleozide (conţin deoxiriboză; le găsim în ADN).
Exemple:
O NH2
HN N N

O N N N
HOH2C O HOH2C O

uridină deoxiadenozină

Nucleotide
Nucleotidele sunt formate dintr-o bază azotată, o pentoză şi un rest de acid
fosforic.

3
 Nucleotidele sunt esteri fosforici ai nucleozidelor: se formează prin
esterificarea unei grupări hidroxil libere din riboză, sau deoxiriboză cu acid fosforic.
În funcţie de pentoza componentă nucleotidele sunt:
- ribonucleotide (conţin riboză; le găsim în ARN);
- deoxiribonucleotide (conţin deoxiriboză; le găsim în ADN).
Nucleotidele se denumesc cu numele bazei azotate din structură, la care se
adaugă sufixil “ilic” şi având în faţă cuvântul acid, sau se foloseşte numele
nucleozidului, la care se adaugă termenul monofosforic.
a) Ribonucleotide (conţin riboză; le găsim în ARN)
- pirimidinice: acid uridilic (acid uridin monofosforic = UMP);
acid citidilic (acid citidin monofosforic = CMP);
- purinice: acid adenilic (acid adenozin monofosforic = AMP);
acid guanilic (acid guanozin monofosforic = GMP).
Radicalul fosfat se poate găsi ataşat la hidroxilul de la carbonul 5`, 3` sau 2` al
ribozei.
Exemple:
O OH
HN N N

O N H2N N N
H2O3P-OH2C O H2O3P-OH2C O

5` UMP 5` GMP

b) Deoxiribonucleotide (conţin deoxiriboză; le găsim în ADN)

- pirimidinice: acid deoxitimidilic (acid deoxitimidin monofosforic = dTMP);
acid deoxicitidilic (acid deoxicitidin monofosforic = dCMP);
- purinice: acid deoxiadenilic (acid deoxiadenozin monofosforic = dAMP);

4
 acid deoxiguanilic (acid deoxiguanozin monofosforic = dGMP).
Radicalul fosfat se poate găsi ataşat la hidroxilul de la carbonul 3` sau 5` al
deoxiribozei.
Exemple:
O NH2
HN CH3 N N

O N N N
H2O3P-OH2C O HOH2C O

OPO3H2
5`dTMP 3` dAMP
Mononucleotidele reprezintă unitate structurală de bază pentru acizii nucleici.
Prin policondensarea lor se formează polinucleotidele, adică acizii nucleici.

Mononucleotidele se găsesc şi libere în organism îndeplinind funcţii

importante:
1. captatori şi furnizori ai energiei celulare
Unele mononucleotide conţin mai mult de un rest de acid fosforic (două sau
trei). Cele mai importante astfel de mononucleotide sunt derivaţii fosforilaţi ai
adenozinei: acidul adenozin 5` difosforic (ADP) şi mai ales acidul adenozin 5`
trifosforic (ATP). În ADP şi ATP resturile de acid fosforic sunt unite prin legături cu
energie ridicată (legături macroergice). Aceste legături se notează cu “”, pentru a se
deosebi de covalenţele cu energie normală notate “-“. Prin hidroliza unei legături
fosforice macroergice se eliberează 7,3 kcal/mol, iar prin hidroliza unei legături
fosforice obişnuite se eliberează doar 2-3 kcal/mol.
Legăturile macroergice au rol important în acumularea energiei chimice în
celulă. Energia eliberată în procese de degradare este stocată în organism în legăturile
macroergice, din compuşii macroergici (ATP). Această energie este eliberată prin

5
hidroliză şi utilizată de organism în procese de biosinteză. În aces mod, compuşii
macroergici fac legătura între procesele de degradare şi biosinteză din organism.
ATP-ul este cel mai important compus macroergic:
NH2
N N

N N O O O
O CH2 – O – P – O  P – O  P – OH
OH OH OH

AMP
ADP
ATP

6
 2. donatori sau acceptori de grupări fosfat
Mononucleotidele au rol biochimic important şi datorită capacităţii lor de a
acţiona ca substanţe donatoare sau acceptoare de grupări fosfat, în diferite reacţii
metabolice.

3. transmiţători ai mesajului hormonal în celulă

Există şi mononucleotide ciclice. Cele mai importante sunt: acidul adenozin-
3`, 5`-monofosforic ciclic (AMPc) şi acidul guanozin-3`, 5`-monofosforic ciclic
(GMPc).
AMPc se formează prin hidroliza ATP-ului sub acţiunea adenilat ciclazei,
enzimă membranară, stimulată hormonal. AMPc este un mesager secund al
semnalului hormonal în celulă. La nivel membranar mesajul este amplificat şi apoi
transmis în celulă.
GMPc se formează prin hidroliza GTP-ului. GMPc este component al unor
proteine din membranele celulare (proteinele G), implicate în reglarea răspunsului
celular faţă de hormoni.
NH2 OH
N N N N

N N H2N N N
O CH2 – O O CH2 – O

O P – OH O P – OH
AMPc O GMPc O
4. componente în formarea unor coenzime
Nucleotidele intră şi în constituţia unor coenzime cum sunt: Nicotinamid
Adenin Dinucleotid (NAD+ sau NADH,H+), Nicotinamid Adenin Dinucleotid Fosfat
(NADP+ sau NADPH,H+), Flavin Adenin Dinucleotid (FAD sau FADH2) şi Flavin
Mono Nucleotid (FMN sauFMNH2).

1
 Toate aceste coenzime sunt foarte importante pentru organism, deoarece sunt
implicate în numeroase procese de oxido-reducere.
NAD+ + 2 H+ NADH + H+
NADP+ + 2 H+ NADPH + H+
FAD + 2 H+ FADH2
FMN + 2 H+ FMNH2
Polinucleotide
Polinucleotidele sunt substanţe macromoleculare, formate prin condensarea
unui număr mare de mononucleotide. Astfel, se formează acizii nucleici: acidul
deoxiribonucleic (ADN) şi acidul ribonuleic (ARN). AND-ul este un poli-
deoxiribonucleotid, iar ARN este un poliribonucleotid.
Mononucleotidele se leagă între ele la nivelul radicalului fosfat. Se stabilesc
legături covalente 3` 5` fosfodiester între două riboze (în ARN), sau între două
deoxiriboze (ADN).

H2C 5` O Adenină H2C 5` O Guanină

3` 3`

O O
HO-PO HO-PO R-A D-A
O O P P
H2C 5` O Uracil H2C 5` O Timină R-G D-G
P P
3` 3`
R-U D-T
O O P P
HO-PO HO-PO R-C D-C
O O P P

fragment ARN fragment fragment ARN fragment

monocatenar ADN monocatenar ADN

2
 Din punct de vedere structural, ADN şi ARN prezintă următoarele deosebiri
distinctive:
- în ARN avem riboză, iar în ADN avem deoxiriboză;
- în ARN avem U, C, A, G, iar în ADN avem T, C, A, G;
- în ADN avem mult mai multe mononucleotide decât în ARN, astfel încât
lungimea catenelor va fi mai mare în ADN decât în ARN;
- în ADN avem două catene (lanţuri) polinucleotidice dubluelicoidale, iar în
ARN avem o singură catenă polinucleotidică;
- raportul A + T / C + G din ADN şi proporţia în care ADN este conţinut în
nucleul celulei sunt caracteristice pentru fiecare specie biologică;
- în ADN natural, raoartele moleculare A/T şi G/C sunt egale cu unitatea,
ceea ce înseamnă că ADN conţine unităţi echimoleculare de adenină şi
timină respectiv guanină şi citozină.

Structura ADN
ADN prezintă structură: primară, secundară şi terţiară.
Structura primară este dată de: tipul, proporţia şi secvenţa mononucleotidelor,
în cele două catene polinucleotidice. Fiecare mononucleotidă ocupă o poziţie preciză,
astfel încât secvenţa de mononucleotide este stabilă, transmiţându-se nemodificat din
generaţie în generaţie.
Structurile secundară şi terţiară arată organizarea spaţială, tridimensională a
celor două catene polinucleotidice.
Modelul structurii spaţiale pentru ADN a fost elaborat de J. D. Watson şi F. H.
C. Crick (1953, premiul Nobel 1962). Molecula de ADN conţine două catene
polinucleotidice, răsucite într-o spirală dublă (dublu-helix), orientată spre dreapta.
Catenele sunt răsucite în jurul unui ax comun şi sunt orientate antiparalel (una merge
în direcţia 3` 5` iar a doua în direcţia în direcţia 5` 3`). Cele două catene sunt
legate intercatenar, prin legături de hidrogen stabilite între baze azotate
complementare. Adenina se leagă de timină prin două legături de hidrogen (A=T) iar
citozina de guanină prin trei legături de hidrogen (CG).

3
 3` 5`
D-A T-D 3` 5` Schema unui fragment de ADN
P P A, G, T, C, = baze azotate
D-G C-D D = deoxiriboză
P P P = rest de acid fosforic
D-C G-D
P P
D-T A-D
P P 5` 3`
5` 3`

Stabilitatea structurii spaţiale a ADN este asigurată de legăturile de hidrogen

intercatenare şi de caracterul polianionic al macromoleculei, caracter datorat
disocierii grupărilor hidroxil libere, din radicalul acidului fosforic, din fiecare
mononucleotid. Ca polianion, macromolecula de ADN poate stabili interacţiuni
electrostatice cu proteinele bazice (histone), care conţin aminoacizi încărcaţi
electropozitiv. Astfel se formează deoxiribonucleoproteidele.
În mod asemănător, se formează ribonucleoproteidele. ARN din structura lor
are o structură polianionică ce permite legarea lui de histone.

Rolul ADN în organism

Multiplele roluri pe care ADN le exercită pentru organism pot fi succint redate
astfel:
- constituie baza moleculară a conservării şi transmiterii din generaţie în
generaţie a informaţiei genetice;
- asigură şi controlează biosinteza proteinelor şi a enzimelor (secvenţa
bazelor azotate din molecula de ADN determină secvenţa aminoacizilor din
lanţurile polipeptidice ale proteinelor; un ansamblu de trei baze azotate din
ADN se numeşte triplet sau codon, iar fiecărui codon îi corespunde un
aminoacid în proteină);

4
 - în secvenţa de nucleotide din ADN se află înscris programul genetic al
dezvoltării, menţinerii şi perpetuării fiecărei specii;
- asigură diferenţierea şi reglarea celulară;
- reprezintă baza moleculară a mutaţiilor naturale sau induse (sub acţiunea
unor factori interni sau externi se poate produce schimbarea unei baze
azotate cu alta, adică o mutaţie genetică; unele mutaţii pot avea caracter
letal);
- constituie baza moleculară a proceselor de ameliorare a raselor de animale.

Tipuri de ARN
După rolul lor există trei tipuri principale de ARN: ARN mesager (ARNm),
ARN ribozomal (ARNr) şi ARN de transfer (ARNt). Aceste tipuri de ARN participă
la procesul de biosinteză a proteinelor şi de aceea sunt considerate factori de legătură
informaţională între ADN şi proteine.
Acizii ribonucleici se formează prin copierea informaţiei genetice stocată în
ADN, printr-un mecanism molecular numit transcripţie.
a) ARN mesager
ARN mesager are rolul de a prelua informaţia genetică din ADN şi de a o
aduce la ribozomi. Ribozomii reprezintă locul de biosinteză a proteinelor. Ei sunt
organite celulare citoplasmatice care conţin aproximativ 65 % ARN şi 35 % proteine.
La nivelul ribozomilor, mesajul codificat în secvenţa de nucleotide din ARNm este
tradus în secvenţa de aminoacizi a proteinelor biosintetizate.
b) ARN ribozomal
ARN ribozomal este localizat în ribozomi, fiind asociat cu proteinele. El
participă la traducerea mesajului adus de ARNm din ADN.
c) ARN de transfer
ARN de transfer are rolul de a lega aminoacizii dizolvaţi în citoplasmă şi de ai
aduce la nivelul ribozomilor. Aminoacizii sunt preluaţi de ribozomi şi folosiţi în
biosinteza proteinelor, corespunzător cu informaţia adusă de ARNm.

5
 Lipide

Lipidele reprezintă o clasă de compuşi biochimici macromoleculari, cu

structură eterogenă; Spre deosebire de glucide şi protide, lipidele nu sunt solubile în
apă sau soluţii saline, fiind solubile în solvenţi organici (eter de petrol, acetonă, eter
etilic etc.)

Răspândire
Unele lipide se găsesc în proporţie mai mare în regnul vegetal, iar altele în
regnul animal, fiind componente indispensabile celulelor.
Lipidele le găsim în natură în stare liberă, acumulate în seminţe, fructe,
cloroplaste etc., sau asociate cu proteinele şi glucidele, sub formă de lipoproteine
sau glicolipide prezente în membrane, mitocondrii, alţi constituenţi celulari.
Conţinutul în lipide variază mult cu specia şi soiul; bogate în lipide sunt:
nucile, alunele, susanul, migdalele, măslinele arahidele, ricinul.

Rol în organism
Lipidele au un important rol structural, fiind prezente în toate organele şi
ţesuturile: intră în structura membranelor celulare, cloroplastelor, mitocondriilor
etc.
Lipidele intervin în transportul membranar (permeabilitatea celulară) al
compuşilor liposolubili: vitaminele A, D, K, E, F, unii pigmenţi, steroli etc.
Lipidele au un important rol energetic; sunt considerate rezerve concentrate
de energie, având valoare calorică mai mare decât a glucidelor şi protidelor.
Pentru animale, lipidele au şi rol de susţinere a unor organe interne: rinichi,
splină, inimă etc.

1
 Nu în ultimul rând trebuie să pomenim rolul lor protector: termic, mecanic şi
hidric.

Compoziţie chimică
Din punct de vedere chimic, lipidele conţin C, H, O şi mai rar N, P sau S.
Majoritatea sunt esteri naturali ai alcoolilor cu acizii graşi. Lipidele pot fi
combinate cu glucidele, proteinele, aminoalcoolii, acidul fosforic etc.

Clasificare
După provenienţa lor lipidele sunt de natură vegetală sau de natură animală.
După localizare şi rol în organism lipidele sunt de rezervă (surse energetice,
uneori având rol de protecţie termică sau mecanică.) sau de constituţie (intră în
structura principalilor constituenţi celulari) .
Clasificarea lipidelor se poate face şi după compoziţia lor chimică, în lipide
simple şi lipide complexe. Cele simple conţin doar C, H şi O, iar cele complexe au
în plus N, P sau S.
Lipidele simple pot fi clasificate după natura alcoolului în:
- gliceride – esteri ai glicerolului cu acizii graşi;
- ceride – esteri ai monoalcoolilor superiori cu acizii graşi;
- etolidele – esteri intermoleculari ai hidroxiacizilor graşi;
- steride – esteri ai sterolilor cu acizii graşi.
Lipidele complexe pot fi clasificate după natura alcoolului şi după prezenţa
în moleculă de N, P sau S.
Exemple:
- fosfatide (conţin P);
- sufatide (conţin S);
- sfingolipide (conţin sfingozină).

2
 În structura lipidelor intră două componente principale: acizii graşi şi
alcoolii.

Acizi graşi din constituţia lipidelor

Acizii graşi din structura lipidelor au în molecula lor o grupare carboxil
(-COOH) şi o catenă hidrocarbonată cu număr par de atomi de carbon (4-30),
saturată sau nesaturată, mai rar cu ramificaţii, cicluri, grupări hidroxil sau ceto.
Rar, au fost identificate şi lipide cu acizi graşi saturaţi, cu număr impar de
atomi de carbon (3-23).

Clasificare
Clasificarea se poate face după natura radicalului hidrocarbonat legat la
gruparea carboxil:
- acizi graşi saturaţi - cu catenă liniară;
- cu catenă ramificată;
- acizi graşi nesaturaţi - cu o dublă legătură;
- cu mai multe duble legături;
- hidroxiacizi graşi - saturaţi;
- nesaturaţi;
- acizi graşi ciclici.
Lungimea catenei şi gradul de saturare determină valoarea biologică a
lipidelor.

1. Acizi graşi saturaţi

Acizii graşi saturaţi au formula generală: CnH2nO2 sau CH3-(CH2)n-COOH.
Ei pot avea catenă liniară sau ramificată.

3
 Exemple:
a) acizi graşi saturaţi liniari:
- acid butiric (C4)  CH3-(CH2)2-COOH;
- acid palmitic (C16)  CH3-(CH2)14-COOH;
- acid stearic (C18)  CH3-(CH2)16-COOH.
b) acizi graşi saturaţi cu catenă ramificată:
- acid izibutiric (C4)  H3C
CH-COOH;
H3C

- acid izovalerianic (C5)  H3C

CH-CH2-COOH.
H3C

2. Acizi graşi nesaturaţi

Aceşti acizi graşi pot avea în moleculă una sau mai multe duble legături.
Prezenţa dublei legături se indică prin litera delta () însoţită de numărul atomului
de carbon la care apare dubla legătură (numerotarea începe de la carbonul din
gruparea carboxil). Se utilizează şi notarea cu literele alfabetului grecesc, în sensul
că primul atom de carbon de lângă gruparea carboxil este  următorii fiind ,  etc.
Exemple:
- acid oleic (C18 9)  CH3-(CH2)7-CH=CH-(CH2)7-COOH;
- acid linoleic (C18 9,12)  CH3-(CH2)3-(CH2-CH=CH)2 -(CH2)7-COOH;
- acid linolenic (C18 9,12,15)  CH3-(CH2-CH=CH)3 -(CH2)7-COOH;
- acid arahidonic (C20 5,8,11,14)  CH3-(CH2)3-(CH2-CH=CH)4-(CH2)3-COOH.

Unii acizi graşi nesaturaţi, cu mai mult duble legături sunt sintetizaţi doar de
plante, având rol important în nutriţia animală. Sunt numiţi acizi graşi esenţiali

4
(AGE) şi intră în grupul vitaminelor F. Ei sunt acidul linoleic şi acidul linolenic.
Deoarece acidul arahidonic este biosintetizat de organismul animal (în special de
ierbivore) din acid linoleic şi linolenic, o carenţă în cei doi acizi graşi, va duce şi la
o carenţă de acid arahidonic. Ca urmare, îl putem include şi pe acesta în grupul
acizilor graşi esenţiali. Acizii graşi esenţiali participă la formarea membranelor
celulare, la metabolismul mitocondrial, stimulează procesele de creştere la
mamifere, previn apariţia dermatitelor, participă la menţinerea în limite normale a
concentraţiei de colesterol în sânge etc.

3. Hidroxiacizi graşi
Hidroxiacizii graşi conţin în molecula lor una sau mai multe grupări hidroxil,
pe lângă gruparea carboxil. Ei pot fi saturaţi sau nesaturaţi. Aceşti acizi graşi sunt
prezenţi atât în regnul animal cât şi în regnul vegetal.
Exemplu:
- acid ricinoleic (C18 9)  CH3-(CH2)5-CH-CH2-CH=CH-(CH2)7-COOH.
OH

4. Acizi graşi ciclici

Aceşti acizi graşi pot prezenta un ciclu saturat sau nesaturat în radicalul
hidrocarbonat.
Exemplu:
- acid hidnocarpic (C16)  H2C -CH2
CH-(CH2)10-COOH.
HC=CH

5
 Proprietăţi fizice ale acizilor graşi
Acizii graşi saturaţi sunt solizi, la temperatura camerei (excepţie: C4, C6, C8),
iar cei nesaturaţi sunt lichizi, la temperatura camerei.
Solubilitatea lor scade cu creşterea masei moleculare. Cei cu mai mult de
şase atomi de carbon în moleculă sunt complet insolubili în apă.
Acizii graşi au grad de disociere mic, fiind acizi slabi.
Cei saturaţi sunt mai stabili decât cei nesaturaţi.

Izomeria acizilor graşi

Acizii graşi prezintă izomerie de structură şi stereoizomerie.

1. Izomeria de structură
Izomeria de structură a acizilor graşi se referă la: izomeria de catenă şi la
izomeria de poziţie a dublelor legături sau a diferitelor grupări funcţionale.

a) Izomeria de catenă este dată de structura lanţului hidrocarbonat, care

poate fi liniar sau ramificat.
Exemplu: acidul butiric are doi izomeri de catenă acidul normal butiric şi
acidul izobutiric.
CH3-CH2-CH2-COOH; H3C
CH-COOH.
H3C
acid n-butiric acid izobutiric

b) Izomeria de poziţie a dublelor legături este datorată diferitelor poziţii pe

care dublele legături le pot ocupa în moleculă.
Exemplu: acidul oleic se găseşte în natură sub forma a 14 izomeri, din care
amintim acidul oleic (9) şi acidul vaccenic (11).

6
 - acid oleic (C18 9)  CH3-(CH2)7-CH=CH-(CH2)7-COOH;
- acid vaccenic (C18 11)  CH3-(CH2)5-CH=CH-(CH2)9-COOH.

c) Izomeria de poziţie a diferitelor grupări funcţionale este dată de poziţia în

catenă a grupărilor funcţionale prezente.
Exemplu: acidul hidroxibutiric prezintă doi izomeri, datoraţi poziţiei grupării
hidroxil.
CH3-CH2-CH-COOH; CH3-CH-CH2-COOH.
OH OH
acid -hidroxibutiric acid -hidroxibutiric

2. Stereoizomerie
Stereoizomeria acizilor graşi poate fi geometrică şi optică.

a) Izomeria geometrică (de tip cis-trans) este dată de configuraţia dublelor

legături. Ea apare în special la acizii graşi nesaturaţi, liniari. În natură, găsim mai
ales izomeri cis.
Exemple:
H H CH3-(CH2)7 H
C=C C=C
CH3-(CH2)7 (CH2)7-COOH; H (CH2)7-COOH.
acid oleic (cis) acid elaidic (trans)

Acidul linoleic are două duble legături şi în consecinţă ar putea forma patru
izomeri cis-trans. În lipidele naturale, nu a fost identificat decât acidul -linoleic
(9 cis, 12 cis).

7
 CH3-(CH2)4-C-H
H-C-CH2-C-H acid -linoleic (9 cis, 12 cis)
H-C-(CH2)7-COOH.

b) Izomeria optică este mai rar întâlnită la acizii graşi. Ea apare doar acolo
unde avem atomi de carbon asimetrici.
Exemplu: acidul ricinoleic formează doi izomeri optici datorită prezenţei în
moleculă a unui atom de carbon asimetric (C12).

8
 Proprietăţi chimice ale acizilor graşi

1. Oxidarea acizilor graşi

Acizii graşi saturaţi sunt stabili, rezistând la oxidare. Acizii graşi nesaturaţi
sunt mai reactivi, datorită dublelor legături, la nivelul cărora pot suferi mai multe
tipuri de oxidări.
a) Autooxidare
În prezenţa oxigenului atmosferic acizii graşi nesaturaţi se autooxidează. În
funcţie de condiţiile de reacţie se vor forma:
- hidroxiacizi şi epoxizi atunci când reacţia se produce la carbonul  vecin
dublei legături:
R-CH2-CH=CH-COOH + O2  R-CH-CH=CH-COOH
O-OH hidroxiperoxiacid
R-CH-CH=CH-COOH + R-CH2-CH=CH-COOH 
O-OH
R-CH-CH=CH-COOH + R-CH2-CH-CH-COOH
OH O
hidroxiacid epoxid
- peroxizi atunci când oxidarea se produce la dubla legătură:
OO
R-CH=CH-COOH + O2  R-CH-CH-COOH 
peroxid
R-CHO + HOOC-CHO
aldehidă acid aldoacid
Peroxizii sunt substanţe instabile, reactive care prin descompunere dau naştere
la alcooli, aldehide, hidroxizi, acizi volatili, cu gust şi miros neplăcut.
Descompunerea lor este favorizată de temperatura ridicată, umiditate, lumină; Acest
fenomen se întâlneşte în cursul procesului de râncezire.
b) Oxidare slabă
Acizii graşi nesaturaţi la oxidare slabă formează hidroxiacizi.

1
 c) Oxidare energică
În prezenţa KMnO4 sau a K2Cr2O7, acizii graşi suferă o oxidare energică. Se
rupe catena hidrocarbonată, la nivelul dublei legături, formându-se doi acizi.
CH3-(CH2)7-CH=CH-(CH2)7-COOH + 2 O2 
CH3-(CH2)7-COOH + HOOC-(CH2)7-COOH
acid pelargonic acid azelaic
d) Oxidare cu ozon
Acizii graşi nesaturaţi pot reacţiona cu ozonul, la nivelul dublelor legături. Se
formează ozonide, substanţe instabile, reactive, care se descompun în atmosferă de
hidrogen, în aldehide şi aldoacizi.
O
CH3-(CH2)7-CH=CH-(CH2)7-COOH + O3  CH3-(CH2)7-CH CH-(CH2)7-COOH
acid oleic ozon OO
ozonidă
+ H2 CH3-(CH2)7-CHO + OHC-(CH2)7-COOH
- H2O aldehidă pelargonică acid aldoazelaic
Reacţia este utilizată pentru stabilirea numărului şi poziţiei dublelor legături
din molecula acizilor graşi nesaturaţi.

2. Adiţia de hidrogen sau halogen

Acizii graşi nesaturaţi pot adiţiona la dublele legături hidrogen sau halogeni.
a) Hidrogenarea
Adiţia de hidrogen are loc în prezenţa catalizatorilor solizi (Pt, Pd),
determinând transformarea acizilor graşi nesaturaţi în acizi graşi saturaţi. În acest
mod, se pot transforma uleiurile vegetale în grăsimi solide (procedeu folosit la
obţinerea margarinei).
Pt, Pd
CH3-(CH2)7-CH=CH-(CH2)7-COOH + H2 CH3-(CH2)16-COOH
acid oleic acid stearic

2
 b) Halogenarea
Adiţia de clor, brom sau iod la dublele legături serveşte la stabilirea numărului
de duble legături în moleculă.
CH3-(CH2)7-CH=CH-(CH2)7-COOH + Br2  CH3-(CH2)7-CH-CH-(CH2)7-
COOH
Br Br
acid oleic acid dibromstearic

3. Formarea săpunurilor
În reacţie cu hidroxizii alcalini, acizii graşi formează săpunuri (săruri de sodiu
sau potasiu ale aciziilor graşi).
CH3-(CH2)16-COOH + NaOH  CH3-(CH2)16-COO-Na+ + H2O
acid stearic stearat de sodiu
Săpunurile au acţiune detergentă, adică scad tensiunea superficială dintre faza
apoasă şi faza grasă. Ele emulsionează grăsimile ( emulsia este un sistem eterogen
în care faza grasă este dispersată sub formă de picături fine în faza apoasă).
Sărurile de sodiu şi potasiu ale acizilor graşi sunt solubile, iar cele de calciu
şi magneziu nu. De aceea, apele dure scad capacitatea de spălare a săpunurilor. Ionii
de calciu şi magneziu din apele dure duc la precipitarea săpunului.
2 R-COO-Na+ + Ca2+  (R-COO)2Ca  + 2 Na+

Alcooli din constituţia lipidelor

Alcooli prezenţi în structura lipidelor pot fi aciclici sau ciclici, mono- sau
polihidroxilici, saturaţi sau nesaturaţi, cu sau fără azot etc.

1. Alcooli aciclici, saturaţi, monohidroxilici, fără azot

Această categorie de alcooli apare mai ales în constituţia ceridelor. Ei au masă
moleculară mare, catenă lungă, cu număr par de atomi de carbon; seamănă cu acizii
graşi cu acelaşi număr de atomi de carbon în moleculă.

3
 Exemplu: alcoolul cetilic corespunzător ca structură acidului palmitic.
- alcool cetilic (C16)  CH3-(CH2)14-CH2-OH

2. Alcooli aciclici, saturaţi, polihidroxilici, fără azot

Cel mai important din aces grup este glicerolul (propantriol sau glicerină). El
este componentul principal al gliceridelor şi al multor lipide complexe. Glicerolul
este un lichid vâscos, cu gust dulce, higroscopic, uşor solubil în apă.
Proprietăţile lui chimice sunt cele specifice grupărilor hidroxil vecine:
- prin oxidare blândă se formează trioze: aldehidă glicerică şi
dihidroxiacetonă.
CH2-OH 2[O] CHO CH2-OH
2 CH-OH H-C-OH + C=O
CH2-OH -2 H2O CH2-OH CH2-OH
glicerol aldehidă glicerică dihidroxiacetonă.
- la încălzire se transformă în acroleină, o aldehidă toxică, cu miros înţepător
şi acţiune lacrimogenă.
CH2-OH t C CH2 izomerie CH2
CH-OH C C-H
CH2-OH -2 H2O CH-OH CHO
glicerol enol acroleină
- în reacţie cu acizii organici, iau naştere esteri, care pot fi mono-, di- sau
triacilgliceroli, în funcţie de numărul grupărilor hidroxil esterificate.
CH2-OH 3 HOOC-R CH2-O-CO-R
CH-OH CH-O-CO-R
CH2-OH -3 H2O CH2-O-CO-R
glicerol triacilglicerol

3. Alcooli aciclici, cu azot (aminoalcooli)

Cei mai importanţi sunt: colamina, colina, sfingozina şi fitosfingozina
deoarece participă la formarea lipidelor complexe.

4
 a) Colamina (etanolamina)
Colamina este cel mai răspândit aminoalcool; se dizolvă în apă formând o
structură de amfiion.
H2N-CH2-CH2-OH + HOH [H3N+-CH2-CH2-OH]HO-
Soluţia rezultată are caracter bazic, deoarece prin disociere, pune în libertate
ioni hidroxil.
Colamina intră în structura colaminfosfolipidelor (cefaline).
b) Colina
Colina se obţine prin metilarea etanolaminei şi intră în structura
colinfosfolipidelor (lecitine).
metilare
H2N-(CH2)2-OH HO-(CH2)2-+N(CH3)3
colamină colină
În soluţie apoasă colina este complet disociată.
HO-(CH2)2-+N(CH3)3]HO- HO-(CH2)2-N(CH3)3]+ + HO-
c) Sfingozina
Sfingozina este un aminoalcool nesaturat, cu 18 atomi de carbon în moleculă,
caracteristic lipidelor complexe din sistemul nervos, ciuperci, polen etc.
CH3-(CH2)12-CH=CH-CH-CH-CH2-OH.
OH NH2
d) Fitosfingozina
Prin adiţia unei molecule de apă, la dubla legătură din sfingozină, se obţine
fitosfingozina, aminoalcool specific regnului vegetal.
Sfingozină HOH
CH3-(CH2)12-CH2-CH-CH-CH-CH2-OH.
OH OH NH2

4. Alcooli policiclici monohidroxilici

Sterolii sunt alcooli superiori, cu structură heterociclică, ce au la bază
hidrocarbura steran şi pe care îi găsim în constituţia steridelor.

5
 steran

Ciclurile din nucleu se notează de la A la D, iar atomii de carbon din cicluri de la 1

la 17. În poziţiile 10, 13 şi 17, atomii de hidrogen sunt înlocuiţi cu radicali, notaţi:
R, R` şi R``. R şi R` sunt, în general, radicali metil, iar R`` este o catenă laterală, mai
lungă (8-10 atomi de carbon). La C3, apare o grupare hidroxil, care dă sterolilor
caracter de alcooli secundari. Ciclurile şi catena laterală de la C17 pot fi complet
saturate sau pot conţine 1-3 duble legături.
Sterolii se găsesc liberi în natură sau esterificaţi la hidroxilul de la C 3 cu acizi
graşi, formând steride.
După provenienţa lor, sterolii se clasifică în trei grupe: fitosteroli, micosteroli
şi zoosteroli.
a) Fitosteroli
Fitosterolii sunt specifici regnului vegetal; apar în cantitate mare, în plantele
superioare (seminţele plantelor oleaginoase şi cereale), dar au fost identificaţi şi în
plantele inferioare (alge).
Fitosterolii au 29 atomi de carbon în moleculă; cei mai importanţi din punct
de vedere biochimic sunt: sitosterolul şi stigmasterolul, deoarece intră în structura
hormonilor steroizi şi a vitaminelor D (sitosterolul este precursor pentru D5, iar
stigmasterolul pentru D6).

C2H5 sitosterol

HO

6
 C2H5 stigmasterol

HO
b) Micostroli
Micosterolii sunt specifici ciupercilor, drojdiilor şi bacteriilor; au în moleculă
28 atomi de carbon. Cel mai important este ergosterolul deoarece este provitamina
vitaminei D2.

ergosterol

HO
c) Zoosteroli
Zoostrolii sunt specifici regnului animal; au 27 atomi de carbon în moleculă.
Cel mai important este colesterolul, pe care îl găsim în toate ţesuturile; apare
mai mult în calculii biliari, în glandele suprarenale, în membranele celulare, iar sub
formă de lipoproteine în plasma sanguină. Deşi de origine animală, colesterolul a
fost identificat şi în plante.

colesterol

HO

Rolul biochimic al colesterolului

Cele mai importante roluri ale colesterolului sunt următoarele:

7
 - component al steridelor, unde îl găsim esterificat cu acizii graşi, dar îl găsim
şi în stare liberă ca alcool;
- antihemolitic, exercitând acţiune de protecţie a globulelor roşii, împotriva
unor substanţe hemolitice (lizolecitine);
- antitoxic, deoarece se poate opune acţiunii toxice a unor substanţe (toxine
bacteriene);
- intervine în permeabilitatea celulară, fiind component al membranelor
celulare;
- participă la conductibilitatea nervoasă intrând în compoziţia tecilor de
mielină ale nervilor;
- intervine în procese de imunizare;
- participă la absorbţia şi transportul acizilor graşi;
- este precursor în biosinteza unor molecule cu mare importanţă pentru
organism: acizi biliari, hormoni sexuali, hormoni corticosuprarenali, vitamina D3
(antirahitică).
În unele afecţiuni metabolice, colesterolul nu este integral metabolizat şi se
poate depune pe pereţii interiori ai vaselor de sânge, formând ateroscleroza, sau se
depune în vezica biliară şi ficat, formând calculii biliari şi hepatici.

8
 Lipide simple

Lipidele simple conţin doar C, H, O şi sunt esteri ai acizilor graşi cu diferiţi

alcooli. Ele pot fi clasificate în funcţie de natura alcoolului din structură în:
gliceride, ceride, etolide şi steride.

Gliceride (acilgliceroli sau grăsimi neutre)

Gliceridele sunt esteri naturali ai glicerolului cu acizii graşi. Aceste lipide
simple sunt cele mai răspândite lipide, având rol biochimic şi fiziologic important;
apar atât în regnul vegetal (predomină în seminţe şi fructe) cât şi în regnul animal
(predomină în ţesutul adipos).

Clasificare
După numărul grupărilor hidroxil esterificate în moleculă gliceridele se
clasifică în: mono, di şi trigliceride.
CH2-O-CO-R CH2-O-CO-R CH2-O-CO-R
CH-OH CH-O-CO-R` CH-O-CO-R`
CH2-OH CH2-OH CH2-O-CO-R``
monogliceridă digliceridă trigliceridă
După felul acizilor graşi din moleculă gliceridele pot fi: simple (esteri ai
unui singur acid) sau mixte (esteri cu diferiţi acizi graşi).
CH2-O-CO-(CH2)14-CH3 CH2-O-CO-(CH2)14-CH3
CH-O-CO-(CH2)14-CH3 CH-O-CO-(CH2)16-CH3
CH2-O-CO-(CH2)14-CH3 CH2-O-CO-(CH2)7-CH=CH-(CH2)7-CH3
tripalmitină palmitoilstearoiloleină

Proprietăţi fizice ale gliceridelor

Cele mai importante proprităţi fizice ale gliceridelor sunt următoarele:

1
- pot fi substanţe lichide, semisolide sau solide (cele solide predomină în
regnul animal şi conţin mai ales acizi graşi saturaţi iar cele lichide
predomină în regnul vegetal şi conţin mai ales acizi graşi nesaturaţi);
- sunt substanţe insolubile în apă, greu solubile în alcool şi uşor solubile în
alţi solvenţi organici;
- sunt substanţe incolore şi fără gust, în stare proaspătă iar păstrate
necorespunzător râncezesc, căpătând miros şi gust neplăcut;
- sunt solvenţi pentru vitaminele liposolubile, pentru unii hormoni şi
pigmenţi;
- nu au puncte de topire şi fierbere fixe, prezentând intervale de
temperatură pentru topire sau fierbere, deoarece în natură apar ca
amestecuri de gliceride (punctele de fierbere şi topire depind de tipul şi
proporţia acizilor graşi componenţi);
În funcţie de punctul de topire, putem clasifica gliceridele în:
- uleiuri – lichide la temperatura normală;
- grăsimi şi unturi – cu p.t. (20-30) C;
- seuri – cu p.t. peste 35 C.

Proprietăţi chimice ale gliceridelor

1. Hidroliza
Hidroliza gliceridelor poate fi: acidă, bazică sau enzimatică.
a) Hidroliza acidă
Hidroliza acidă duce la formare de glicerol şi acizi graşi.
CH2-O-CO-R1 + 3(H-OH) CH2-OH R1-COOH
CH-O-CO-R2 CH-OH + R2-COOH
CH2-O-CO-R3 (H+) CH2-OH R3-COOH
triacilglicerol glicerol acizi graşi
Cantitatea în miligrame de hidroxid de potasiu, care neutralizează
acizii graşi eliberaţi prin hidroliză dintr-un gram de gliceridă, se numeşte

2
 indice de aciditate (Ia); ne dă informaţii despre gradul de prospeţime al unei
grăsimi.
b) Hidroliza alcalină
În prezenţa hidroxizilor alcalini (NaOH, KOH), la cald gliceridele
hidrolizează ireversibil, formând glicerol şi săruri ale acizilor graşi constituenţi,
numite săpunuri. Acest tip de reacţie se numeşte saponificare.
CH2-O-CO-R1 + 3KOH CH2-OH R1-COOK
CH-O-CO-R2 CH-OH + R2-COOK
CH2-O-CO-R3 t C CH2-OH R3-COOK
triacilglicerol glicerol săpunuri
Cantitatea în miligrame de hidroxid de potasiu necesară saponificării unui
gram de gliceridă se numeşte indice de saponificare (Is); serveşte pentru
caracterizarea uleiurilor şi grăsimilor din punct de vedere al conţinutului în acizi
graşi şi al maselor lor moleculare.

c)Hidroliza enzimatică
Hidroliza enzimatică se face sub acţiunea lipazelor. În intestinul subţire,
lipazele degradează gliceridele provenite din hrană. Lipazele apar şi în diferite
organe ale plantelor unde înlesnesc eliberarea de glicerol şi acizi graşi, pe care
planta îi utilizează în diferite procese metabolice.
CH2-O-CO-R1 + 3(H-OH) CH2-OH R1-COOH
CH-O-CO-R2 CH-OH + R2-COOH
CH2-O-CO-R3 lipaze CH2-OH R3-COOH
triacilglicerol glicerol acizi graşi

2. Adiţia
Gliceridele pot adiţiona la dublele legături din acizii graşi nesaturaţi
hidrogen sau halogeni.
a)Hidrogenarea

3
 Prin adiţie de hidrogen se obţin gliceride saturate, de consistenţă solidă. Se
modifică gustul, mirosul şi culoarea. Reacţia are loc la 200 C, în prezenţa
catalizatorilor solizi (Ni, Pt, Pd) şi este utilizată pentru obţinerea margarină, din
uleiuri vegetale şi unele grăsimi animale. Deoarece prin hidrogenare vitaminele
liposolubile (A, D, E) sunt distruse, este indicată adăugarea acestora în margarină
după hidrogenare.
Exemplu: trioleina, trigliceridă vegetală de consistenţă lichidă, prin
hidrogenare se transformă în tristearină, solidă.
CH2-O-CO-(CH2)7-CH=CH-(CH2)7-CH3 CH2-O-CO-(CH2)16-CH3
CH-O-CO-(CH2)7-CH=CH-(CH2)7-CH3 3 H2 CH-O-CO-(CH2)16-CH3
CH2-O-CO-(CH2)7-CH=CH-(CH2)7-CH3 cat. CH2-O-CO-(CH2)16-CH3
trioleină tristearină

b)Halogenarea
Se poate face adiţia de clor, brom sau iod la dublele legături ale acizilor
graşi nesaturaţi din gliceride.
Exemplu:
CH2-O-CO-(CH2)7-CH=CH-(CH2)7-CH3 CH2-O-CO-(CH2)7-CHI-CHI-(CH2)7-CH3

CH-O-CO-(CH2)7-CH=CH-(CH2)7-CH3 3 I2 CH-O-CO-(CH2)7-CHI-CHI-(CH2)7-CH3

CH2-O-CO-(CH2)7-CH=CH-(CH2)7-CH3 CH2-O-CO-(CH2)7-CHI-CHI-(CH2)7-CH3
trioleină hexaiodotristearină

Gradul de nesaturare al unei gliceride se exprimă prin indicele de iod (Ii).

Indicele de iod reprezintă cantitatea în grame de iod, care se adiţionează la o sută
grame gliceridă. Acesta variază cu numărul dublelor legături din acizii graşi din
gliceridă.
Uleiurile cu Ii  120 polimerizează uşor şi se usucă repede; sunt sicative (ex:
ulei de in Ii170-190).
Uleiurile cu Ii  95 sunt nesicative (ex: ulei de măsline Ii79-88);

4
 Uleiurile cu Ii (95-120) sunt semisicative (ex: ulei de bumbac, muştar,
rapiţă); ele pot deveni sicative prin fierbere cu oxidanţi.
Grăsimile animale au Ii  decât uleiurile vegetale nesicative.

4. Substituţia
Acidoliza şi alcooliza sunt reacţii de substituţie, pe care le pot suferi
gliceridele, ce conţin acizi graşi saturaţi şi nesaturaţi, prin încălzire. Aceste
transformări sunt posibile printr-o reacţie de interesterificare; se înlocuiesc resturile
de acizi graşi din gliceridă, cu alţi acizi carboxilici (acidoliza), sau se înlocuieşte
glicerolul, cu alt polialcool (alcooliza).
Aceste reacţii permit transformarea unor gliceride nealimentare în gliceride
alimentare.

5. Râncezirea
În contact cu oxigenul şi vaporii de apă din atmosferă, sub acţiunea luminii
şi a unor microorganisme gliceridele suferă transformări chimice şi biochimice.
Acest fenomen de alterare se numeşte râncezire şi este însoţit de apariţia de miros
şi gust neplăcut.
În prima fază, are loc hidroliza sub influenţa umezelii şi în prezenţa
lipazelor. Creşte indicele de aciditate deoarece râncezirea hidrolitică a gliceridelor
duce la eliberare de acizi carboxilici.
În faza a doua, are loc oxidarea acizilor graşi eliberaţi, cu formare de acizi
-cetonici care dau un gust neplăcut, iute. Prin decarboxilarea acizilor -cetonici,
se formează cetone. Această transformare este mai frecventă la gliceridele ce
conţin acizi graşi cu 6-12 atomi de carbon; se numeşte râncezire cetonică.
R-CH2-CH2-COOH + O2  R-CO-CH2-COOH + H2O
acid gras -cetoacid
R-CO-CH2-COOH decarboxilare R-CO-CH3 + CO2
-cetoacid cetonă

5
 Oxidarea acizilor graşi nesaturaţi se poate face la dubla legătură cu formare
de peroxizi, sau la carbonul vecin dublei legături cu formare de hidroxiperoxiacizi.
OO
R-CH=CH-COOH + O2  R-CH-CH-COOH  R-CHO + OHC-COOH
peroxid aldehidă acidaldehidă
O-OH
R-CH=CH-COOH + O2  R-CH-CH=CH-COOH
hidroxiperoxiacid
La descompunerea peroxizilor (substanţe instabile), rezultă aldehide, care au
gust şi miros neplăcut. Reacţia este accelerată de cantităţi mici de apă, de
temperatura ridicată şi de lumină; se numeşte râncezire aldehidică.
Păstrarea la rece şi la loc uscat, ferit de lumină împiedică degradarea
gliceridelor. Adăugare de antioxidanţi (vitamina E, fenoli etc.) inhibă procesul de
râncezire. Fierberea produselor râncezite cu adsorbanţi (cărbune activ) poate duce
la îndepărtarea, în mare parte a gustului şi mirosului neplăcut.

Rolul gliceridelor
Gliceridele se depun ca substanţe de rezervă în organismul animal, având un
important rol energetic. Pentru organism, exercită rol izolator împotriva variaţiilor
de temperatură. Le găsim în jurul organelor interne, având rol de susţinere şi
protecţie mecanică.
Gluceridele sunt utilizate în industria alimentară, la fabricarea săpunurilor, a
vopselelor, lacurilor, lubrifianţilor, lumânărilor etc.

Ceride
Ceridele sunt esteri naturali ai unor acizi graşi (mai ales palmitic şi stearic)
cu monoalcooli superiori, aciclici, saturaţi.
CH3-(CH2)14-COOH + CH3-(CH2)16-CH2-OH 
acid palmitic alcool stearilic

6
 CH3-(CH2)14-CO-O-CH2-(CH2)16-CH3 + H2O
ceridă (palmitat de stearil)
Ceridele sunt substanţe alb-gălbui, unsuroase, solubile în solvenţi organici şi
insolubile în apă; nu râncezesc şi hidrolizează greu, deoarece sunt stabile la
acţiunea agenţiilor fizici şi chimici.
Ceridele sunt mai răspândite în regnul vegetal; în proporţie mare apar în
plantele tropicale.
Pentru plante sunt secreţii naturale cu rol protector, găsindu-se sub forma
unui strat subţire pe suprafaţa frunzelor, tulpinilor, florilor şi fructelor.

Ceruri vegetale
Cerurile vegetale sunt formate dintr-un amestec de: ceride, alcani, acizi
liberi, alcooli liberi şi proporţii mici de răşini.
Cerurile au rol biologic important:
- împiedică pierderile mari de apă prin transpiraţie;
- protejază planta de excesul de umiditate şi de acţiunea luminii;
- dau protecţie mecanică;
- protejază planta de acţiunea unor dăunători şi contribuie la vindecarea
rănilor.
Îndepărtarea cerii de pe suprafaţa fructelor şi legumelor micşorează
rezistanţa la alterare.

Ceruri animale
Cerurile animale le găsim la insecte, păsări, mamifere; au compoziţii variate
în funcţie de provenienţă. Mai cunoscute datorită utilizărilor lor sunt: ceara de
albine, lanolina. Deoarece lanolina poate lega cantităţi mari de apă, până la 300 %
fără să se dizolve, este utilizată în cosmetică la prepararea cremelor.
Cerurile sunt utilizate în industria hârtiei, a lacurilor şi vopselelor, a
materialelor electroizolante etc.

7
 Etolide
Etolidele sunt esteri ai hidroxiacizilor superiori, esterificaţi intermolecular.
Etolidele au fost identificate doar în regnul vegetal, unde formează
componentul principal al cerurilor din conifere.

O O
HO-(CH2)n-C (CH2)n-C
OH O O
HO C-(CH2)n
C-(CH2)n-OH O
O etolidă

Steride
Steridele se formează prin esterificarea sterolilor, cu acizi graşi superiori
(mai frecvenţi acizii: palmitic, stearic, oleic şi linoleic).
Steridele se prezintă în formă cristalină, de culoare albă; se dizolvă uşor în
solvenţi organici, fiind insolubile în apă, cu care formează emulsii; saponifică mai
greu decât alte lipide.
Steridele au rol biochimic important intervenind în permeabilitatea
membranelor celulare, în transportul sterolilor.
Cantităţi mari de steride găsim în: lapte, ouă, sânge, seminţele cerealelor, iar
la nivel celular în: membrane, cloroplaste, mitocondrii etc.

CH3(CH2)14-CO-O
palmitat de colesterol

8
 Lipide complexe

Majoritatea lipidelor complexe sunt esteri ai acizilor graşi cu alcooli (ex:

glicerol), care mai pot conţine: acid fosforic, aminoalcooli, aminoacizi, glucide,
acid sulfuric, alţi compuşi. Din acest motiv, lipidele complexe conţin pe lângă C,
H, O şi P, N, S.
Aceste tipuri de lipide sunt lipide de constituţie, ce au fost identificate în
proporţii mici în regnul vegetal, predominând în regnul animal. Ele apar în
structura membranelor celulare, în cloroplaste şi mitocondrii, în reticulul
endoplasmatic; le găsim fie libere, fie asociate cu proteinele în complexe
lipoproteice, având rol biochimic şi fiziologic important.
Lipidele complexe sunt substanţe unsuroase la pipăit, cu indice de refracţie
mare; cu apa formează emulsii şi sunt puţin solubile în acetonă, deosebindu-se în
acest fel de lipidele simple.
După compoziţia lor chimică lipidele complexe cuprind numerose categorii
dintre care amintim: fosfatidele, sfingolipidele, sulfatidele etc.

A. Fosfatide
Fosfatidele sunt lipide complexe formate dintr-un alcool, acizi graşi superiori
şi acid fosforic, care mai pot conţine o bază aciclică azotată sau un aminoacid.
Alcooli din structura fosfatidelor sunt de obicei glicerolul şi inozitolul, iar ca baze
azotate participă colina sau colamina.

1. Glicerofosfolipide
Glicerofosfolipidele prin hidroliză pot pune în libertate glicerol, două
molecule de acizi graşi superiori, acid fosforic şi mezoinozitol.

1
 a) Acizi fosfatidici
Acizii fosfatidici sunt consideraţi cele mai simple glicerofosfolipide. Aceştia
conţin în moleculă glicerol esterificat cu acizi graşi şi cu acid fosforic; pot fi esteri
mono- sau diacilglicerofosforici. Acizii graşi prezenţi pot fi saturaţi sau nesaturaţi.
Acizii fosfatidici sunt substanţe cu caracter acid, ce prezintă acivitate optică.
Sărurile lor sunt solubile în apă.
Exemple:

Rolul biochimic al acizilor fosfatidici nu este deplin precizat. Nu este

clarificat dacă au rol propriu în metabolismul celular sau sunt doar substanţe
intermediare. Se consideră că fac trecerea de la gliceride la lipidele complexe.
Acizii fosfatidici apar în plante în stare liberă, sau sub formă de săruri de Ca,
Mg sau K. Prin combinarea lor cu: alcooli, aminoalcooli, aminoacizi, se formează
alte tipuri de lipide complexe.

b) Inozitolfosfatide (inozitolfosfolipide, fosfoinozide)

Inozitolfosfatidele sunt lipide complexe formate prin esterificarea glicerolului
cu acizi graşi (saturaţi şi nesaturaţi) şi cu acid fosforic. În plus, acidul fosforic este
esterificat cu mezoinozitol, un polialcool ciclic.
S-a constatat că, în funcţie de provenienţă, inozitolfosfatidele pot conţine
cantităţi variabile de acid fosforic. Astfel, în structura unor inozitolfosfatide au fost
identificate mai multe resturi de acid fosforic.

2
În ţesutul nervos au fost identificate atât difosfoinozide cât şi trifosfoinozide.

În creier a fost pusă în evidenţă prezenţa unei difosfoinozide ciclice.

3
 Fosfoinozidele se pot obţine în formă solidă, cristalină. Aceste lipide sunt
solubile în cloroform, benzen şi puţin solubile în alcool; în prezenţa apei formează
o masă gelatinoasă prin îmbibare. Prezenţa lor a fost dovedită în regnul vegetal,
animal şi la unele bacterii acidorezistente.

c) Poliglicerofosfolipide
Poliglicerofosfolipidele prin hidroliză eliberează acizi fosfatidici şi glicerol.
Au fost identificat în bacterii, alge, în cloroplastele plantelor şi în regnul animal.
Exemplu
Cardiolipina este o poliglicerofosfolipidă extrasă din muşchiul inimii, fiind
prezentă în cantitate mare în membrana internă mitocondrială şi a fost identificată
în membranele celulare ale bacteriilor.

Poliglicerofosfolipidele se acumuleză în cloroplaste, la nivelul mitocondriilor

şi al reticulului endoplasmatic. Aceste lipide hidrolizează uşor în mediu slab acid,
la fierbere, fiind sensibile la acţiunea acizilor; în organism sunt hidrolizate în
prezenţa fosfolipazelor.

4
 2. Gliceroaminofosfolipide
Gliceroaminofosfolipidele sunt lipide complexe derivate de la acizii fosfatidici
în care restul de acid fosforic este esterificat cu un aminoalcool sau cu un
aminoacid.

a) Lecitine (colinfosfatide, colinfosfolipide)

Lecitinele sunt cele mai răspândite şi studiate lipide complexe. Acestea se
găsesc în toate ţesuturile organismului animal, iar în plantă se acumulează ca lipide
de rezervă. Astfel, au fost identificate în embrionii seminţelor de leguminoase şi de
cereale.
Lecitinele se formează din acizi fosfatidici, prin esterificarea restului de acid
fosforic cu hidroxilul alcoolic al colinei. În general, conţin un acid gras saturat,
care esterifică hidroxilul de la carbonul primar al glicerolului şi unul nesaturat, care
esterifică hidroxilul de la carbonul secundar. După poziţia grupării hidroxil
esterificată cu acid fosforic vom avea izomer α sau β al colinfosfolipidei.

1
 În natură predomină forma L a izomerului α. Izomerul β apare doar prin
hidroliză, în urma migrării acidului fosforic din poziţia α.

Lecitinele naturale prezintă activitate optică datorită atomului de carbon

asimetric din poziţia β. Aceste substanţe în prezenţa apei formează sisteme
coloidale datorită caracterului lor amfifil: componenta fosforică este hidrofilă, iar
restul moleculei are caracter hidrofob. Datorită acestei structuri, lecitinele din
membranele celulare intervin în permeabilitatea membranară, intervenind activ în
transportul diferitelor biomolecule în interiorul celulei.
Sub acţiunea unor enzime, numite lecitinaze, sau pe cale chimică sunt
eliberate treptat toate componentele. La hidroliză parţială, în prezenţa lecitinazei B
se eliberează acidul gras saturat, iar în prezenţa lecitinazei A, se produce separarea
acidului gras nesaturat, formându-se o lizolecitină.

2
 Lecitinaza A se găseşte în veninul de şarpe, scorpion, viperă. Lizoderivaţii
formaţi au acţiune hemolitică puternică determinând distrugerea hematiilor; efectul
lor este atenuat de alcooli şi înlăturat de serul antiviperic, deoarece acesta conţine o
enzimă care distruge lizolecitinele.

b) Cefaline (colaminfosfatide, colaminfosfolipide)

Cefalinele apar în toate ţesuturile, dar mai ales în ţesutul nervos; au fost
identificate şi în regnul vegetal, în special în germenii de grâu, seminţele de floarea
soarelui, soia, in. Aceste lipide le găsim asociate cu lecitinele, de care se separă
greu. Cefalinele se deosebesc de lecitine prin aminoalcoolul care esterifică
gruparea fosfat: în loc de colină avem colamină.

Proprietăţile fizice şi chimice ale cefalinelor sunt asemănătoare lecitinelor: au

caracter bipolar, având structură de amfiioni, iar prin hidroliză formează
lizoderivaţi.

3
 Denumirea de cefaline a fost considerată potrivită deoarece au fost izolate
pentru prima oară din creier. Ulterior s-a dovedit că fracţiunea cefalinică a
creierului este de fapt formată dintr-un amestec de: colaminfosfolipide,
colinfosfolipide, serinfosfolipide şi difosfoinozide.

c) Serinfosfolipide (serinfosfatide)
În serinfosfolipide gruparea fosfat este esterificată cu aminoacidul serină, iar
acizii graşi prezenţi sunt mai ales acidul stearic şi acidul oleic. Aceste lipide se
găsesc în cantitate mare, în ţesutul nervos, unde însoţesc lecitinele şi cefalinele, în
cadrul fracţiunii cefalinice. Ele reprezintă aproximativ 50% din cantitatea totală de
gliceroaminofosfolipide din creier; le găsim şi în alte organe: ficat, muşchi etc.

Serinfosfatidele au proprietăţi fizice apropiate altor gliceroaminofosfolipide,

de care se deosebesc totuşi printr-o solubilitate mai restrânsă în etanol. Din punct
de vedere chimic se remarcă caracterul acid mai pronunţat, datorat celor două
fracţiuni acide prezente în molecula lor. Datorită acestei structuri, în ţesuturi,
serinfosfolipidele apar mai ales sub formă de săruri de potasiu.
Serinfosfatidele au rol biochimic important deoarece măresc permeabilitatea
celulară şi funcţionează ca donori de acid fosforic în metabolismul intermediar.

4
 d) Plasmalogene (acetalfosfolipide)
Plasmalogenele sunt gliceroaminofosfolipide care în locul unui acid gras conţin
aldehida corespunzătoare. Aceasta se leagă de glicerol printr-o legătură eterică. Ca
aminoalcool în structura plasmalogenelor apar colamina sau colina, sau în loc de
aminoalcool putem avea aminoacidul serină. Aldehidele cel mai des întâlnite în
structura lor sunt palmitalul şi stearalul.

Ei apar în toate ţesuturile în proporţii variabile; cantităţi mai mari au fost

identificate în ţesutul muscular, hepatic, cardiac şi în membranele celulelor
nervoase. În creier plasmalogenii reprezintă aproximativ 10% din totalul lipidelor.
Reprezentarea lor în ţesuturi este şi în funcţie de vârstă: la animalele tinere găsim
proporţii mai mari decât la cele adulte.
Prin hidroliza acidă a acetalfosfolipidelor se poate decupla aldehida, cu
menţinerea aminoalcoolului, iar prin hidroliză bazică se îndepărtează
aminoalcoolul şi se obţine acidul plasmalogenic.

5
 Plasmalogenii sunt larg răspândiţi în organismul animal.
Plasmalogenele sunt substanţe puţin stabile, ce se degradează uşor în cursul
procesului de extracţie şi concentrare. Din acest motiv rolul lor biochimic pentru
organism este mai puţin elucidat. Prezenţa acestor lipide în plantă este incertă.
Proprietăţile lor fizice şi chimice se apropie de cele ale cefalinelor. Ele sunt uşor
solubile în alcool etilic şi cloroform şi insolubile în acetonă. În molecula
plasmalogenelor nu s-au identificat aldehide care să provină de la acizi graşi
nesaturaţi.

6
 A. Sfingolipide
Sfingolipidele sunt lipide complexe care conţin în moleculă, în loc de glicerol,
un aminoalcool cu catenă lungă. Aceste lipide au fost izolate din regnul animal,
mai ales din sistemul nervos, dar au fost identificate şi la plante şi microorganisme.
Din sfingolipidele prezente în regnul animal au fost separaţi peste treizeci de
aminoalcooli. Cei mai frecvent întâlniţi sunt: sfingozina (prezentă în structura unor
sfingolipide de la mamifere), dihidrosfingozina (identificată în structura unor
sfingofosfolipide cerebrale) şi fitosfingozina (prezentă în sfingolipide de origine
vegetală). Aceşti aminoalcooli se găsesc în structura sfingolipidelor sub formă de
amide formate cu diferiţi acizi graşi superiori, saturaţi sau nesaturaţi şi eventual
hidroxilaţi. Cei mai importanţi sunt acizii:

Amidele formate de aminoalcooli cu aceşti acizi graşi se numesc ceramide.

În acelaşi mod se pot forma şi ceramidele altor aminoalcooli. În laborator,

ceramidele se pot obţine prin hidroliza menajată a sfingolipidelor. În organismul

1
animal, ceramidele au fost identificate în ficat, splină, plămân, iar din ciupercile
genului Penicillium au fost izolate ceramide cu fitosfingozină.
Deoarece ceramidele se găsesc în structura tuturor sfingolipidelor, ele pot fi
considerate substanţe de bază pentru aceste lipide, aşa cum acizii fosfatidici sunt
substanţe de bază în formarea tuturor glicerofosfolipidelor.
În funcţie de compoziţia lor sfingolipidele pot fi clasificate în trei categorii:
sfingofosfolipide, sfingoglicolipide şi sfingoglicosulfolipide.

1. Sfingofosfolipide
Sfingofosfolipidele conţin în moleculă o ceramidă şi fosforilcolină sau
fosforilcolamină, esterificate la hidroxilul de la carbonul unu al ceramidei.
Exemplu
Sfingomielinele se formează prin esterificarea sfingozinei cu fosforilcolină.

Sfingomielinele au primit această denumire deoarece participă la formarea

tecilor de mielină ale nervilor. Diferitele sfingomieline se deosebesc între ele prin
natura acidului gras amidificat. Acizii graşi mai frecvent întâlniţi sunt: acidul
palmitic, acidul lignoceric şi acidul nervonic.
Sfingofosfolipidele se găsesc în cantităţi mari în toate ţesuturile animale, fiind
mai abundente în substanţa albă din sistemul nervos central şi în nervii periferici.
Proprietăţile chimice ale sfingofosfolipidelor sunt asemănătoare cu ale
gliceroaminofosfolipidelor. La pH neutru ambele categori de substanţe se prezintă
sub formă de amfiioni şi au caracter amfifil. Raportul dintre dimensiunile
fracţiunilor hidrofilă şi hidrofobă este acelaşi pentru cele două categorii de
substanţe, deoarece restul hidrocarbonat al sfingozinei împreună cu restul de acid

2
gras amidificat însumează un număr de atomi de carbon sensibil egal cu acela al
celor două resturi de acizi graşi din molecula gliceroaminofosfolipidelor.
Rolul biochimic al sfingofosfolipidelor este mai puţin elucidat. În anumite
cazuri patologice aceste substanţe se pot acumula în diferite organe. Astfel,
acumularea de sfingomieline în ficat, splină şi creier se numeşte sfingomielinoză.
Datorită unei erori congenitale, lipsa sfingomielinazei, nu se poate rupe legătura
dintre ceramidă şi fosforilcolină, fiind afectată metabolizarea acestor compuşi.

2. Sfingoglicolipide (sfingozidolipide)
Sfingoglicolipidele sunt sfingolipide ce nu conţin fosfor. Cele de natură
animală sunt derivate ale ceramidelor, ce au în moleculă diferite resturi de oze,
legate eteric de hidroxilul de carbonul primar al ceramidei.
Exemplu
Cerebrozidele sunt sfingoglicolipide răspândite în întreg regnul animal.
Acestea conţin în moleculă sfingozină legată amidic la carbonul doi cu un acid
gras, iar la hidroxilul de la carbonul unu se leagă eteric o moleculă de oză. Se
cunosc atât cerebrozide cu galactoză cât şi cerebrozide cu glucoză.
Aceste lipide complexe se găsesc în cantitate mare în substanţa albă din creier,
în măduva spinării şi în microzomi. Galactocerebrozidele se găsesc aproape
exclusiv în creier, iar glucocerebrozidele în sânge, splină şi mucoasa intestinală.
Cerebrozidele au fost identificate şi la plante şi ciuperci.
Exemple:

3
 Cerebrozidele se deosebesc între ele prin natura acidului gras pe care îl conţin.
Mai des întâlniţi sunt: acidul lignoceric, acidul α-hidroxilignoceric (cerebronic),
acidul nervonic şi acidul α-hidroxinervonic. Se observă că toţi aceşti acizi graşi
conţin douăzeci şi patru atomi de carbon şi se pot transforma uşor unul în altul,
aceste transformări putând fi posibile în organism.
După natura acidului gras pe care îl conţin cerebrozidele se pot clasifica în:
- cerazine – conţin acid lignoceric;
- cerebrone – conţin acid cerebronic;
- nervone – conţin acid nervonic;
- oxinervone – conţin acid hidroxinervonic.

3. Sfingoglicosulfolipide
Sfingoglicosulfolipidele sunt lipide complexe cu structură asemănătoare
cerebrozidelor. Spre deosebire de acestea conţin în moleculă şi acid sulfuric legat
prin legătură de tip ester de restul de oză. Din acest motiv au fost denumite şi
sulfocerebrozide. Aceste sfingolipide au fost identificate în mitocondrii,
microzomi, nucleu, sinapse şi în structura unor membrane specializate.
Gruparea –SO3H se poate găsi ataşată la carbonul trei sau şase al ozei, care
este în general galactoza sau glucoza. Restul de acid sulfuric, legat esteric de
glucid imprimă caracter acid acestor substanţe. În structura lor predomină acidul
4
lignoceric şi acidul cerebronic; mai rar întâlniţi sunt acidul palmitic, stearic şi
oleic.

Exemplu

B. Sulfatide
Sulfatidele sunt lipide complexe ce au în structura lor sulf.
Exemplu
Glicerosulfolipidele sunt lipide complexe care prin hidroliză pun în libertate:
glicerol, acizi graşi saturaţi şi nesaturaţi, un rest de oză (glucoză sau galactoză) şi
un rest de acid sulfuric.

Glicerosulfolipidele au fost semnalate în regnul vegetal, în special în

cloroplastele frunzelor, dar şi în cromatoforii din bacteriile fotosintetizante. Acest
fapt indică un posibil rol al acestor substanţe pentru metabolismul glucidic.

5
 Vitamine

Vitaminle sunt substanţe organice, indispensabile pentru creşterea şi

dezvoltarea normală a organismelor; alături de enzime şi hormoni contribuie la
reglarea proceselor metabolice. Carenţa vitaminelor determină tulburări metabolice,
numite avitaminoze sau hipovitaminoze.

Răspândire
Vitaminele sunt sintetizate în principal de plante şi în foarte mică măsură de
unele specii animale. Organismul uman şi animal îşi procură vitaminele din hrană, ca
atare, sau în formă inactivă, numite provitamine, pe care le transformă ulterior în
vitamine (formă activă). În organism vitaminele se găsesc în cantitate mică, deoarece
nu pot fi depozitate. Ele trebuiesc permanent preluate din hrană.
Vitaminele nu sunt necesare doar organismului uman sau animal, ci şi
plantelor şi microorganismelor. În plantă apar în cantitate mare în fructe, frunze,
seminţe în stare de germinaţie etc.
În natură există şi substanţe organice cu acţiune biochimică şi fiziologică
opusă vitaminelor numite antivitamine.

Rol în organism
Vitaminele au un important rol funcţional:
- unele au rol de coenzime;
- altele au rol de activatori enzimatici;
- unele intervin în procesele de oxido-reducere din organism;
- contribuie la transportul H+ pe cale neenzimatică;
- intervin în reglarea funcţiilor celulare;
- la plante stimulează procesul de fecundaţie;
- sunt factori de creştere pentru plante şi microorganisme.

Nomenclatură
Pot fi denumite după nomenclatura veche, după structura chimică, după rolul
fiziologic:
- după nomenclatura veche se denumesc cu ajutorul literelor mari din alfabetul latin
(A, B, C, D, E etc.);
- după structura chimică vit. B este tiamină, vit. C este acid ascorbic etc.;
- după rolul fiziologic vit. C este antiscorbutică, vit. D este antirahitică etc.

Clasificare
Clasificarea vitaminleor se face după solubilizarea lor în apă sau solvenţi
organici:
- vitamine hidrosolubile;
- vitamine liposolubile.

Vitamine hidrosolubile
Vitaminele hidrosolubile sunt substanţe foarte diferite sub aspect structural.
Din această grupă fac parte: vitaminele B, vit. C, vit. P etc.

1. Complexul de vitamine B
Aceate vitamine apar de regulă în aceleaşi produse vegetale; în cantitate mare
le găsim în drojdia de bere. Majoritatea pot fi sintetizate de flora microbiană din
rumenul şi intestinul gros al rumegătoarelor.
Multe au rol de coenzime, activatori ai enzimelor, factori de creştere pentru
microorganisme.

2
 Din complexul vitaminelor B fac parte vitaminele: B 1, B2, B3, B6, B12, vit. PP,
biotina, ac. p-aminobenzoic (PAB), ac. folic, ac. lipoic, colina etc.

a) Vitamina B1 (tiamină; antiberiberică)

Vitamina B1 este larg răspândită în regnul vegetal; în cantitate mare apare în
drojdia de bere, seminţele cerealelor, leguminoaselor, în coji de orez etc.
Această vitamină poate fi sintetizată de către flora bacteriană din intestinul
gros şi din rumenul ierbivorelor şi este distrusă prin fierbere sau sub acţiunea razelor
UV.
Structură: este formată dintr-un nucleu pirimidinic substituit şi unul tiazolic
unite printr-o grupare metenică:
CH2
N N+ CH3

H3C N NH2 S CH2-CH2-OH

Rolul biochimic al vitaminei B1:

- important factor nutritiv;
- sub formă de tiaminpirofosfat este coenzimă pentru enzimele implicate în
metabolismul glucidelor;
- stimulează biosinteza lipidelor din glucide;
- stimulează activitatea acetil-colinei.
Carenţa în vitamină B1 determină:
- polinevrită (leziuni ale nervilor), oboseală, tulburări gastro-intestinale, pierderea
apetitului, tulburări ale sistemului nervos;
În cazuri de avitaminoză prelungită apare boala beri-beri care se manifestă
prin tulburări digestive, nervoase, cardiace şi psihice.
Doza zilnică: 0,5 - 3 mg.

3
 b) Vitamina B2 (riboflavină)
Vitamina B2 apare aproape în toate celulele vegetale şi animale; mai mult în:
migdale, alune, pătrunjel, ţelină, gălbenuş de ou, lapte etc.
Ea poate fi degradată sub acţiunea luminii.
Structură: este formată dintr-un nucleu izoaloxazinic şi ribitol (pentaalcool):
O
H3C N
NH

H3C N N O
CH2
(H-C-OH)3
CH2OH
Rolul biochimic al vitaminei B2:
- intră în structura unor coenzime cu rol important în procese de oxido-reducere;
- intervine în transportul de H+ :
O H O
H3C N H3C N
NH NH
+
+ 2H
- 2H+
H3C N N O H3C N N O
R R H
- stimulează creşterea organismelor tinere;
- participă în procesul vederii;
- stimulează producerea de HCl de către mucoasa gastrică;
- intervine în biosinteza hemoglobinei.
Carenţa în vitamină B2 determină:
- slabă rezistenţă la infecţii, dermatite, căderea părului, conjunctivite etc.
Doza zilnică: 1,5 mg.

4
 c) Vitamina B3 (ac. pantotenic; bios II)
Vitamina B3 o găsim în regnul vegetal şi animal; în cantitate mare se găseşte în
lăptişor de matcă, soia, fasole, migdale, arahide, drojdie de bere, ficat, ouă etc.
Structură: se formează printr-o legătură peptidică între  - Ala şi un rest de
ac. butiric substituit (2,4 - dihidroxi - 3,3’ - dimetilbutiric):
CH3
H2C – C – CH – CO – NH – CH2 – CH2 – COOH
HO CH3 OH
ac. butiric substituit  - Ala
Rolul biochimic al vitaminei B3:
- are rol în metabolismul glucidelor şi lipidelor;
- intră în constituţia CoA - SH;
- este factor de creştere pentru numeroase microorganisme.
Carenţa în vitamină B3 determină:
- întârzierea creşterii şi defecte cutanate.
Doza zilnică: 4 - 5 mg.

d) Vitaminele B6 (piridoxină)
Vitaminele B6 sunt foarte răspândite în natură; mai mult în nuci, alune,
castane, arahide, fasole verde etc.
Aceste vitamine se descompun sub influenţa luminii.
Structură: se cunosc trei vitamine B6, iar structurile lor derivă de la piridină:
CH2OH CHO CH2NH2
HO CH2OH HO CH2OH HO CH2OH

H3C N H3C N H3C N

piridoxol piridoxal piridoxamină

5
 Rolul biochimic al vitaminelor B6:
- sub formă de piridoxalfosfat au rol de coenzime pentru enzimele implicate în
metabolismul aminoacizilor;
- sunt factori de creştere pentru microorganisme.
Carenţa în vitamine B6 determină:
- dermatite, anemie, tulburări nervoase, dureri abdominale, insomnii, astenie,
iritabilitate.
Doza zilnică: mg.

e) Vitaminele B12 (ciancobalamina; antianemică)

Vitaminele B12 se găsesc în cantitate mică în regnul vegetal; au fost izolate din
ficat, rinichi, gălbenuş de ou, lapte. În cantitate mare, vitaminele B12 se extrag din
cultura unor microorganisme.
Structură: sunt formate dintr-un nucleu porfirinic substituit, care are în centru
un atom de Co şi o grupare cian;
- se cunosc mai multe vitamine B12 active: a, b, c etc.
Rolul biochimic al vitaminelor B12:
- factori de creştere pentru animalele superioare şi pentru microorganisme;
- indispensabile bunei funcţionări a celulei nervoase;
- rol de coenzime;
- rol în transportul grupărilor metil;
- stimulează biosinteza nucleoproteidelor.
Carenţa în vitamine B12 determină:
- apariţia anemiei pernicioase (la om) şi întârzierea creşterii la animalele tinere.
Doza zilnică: în funcţie de condiţii între 2 - 30 g.

2. Vitamina PP (nicotinamidă; antipelagroasă)

Vitamina PP este bine reprezentată în tărâţele cerealelor, ciuperci, lapte, ficat;
lipseşte aproape complet în porumb, secară, cartofi.

6
 Structură: este amida acidului nicotinic:
O
C
NH2

N
Rolul biochimic al vitaminei PP:
- factor de creştere pentru microorganisme;
- intră în structura unor coenzime, cu rol în transportul H+, în reacţiile de
oxidoreducere (NAD+, NADP+).
Carenţa în vitamină PP determină:
- apariţia pelagrei (pella agra = piele aspră) manifestată prin leziuni ale pieli şi
tulburări nervoase;
Avitaminoza PP este numită şi boala celor 3 D deoarece determină în
principal: dermatită, diaree, demenţă.
Doza zilnică: depinde de conţinutul în Trp al proteinelor alimentare deoarece
se poate sintetiza din Trp.

3. Vitamina H (biotina; bios II)

Biotina este larg răspândită în regnul vegetal; o găsim mai mult în plante
furajere, tomate, cartofi, drojdie, lapte etc.; apare în stare liberă dar şi combinată cu
aminoacizi, peptide, proteine.
Structură: este formată dintr-un nucleu tetrahidroimidazolic şi unul
tetrahidrotiofenic substituit; se cunosc două biotine: -biotina şi -biotina; prima
conţine acid izovalerianic, iar a doua acid valerianic.
O O
HN NH HN NH
HC CH CH3 HC CH
H2C CH-CH-CH-CH3 H2C CH-(CH2)4-COOH
S COOH -biotina S -biotina

7
 Rolul biochimic al vitaminei H:
- are rol de coenzimă, fiind implicată în fixarea şi transportul CO2;
- intervine în diviziunea celulară.
Carenţa în vitamină H determină:
- căderea părului, decolorarea pielii, oboseală, lipsa apetitului, hemoragii etc.
Doza zilnică: 150 - 300 g.

4. Vitamina H‘ (ac. p-aminobenzoic = PAB)

Vitamina H` este sintetizată de flora intestinală în cantităţi suficiente pentru
om; apare puţin în stare liberă şi intră în structura acidului folic.
Structură:
COOH

NH2
Rolul biochimic al vitaminei H ‘ (PAB):
- factor de creştere pentru microorganisme;
- stimulează anabolismul substanţelor;
- are acţiune antiinfecţioasă generală.
Carenţa în vitamină H’ (PAB) determină:
- depigmentarea pielii şi a părului.
Doza zilnică: se consideră că flora microbiană intestinală sintetizează tot
necesarul pentru organism.

5. Acid folic (ac. pteroilglutamic; factor U)

Acidul folic apare în frunzele plantelor superioare; mai mult în: spanac,
legume verzi, pâine, ficat, microorganisme.

8
 Structură:

OH COOH
N CH2 – NH CO – NH – CH
N (CH2)2
COOH

H2N N N

pteridină
acid pteroic
acid pteroilglutamic
Rolul biochimic al acidului folic:
- rol în formarea hematiilor şi leucocitelor;
- are rol de coenzimă participând la transferul de grupări metil, hidroximetil, formil;
- are acţiune pozitivă în tratarea unor anemii.
Carenţă : la om necesităţile sunt acoperite de flora microbiană intestinală.
Doza zilnică: 1,4 mg.

6. Acid lipoic (tiooctic)

Acidul lipoic a fost izolat din ficat; apare în toate alimentele.
Structură :
S–S SH HS
H2C CH – (CH2)4 – COOH + 2 H+ H2C CH – (CH2)4 – COOH
CH2 - 2 H+ CH2
forma oxidată forma redusă
Rolul biochimic al ac. Lipoic:
- fractor de creştere pentru microorganisme;
- are rol în fotosinteză;
- are rol de coenzimă, intervenind în reacţii de oxido-reducere prin intermediul
echilibrului ce se stabileşte între forma oxidată şi cea redusă.
Nu s-a observat carenţă de acid lipoic.
9
 7. Colina
Colina apare în toate ţesuturile animale şi vegetale; în cantitate mare o găsim
în: ficat, rinichi, lapte, gălbenuş de ou.
Organismul animal este capabil să sintetizeze colină însă aportul exogen este
necesar pentru animalele tinere, în creştere;
Structură:
CH3
HO – CH2 – CH2 –+N – CH3
CH3
Rolul biochimic al colinei:
- stimulează creşterea unor microorganisme şi a animalelor;
- are rol în metabolismul lipidic;
- este donor de grupări metil în procese biochimice de sinteză.
Carenţa în colină determină în principal:
- încetinirea creşterii, tulburări musculare, tulburări de lactaţie.

8. Vitamina C (ac. L (+) ascorbic, antiscorbutică)

Vitamina C este cea mai răspândită vitamină din regnul vegetal; în cantitate
mare apare în: măceşe, coacăze, citrice, hrean, pătrunjel etc. Ea apare mai mult în
fructe şi frunze şi mai puţin în rădăcini.
Vitamina C poate fi sintetizată şi de animale cu excepţia primatelor, cobaiului
şi omului.

10
 Structură:
C=O C=O
O C – OH O C=O
C – OH - 2 H+ C=O
C–H + 2 H+ C–H
HO – C – H HO – C – H
CH2OH CH2OH
ac. ascorbic ac. dehidroascorbic
(forma redusă) (forma oxidată)
Rolul biochimic al vitaminei C:
- stimulează metabolismul glucidic, lipidic, protidic;
- participă la procese redox din organism datorită echilibrului dintre forma redusă şi
oxidată;
- are acţiune antioxidantă pentru vitaminele liposolubile şi pentru glutation;
- intervine în procesele de osificare.
Carenţa în vitamină C determină:
- apariţia scorbutului care se manifestă prin gingivite, hemoragii, tulburări digestive,
anemii, stări subfebrile etc.
Doza zilnică: 30 - 75 mg.
9. Vitaminele P (citrine; vitaminele permeabilităţii)
Vitaminele P se găsesc în cantitate mare în regnul vegetal; mai mult în citrice
şi ardei;
Vitaminele P sunt formate dintr-un amestec de glicozide naturale, care au ca
aglicon pigmenţi din clasa flavonelor.
Rolul biochimic al vitaminelor P
- asigură permeabilitatea vaselor sanguine şi rezistenţa lor la rupere;
- intervin în transportul H+ în reacţii de oxido-reducere.

11
 Vitamine liposolubile
Din această grupă fac parte vitaminele A, D, E, K şi F; sunt insolubile în apă şi
solubile în lipide şi solvenţi organici ai lipidelor.

1. Vitaminele A (retinoli; vitamine antixeroftalmice)

Se cunosc două vitamine A: vitamina A1 şi vitamina A2. Vitaminele A se
găsesc în regnul vegetal sub formă de provitamine, numite caroteni; apar în toate
legumele, însă cel mai mult în: morcov, spanac, varză, tomate etc.
În organismul animal se formează prin transformarea provitaminelor ingerate
odată cu hrana.
Structură: Vitamina A1 se formează din  - caroten prin hidroliză enzimatică;
reacţia are loc în organismul animal la nivelul intestinului:
H3C
H3C CH3 CH3 CH3
2H2O
CH3 CH3 H3C CH3 carotenază
CH3
 - caroten
H3C CH3 CH3 CH3
CH2OH
2 vitamina A1 (retinol)
CH3
Vitamina A2 spre deosebire de A1 are încă o legătură dublă în ciclul nesaturat
(poziţia 3-4):
H3C CH3 CH3 CH3
CH2OH
2 vitamina A2 (dehidroretinol)
CH3
 Rolul biochimic al vitaminelor A
- au acţiune protectoare asupra celulelor epiteliale;
- participă la biosinteza rodopsinei, substanţă fotochimică activă în procesul vederii;
- au rol important în procesele redox cu transfer de hidrogen şi manifestă acţiune
protectoare faţă de enzimele oxido-reducătoare;
- participă la fotosinteză datorită sistemului de duble legături conjugate din moleculă.
Carenţa în vitamine A se manifestă prin:
- uscarea celulelor epiteliale (piele, păr, unghi) şi a corneei ochiilor (xeroftalmie);
- pierderea vederii crepusculare (hemeralopie);
- tulburări de adaptare a vederii la întuneric (nictalpie);
- dereglări metabolice (oprirea creşterii oaselor, a dinţilor etc.).
La animale avitaminoza A apare când sunt hrănite mult timp cu furaje uscate.

2. Vitaminele D (calciferoli; vitamine antirahitice)

Vitaminele D sunt derivaţi ai sterolilor; se găsesc în cantităţi mai mari sub
formă de provitamine în: untura de peşte, ficat, ouă, unt, lapte, drojdie de bere şi mai
puţin în regnul vegetal. Formarea vitaminelor D se face din provitamine, sub acţiunea
razelor UV. Se cunosc mai multe vitamine D: D1 - D7. Puterea vitaminică cea mai
mare o are vitamina D2.
Structură: toate derivă de la steroli, având hidroxilul de la C 3 liber,
neesterificat, două duble legături în inelul B, care este deschis, şi o catenă laterală
caracteristică pentru fiecare. Vitaminele D se deosebesc între ele prin structura
catenelor laterale (numărul atomilor de carbon şi prezenţa sau absenţa unei duble
legături).
Structura de bază este:
R

CH2

HO

2
 Structura vitaminei D2 este:

CH2

HO
Vitamina D2 (calciferol; provitamina ei este ergosterolul)
Rolul biochimic al vitaminelor D
- intervin în procesele de osificare;
- sunt vitamine antirahitice; acţiunea antirahitică este determinată de nucleul de bază
al structurii iar intensitatea acţiunii antirahitice este dată de natura radicalului R;
- participă la menţinerea în limite normale a raportului Ca/P.
Carenţa în vitamine D se manifestă prin:
- rahitism la copii şi osteomalacie (demineralizare) la adulţi.

3. Vitaminele E (tocoferoli; vitaminele antisterilităţii)

Vitaminele E sunt de origine exclusiv vegetală; se găsesc în cantitate mai mare
în seminţele în stare de germinaţie (germeni de grâu), muguri, frunze tinere.
Structură: sunt derivaţi ai unui compus numit croman; au o grupare hidroxil la
C6, grupări metil şi o catenă laterală derivată de la fitol (alcool cu C20):
R1
HO CH3
(CH2)3 – CH - CH3
3
R2
R3 CH3
Se cunosc 7 tocoferoli; cel mai important este -tocoferolul: R1, R2, R3 = -CH3.
Rolul biochimic al vitaminelor E
- au activitate antioxidantă, protejând la oxidare ac. graşi nesaturaţi, vitaminele A, D,
F şi C, unele enzime;
- asigură condiţii fiziologice pentru reproducerea normală;

3
- protejează organismul la infecţii;
- favorizează reacţiile de fosforilare oxidativă şi de formare a compuşilor
macroergici;
- funcţionează în organism ca sisteme redox, prin transformarea hidroxilului de la C6
în grupare cetonică.
Carenţa în vitamine E se manifestă prin:
- scăderea capacităţii de reproducere, sterilitate;
- slăbirea rezistenţei organismului faţă de infecţii;
- dereglări metabolice, stări nervoase, decalcifiere etc.

4. Vitaminele K (menaftone; vitamine antihemoragice)

Vitaminele K se găsesc în cantităţi mari în regnul vegetal; mai ales în trifoi,
varză, spanac. Pentru organismul animal sunt sintetizate de microorganismele din
tubul digestiv. Vitaminele K au fost identificate şi în făina de peşte în stare de
putrefacţie.
Se cunosc mai multe vitamine K: K1, K2, K3; cea mai importantă este K1.
Structură: conţin un nucleu naftochinonic substituit, la C3 o grupare metil, iar
la C2 o catenă laterală:
O
CH3

R
O
- vitamina K1 are catena laterală derivată de la fitol; se numeşte filochinonă;
- vitamina K2 are catena laterală derivată de la difarnesil; se numeşte farnochinonă;
- vitamina K3 are un H în loc de catenă laterală; se numeşte menadionă; este
substanţă de sinteză.
Rolul biochimic al vitaminelor K
- reglează la nivelul ficatului biosinteza protrombinei, substanţă ce intervine în
coagularea sângelui;

4
- participă la fosforilarea oxidativă şi la procesul de respiraţie al organismului
vegetal şi animal;
- formează sisteme de oxido-reducere în celule, asigurând transportul neenzimatic al
hidrogenului, prin transformarea reversibilă din forma oxidată în cea redusă:
la C2 o catenă laterală:
O OH
CH3 CH3
+ 2 H+
R - 2 H+ R
O OH
formă chinonă formă hidrochinonă
Carenţa în vitamine K se manifestă prin:
- hemoragii interne spontane;
- afecţiuni gastro-intestinale şi hepatice;
- dereglări metabolice.

5. Vitaminele F (vitamine antidermatitice)

Vitaminele F sunt formate dintr-un amestec de ac. graşi esenţiali, nesaturaţi, cu
rol important în dezvoltarea organismului animal şi vegetal. Aceste vitamine sunt
sintetizate în regnul vegetal; în cantitate mare se găsesc în seminţele oleaginoase;
Cele mai importante vitamine F sunt:
- acid linoleic (C18 9,12)  CH3-(CH2)3-(CH2-CH=CH)2 -(CH2)7-COOH;
- acid linolenic (C18 9,12,15)  CH3-(CH2-CH=CH)3 -(CH2)7-COOH;
- acid arahidonic (C20 5,8,11,14)  CH3-(CH2)3-(CH2-CH=CH)4-(CH2)3-COOH.

Rolul biochimic al vitaminelor F

- participă la protecţia altor vitamine şi a unor enzime de agenţii oxidanţi;
- au rol în biosinteza lipidelor complexe.
Carenţa în vitamine F se manifestă prin:
- dermatite şi leziuni ale tegumentului;

5
- sterilitate;
- dereglări în metabolismul lipidelor.

Antivitamine
Antivitaminele sunt substanţe cu structură analogă vitaminelor dar cu acţiune
opusă lor, anihilând efectul pozitiv al acestora.

1. Antivitamine PP
Antivitaminele PP se administrează în scopul combaterii unor boli infecţioase,
deoarece vitamina PP este factor de creştere pentru numeroase microorganisme.
O O
C C SO2NH2
NH2 CH3

N N N
vitamina PP acetilpiridină piridinsulfonamidă

2. Antivitamine H`
Acidul p-aminobenzoic (PAB) este sintetizat de flora intestinală având o
acţiune antiinfecţioasă generală, iar antivitaminele H` scad rezistenţa organismului la
infecţii.
COOH COOH SO2NH2
OH

NH2 NH2 NH2

PAB (vit. H`) ac. p-aminosalicilic sulfanilamidă

6
 3. Antivitamina vit. C
C=O
O C – OH
C – OH
C–H
HO – C – H
H – C – OH
CH2OH
ac. glucozoascorbic
Se cunosc antivitamine cu structură analogă: tiaminei (B1), riboflavinei (B2),
piridoxinei (B6), biotinei (H), ac. folic, vit. K şi F.
Au fost identificate şi antivitamine cu structură foarte diferită de a vitaminelor;
acestea sunt substanţe proteice care se leagă de vitamine împiedicând acţiunea lor.
Exemplu: avidina, proteină din albuşul de ou se combină cu biotina,
anihilându-i activitatea.
Acţiunea antivitaminică are ca efect perturbarea unor procese metabolice, care
sunt stimulate de acţiunea vitaminelor.

7
 Metabolism

Prin metabolism se înţelege ansamblul proceselor biochimice şi energetice prin

care se realizează schimbul permanent de substanţe, energie şi informaţie între
organismul viu şi mediul înconjurător. Metabolismul este un proces complex format
din două laturi opuse: anabolism şi catabolism. Cele două procese se află într-o
strânsă interdependenţă, condiţionându-se reciproc.
Anabolismul cuprinde ansamblul proceselor de biosinteză a biocomponentelor
necesare pentru construirea şi reânoirea materiei vii. Reacţiile de formare a
biomoleculelor necesită un consum important de energie furnizată de moleculele de
adenozintrifosfat (ATP). În general, aceste reacţii endergonice se petrec prin procese
de reducere, care implică utilizarea de coenzime reduse de tip: NADH, NADPH,
FADH2.
Catabolismul cuprinde ansamblul proceselor de biodegradare a
biocomponentelor provenite din hrană sau din rezerve proprii, în scopul obţinerii de
energie. Toate aceste reacţii exergonice se petrec prin procese de oxidare, la care
participă coenzimele oxidate: NAD+, NADP+, FAD. Energia obţinută este stocată sub
formă de ATP.
Interdependenţa dintre anabolism şi catabolism se materializează sub două
aspecte:
- energia necesară proceselor de biosinteză din anabolism este furnizată de
procesele de exergonice de degradare din catabolism, ATP-ul fiind compusul
macroergic de legătură;
- unii produşi rezultaţi în catabolism (metaboliţi intermediari sau finali) sunt
utilizaţi în anabolism ca precursori în biosinteza diferitelor componente.

1
 Căile anabolice şi catabolice care survin între aceleaşi biomolecule nu sunt
identice.
A catabolism B  B anabolism A
De exemplu, catabolismul glucozei până la acid lactic cuprinde unsprezece
reacţii enzimatice distincte (glicoliză), iar procesul invers de biosinteză a glucozei de
la acid lactic cuprinde opt etape comune cu glicoliza şi trei etape distincte. Etapele
comune sunt reacţii reversibile, catalizate de enzime comune celor două procese, iar
cele trei etape distincte sunt reacţii ireversibile catalizate de enzime reglatoare.

Căile anabolice şi catabolice pentru celulele eucariote au localizare

intracelulară diferită.
De exemplu, oxidarea acizilor graşi până la acetilcoenzimă A are loc în
mitocondrie, iar biosinteza acizilor graşi are loc în citoplasmă. Această
compartimentare permite ca cele două căi metabolice să aibă loc independent şi
simultan.
În funcţie de necesităţile imediate ale celulei pentru un anumit metabolit,
vitezele căilor metabolice de biosinteză şi degradare ale acestuia sunt reglate genetic
şi allosteric prin mecanisme diferite.

Metabolismul glucidelor
În organismul mamiferelor au loc următoarele principale transformări, în
cadrul metabolismului glucidelor:
- glicoliza – oxidarea glucozei la acid piruvic;
- oxidarea acidului piruvic până la dioxid de carbon, ceea ce presupune
decarboxilarea oxidativă a acidului piruvic şi transformările ciclului Krebs;
- şuntul pentozo-fosfaţilor – cale alternativă de oxidare a glucozei;
- glicogenoliza – scindarea glicogenului;
- glicogeneza – biosinteza glicogenului din glucoză;
- gluconeogeneza – sinteza glucozei (glicogenului) din surse neglucidice.

2
 În cazul microorganismelor degradarea enzimatică a glucidelor se face prin
fermentaţii.

Pentru plante acest capitol include şi fotosinteza – proces deosebit de complex

prin care are loc sinteza de glucide pornind de la dioxid de carbon şi apă, în
cloroplaste, sub acţiunea luminii.
La modul general, procesul de fotosinteză poate fi schematiza astfel:

6 CO2 + 6 H2O cloroplaste C6H12O6 + 6 O2

h

3
 Glicoliză

Glicoliza (catabolismul anaerob al glucidelor)

Glicoliza este o cale catabolică de transformare a glucozei în acid piruvic, fără
participarea oxigenului. Acest proces îşi are sediul în citosol şi are ca rezultat
producerea de energie, depozitată în ATP. Glicoliza este foarte importantă deoarece
asigură organismului, în lipsa oxigenului, energia necesară îndeplinirii funcţiilor
fiziologice. Acidul piruvic format suferă diferite transformări ulterioare, în funcţie de
tipul de celulă, ţesut, organism (microorganism, plantă, organism superior) în care se
află.
Principalele transformări ale glicolizei au fost redate de Embden, Meyerhof şi
Parnas, într-o schemă numită ciclul glicolitic sau schema EMP.
Reacţiile glicolizei pot fi cuplate în două etape, cu câte cinci reacţii fiecare.

Prima etapă cuprinde reacţiile de transformare a glucozei în doi moli compus

cu trei atomi de carbon. Este o etapă consumatoare de ATP. Schematic putem
reprezenta această etapă astfel:
CH2OH
O H-C=O
ATP ATP 2 H – C – OH
CH2OPO3H2

glucoză (GLC) gliceraldehid 3-fosfat (GAP)

1
 A doua etapă are ca produs final acidul piruvic. Este o etapă generatoare de
ATP.
H-C=O CH3
2 H – C – OH 2C=O
CH2OPO3H2 2 ATP 2 ATP COOH
gliceraldehid 3-fosfat (GAP) acid piruvic (PIR)

Prima etapă a glicolizei

Prima etapă a glicolizei cuprinde cinci reacţii enzimatice, din care două
ireversibile şi consumatoare de energie, considerate puncte de control în desfăşurarea
acestei căi metabolice.

a) Fosforilarea glucozei
În această reacţie are loc activarea glucozei prin fosforilare, în prezenţă de
ATP; se formează esterul glucozo 6-fosforic (ester Robinson). Enzima ce catalizează
procesul se numeşte glucokinază.
CH2OH CH2O P
O O
+ ATP glucokinază + ADP
Mn2+, Mg2+

GLC GLC 6 – P

b) Izomerizarea glucozo 6-fosfatului

Printr-un proces de izomerie catalizat de fosfoglucoizomerază se formează
esterul fructozo 6-fosforic (ester Neuberg). Reacţia este reversibilă; se stabileşte un
echilibru între esterul Robinson şi esterul Neuberg de 70 % la 30 %.

2
 CH2O P
O P OH2C O CH2OH
fosfogluco-
izomerază

GLC 6 – P FRU 6 – P
70% 30%
c) Fosforilarea fructozo 6-fosfatului
Prin fosforilarea esterului fructozo 6-fosforic se formează esterul fructozo 1,6-
difosforic (esterul Harden-Young). Reacţia este catalizată de fosfofructokinază, este
puternic exergonică şi ireversibilă. Această reacţie este un punct de control al vitezei
glicolizei.

P OH2C O CH2OH P OH2C O CH2O P

+ ATP fosfofructo- + ADP
kinază, Mn2+, Mg2+

FRU 6 – P FRU 1,6 – PP

d) Scindarea fructozo 1,6-difosfatului

Prin scindarea esterului fructozo 1,6-difosforic se formează două fosfotrioze:
dihidroxiaceton fosfat şi gliceraldehid 3-fosfat. Scindarea nu este hidrolitică deoarece
se face fără participarea apei. Enzima se numeşte aldolază.

P OH2C O CH2O P CH2OH H–C=O

aldolază C=O + H – C – OH
CH2O P CH2O P
DHAP GAP
FRU 1,6 – PP
89 % 11 %

3
 e) Izomerizarea dihidroxiaceton fosfatului
Printr-o reacţie de izomerizare a dihidroxiaceton fosfatului se obţine glicer-
aldehid 3-fosfatul (esterul Fischer). Enzima ce catalizează reacţia se numeşte triozo-
fosfat izomerază.
CH2OH H–C=O
C=O triozofosfat H – C – OH
CH2O P izomerază CH2O P
DHAP GAP
96 % 4%

“In vitro” echilibrul este deplasat spre formarea dihidroxiaceton fosfatului, dar
“in vivo” gliceraldehid fosfatul se consumă în transformări ulterioare şi echilibrul este
deplasat în sensul formării lui.

Bilanţul primei etape a glicolizei

Pentru a obţine reacţia globală pentru prima etapă a glicolizei se vor aduna
reacţiile intermediare. Schematic putem scrie acest bilanţ astfel:
a) GLC + ATP  GLC 6 – P + ADP
b) GLC 6 – P  FRU 6 – P
c) FRU 6 – P + ATP  FRU 1,6 – PP + ADP
d) FRU 1,6 – PP  DHAP + GAP
e) DHAP  GAP
GLC + 2 ATP  2 GAP + 2 ADP

Astfel s-a obţinut reacţia globală pentru prima etapă a glicolizei. Se observă
cum prin degradarea glucozei (GLC) se obţin doi moli de gliceraldehidfosfat (GAP),
iar pentru ca această transformare să fie posibilă s-a consumat energia înglobată în
doi moli de acid adenozintrifosforic (ATP), acesta fiind degradat la doi moli de acid
adenozindifosforic (ADP).
4
 A doua etapă a glicolizei

A doua etapă a glicolizei cuprinde tot cinci reacţii enzimatice. Au loc o serie de
oxido-reduceri şi fosforilări, ce permit regenerarea ATP.

a) Fosforilarea gliceraldehid fosfatului

În această reacţie are loc fosforilarea oxidativă a gliceraldehid fosfatului, cu
formarea acidului 1,3-difosfogliceric. Reacţia de oxidare este cuplată cu o reacţie de
fosforilare. Importanţa reacţiei constă în faptul că energia eliberată aici este înglobată
într-o nouă legătură macroergică. Enzima ce catalizează reacţia se numeşte
glicerldehid 3-fosfat dehidrogenază şi este o enzimă cu grupări active tiol (-SH), ce
foloseşte drept coenzimă NAD+.
O O
C–H C – O  PO3H2
H – C – OH + NAD+ + H3PO4 gliceraldehidfosfat H – C – OH + NADH,H+
CH2O P dehidrogenază CH2O P
GAP 1,3-DPG
Reacţia este reversibilă, iar mecanismul reacţiei are două etape:
O O
C–H C – S-Enz
H – C – OH + NAD+ Enz-SH H – C – OH + NADH,H+
CH2O P CH2O P

O O
C – S-Enz C – O  PO3H2
H – C – OH + H3PO4 H – C – OH + Enz-SH
CH2O P CH2O P

1
 La plantele superioare, este frecventă şi transformarea gliceraldehid fosfatului
în acid 1,3-difosfogliceric prin intermediul aldehidei 1,3-difosfoglicerice.
Dehidrogenaza ce oxidează aldehida 1,3-difosfoglicerică are drept coenzimă NADP+.
O OH
C–H H – C – OPO3H2
H – C – OH + H3PO4 H – C – OH
CH2O P CH2O P
GAP aldehidă 1,3-difosfoglicerică

OH O
H – C – OPO3H2 dehidrogenază C – O  PO3H2
H – C – OH + NADP+ H – C – OH + NADPH,H+
CH2O P CH2O P
aldehidă 1,3-difosfoglicerică 1,3-DPG
În cazul acestei reacţii de fosforilare oxidativă, energia ce se eliberează prin
oxidarea aldehidei se înmagazinează în legătura macroergică a acidului fosforic, legat
la gruparea carboxilică.

b) Formarea acidului 3-fosfogliceric

Acidul 1,3-difosfogliceric cedează energia sa ADP. Se formează acidul
3-fosfogliceric (ester Nelson) şi ATP. Enzima responsabilă de această transformare
este fosfoglicerat kinaza. Această reacţie este prima în care se formează ATP. Pentru
un mol de glucoză degradată glicolitic, în acest punct al căii metabolice, se vor forma
doi moli de ATP.
O
C – O  PO3H2 COOH
H – C – OH + ADP fosfoglicerat H – C – OH + ATP
CH2O P kinaza, Mg2+ CH2O P
1,3-DPG 3-PG

2
 c) Izomerizea acidului 3-fosfogliceric
Acidul 3-fosfogliceric se transformă în acidul 2-fosfogliceric, în prezenţa
fosfoglicerat mutazei.
COOH COOH
H – C – OH fosfoglicerat H–C–OP
CH2O P mutaza, Mg2+ CH2OH
3-PG 2-PG

d) Deshidratarea acidului 2-fosfogliceric

Sub acţiunea unei enolaze, acidul 2-fosfogliceric este deshidratat, ducând la
formarea acidului 2-fosfoenolpiruvic. În acest caz, enzima catalizează un proces
redox intramolecular. Acidul 2-fosfoenolpiruvic format are caracter de compus
macroergic, deoarece conţine o legătură fosforică macroergică.
COOH COOH
H–C–OP enolază C – O  PO3H2 + H2O
CH2OH Mn2+, Mg2+ CH2
2-PG PEP

e) Formarea acidului piruvic

Acidul 2-fosfoenolpiruvic se transformă în acid enolpiruvic care printr-un
proces de izomerizare trece în acid cetopiruvic. Reacţia este puternic exergonică,
ireversibilă, iar energia eliberată este înglobată în ATP. Enzima implicată în această
transformare este piruvatkinaza, o enzimă reglatoare, ce catalizează un proces redox
intramolecular.
CH2 CH2
C – O  PO3H2 + ADP piruvat kinază C – OH + ATP
COOH Mn2+, Mg2+ COOH
PEP acid enolpiruvic

3
 CH2 CH3
H – C – OH izomerizare C=O
COOH COOH
acid enolpiruvic PIR

Bilanţul etapei a doua a glicolizei

Pentru a obţine reacţia globală pentru a doua etapă a glicolizei se vor aduna
reacţiile intermediare. Schematic putem scrie acest bilanţ astfel:
a) GAP + NAD+ + H3PO4  1,3 – DPG + NADH,H+
b) 1,3 – DPG + ADP  3 – PG + ATP
c) 3 – PG  2 – PG
d) 2 – PG  PEP + H2O
e) PEP + ADP  PIR + ATP
GAP + NAD+ + H3PO4 + 2ADP  PIR + NADH,H+ + 2 ATP + H2O
Se observă cum prin transformarea ulterioară a gliceraldehidfosfatului (GAP),
pentru fiecare mol intrat în cea de-a doua etapă a glicolizei se obţin doi moli de ATP.

Bilanţul glicolizei
Însumând reacţiile celor două etape vom obţine bilanţul total al glicolizei.
I. GLC + 2 ATP  2 GAP + 2ADP
II. 2GAP + 2NAD+ + 2H3PO4 +4ADP  2PIR + 2NADH,H+ + 4ATP + 2H2O
GLC + 2NAD+ + 2H3PO4 + 2ADP  2PIR + 2NADH,H+ + 2ATP + 2H2O
Se observă că prin degradarea anaerobă a unui mol de glucoză (GLC) până la
acid puruvic (PIR) se obţine un câştig energetic de doi moli acid adenozintrifosforic
(ATP).

Reglarea vitezei glicolizei

Reglarea vitezei glicolizei se face la nivelul enzimelor ce catalizează reacţiile
ireversibile: hexokinază, fosfofructokinază şi piruvat kinază. Principalul punct de

4
control este reacţia catalizată de fosfofructokinază. În această reacţie, molecula de
ATP este substrat şi inhibitor. Senzorul este concentraţia: la concentraţii mici de ATP
este iniţiată reacţia, iar la concentraţii mari de ATP reacţia este inhibată.

Acidul piruvic format, produs final al glicolizei constituie o substanţă cheie în

metabolismul glucidic. El poate fi degradat ulterior aerob sau anaerob (prin procese
de fermentaţie), pentru a genera cantităţi sporite de energie.
Transformarea aerobă a acidului piruvic presupune activarea lui la acetil
coenzimă A, sub acţiunea complexului piruvat dehidrogenază şi intrarea acetil
coenzimei A în ciclul Krebs.
Transformarea anaerobă a acidului piruvic, prin procese fermentative are loc
în celulele cu puţine mitocondrii şi la unele plante (în tuberculi, rădăcini sau fructe în
perioada de maturare). Acidul piruvic va intra în fermentaţia lactică, sau în
fermentaţia alcoolică. În ambele cazuri, se produce reoxidarea NADH,H+, ceea ce
asigură continuarea glicolizei, în condiţii de anaerobioză.

a) Fermentaţia lactică
CH3 CH3
C = O + NADH,H+ lactat H – C – OH + NAD+
COOH dehidrogenază COOH
PIR LAC

Bilanţul transformării glucozei în fermentaţia lactică

1. GLC + 2NAD+ + 2H3PO4 + 2ADP  2PIR + 2NADH,H+ + 2ATP + 2H2O
2. 2PIR + 2NADH,H+  2LAC + 2NAD+
GLC + 2ADP + 2H3PO4  2LAC + 2ATP + 2H2O

5
 b) Fermentaţia alcoolică
CH3 CH3
C=O piruvat H – C = O + CO2
COOH decarbozilază aldehidă
PIR acetică
CH3 alcool
H – C = O + NADH,H+ C2H5OH + NAD+
aldehidă acetică dehidrogenază alcool etilic

Bilanţul transformării glucozei în fermentaţia alcoolică

1. GLC + 2NAD+ + 2H3PO4 + 2ADP  2PIR + 2NADH,H+ + 2ATP + 2H2O
2. 2PIR  2Aldehidă acetică + 2CO2
3. 2Aldehidă acetică + 2NADH,H+  2ETANOL + 2NAD+
GLC + 2ADP + 2H3PO4  2ETANOL + 2CO2 + 2ATP + 2H2O

Se observă pentru toate situaţiile prezentate: catabolismul glucozei până la acid

piruvic (PIR), acid lactic (LAC) sau etnol formarea a doi moli de ATP pornind de la o
moleculă de glucoză (GLC), scopul final al glicolizei fiind obţinerea de energie.

Dacă catabolismul glucidelor porneşte de la amidon sau glicogen prin intrarea

glucozei provenită din aceste poliglucide în glicoliză se vor forma trei moli de ATP,
deoarece este ocolită prima reacţie a glicolizei, în care se consumă un mol de ATP.
Amidonul şi glicogenul intră în glicoliză la nivelul glucozo 6-fosfatului (ester
Robinson). Cele două poliglucide de rezervă pot fi degradate total la glucozo 1-fosfat
(ester Cori), în prezenţa unei fosforilaze, numită transglucozidază. Enzima acţionează
într-o manieră repetitivă. Reacţia are loc în prezenţa acidului fosforic.

6
 CH2OH
Amidon O Amidon
(Glicogen) + H3PO4 transglucozidază + (Glicogen)
n resturi GLC OPO3H2 (n-1) resturi GLC

GLC 1– P
Glucozo 1-fosfatul eliberat din amidon sau glicogen este transformat în
glucozo 6-fosfat, intermediar glicolitic sub acţiunea fosfoglucomutazei.
CH2OH CH2O P
O O
Fosfogluco-
OP mutază, Mg2+

GLC 1– P GLC 6 – P
Degradarea prin fosforoliză este mai avantajoasă energetic decât hidroliza.
Formarea glucozo 1-fosfatului se face cu participarea acidului ortofosforic, nu cu
aport de energie (consum de ATP).

Prin glicoliză se utilizează rapid rezervele de amidon, glicogen, oligoglucide

independent de aportul oxigenului, sau de glucoza în stare liberă aflată în lichidele
intracelulare, în sânge la animale, iar la plante în seva elaborată. Rolul glicolizei este
foarte important, deoarece pune la dispoziţia ţesuturilor energia necesară proceselor
metabolice, în lipsa oxigenului, sau în condiţii de oxigenare insuficientă. Glicoliza
poate avea loc şi în prezenţă de oxigen, dar fără participarea sa.
La degradarea anaerobă, plantele trebuie să folosească o cantitate mai mare de
glucide pentru producerea energiei necesare proceselor fiziologice, decât la
degradarea aerobă. Degradarea aerobă a acidului piruvic duce la formarea a încă 36
moli de ATP, faţă de cei 2 moli de ATP obţinuţi iniţial, din degradarea anaerobă a
glucozei până la acid piruvic.

7
 Plantele superioare cresc şi se dezvoltă în mod normal, în condiţii de
aerobioză. Dacă ajung accidental în condiţii de anaerobioză, sau de oxigenare
insuficientă, celulele vegetale îşi procură energia prin degradări anaerobe,
transformând glucidele în etanol, bioxid de carbon, alte substanţe. Alcoolul format
este toxic pentru celule. Ca urmare, unele vor muri intoxicate. Aceste fenomen se
numeşte respiraţie intramoleculară sau rezistenţă la asfixie.