Concepte de bază în biologia

moleculară
definitie, istoric, organisme model,
descoperirea rolului genetic al acizilor
nucleici
Biologia moleculară este ramura biologiei care se ocupă cu studierea structurii si
functiei genelor în cadrul celulei, la nivel molecular.

Obiectul de studiu al biologiei moleculare include:

• Interactiunile dintre variatele sisteme celulare, dintre diferitele tipuri de ADN,

ARN si biosinteza proteinelor;

• Rolul acizilor nucleici în cadrul păstrării și transmiterii caracterelor ereditare;

• Procesele de replicare, transcriere și traducere ale materialului genetic.

Tehnicile moleculare cu larga aplicabilitate, in practic toate domeniile biologiei,sunt

printre altele:
• Construirea bancilor de gene si selectia genelor de interes din acestea;
• Marcarea moleculelor (proteine si acizi nucleici) si urmarirea structurii si
functiilor lor;
• Amplificarea fragmentelor de ADN (tehnica PCR);
• Tehnologia markerilor moleculari (polimorfismul fragmentelor de restrictie-
tehnica RFLP; polimorfismul unor fragmente de ADN amplificate randomic-
RAPD etc.).
Istoric
Izolează nucleina din nuclei
Descoperă transformarea genetică la bacterii şi numeşte agentul
responsabil drept „principiu transformant”
Propun ipoteza „o genă – o enzimă”
Demonstrează că principiul transformat al lui Griffith este reprezentat de ADN
Propun modelul dublu-helical de structură al ADN
Elucidarea modelului dublu-helical de structură al
ADN prin difractie in raze X
Replicarea semi-conservativa a ADN
Descifrarea codului genetic
Proiectul genomului uman - descifrarea completă a
secvenţei de nucleotide din genomul uman
 Descoperirea rolului genetic al acizilor
nucleici
Materialul responsabil de transmiterea ereditară a caracterelor trebuie
să îndeplinească trei caracteristici de bază:

• să conţină într-o formă stabilă informaţia necesară pentru

determinarea structurii celulare a organismului, pentru realizarea
funcţiilor, a dezvoltării şi reproducerii;

• să se replice cu mare acurateţe astfel încât celulele fiice rezultate

în urma diviziunii să conţină aceeaşi informaţie ca şi celula mamă;

• să fie capabil să sufere schimbări (mutaţii) deoarece, fără

modificări la nivelul informaţiei genetice, organismele nu ar fi
capabile să supravieţuiască în condiţiile variate de mediu.
 IDENTIFICAREA MATERIALULUI GENETIC

• Descoperirea acizilor nucleici datează din anul 1868 când biochimistul

elveţian Friedrik Miescher a izolat din nucleii leucocitelor, o substanţă cu
caracter acid, ce continea P si N, pe care a denumit-o nucleină (ADN).

• Mai tarziu, in 1914, Robert Feulgen a observat că aceasta substanţă poate

fi pusa in evidentă prin colorare cu fucsină bazică.
• In 1920, P.A. Levene, in urma unui studiu chimic a descoperit că in
compozitia ADN intră patru baze azotate: adenină (A), guanină (G),
citozină (C), timină (T), un zahar (2-deoxiriboza) si o grupare fosfat.
• Cele patru baze azotate sunt de două tipuri: purinice (A si G) si
pirimidinice (C si T).
Pentru stabilirea faptului ca ADN este substanta ereditara responsabilă
pentru caracteristicile ce sunt transmise de la o generaţie la alta, au
fost necesare 2 trepte experimentale mai semnificative.

1. Experientele medicului englez Frederick Griffith, efectuate în 1928 cu

bacteria Streptococcus pneumoniae, agent infectios ce determina
pneumonia.

Aceasta bacterie se prezinta sub forma a 2 tipuri (tulpini) diferite:

 Unul virulent notat cu “S” deoarece pe medii cu agar formeaza colonii
netede (smooth), celula sa fiind inconjurata de o capsula formata din
polizaharide astfel ca, pot aparea diferite tipuri de pneumococi notate SI,
SII si SIII;

 Tipul nevirulent- nu prezinta capsula, formand colonii rugoase si a fost

notat cu R (rough=aspru, rugos).

In mod spontan, prin mutatie, tipul virulent S poate deveni cu o frecventa

mica tipul avirulent R (SI- RI; SII – RII; SIII - RIII)

Urmarind sa obtina noi tipuri de vaccinuri, Griffith a realizat diferite variante

experimentale in care a injectat cultura de pneumococi in plamanii
soarecilor.
Diplococcus pneumoniae (sin. Streptococcus pneumoniae)- bacterie Gram pozitiva
Infectarea şoarecilor cu pneumococi s-a realizat în diferite variante:

• cu tulpini avirulente de tip RII- soarecii supravietuiesc

• cu tulpini virulente de tip SIII – soarecii mor
• cu suspensie bacteriană de tip SIII inactivată prin fierbere –soarecii supravietuiesc
• cu un amestec de bacterii de tip RII cu suspensie bacteriană de tip SIII inactivată prin
fierbere- soarecii mor.
In ultima variantă experimentală rezultatul a fost: moartea şoarecilor inoculaţi
şi detectarea bacteriilor virulente de tip S alături de cele de tip R , desi
fiecare in parte nu determina moartea animalelor.

Acest fapt a condus la concluzia că

• anumite proprietăţi ale bacteriilor de tip S, omorâte prin tratament
termic, au fost transferate bacteriilor avirulente de tip R, acestea
devenind capabile de a produce polizaharide capsulare.

Griffith descoperea astfel un fenomen biologic nou – acela de

TRANSFORMARE BACTERIANA – pe care nu l-a putut explica cauzal.

El a realizat doar ca intr-un fel sau altul in prezenta resturilor de

pneumococilor virulenti de tip SIII, omorati prin fierbere, pneumococii
vii nevirulenti RII se transforma in pneumococi de tip SIII.

Iniţial, componenta bacteriană responsabilă de transformare a fost

denumită “principiu transformant”
2. Experimentele decisive in elucidarea naturii agentului
transformant au fost cele realizate efectuate în 1944 de grupul
de cercetători condus de Avery (Oswald Avery, Collin MacLeod
şi Maclyn McCarty), s-a demonstrat, fără echivoc, natura
acestuia: acidul deoxiribonucleic (ADN).

• In 1944, Avery si colab. au reluat experimentul lui Griffith, dar au

eliminat din el soarecii, pentru a evidentia faptul că acestia nu au
avut nici un rol in transformarea bacteriilor.

In acest caz, cercetătorii au utilizat un lizat celular de la

pneumococi virulenţi de tip SIII pe care l-au tratat cu diferite
tipuri de enzime care au degradat:
• fie proteinele, fie ARN, fie ADN
Lizatul SIII, tratat cu câte un tip de
enzimă, a fost amestecat cu
pneumococi avirulenţi de tip RII
iar amestecul a fost plasat pe un
mediu de cultură corespunzător.

In urma cultivării diferitelor variante

experimentale au fost obţinuţi
pneumococi virulenţi de tip SIII,
excepţie făcând situaţia în care
lizatul a fost tratat cu enzimele ce
degradează în mod specific ADN.

Concluzia acestor experimente a fost

aceea că ADN este purtătorul
informaţiei genetice.

SIII + RII SIII + RII RII

• Experimentul Hershey-Chase (1952).
O a altă dovadă care demonstrează că ADN este materialul genetic purtator de
informatie este oferita de experimentul efectuat de Alfred Hershey și Martha
Chase cu bacteriofagul T2 care infectează bacteria Escherichia coli.

Rezultatele lor au confirmat faptul că ADN si

nu proteina este materialul genetic al fagilor.

Toate sistemele biologice conţin două tipuri

de acizi nucleici :
• acidul deoxiribonucleic (ADN) şi
• acidul ribonucleic (ARN),

stabilindu-se rolul lor în procesele ereditare şi în variabilitate.

Spre deosebire de organismele celulare, virusurile conţin doar un singur tip de

acid nucleic:
• fie ADN (deoxiribovirusuri)
• fie ARN (ribovirusuri),
iar viroizii numai ARN.
 Organisme model utilizate în studiile de genetica
moleculară
Caenorhabditis elegans
 durată de viaţă scurtă (2-3 săptămâni) cu un timp de
generaţie de aprox.4 zile

 organizare simplă (959 celule somatice dintre care

302 sunt neuroni grupaţi în 118 tipuri)

În anul 2003 a fost comunicată secvenţa completă de

nucleotide a genomului său

 Are un număr total de 131 celule suferă un proces de

apoptoză („moarte celulară programată”) în cursul
dezvoltării C.elegans ceea ce permite identificarea
genelor de controlează acest proces precum şi
evidenţierea consecinţelor mutaţiilor acestor gene,
datele obţinute putând fi apoi comparate cu cele
obţinute la animalele superioare.
Drosophila melanogaster
 Organism eucariot de dimensiune mica
(3,5-4 mm) care este folosit ca sistem
biologic model încă din 1910 (Morgan şi
colab.)

 Numar mare de musculite care se

formeaza intr-o perioada scurta de timp: 10- În prezent este utilizata în diferite

14 zile (timpul în care apare o noua arii de cercetare stiintifica, precum

generatie) 1. analiza unor probleme legate
 Număr mic de cromosomi (8 cromosomi) de procesul de crestere si
 Secveţa de nucleotide a genomului său a dezvoltare;
fost determinată în anul 2000;
2. diferentiere celulara;
 Oferă numeroase avantaje pentru
3. reglajul ciclului celular si
evidentierea si studierea modului în care
4. în studierea diferitelor boli
are loc transmiterea caracterelor
genetice.
ereditare de-a lungul generatiilor.
Mus musculus

• Este un mamifer
• Se creşte uşor în laborator, se reproduce rapid
obţinându-se mai mulţi descendenţi de la acelaşi cuplu
ceea ce permite studiul apariţiei şi transmiterii anumitor
însuşiri
• Prezintă un grad înalt de omologie cu organismul uman,
multe dintre genele murine având omologie structurală şi
funcţională cu gene umane
• În anul 2002 a fost comunicată secvenţa completă de
nucleotide a genomului său
• În prezent există numeroase organisme mutante, obţinute
prin tehnici clasice de ameliorare (de ex.
Immunodeficient nude mice, fără păr şi timus ceea ce
înseamnă cu el nu produce limfocite T şi nu manifestă
răspuns celular imun – sunt utili pentru cercetări în
imunologie şi transplant;
• Severe combined immunodeficient (SCID) la care
sistemul imunitar lipseşte aproape complet) sau prin
tehnici de inginerie genetică: şoareci de dimensiuni foarte
mari ca urmare a integrării în genomul lor a genei pentru
hormonul de creştere de la şobolan;
• Oncomice la care a fost activată o oncogenă ceea ce
determină o incidenţă crescută a apariţiei cancerului;
• Doogie mice care prezintă o îmbunătăţirea a memoriei
şi a capacităţii de învăţare;
• knockout mice la care o genă specifică a fost inactivată
– animalele sunt utilizate în studiile legate de stabilirea
funcţiilor unei gene sau a produsului codificat de aceasta
sau pentru simularea unei boli umane).
Peştele zebră (zebrafish, Danio rerio)

 este un peşte de acvariu folosit ca model

experimental pentru genomică comparată
(studiul unor gene - identificarea lor şi stabilirea
rolului lor atât în organismul de origine cât şi la
alte organisme neînrudite, inclusiv om).

Avantajele modelului experimental

– timpul scurt de generaţie (3-4 luni);
– ouăle fertilizate sunt transparente, iar
dezvoltarea embrionară se face rapid,
primordiile organelor apărând în primele
36 ore după fertilizare;
– dungarea apare după 48-72 ore de la
fertilizare şi depinde de temperatura
mediului ambiant
– multe dintre genele pe care le are
prezintă ortologie cu gene umane
– Secvențierea completă a genomului a
fost comunicată în 2009
O noua varianta de pește zebră, denumit
Casper, este transparent, ceea ce
permite observarea anumitor tipuri de
celule, așa cum sunt celulele stem din
care se vor forma celulele sanguine, sau
celulele tumorale metastazante.

Deoarece multe dintre genele de la peștele

zebră sunt foarte asemănătoare celor de
la om, varianta Casper va permite
obținerea de noi date legate de funcțiile
anumitor gene.

Recent, au început să fie comercializate o serie

de pești transgenici, sub denumirea de
GloFish, care exprimă diverse variante
ale genei gfp (green fluorescent protein),
astfel că ei vor prezenta:
 fie o fluorescență verde (conțin gena gfp
normală),
 fie fluorescență roșie (exprimă o variantă a
acesteia care determină sinteza unei
proteine cu fluorescență roșie)
 fie fluorescență galbenă (produc o
proteină cu fluorescență galbenă).
Animale transgenice ce contin proteina pentru fluorescenta verde (sau rosie)
Arabidopsis thaliana

 Genom de dimensiuni mici (27.000

gene), secvențiat în anul 2000;

 Dimensiuni mici și un ciclu de viață

scurt;

 Prezinta mutante care permit studierea

funcțiilor unor gene;

 Stadiile de dezvoltare ca și structura

diverselor organe pot fi studiate la
nivel microscopic;

 Poate fi ușor transformată genetic cu

diverse gene, inclusiv gene marker, care
permit studii legate de localizarea și
funcțiile unor componente celulare.
 Saccharomyces cerevisiae

• Organizare unicelulară eucariotă

• Creştere şi multiplicare rapidă, propagare clonală, posibilitate de marcare
selectivă şi analiză

• folosite în descifrarea structurii şi sintezei acizilor nucleici, a reglajului

genetic, a mecanismelor mutaţiilor, reparării şi recombinării, precum şi în
înţelegerea unor aspecte multiple referitoare la originea, evoluţia, compoziţia
chimică, ultrastructura şi rolul fiziologic al unor organite celulare la
eucariote;

• Cercetări asupra: controlului ciclului celular și a diviziunii celulare; secreția

proteinelor și biogeneza membranelor; funcțiile citosheletului; diferențierea
celulară; fenomenele de îmbătrânire etc
• Importanţa majoră a drojdiilor, în special a
speciei Saccharomyces cerevisiae,
constă în utilizarea lor industrială, în
industria fermentativă tradiţională (bere,
vin, panificaţie).

• In ultimii ani, specii ale genurilor Candida,

Hansenula, Saccharomycea, Pichia sunt
utilizate cu succes în industria de sinteză
proteică, pentru producerea de proteine
furajere, cu perspective de utilizare şi în
hrana omului.
 Escherichia coli

• Bacterie care se găseşte în mod normal

printre microorganismele ce populează
suprafaţa intestinului uman

• Permite obținerea de informații legate

de: structura și funcțiile genelor, de
reglajul genetic, de interacțiunile acizi
nucleici-proteine, ciclul celular,
semnalizarea celulară, transferul de
gene;

• Constituie sistem model pentru

stabilirea interacțiunilor dintre diferiți
compuși chimici (de ex. antibiotice) și
componentele celulare etc.
 Principalele diferențe intre celulele procariote și eucariote
Procariote Eucariote
Tipul de organisme bacterii fungi, plante, animale

Dimensiuni ~ 1-10 µm ~ 10-100 µm

Tip de nucleu nucleoid; nucleu cu dublă membrană

ADN circular molecule liniare (cromozomi) cu proteine

numite histone
ARN și sinteza
Proteinelor cuplată cu citoplasma sinteza de ARN în nucleu
sinteza de proteine în citoplasmă
Structura
citoplasmatică simplă complexă cu membrane
intracitoplasmatice și citoschelet
Mișcarea celulelor flagelară flagelară și ciliară

Metabolism anaerob de obicei aerob

Mitocondrii aerob de la una până la numeroase
Cloroplaste - la alge și la plante

Organizare de obicei celule izolate, celule izolate, colonii, organisme

dar pot forma și colonii evoluate cu celule specializate

Diviziunea celulelor diviziune simplă Mitoză (pentru celulele somatice)

Meioză (la formare a gameților)
STRUCTURA ACIZILOR NUCLEICI
Principiile fundamentale ale ADN
Proprietăţile fizico-chimice ale ADN
 Structura acizilor nucleici
 Cele mai însemnate progrese in biologia moleculara au fost realizate în
ultimele cinci decenii, mai ales dupa stabilirea structurii ADN de catre
Watson si Crick în 1953.

 A devenit evident ca toate sistemele biologice contin doua tipuri de acizi

nucleici – acidul deoxiribonucleic (ADN) si acidul ribonucleic (ARN) -
stabilindu-se rolul si functiile lor în procesele ereditare si în variabilitate.

 ADN şi ARN sunt polimeri, molecule complexe formate prin unirea

unui număr mare de unităţi monomere numite nucleotide.

O nucleotidă reprezintă unitatea structurală fundamentală a acizilor

nucleici, fiind alcătuită din trei componente:

• o bază azotată purinică sau pirimidinică

• o moleculă de pentoză, riboză, pentru ARN şi deoxiriboză pentru ADN

• un rest de fosfat anorganic.

Structura unei nucleotide
Fiecare tip de acid nucleic conţine patru tipuri de nucleotide, care se deosebesc
după natura bazelor azotate care intră în compoziţia lor:

 adenina (A), guanina (G), timina (T) şi citozina (C), în structura ADN,

 adenină (A), guanină (G), uracil (U) si citozina (C), în structura ARN.

Reprezentarea tipurilor de baze azotate purinice (derivate de la inelul purinic) si

pirimidinice (derivate de la inelul pirimidinic)
 Adenina (6-aminopurina) şi Guanina (2-amino-6-oxipurina) sunt baze
purinice.

 Timina (5-metil-2,6-dioxipirimidina), Citozina (2-oxi-6-aminopirimidina) şi

Uracilul (2,6- dioxipiri-midina) sunt baze pirimidinice.

• În afara acestor baze “comune” sau “obişnuite”, în structura ADN al unor

bacteriofagi au mai fost semnalate baze azotate modificate

(2-aminoadenina, 5-hidroximetilcitozina, 5-hidroximetiluracil, 5-

hidroxipentiluracil, 5-metilcito-zina şi altele).

• In mod convențional, pentru a desemna nucleotidele ce alcătuiesc acizii nucleici,

se utilizează prima literă a fiecărei baze azotate specifice:
 A, T, C, G pentru ADN, respectiv
 A, U, C, G pentru ARN.
 Pentozele ce intră în alcătuirea acizilor nucleici sunt reprezentate de:
deoxiriboxă, în structura ADN şi riboză în structura ARN.

 Cei cinci atomi de carbon ai pentozei sunt numerotați cu: 1’, 2’, 3’, 4’ si 5’.
 Deoxiriboza are un oxigen mai puțin decât riboza

Denumirea celor două tipuri de acizi nucleici reflectă de fapt natura

pentozei prezentă în structura lor.
• Combinarea dintre o bază azotată şi pentoză se realizează între carbonul 1'
al pentozei şi atomul de azot din poziţia 9 sau 1 din structura bazelor
purinice, respectiv pirimidinice printr-o legatura denumită β-N-glucozidică.
In urma acestei legături se formează nucleosidele.

Structura nucleosidelor
Acidul fosforic se află sub formă de ortofosfat conferind moleculei caracterul
acid şi numeroase sarcini negative.
• Datorită acestor sarcini, acizii nucleici sunt molecule puternic ionizate.
In vivo, la eucariote sarcinile negative sunt neutralizate de histone în timp ce la
procariote neutralizarea se face cu ajutorul unor proteine asemănătoare
histonelor (“histone-like proteins”).

Radicalul fosforic se ataşează la nivelul carbonului 5’ al pentozei unei

nucleozide ceea ce are ca rezultat formarea nucleotidelor.
 Structura primară a ADN
Structura primară a ADN rezultă din
succesiunea celor patru tipuri de
deoxinucleotide, care intră în
alcătuirea lui.

. Intre nucleotide se stabilesc legături

fosfodiesterice covalente între
gruparea OH din poziţia 3' a moleculei
de deoxiriboză a unei nucleotide şi
gruparea OH din poziţia 5' a
deoxiribozei din nucleotida adiacentă,
prin intermediul grupării fosfat
(legaturi 3'-5').

Astfel, se formează monocatene liniare cu

o extremitate 5’-P (fosforilată) şi

o extremitate 3’-OH
 Această particularitate implică
existenţa unei polarităţi a catenei
polinucleotidice.
 Prezenţa legăturilor fosfodiesterice
internucleotidice conferă catenei un
grad important de flexibilitate care
permite realizarea structurilor
secundare şi terţiare ale moleculelor,
cu semnificaţie funcţională.
 Structura secundară a moleculei
ADN (modelul Watson-Crick)
• Rezultă din asamblarea coaxială a două catene
polinucleotidice prin înfăşurarea lor, una în jurul
celeilalte şi cu orientare spre dreapta.

• Cele doua balustrade ale scarii sunt reprezentate

printr-un schelet glucido-fosforic, treptele scarii
fiind reprezentate prin bazele azotate intre care se
stabilesc punti de hidrogen de tipul A=T, respectiv
G≡C.

• Elaborarea modelului structurii secundare a ADN

de către James Watson şi Francis Crick (1953) este
considerat ca unul dintre cele mai importante
evenimente care au stat la baza evoluţiei biologiei
moleculare.
Structura de dublu helix a ADN (format din două catene polinucleotidice
complementare și antiparalele) reprezintă STRUCTURA SECUNDARĂ A ADN
 Rosalind Franklin (a) şi Maurice Wilkins (2) în 1962,
alături de fotografia ADN rezultată prin difracţia razelor X

Cele două catene, denumite colocvial catena Watson,

iar cea complementară catenă Crick, sunt răsucite una
faţă de cealaltă formând o dublă elice regulată cu
diametrul de 2 nm, care prezintă o incizură mică de
1,2 nm şi o incizură mare de 2,2nm (1nm = 10-9 m).
Distanţa între două nucleotide este de 0,34 nm, iar
un tur complet de spiră are 3,4 nm.
• Modelul de structură propus de Watson şi Crick a permis înţelegerea mecanismelor
esenţiale care asigură transmiterea corectă a informaţiei genetice.
• Analizele efectuate de către Rosalind Franklin şi Maurice Wilkins asupra moleculelor de
ADN cu ajutorul difracţiei în raze X, au sugerat existenţa unei structuri paracristaline,
cu dimensiuni repetate la intervale precis determinate.
 Imaginile obţinute de Franklin cu diferite tipuri de ADN erau foarte asemănătoare,
indiferent de provenienţa lor, în felul acesta demonstrându-se existenţa unui model
molecular unic pentru macromoleculele de ADN.
 Datele obţinute a aceasta au reprezentat dovada experimentală necesară modelului
de structură al ADN elaborat de Watson şi Crick.
 O altă informație care a dus la descoperirea structurii cu dublă helix a venit odata cu
studiile lui Erwin Chargaff.
 Chargaff a analizat compoziția in baze azotate a ADN izolat de la mai multe specii
diferite, datele obtinute au dus la elaborarea aşa numitelor „legi ale lui Chargaff”
care din punct de vedere matematic se pot exprima astfel:

• numărul bazelor purinice este egal cu cel al bazelor pirimidinice,

• suma bazelor purinice este egală cu cea a bazelor pirimidinice: (A+G)=(T+C)
• rapoartele A/T = 1, G/C = 1 şi A+G/T+C = 1.

A formeaza legaturi duble de hidrogen cu T: A=T

G formeaza legaturi triple de hidrogen cu C: G≡C
Aceste combinatii se numesc perechi de baze (pb).
Din aceasta cauza, compozitia de baze din oricare ADN este unica si este determinata
de continutul de CG sau AT.
http://www.youtube.com/watch?v=qy8dk5iS1f0
 STRUCTURA ARN
 In cazul ARN, majoritatea moleculelor de
acest tip sunt monocatenare, prezentând
o structură primară rezultată prin
asamblarea ribonucleotidelor prin
legături fosfodiesterice.
 Structura primară a ARN este
reprezentată de ordinea ribonucleotidelor
din monocatena sa.
 In anumite cazuri, moleculele de ARN
pot prezenta și structură secundară
care se referă la formarea unor
duplexuri în interiorul monocatenei ca
urmare a stabilirii de legături de
hidrogen între regiuni complementare ale
acesteia.
Sunt, astfel, posibile diferite tipuri de modele structurale:
 cu bucle exterioare, cu bucle interne, cu joncțiuni multi-ramificate și cu
bucle stem (numite si ace de păr).
 Aceste structuri conțin regiuni complementare ce alterneaza cu regiuni de
necomplementare.
 Principiile fundamentale ale ADN
În conformitate cu modelul dublu helical al moleculei de ADN, această structură are la
bază două caracteristici sau principii fundamentale:

 Principiul complementarităţii şi

 Principiul antiparalelismului.

PRINCIPIUL COMPLEMENTARITĂŢII
Fenomenul de complementaritate este determinat de faptul că cele două catene
polinucleotidice sunt menţinute împreună prin legături de hidrogen intercatenare,
care se stabilesc între bazele azotate:

A=T, T=A, respectiv G≡C, C≡G,

• astfel ca, secvenţa bazelor din una dintre catene specifică obligatoriu secvenţa
bazelor în catena opusă, cele două catene ale ADN avand astfel secvenţe
complementare.
Principiul complementaritatii : secvenţa bazelor din una dintre catene
specifică obligatoriu secvenţa bazelor în catena opusă
 Spre deosebire de ARN , care este format de regula dintr-o singura catena
polinucleotidica, ADN este alcatuit din 2 catene antiparalele legate intre ele
intotdeauna printr-o legatura intre o baza azotata purinica si una pirimidinica.

 Ca urmare in molecula de ADN nu exista decat urmatoarele tipuri de legaturi:

Adenina şi timina se pot împerechea spaţial prin stabilirea a două legături de hidrogen, iar
citozina şi guanina prin trei legături de hidrogen.

Datorită acestui fapt legăturile G-C sunt mai stabile, ceea ce influenţează proprietăţile
fizice, chimice şi biologice ale moleculei.

Complementaritatea bazelor reprezintă particularitatea cea mai importantă a moleculei

de ADN. Explică:

 mecanismul de replicare corectă a ADN, cât şi capacitatea de transmitere fidelă a

informaţiei genetice.
 mecanismele transcrierii şi traducerii informaţiei genetice.

Stă la baza unor procese fundamentale cum sunt cele de recombinare genetică şi de
reparare a leziunilor ADN produse de factorii de mediu.
 PRINCIPIUL ANTIPARALELISMULUI

 Derivă din modul de orientare a legăturilor fosfodiesterice 3'→5' în cele două

catene cu polaritate opusă:
 Ele sunt orientate în direcţii opuse, adică sunt antiparalele una faţă de cealaltă .

Antiparalele:cele două catene polinucleotidice sunt orientate în direcţii opuse,

5'→3', 3'→5'
 Această particularitate explică şi replicarea ADN a cărui sinteză începe de la
extremitatea liberă 5' spre cea 3', pentru fiecare catenă, determinând o creştere a
catenei în formare în direcţia 5'→3'.

Pentru scrierea unei secvenţe de baze dintr-o anumită moleculă de ADN există o
anumită convenţie:

 se utilizează literele corespunzătoare bazelor azotate ce alcătuiesc nucleotidele din

secvenţa de interes

 Notarea începe întotdeauna cu nucleotidele de la capătul 5’ al ADN (în partea

stângă), uneori nefiind necesară specificarea capătului 5’ şi 3’.
5’ C A T G T G C 3’
3’ G T A C A C G 5’
 Proprietăţile fizico-chimice ale ADN
Particularităţile moleculelor de acizi nucleici, a ADN în special, pot fi determinate prin
utilizarea unor tehnici variate aplicarea acestora depinzând de scopul cercetărilor:
• microscopie electronică,
• ultracentrifugare,
• electroforeză,
• spectrofotometrie etc,

Dpdv al structurii chimice molecula de ADN dublu catenară este stabilizată de cel
puţin trei categorii de forţe:
 LEGĂTURILE DE HIDROGEN
• asigură împerecherea bazelor si, cu toate ca sunt slabe, contribuie la stabilizarea
moleculei datorită numărului lor mare (energia necesară pentru ruperea acestor legături
de hidrogen este de ~ 5,6 cal/mol);
 INTERACŢIUNILE ELECTRONICE: legăturile Van der Waals şi atracţiile dipol-
dipol dintre planurile bazelor suprapuse
părţile hidrofile ale moleculei (pentoza + fosfat) sunt îndreptate spre exteriorul dublei
elice, iar cele hidrofobe (bazele azotate) sunt situate spre interiorul ei, conferind
maximum de stabilitate moleculei.
Masa moleculară şi dimensiuni
Sub raportul masei moleculare sunt cele mai
mari molecule din sistemele vii,
ajungând la 107 – 4 x 109 daltoni. Genome Sizes (in base pairs)
In cazul ADN viral acesta poate conţine
câteva sute de perechi de baze, iar ADN SV40 (monkey 5,243
al bacteriei Escherichia coli are virus)
aproximativ 4 milioane de perechi de
baze. Lambda 48,502
La om lungimea ADN per complement (bacterial virus)
haploid (genom, n = 23 cromozomi),
corespunde la 3,3 x 109 perechi baze sau Escherichia coli 4,639,221
3,3 x 106 Kbaze = 1m lungime. (bacterium)
Dacă ţinem cont că în organismul uman
există aproximativ 1013 celule diploide şi Saccharomyces 12,070,521
se calculează lungimea totală a ADN cerevisiae
conţinut în aceste celule, se poate ajunge (yeast)
la o valoarea astronomică, de ordinul Human 2.9 billion
diametrului sistemului solar (Elliott şi
Elliott, 1997).
 Conformaţia moleculară a moleculelor poate fi
determinată prin utilizarea electroforezei în gel de
agaroză şi a microscopiei electronice.

Datorită metodelor de purificare a ADN, lungimea

corectă a unei molecule se poate aprecia numai prin
corelarea datelor obţinute prin 2-3 metode, dintre
care sunt de amintit:
• microscopia electronică,
• autoradiografia,
• coeficientul de sedimentare,
• densitatea de plutire.

Studiul difracţiei razelor X la trecerea prin soluţii de

ADN a demonstrat existenţa unor tipuri
conformaţionale, uşor diferite, care au fost notate cu A,
B, şi C.
 Conformaţia de tip B este cea mai apropiată de
modelul Watson-Crick, având pasul elicei de 3,4 nm,
10 pb per tur de elice şi planul de orientare al bazelor
perpendicular pe axul dublului helix.
 Conformaţia de tip A şi conformaţia de tip C prezintă
uşoare abateri faţă de conformaţia de tip B, ele
întâlnindu-se la grupuri restrânse de sisteme
biologice.
 Pe lângă conformaţiile moleculare menţionate, s-a mai
descris şi o a patra modalitate de răsucire a catenelor de
ADN: conformaţia de tip Z. Conformaţia Z corespunde
unor molecule de ADN care se abat de la modelul
clasic descris de Watson şi Crick .
Reprezentarea schematică a conformaţiilor Z şi B ale ADN
 Compoziţia în baze a ADN şi semnificaţia acesteia
Analiza conţinutului în baze azotate din ADN de diferite origini, a arătat o variaţie
relativă a cantităţii acestora în funcţie de sursa de provenienţă a materialului
genetic.

• Compoziţia în baze se exprimă în general în procente de G+C din cantitatea totală

de ADN, sau sub forma raportului A+T/G+C.

Deşi raportul este variabil de la o specie la alta, la organismele pluricelulare acest

raport este acelaşi indiferent de natura celulelor sau ţesutului de origine.

Unele dintre proprietăţile ADN sunt puternic influenţate de procentul G+C.

Aprecierea conţinutului în G+C se poate face in functie de:
• Densitatea de plutire
• densitatea unei soluţii de ADN este cu atât mai mare cu cât cantitatea de G+C
creşte.
• Determinarea punctului de “topire” (Tm = “melting point temperature”
temperatura medie de topire).
• Tm este influentata si de proportia bazelor GC. Aceste baze azotate, fiind legate prin
legături triple de hidrogen asigură structurii dublu catenare o mai mare stabilitate,
deci ruperea lor necesită o temperatură mai ridicată (un punct de topire mai ridicat)
comparativ cu bazele AT.
Valoarea punctului de topire va da deci indicaţii asupra proporţiei de baze GC ce intră în
compoziţia ADN dublu catenar, variind în funcţie de specie şi constituind astfel un
criteriu taxonomic, cel puţin pentru bacterii.
 Denaturarea şi renaturarea ADN

Moleculele de ADN dublu catenar pot suferi modificări ale proprietăţilor lor fizice
ca rezultat al acţiunii unor factori fizici sau chimici.

Conditiile care favorizeaza denaturarea pot fi:

 Temperatura ridicata;

 Concentratia scazuta de saruri;

 pH ridicat

Experimental s-a demonstrat că prin încălzirea soluţiilor ce conţin ADN, la

temperaturi cuprinse între 63°C şi 100°C (în funcţie de natura şi provenienţa
moleculelor de ADN) acestea suferă o rupere a legăturilor de hidrogen care leagă
în mod normal bazele.

In consecinţă, cele două catene ale ADN se separă, moleculele devenind

monocatenare.
Fenomenul se numeşte DENATURARE TERMICĂ, el fiind denumit şi “topire”,
deoarece este însoţit de o fluidizare a soluţiei, iar căldura furnizează energia
necesară pentru ruperea legăturilor de hidrogen.

 Fenomenul de denaturare se realizează în mai multe etape:

Topirea termică, derularea şi denaturarea

Topirea termică, derularea şi denaturarea încep în regiuni bogate în legături A-T

şi continuă cu cele cu conţinut crescut în G-C.

• Iniţial, cele două catene se derulează parţial dar rămân reunite prin anumite
segmente dublu catenare în care bazele continuă să formeze perechi.

• Când temperatura a atins punctul de topire are loc separarea completă a celor
două catene.

Temperatura de denaturare este influenţată de mai mulţi factori dintre care cel
mai important este proporţia de GC.

Temperatura de topire este cu atât mai mare cu cât procentul GC este mai ridicat.
Dacă soluţia de ADN denaturat este răcită brusc, catenele complementare rămân
separate, ceea ce înseamnă că procesul de denaturare a devenit permanent.

În schimb, dacă răcirea este lentă, are loc procesul de refacere a legăturilor de hidrogen
dintre bazele complementare ale catenelor şi deci refacerea moleculelor dublu
catenare.

Procesul a fost numit RENATURARE.

Procesul de renaturare se produce in doua etape.

 In prima etapa, catena de ADN din solutie se imperecheaza cu alta catena, la

intamplare, formandu-se scurte regiuni bicatenare.

 In etapa urmatoare regiunea de baze imperecheate se extinde de-a lungul

moleculei, intreaga molecula devenind bicatenara.
DENATURAREA TERMICĂ a ADN este insotita de EFECTUL HIPERCROMIC
adica de cresterea intensitatii absorbtiei razelor UV de catre solutia de ADN
denaturat datorita expunerii bazelor azotate la exterior, in contact direct cu
radiatiile UV.
 se manifestă printr-o creştere progresivă a capacităţii de absorbţie a
radiaţiilor UV cu lungimea de undă de 260 nm.
Această creştere este corelată cu conţinutul în baze de tipul A-T şi va fi în final
cu aproximativ 40% mai mare faţă de absorbţia moleculelor normale bicatenare.

• RENATURAREA TERMICĂ a ADN este insotita de EFECTUL

HIPOCROMIC adica de scaderea absorbtiei razelor UV datorita
refacerii structurii dublu catenare.
 Hibridarea moleculară
Una dintre cele mai importante aplicaţii ale
procesului de denaturare – renaturare este
hibridarea moleculară.
Hibridarea implica refacerea structurii
dublu catenare a ADN, pornind de la
catene de ADN de origine diferita, sau
de la o catena de ADN si o catena de
ARN.

Ea permite renaturarea prin combinarea unor

molecule de ADN monocatenare (ADN
– ADN ) sau de ADN monocatenar şi
ARN (ADN – ARN).
Se formează molecule hibride de tip ADN –
ADN sau ADN – ARN, indiferent de
provenienţa lor, cu condiţia existenţei
unui grad de înrudire, respectiv de
complementaritate în secvenţa bazelor.
A. ADN dublu catenar este transcris intr-o molecula de ARN monocatenar
(transcript), complementar, cu una dintre cele 2 catene ale ADN.
B. Denaturarea termica a ADN si racirea lenta impreuna cu ARN.
 Fenomenul de denaturare-renaturare ADN, se poate utiliza in studiul relatiilor
filogenetice dintre specii sau in tehnologia ADN- recombinat.

• Astfel s-a stabilit ca procentul de renaturare intre monocatene de ADN de la om si

monocatene ADN de la cimpanzeu este de 75%. Omul are in comun cu cimpanzeul
75% din ADN, cu soarecele 25% si numai 5% cu pestii.

 Hibridarea moleculară poate fi utilizată pentru a aprecia gradul de similaritate în

secvenţa bazelor între ADN provenit de la două organisme diferite.

Detectarea moleculelor hibride se poate face prin microscopie electronică deoarece

regiunile dublu catenare prezintă un contur mai gros.

 In tehnologia ADN recombinant, hibridarea moleculara ajuta la stabilirea exacta

si rapida a transferului unei gene eucariote in celula bacteriana (prin marcarea
radioactiva a unei moncatene de ADN sau ARN complementare segmentului genei
eucariote transferate).
Studiul hibrizilor ADN-ARN a permis elucidarea unor aspecte legate de funcţiile
acizilor nucleici, de particularităţile de structură ale genelor (de exemplu
structura discontinuă a genelor de la eucariote) sau de localizarea unor gene la
nivelul ADN (de exemplu a genelor pentru ARNr 28S, 18S, 5S).

Cercetările efectuate asupra acestor hibrizi au demonstrat rolul de matriţă al

ADN pentru sinteza ARNm
DNA, the molecule of life
Trillions of cells
Each cell contains:
 46 human chromosomes,
found in 23 pairs
 2 meters of DNA
 Approximately 3 billion
DNA base pairs per set of
chromosomes, containing the
bases A, T, G, and C
 Approximately 20.000 to
25.000 genes coding for proteins
that perform most life functions
 Tehnici utilizate in biologia moleculara bazate pe hibridare
moleculara
Categoriile de tehnici de biologie moleculară, bazate pe reacţii de hibridare-
amplificare:
 Reacţia de amplificare (multiplicare) genică în lanţ mediată de ADN
polimerază sau de ADN ligază (Polimerase Chain Reaction -PCR),

 Hibridizările ADN-ADN (de tip Southern)

 Hibridizarile ARN-ADN (de tip Northern)

Reacţia de amplificare genică în lanţ mediată de DNA-polimeraza (Polimerase

Chain Reaction - PCR).
Această tehnică a fost optimizată în anul 1980 de catre Karry Mullis (citat de Strauss,
1985-90) şi reprezintă o aplicaţie a fenomenului de hibridare de tip ADN-ADN.

PCR are la baza o tehnologie in vitro care imita capacitatea naturala de replicare a
ADN si care consta in generarea rapida a unor copii multiple a unei secvente
nucleotidice tinta (ADN sau ARN) dintr-o gena de interes .

Produsul amplificat (amplicon) este apoi detectat prin diverse metode.

 Reactia PCR este o metodă de amplificare enzimatică in vitro a unei anumite
secvenţe de ADN.

• Tehnologia PCR care este folosită într-o varietate foarte mare de domenii: biologie
moleculară, ştiinţele mediului, criminalistică, ştiinţe medicale, biotehnologie,
microbiologie, industria alimentară, epidemiologie etc.

• Amplificarea se realizeaza intr-un analizor special (thermal cycler).

• Din punct de vedere chimic, reacţia PCR este constituită din cicluri succesive de
replicare ADN in vitro, folosind 2 primeri oligonucleotidici ce hibridizează cu cele
2 catene ale secvenţei originale (folosită ca matriţă în replicare).

• Diferenţa esenţială între o asemenea reacţie de replicare şi un proces de replicare

ADN in vivo, îl reprezintă faptul că în reacţia PCR etapa de desfacere a dublului
helix matriţă şi, respectiv, cea de ataşare a primerilor, nu sunt realizate enzimatic, ci
prin parcurgerea unor trepte de temperatură, iar singura enzimă folosită în reacţie
este o ADN polimerază ADN-dependentă (cu funcţie de replicază).
 Principalele componente ale reacţiei sunt :
• ADN matriţă,
• o ADN polimerază termostabilă,
• primeri oligonucleotidici,
• Deoxinucleotid-trifosfati (dNTP): dATP, dGTP, dCTP, dTTP
• tamponul de reacţie, ioni de Mg++.

O reacţie PCR este formată din n cicluri (între 25 şi 40), în fiecare ciclu fiind
parcurse 3 etape principale:
• denaturarea termică a matriţei (deci, desfacerea dublului helix ADN),
• ataşarea primerilor şi polimerizarea propriu-zisă.
La terminarea unui ciclu de replicare in vitro (de amplificare), cantitatea de ADN
rezultată este dublă faţă de matriţă. Mai mult, produsele rezultate într-un
ciclu sunt folosite ca matriţă în ciclul urmator.
Este de subliniat faptul că moleculele acumulate exponenţial reprezintă copii
ale matriţei care la capete au incorporaţi primerii.
Produsul de reactie este analizat apoi in gel de agaroza.
• In concluzie, reacţia PCR este o metodă prin care se obţin cantităţi mari
dintr-o anumită secvenţă ADN.
2. Tehnica Southern Blot.
Acest procedeu tehnic a fost imaginat în 1975 de către Edward M. Southern.
• Este o metoda utilizata in biologia moleculara pentru detectia unei secvente specifice de ADN
dintr-o proba. Metoda permite localizarea unei gene specifice dintr-un genom (Khalsahttp,
2000)

Principalele etape ale acestui procedeu sunt, în principiu, următoarele:

• Molecula de ADN este fragmentata cu ajutorul unor enzime de restrictie
• Fragmentele de ADN sunt separate apoi prin electroforeză în gel de agaroză;
• Gelul de agaroza este plasat intr-o solutie alcalina pentru denaturarea ADNdc si
obtinere de ADN monocatenar;
• Pe suprafata gelului este plasata o membrana de nitroceluloză sau nylon, peste care,
pentru presiune si un contact bun intre gel si folie, se plaseaza prosoape de hartie si o
greutate; Fragmentele de ADN din gel sunt transferate prin imbibiţie şi osmoză pe
membrana de nitroceluloza;
• Membrana este detasata apoi de pe gel si expusa unei temperaturi de 800C (ptr
nitrocelulaza) sau expusa la radiatii UV (ptr nylon) pentru atasarea permanenta a ADN
pe membrana;
• Membrana este apoi supusa hibridizarii cu un fragment de ADN marcat, pentru
identificarea prezentei unei secvente de nucleotide din ADN tinta complementara cu
fragmentul utilizat;

• Vizualizarea hibrizilor ADN-ADN este posibilă deoarece fragmentul de ADN utilizat este
întotdeauna marcat (cu izotopi radioactivi sau cu fluorocromi sau/şi enzime).
Vizualizarea se realizeaza prin autoradiografie (raze X).
http://www.accessexcellence.org/AB/GG/southBlotg.html
• Tehnica Northern Blot.
Această metoda a fost numită
arbitrar faţă de numele lui
Southern.
• Cu excepţia etapei de denaturare
care nu este necesară (ARN
fiind monocatenar) blotarea de
tip Northern se petrece
asemănător metodei Southern.
Deosebirea mai consta din
faptul ca molecula tinta nu este
ADN ci ARN.
 ORGANIZAREA
MATERIALULUI GENETIC
 Cromozomii sunt structuri genetice ce contin materialul genetic.
 Termenul de genom se refera la setul complet de material genetic dintr-un compartiment celular
special.
 Pentru bacterii, genomul este de obicei un singur cromozom circular.
 Pentru eucariote, genomul nuclear se referă la un set complet de cromozomi care se află în
nucleul celular.
 In afara de genomul nuclear, eucariotele mai au un genom mitocondrial, iar plantele au un genom
cloroplasmatic.
 Sistemele biologice cuprind două tipuri fundamentale de organizare:
 acelulara (virala) si
 celulara – procariotă si eucariotă.

Organizarea acelulară se întâlnește la virusuri, viroizi și prioni

 Organizarea virală
Virusurile (in latina virus=otrava)– se deosebesc de sistemele biologice existente în natură, dar pot
fi considerate sisteme biologice deoarece prezintă caracteristici structurale şi dimensiuni constante,
pot suferi mutaţii şi recombinări.

Caracteristici generale:
organizare simplă, acelulară;
sunt paraziti intracelulari obligatorii;
cei mai multi gazda-specifici (specificitatea de gazda este determinata de situsuri specifice de
atasare ale gazdei si de factori celulari)
 Virusurile nu conţin echipament enzimatic de biosinteză şi catabolism, deci nu au
metabolism; In afara celulei virusurile sunt inerte.
 Nu cresc, nu se divid, iar multiplicarea este strict dependentă de celula gazdă infectată;
Virusurile pot exista în mai multe stări:
virion sau virus infecţios matur;
virus vegetativ sau genom viral -liber în citoplasma celulei infectate; poate fi replicat cu ajutorul
echipamentelor enzimatice ale gazdei; faza vegetativă este neinfecţioasă;
provirus sau genom viral integrat în cromosomul celulei gazdă; nu este patogen;

 Virionul (particula virală completă) – ca unitatea de structură şi funcţie- este alcătuit din:

 o capsidă proteică alcatuita din capsomere (uneori completată cu un înveliş suplimentar extern-anvelopa)
de forme variate şi

 Genomul viral este alcătuit:

 fie din ADN (dublu catenar sau monocatenar)

 fie din ARN (dublu catenar sau monocatenar),

niciodată împreună.

Reprezentarea schematică a alcătuirii unui

virion (sau virus infecţios matur)
• Dintre virusurile cu genom ADN (adenovirusuri) amintim:
virusul hepatitei B, papilloma virus, virusul herpesului,
virusul Epstein-Barr, virusul variolei, bacteriofagi, virusul orf
(produce dermatite pustulare la capre si oi).

• Virusurile cu genom ARN (ribovirusuri) sunt: poliovirus,

enterovirus, virusurile hepatitei A si C, rubeolei, rabic, Ebola,
virusurile gripale, rotavirus, retrovirusuri etc.
• In cazul virusurilor cu potenţial oncogen, coeficientul G+C
este de aproximativ 40%, fiind foarte apropiat de cel al
genomului celulelor mamaliene. Exemple de virusuri cu
potential oncogen :
 HPV (Human Papilloma Virus): cancer de col uterin;
 Ebstein Barr virus: carcinom nasofaringeal;
 Virusurile pentru hepatitele de tip B si C (HBV, HCV):
cancer hepatic;
 Virusul limfotropic al celulelor T umane -HTLV (Human T
cell lymphotropic virus): leucemie.
• DIMENSIUNEA GENOMULUI VIRAL

• Cele mai mici genomuri virale (bacteriofagii MS2

şi Qß) au o talie de aproximativ 1,2-1,8 x 106 Da, -
conţine informaţia genetică necesară sintezei a
3-4 proteine.

• Cele mai mari genomuri se găsesc virusurile din

categoria fagilor T par, virusul herpesului şi
virusul vaccinei (cu genom ADN, provoaca
variola la vaci si cai) al căror genom are ~2 x 108
Da şi codifică sinteza a cel puţin 100 proteine
diferite.

• Cele mai mari virusuri – Mimivirusul si

Pandoravirusul (descoperit in 2013) – ambele
paraziteaza amoebele.

• Pe lângă faptul că sunt uriașe - cu lungimea de

aproximativ 1 μm și diametrul de 0,5 μm, aceste
virusuri au un genom enorm. (Pandoravirus
salinus este alcatuit din 2.473.870 de baze, )
Pandoravirus
• Dupa tipul de simetrie virusurile pot fi:

 Cu simetrie cubica – au forma unui cristal si se numesc icosaedrici; de exemplu adenovirusurile;

 Cu simetrie helicala. Multe astfel de virusuri sunt anvelopate- de exemplu Influentza virus;

 Cu simetrie complexa : poxvirusurile si bacteriofagii.

• Capsida virala

• Este un invelis proteic ce inconjoara acidul

nucleic, alcatuita din subunitati proteice
aranjate simetric in jurul acestuia, numite
capsomere.

• Are rolul de a proteja materialul genetic

viral de mediul inconjurator, de a facilita
atasarea virusului de celula gazda in timpul
procesului de infectie si, serveste ca situs de
antigen viral.

• Unele virusuri ale eucariotelor au uneori

capsida completată cu un înveliş
suplimentar extern (anvelopa) de forme
variate, ce consta dintr-o membrană în care
sunt încorporati spiculi de natura proteica
(glicoproteine)
• Dimensiunea capsidei virale limitează cantitatea de acid nucleic pe care virusul îl
poate conţine.

• Anumite tipuri de virusuri au mecanisme specifice prin care produc o cantitate mai
mare de ARNm, ceea ce conduce la o economie semnificativă de material genetic.

De exemplu, bacteriofagul φ X174 are genomul format dintr-o moleculă de ADN

monocatenar ce conţine 5385 nucleotide, lungime suficientă pentru a codifica 4-5
proteine.

S-a dovedit insa, că acesta determină sinteza a 11 proteine virale diferite, ceea ce
înseamnă că, la nivelul genomului său există gene suprapuse (de fapt mai multe
cadre de citire cu situsuri de iniţiere diferite), fapt constatat si in cazul altor
virusuri, precum:
Bacteriofagul φ X174
 parvovirusurile (virusuri animale care au genom ADN monocatenar),

 geminivirusurile (virusuri vegetale cu genom ADN monocatenar) şi

 levivirusurile (bacteriofagi cu genom ARN monocatenar de tip +)

• Replicarea virală

• Virusurile se multiplica numai in celule gazda vii.

• Genomul viral conţine informaţia genetică necesară pentru propria replicare şi pentru devierea
metabolismului gazdei în sensul sintezei constituenţilor virali (echipamentul enzimatic necesar
replicării genomului viral, transcrierii genelor virale şi sintezei proteinelor virale) şi a asamblării
noilor particule virale.

• Particula virală rezultă din autoasamblarea componentelor sale moleculare sintetizate de celula
gazdă pe baza instrucţiunilor înscrise în acidul nucleic viral.
• Etapele replicarii virale sunt:
1. Atasarea (adsorbtia) la receptorii specifici de pe suprafata celulara;
2. Patrunderea in celula gazda:
 Virusurile neanvelopate patrund printr-un proces de pinocitoza sau fagocitoza

 Virusurile anvelopate: patrund in celula gazda printr-un proces de endocitoza

(fuziunea anvelopei virale cu membrana celulara),
3. Separarea fizica a acidului nucleic viral de alte componente structurale (capsida);
are loc in citoplasma celulei gazda cu ajutorul aparatului enzimatic al acesteia;
4. Faza de eclipsa. Metabolismul celular este directionat catre sinteza particulelor
virale noi si se termina cu formarea particulelor virale infectioase;
5. Sinteza componentelor virale. -transcrierea informatiei genetice virale la ARNm,
apoi are loc traducerea ARNm (cu ribozomi si ARNt ai gazdei) la diferite componente
virale (enzime si proteine capsidale) si a genomului viral;
6. Asamblarea - noilor particule virale prin impachetarea genomului viral in capsida;
7. Eliberarea- noilor particule virale in mediul extracelular in urma lizei celulei gazda
sau, daca sunt anvelopate pot parasi celula gazda lasand-o intacta.
• Multiplicarea virusurilor cu genom ADN

 In cazul virusurilor cu genom ADN, pe lângă diferenţele de

dimensiune şi de conformaţie moleculară mai apar şi anumite
particularităţi legate de prezenţa la nivelul ADN a unor baze
azotate neobişnuite (bacteriofagii din grupul T par conţin
hidroximetil-citozină în locul citozinei).

• Prin convenţie, catena (-) a ADN dublucatenar este cea care

serveşte pentru transcrierea la ARNm.

• iar ARNm tradus la proteine este considerat plus (+).

 Excepţii:
• geminivirusurile, care infectează diferite specii de plante, conţin
ADN monocatenar care, în celulele gazdă, îşi sintetizează catena
complementară, iar ambele catene ale ADN rezultat servesc
pentru transcrierea la ARNm.
Multiplicarea virusurilor cu genom ARN
• O categorie de virusuri cu genom ARN sunt retrovirusurile
care infectează celulele mamaliene.
• In acest caz, după infecţie are loc revers-transcrierea ARN
viral la ADNc.
• Acesta se integrează în genomul celulei gazdă, devenind
provirus care determină producerea de ARN viral.

Un exemplu de retrovirus este virusul HIV (Virusul imunodeficienței

umane).
Capsida virusului are o formă alungita, în interiorul ei sunt trei enzime
necesare pentru replicare:
• revers -transcriptaza, integraza și proteaza.
• materialul genetic al HIV, constă din două catene identice de ARN.
Genomul HIV contine:
 Două secvente ARN situate la extremităţile genomului viral;
 O secvenţă de nucleotide necesară încapsidării şi trei gene ce codifică o
serie de proteine virale:
• gag (codifică sinteza proteinelor din miezul intern al virusului);
• pol (codifică sinteza mai multor enzime virale, inclusiv a
reverstranscriptazei);
• env (codifică sinteza proteinelor din învelişul viral).

https://www.youtube.com/watch?v=HhhRQ4t95OI
• O atenţie specială a fost acordată virusurilor cu genom ARN segmentat; se pare că
fiecare segment codifică pentru un anumit tip de proteine.
• In majoritatea cazurilor, fragmentele de ARN genomic sunt închise în aceeaşi capsidă,
chiar dacă este vorba de 10-12 segmente.
• De ex. virusul gripal al cărui genom este alcătuit din 8 segmente de ARN
monocatenar, reunite în aceeaşi capsidă.

Semnificaţia genomului segmentat:

• conferă anumite avantaje virusurilor respective legate de posibilitatea “reasortării”
segmentelor genomice provenite de la virusuri diferite, cu formarea unor virusuri
“noi” conducând la mărirea variabilităţii virusurilor şi permiţând acestora să învingă
rezistenţa organismelor gazdă.
• Fenomenul (pseudorecombinare) ar putea explica apariţia de noi tulpini de virus Genomul bacteriofagului φ X174, cu cel
gripal şi a pandemiilor de îmbolnăviri umane prin schimbarea de fragmente genomice
între virusul gripal uman şi virusurile similare aviare, porcine sau ecvine.
Viroizii

• Alături de virusuri, în categoria sistemelor biologice acelulare sunt incluşi şi viroizii.

• Aceştia reprezintă cele mai mici particule infecţioase, mai mici decât cel mai simplu virus, ei fiind alcătuiţi din câte o
moleculă de ARN “nud”, neasociat cu nici un fel de proteine.

• Spre exemplu, viroidul ce determină infecţii severe la cocotier este alcătuit dintr-o moleculă de ARN formată din 246
ribonucleotide, ea prezentând regiuni bicatenare ce alternează cu regiuni monocatenare (datorită formării de
legături de hidrogen intracatenare)

Infectarea celulelor vegetale depinde de existenţa unor răni la nivelul unor organe ale gazdei.

Prionii
 Particule infectioase de natura proteica. Sunt transmisibile prin ingestie, transplant, instrumente chirurgicale
Cauzeaza encefalopatii spongiforme:
- scrapia oilor,
- Boala Creutzfeldt-Jakob
- Boala vacii nebune etc.
Izolarea, Cultivarea si Identificarea Virusurilor
Virusurile ce infecteaza celulele animale trebuie sa fie cultivate in culturi de celule animale sau in animale vii.

Bacteriofagii formeaza plaje de liza intr-o cultura bacteriana

Identificarea Virusurilor
 Efecte citopatice
 Teste serologice
 Identificarea anticorpilor la pacient
 Utilizarea anticorpilor pentru identificarea virusurilor (teste
Elisa, de hemaglutinare, Western blot)
 Identificarea tipului de genom viral (ADN/ARN) prin tehnici
moleculare (RFLP, PCR)
Metode noi de identificare (metoda biofotonica)
 ORGANIZAREA CELULARĂ – GENOMUL PROCARIOT

• Organizarea procariotă este întâlnită la bacterii, actinomicete şi

cianobacterii şi prezintă toate insusirile organizării celulare:
autoreproducere şi morfogeneză autonomă.

• Bacteriile sunt microorganisme unicelulare, fara organite celulare,

cu ribozomi si un cromozom circular inclavat in membrana celulara
–nucleoid.
• Nucleoidul este reprezentat de un cromozom alcătuit dintr-o
moleculă de ADN dublu catenar, circulară, atașată în cea mai mare
parte la membrana plasmatică. Nu conține proteine histonice.
• Pe lângă ADN cromozomial, multe bacterii poseda elemente
genetice suplimentare, extracomozomale, sub formă de molecule de
ADN dublu catenar, circular închis, numite plasmide.
• GENOMUL PROCARIOT este alcătuit din două categorii de determinanţi genetici:
 gene esenţiale, localizate în structura cromozomului şi
 gene accesorii prezente în structura plasmidelor şi a elementelor genetice transpozabile (secvențe de ADN care își
pot schimba poziția în cadrul unui genom).
 La majoritatea bacteriilor, genomul bacterian constă dintr-un cromozom circular care conține o singură
moleculă de ADN cu o lungime de câteva milioane de perechi de baze. Nu prezentă centromer.
 S-a constatat ca unele bacterii conțin cromozomi multipli, iar câteva au cromozomi liniari. De exemplu, in cazul
unor specii bacteriene aparținând genurilor Borrelia, Streptomyces, Rhodococcus, Coxiella au cromozomi liniari.
 La Agrobacterium tumefaciens unul dintre cromozomi este circular, iar cel de-al doilea linear.
CROMOZOMUL BACTERIAN
 Cromozomul bacterian este reprezentat de o singură moleculă lungă de ADN dublu catenara, super-rasucita, care
formeaza 40-50 de bucle de marimi diferite ce contin mici cantitati de ARN si proteine.
 Fiecare bucla prezinta super-rasuciri secundare.
 Aceasta structura a cromozomului circular bacterian este stabila si ii confera continuitate de-a lungul
generatiilor.
• Regiunea celulară ocupată de nucleoid este plină de fibrile fine,
paralele, ondulate, cu diametrul de 2-5 nm. Mărimea şi forma nucleoidului
bacterian variază foarte mult în funcţie de natura mediului de cultură şi a
condiţiilor de mediu.
• Din punct de vedere chimic, nucleoidul este un complex ADN-ARN-
proteine în care ADN reprezintă 80% şi constituie cromozomul propriu-zis.
• Componenta proteică reprezintă 10% din nucleoid şi este formată în
cea mai mare parte din enzime -numite polimeraze -cu rol in replicarea
materialului genetic.
• Cromozomii bacterieni au o singură origine de replicare.
• Duplicarea genomului este inițiată la nivelul originii replicării și avansează
unidirecțional.
• Cromozomul bacterian are în general o lungime de aproximativ 1000 μm și
conține pana la 3500 de gene. Genele sunt organizate în operoni și, de
obicei, nu conțin introni.
ELEMENTELE GENETICE EXTRACROMOZOMALE

• Elementele genetice extracromozomale sau elemente genetice accesorii (EGA) sunt reprezentate de:
 plasmide,
 secvenţe de inserţie (SI),
 transpozoni (Tn) şi
 de unii bacteriofagi
• Comparativ cu informaţia genetică cromozomală, elemente genetice accesorii prezintă anumite proprietăţi:
 Includ informaţie genetică accesorie, neesenţială pentru reproducerea organismului purtător (unele dintre ele
nu conferă nici o proprietate detectabilă);
 Sunt capabile de replicare (şi chiar suprareplicare) independentă faţă de cromozomul bacteriei purtătoare.
 Plasmidele

• Plasmidele sunt molecule de ADN dublu catenare, covalent închise sau, în anumite cazuri lineare, care conţin
informaţie genetică suplimentară pentru bacteriile posesoare.
• Plasmidele sunt spaţial separate de cromozom, au capacitatea de a se replica autonom faţă de acesta şi pot fi
perpetuate stabil în această stare
• Reprezintă 1-2% din cromozomul bacterian putand fi considerate “cromozomi miniaturali”.

 Plasmidele conţin informaţie genetică neesenţială pentru creşterea normală a celulelor gazdă, ele putând fi
pierdute sau dobândite fără să afecteze viabilitatea celulei gazdă.
• Masa moleculară a plasmidelor variază în limite foarte largi: de la 1,5 x 106 Da până la 150 x
106 Da sau chiar mai mult la unele plasmide mari.
• Cercetări recente au arătat că proprietăţile de nodulare şi fixare a azotului la bacteriile din
genul Rhizobium sunt determinate de gene localizate pe plasmide mari (megaplasmide) ce ajung la
400-450 Mda.
Plasmidele poartă de multe ori gene care conferă trăsături avantajoase bacteriei gazda, cum ar
fi:
 Rezistența la antibiotice, rezistența la metale grele, sinteza de antibiotice, sinteza de
bacteriocine, metabolizarea unor compusi (lactoza, sucroza etc.), fixarea azotului
(plasmidele Nif de la Rhizobium -proprietăţile de nodulare şi fixare a azotului la bacteriile din
genul Rhizobium sunt determinate de gene localizate pe plasmide)
 inducerea de tumori la plante cum ar fi plasmidele Ti de la Agrobacterium tumefaciens si
plasmidele Ri de la Agrobacterium rhizogenes.
 Exista mai multe tipuri diferite de plasmide: plasmide F (de fertilitate), plasmide R (de
rezistenta), plasmide virulente, plasmide metabolice etc. toate acestea fiind importante
pentru supraviețuirea organismului.
 Plasmidele sunt denumite şi clasificate în general, după efectul cel mai evident produs asupra
celulelor gazdă.
• Plasmidele sunt utilizate frecvent în tehnologia ADN recombinant ca vectori
de clonare a unor gene de interes.
• In acest scop, plasmidele trebuie sa conțina trei componente:
 o origine a replicării,
 un polilinker pentru clonarea genei de interes (numit situs de clonare multipla
pentru enzimele de restricție) și
 o genă de rezistență la antibiotice (ca marker selectabil).
Un exemplu de plasmidă folosită ca vector de clonare a ADN este plasmida
numită pUC18.
Această plasmidă conține:
• o genă care ii confera celulei gazdă rezistența la ampicilină.
• o gena care îi permite să producă beta-galactozidază, o enzimă care
degradează anumite zaharuri.
Enzima produce un pigment albastru atunci când este expusa unui substrat
analog specific.
Acest lucru permite celulelor recombinante să fie ușor identificate și izolate.
Elementele genetice transpozabile de la bacterii
• Elementele genetice transpozabile (EGT), (denumite si gene saritoare sau secvente mobile de ADN)
reprezinta segmente de ADN capabile să se replice în mod independent și să-si introducă copiile într-o
nouă poziție fie pe acelaşi cromozom, fie pe cromozomi diferiţi, proces numit transpunere.
• Rezultatul este modificarea constitutiei genetice a organismului.
• Iniţial, au fost identificate, in anii 1940, la porumb (Zea mays) de către Barbara McClintock, care a
observat pigmentarea boabelor.
• Elementele genetice transpozabile au fost evidenţiate şi alte organisme (bacterii, fungi, insecte, plante,
mamifere). De exemplu, in organismul uman ele reprezintă cel puțin 50% din ADN.

• Cele mai simple elemente genetice transpozabile sunt secvenţele de inserţie (SI) - sunt secvente de
dimensiuni mici (aproximativ 800 perechi de baze).

• Secventele de insertie codifica doar proteinele necesare pentru a-și asigura propria transpozitie (de
exemplu, gena pentru transpozază, enzima ce catalizează procesul de transpoziţie).

• Secvenţele de inserţie sunt flancate de segmente de nucleotide terminale repetate inversat (lungi de 9-41
pb) (Figura ), care servesc drept situsuri de recunoaştere pentru transpozază.
• Mecanismele de transpoziţie
• au fost descrise două mecanisme de transpunere a SI: replicativă sau conservativă.
• În transpoziția replicativă, o copie a elementului transpozabil este inserată la nivelul unui nou locus, în timp ce
vechea copie rămâne la locusul iniţial; astfel, numărul de copii ale elementului transpozabil crește.
• În transpoziția conservativă, elementul transpozabil este excizat din locusul iniţial şi apoi este inserat la nivelul
unui nou locus, astfel încât numărul de secvenţe de inserţie per moleculă de ADN nu se modifică.
• Uneori, două secvenţe de inserţie alăturate pot prelua în timpul transpoziţiei segmente specifice de ADN
aparţinând cromosomului în care sunt integrate.
• Rezultă în acest fel un transpozon (Tn) ce conţine două secvenţe de inserţie marginale şi, în plus, gene
specifice ce conferă un fenotip decelabil celulelor purtătoare (de exemplu, rezistenţă la acţiunea unor
antibiotice cum ar fi ampicilină, kanamicină, cloramfenicol etc).
• De exemplu transpozonul Tn10 are o marime de 9,3 kb și include un ADN central de 6,5 kb (gena pentru
rezistența la tetraciclină) și doua elemente IS inversate de 1,4 kb.
• In alte cazuri transpozonii prezintă secvenţe terminale repetate care nu sunt însă secvenţe de inserţie
(de exemplu, transpozonul Tn3).

• Semnificaţia elementelor genetice transpozabile:

 măresc cantitatea de material genetic, (se pot integra în diferite situsuri ale unui replicon sau la nivelul unor
repliconi diferiţi),
 pot produce modificări în funcţionarea genelor (activează gene “silenţioase” sau inactivează gene normal
funcţionale).
ORGANIZAREA GENOMULUI EUCARIOT
CARACTERISTICILE DEFINITORII PENTRU ORGANIZAREA GENETICĂ EUCARIOTĂ sunt:

 Materialul genetic este localizat într-un spaţiu delimitat de o membrană nucleară tipică,
dublu stratificată – NUCLEU;

 Prin localizarea sa în nucleu, materialul genetic este separat de “sediul” sintezei proteice,
astfel ca transcrierea genetică nu mai este cuplată cu traducerea;

 Transcrierea genetică se desfăşoară în nucleu, iar traducerea se realizează în citoplasmă, la

nivelul ribozomilor

 La eucariote, informaţia genetica este repartizata pe mai mulţi genofori – CROMOZOMI.

 CROMOZOMII LA EUCARIOTE
 La eucariote majoritatea speciilor sunt diploide, celulele somatice contin 2 seturi de cromozomi.
Ex. Omul are 2 seturi de cromozomi, fiecare set alcatuit din 23 cromozomi, in total 46.
 În interfaza ciclului celular, inainte de faza de sinteza, fiecare cromozom conţine o singură moleculă lineară de ADN
dublu catenar (ce corespunde unei cromatide).
 In faza de sinteza, cromozomul este replicat, devine bicromatidic, fiind alcătuit din două molecule identice de ADN.
 Comparativ cu celulele bacteriene, cromozomii eucariotelor conțin cantități enorme de ADN (Ex. La om, cantitatea de ADN
este de 1000 de ori mai mare decât la E.coli).

COMPOZIŢIA CHIMICA A CROMOZOMILOR EUCARIOTICI:

 ADN (13–15%), ARN (12-13%),
 Proteine histonice şi nonhistonice (68-72%),
 Mici cantităţi de lipide,
 Ioni de Ca2+ şi Mg2+,
 unele poliamine (spermina şi spermidina).
 Cantitatea acestor componente la nivelul nucleului şi al cromozomilor este variabilă în funcţie de specie, de tipul
morfofuncţional de celulă, de etapa ontogenetică sau de treapta filogenetică.
 Ca și cromozomii bacterieni, fiecare cromozom eucariot este format dintr-o singură moleculă de ADN, extrem
de lungă.

 Pentru ca acest ADN să se potrivească în nucleu, sunt necesare împachetări și plieri extraordinare realizate în
urma complexării ADN cu alte componente moleculare, în primul rând, cu proteine bazice denumite
HISTONE.

 Complexarea permanentă a ADN cromozomal cu histonele face ca, la eucariote, substanţa nucleară (cromatina) să
prezinte la nivel ultrastructural un aspect fibros.

 Complexul ADN-protein histonice (nucleo-histonic) formeaza FIBRA DE CROMATINA.

 Unitatea structurală a cromozomilor este FIBRA DE CROMATINĂ.

Exista 2 TIPURI DE BAZĂ ALE CROMATINEI:
• Eucromatina - suferă o condensare intensă în diviziune şi decondensare puternică în interfază; apare
sub formă dispersată la nivelul nucleului interfazic.
• Heterocromatina - este condensată pe tot parcursul ciclului celular, apărând mai intens colorată decât
eucromatina; este localizată, de obicei, la nivelul anumitor regiuni cromozomale – centromere si
telomere.
Heterocromatina este adesea asociată cu membrana internă a învelişului nuclear- membrana implicata în
schimburile materiale, energetice şi informaţionale dintre nucleu – citoplasmă.

Au fost descrise 2 tipuri de heterocromatină:

– heterocromatina constitutivă formată din regiuni care nu sunt exprimate (transcrise), (aceasta
include sateliţii) si are un rol structural pentru cromozom.

– Deseori aceste secvenţe sunt concentrate la nivelul unor regiuni specifice, de obicei în jurul
centromerului;

– heterocromatina facultativă care ia forma unor cromozomi întregi în anumite tipuri celulare.

Cel mai cunoscut exemplu este cromatina sexuală ce reprezintă unul dintre cromozomii X de la
femelele de mamifere care se inactivează permanent, randomic, prin heterocromatinizare.
 CLASELE DE SECVENŢĂ DIN ADN CROMOZOMAL EUCARIOT

• Tehnicile biochimice şi biofizice care implică secvenţierea (stabilirea ordinii nucleotidelor în molecula de ADN),
au pus în evidenţă un tip particular de secvente de baze ce apar de un anumit numar de ori in genom.
Există 3 tipuri distincte de secvenţe în ADN eucariot:
Secvenţe unice sau nerepetate, prezente într-o singură sau in cateva copii în genom.
 sunt localizate la nivelul eucromatinei;
 corespund genelor structurale ce codifică pentru sinteza proteinelor şi a genelor reglatoare adiacente.
Secvenţe moderat repetate
 Sunt secvenţe simple, cu lungimea de 100-150 pb repetate de 102-105 ori în genom.
 Sunt localizate la nivelul regiunilor de eucromatină;
 Uneori, aceste secvente reprezinta copii multiple ale aceleasi gene cum ar fi de ex. genele ce codifica pentru
ARNr ce intra in structura ribozomilor, ARNt sau pentru histone.
 Reprezintă aproximativ 30-60% din ADN total.
 Secvenţe înalt repetate

 Sunt secvențe foarte scurte, repetate în tandem; sunt prezente în sute de mii până la milioane de
exemplare;

 Unitatea de repetiţie este formată dintr-un număr mic de nucleotide care sunt repetate de până la un
milion de ori per genom haploid;

 Dacă aceste secvenţe sunt alcătuite din câteva zeci de nucleotide repetate sub formă tandemică se vorbeşte
despre microsateliţi.

 Sunt localizate mai ales la nivelul heterocromatinei din regiunea centromerului, a telomerelor şi a
constricţiilor secundare.
 PROTEINELE HISTONICE

 ADN eucariot cu localizare nucleară este asociat în permanenţă cu proteine bazice denumite histone.
• Complexul nucleo-histonic rezultat se numeşte cromatină.
• Aceste proteine au încărcătură pozitivă şi interacţionează cu grupările fosfat ale ADN.
• Legarea histonelor la ADN:
 se realizează prin intermediul unor legături ionice între grupările fosfat (- PO4) ale ADN şi grupările amino (- NH2) ale
histonelor si
 nu are specificitate de secvenţă dar există anumite preferinţe de legare a resturilor de lizină la perechile A-T şi de arginină la
G-C.
• Asocierea ADN – histone este realizată în egală măsură la nivelul eucromatinei şi heterocromatinei, si a secvenţelor unice
sau repetitive din ADN.
PROTEINELE HISTONICE
 au un rol structural în menţinerea şi controlul conformaţiei cromosomului
 asigură reglarea genică grosieră.
 acţionează ca represori ai activităţii genetice deoarece condensarea cromatinei şi superspiralizarea ADN determină inhibiţia
sterică a transcrierii, starea condensată a ADN nefiind propice pentru transcriere.
 La eucariotele superioare, au fost descrise 5 tipuri de histone, care se pot separa prin cromatografie pe schimbători de
ioni: H1, H2A, H2B, H3 şi H4.

 Cu excepţia histonei H1, toate celelalte histone se află în raport echimolar cu ADN.

 Prin clonarea genelor pentru histone de la ariciul de mare în E.coli s-a demonstrat faptul că aceste gene pentru histone
sunt linkate, fiind localizate pe acelaşi segment de ADN (de aproximativ 7000 pb), ordinea acestor gene fiind:

H1 – H4 - H2B − H3 – H2A

• Acest tandem repetându-se de aproximativ 1000 ori, iar regiunile codificatoare sunt separate de secvenţe
spaţiatoare (necodificatoare) intergenice.

• Activarea acestor gene se realizează prin interacţiunea respectivelor segmente de ADN cu proteine nonhistonice
fosforilate care au probabil capacitatea de a recunoaşte specific aceste gene.

• Genele pentru histone nu prezintă introni ci au doar secvenţe informaţionale (exoni).

 Sinteza histonelor se desfăşoară în citoplasmă şi odată sintetizate ele sunt transferate rapid în nucleu.

• Când sinteza ADN este blocată, producerea de histone scade şi ea rapid. Activarea acestor gene are loc prin
interacţiunea respectivelor segmente de ADN cu proteine nonhistonice fosforilate care au probabil capacitatea de
a recunoaşte specific aceste gene.
 PROTEINELE NONHISTONICE SAU HERTONE

In afara histonelor, în structura cromatinei nucleare, intim asociate cu ADN, mai intră un grup heterogen de proteine
numite proteine nonhistonice sau hertone, bogate în aminoacizi cu caracter acid aşa cum sunt triptofanul şi
acidul aspartic.

 Este un grup foarte heterogen şi numeros, cu peste 120 tipuri diferite, cu greutăţi moleculare cuprinse între 10.000 şi
150.000 Da.

 Au specificitate de specie dar mai ales de ţesut, variind calitativ şi cantitativ în funcţie de intensitatea proceselor
metabolice ale ţesuturilor respective.

 Sunt implicate în reglajul fin al activităţii genelor, prin interacţiunea lor cu histonele asigurând activarea
specifică a genelor care trebuie să funcţioneze la un moment dat. Activarea genelor se realizează în special prin
fosforilare.

 Nonhistonele cuprind o serie de enzime ale metabolismului nuclear, cum ar fi: ADN-polimeraze, ARN-
polimeraze, NAD-sintetaze, nucleozid-trifosfataza, metilaze, fosfokinaze, proteine cu caracter contractil de tipul
miozinei, actinei, tubulinei (proteine implicate în “mişcările” cromosomilor).
 Ca şi proteinele histonice, proteinele nonhistonice sunt sintetizate în citoplasmă şi apoi transferate în nucleu.

• Activitatea lor presupune interacţiuni complexe atât cu histonele cât şi cu ADN şi ARN.

ORGANIZAREA MOLECULARĂ A FIBREI DE CROMATINĂ

ADN asociat cu histonele formeaza fibra de cromatina.

 Cromatina eucariotelor este alcatuita din unitati ce se repeta denumite NUCLEOSOMI cu o forma aproximativ
sferică si un diametru de 11 nm.

 NUCLEOSOMUL reprezintă un corpuscul histonic asociat cu un segment de ADN de 146 pb, partea internă
corespunzând miezului globular histonic.

 Miezul globular histonic prezintă două zone:

- O zona bazală, tetrameră constituită din 2H3 şi 2H4, deasupra căreia este localizată cealaltă

- zona tetramerică, constituită din 2H2A şi 2H2B.

 Miez globular histonic
 Fibra fundamentală de cromatină, cu un
- ADN
diametrul de 300 nm, se spiralizează într-o
structură helicala, de 3-6 nucleosomi per tur
de spiră, numită SOLENOID.
 Solenoidul are un diametru de 30nm şi
înălţimea pasului de 11 nm.
 Helixul poate avea atât sens dextral cât şi
senestru.
 În cadrul solenoidului nucleosomii sunt
astfel aşezaţi încât histonele H1 se dispun în
centrul helixului.
 La rândul ei, fibra de cromatină suferă alte
condensări în spire cu configuraţii helicale de
ordin superior.
 STRUCTURA CROMOZOMULUI EUCARIOT
• Cromozomii eucariotelor reprezintă entităţi genetice ale
genomului eucariot, purtători ai genelor, fiind deci
genoforii acestora.

• Programul genetic al unei celule eucariote este distribuit

pe mai multe genomuri: nuclear, mitocondrial şi
plastidial.

• Cromozomii sunt structuri în care se organizează

cromatina nucleului interfazic la inceputul diviziunii
nucleului, în urma unor procese de spiralizare şi
condensare progresivă a fibrelor de cromatină.

• Structurile fibroase interfazice care reprezintă

cromosomi despiralizaţi s-au mai numit cromoneme sau
genoneme.
Fiecare cromozom EK contine o molecula de ADN, de regula liniara.
• Pentru replicarea cromozomilor sunt necesare 3 tipuri de regiuni cromozomale:
 Originea replicarii
 Centromerii
 Telomerele

 Originea replicarii - fata de majoritatea cromozomilor bacterieni, care au o singura origine a

replicarii, cromozomii eucariotici contin mai multe origini ale replicarii dispuse la fiecare ~100.000
pb.

 Centromerii- sunt regiuni cu rol in segregarea cromozomilor in timpul mitozei si meiozei.

 La majoritatea EK, cromozomii contin un singur centromer dispus la nivelul Constrictiei primare.
 Centromerii functioneaza si ca situsuri de formare a Kinetocorilor, care se asambleaza inaintea si pe
parcursul etapelor diviziunii celulare.
 Un kinetocor este alcatuit dintr-un grup de proteine celulare, si joaca un rol important in atasarea
cromozomilor la fibrele fusului de diviziune.

 Telomerele – sunt regiuni specializate, localizate la capetele cromozomilor.

 Secvențele telomerice constau, de obicei, dintr-o serie de nucleotide cu citozină urmate de mai multe
nucleotide cu adenină sau timină sau ambele
 Au rol replicarea si stabilitatea cromozomilor.
 TIPURI DE CROMOZOMI LA EUCARIOTE

CROMOZOMII URIAŞI SAU POLITENI

• Cercetările de citogenetică efectuate la Drosophila melanogaster au evidenţiat faptul că, în celulele glandelor
salivare ale larvelor există un tip special de cromozomi ce au primit denumirea de CROMOZOMI POLITENI.

• In anumite condiţii anormale sau sub acţiunea unor factori mutageni care afectează funcţiile celulare, replicarea
cromosomilor nu este urmată de replicarea nucleului şi de diviziunea celulară ceea ce are drept consecinţă
formarea DIPLOCROMOZOMILOR, care nu se separă.

• Acest proces determină dublarea, triplarea, multiplicarea cantităţii iniţiale de ADN fenomen cunoscut sub numele
de ENDOCICLU.

• De exemplu, endocicluri apar la înţeparea plantelor de către unele insecte sau în cazul infecţiilor virale sau cu
micoplasme, urmate de formarea galelor sau a altor malformaţii.

• Unele endocicluri sunt legate de procese normale de citodiferenţiere.

• Aşa este cazul glandelor salivare de la larvele de diptere ca şi în cazul glandelor sericigene de la viermele de
mătase, endociclurile respective ducând la formarea cromozomilor uriaşi sau politeni.
Cromozomii politeni se formează în timpul interfazei, în anumite celule specializate (glande salivare de la
larve de diptere, la angiosperme, protozoare) în cursul unui proces ce presupune mai multe evenimente.
Astfel,

• In celulele glandelor salivare ale larvelor de Drosophila (2n=4), fiecare cromozom este supus unui ciclu de
replicări mitotice (10 cicluri);

• In aceste replicari, cromatidele rezultate nu se mai separa deoarece nici celulele în care se desfăşoară
fenomenul (celulele glandelor salivare) nu se mai divid (la începutul metafazei ele degenerând); fenomenul
de acest tip se numeşte ENDOMITOZA sau ENDOREDUPLICARE.

• Cei patru cromozomi de politeni sunt uniti între ei prin regiunile apropiate de centromerii lor, formand
un punct central numit CROMOCENTRU.

• Endoreplicarea apare în celulele glandelor salivare larvare ale multor specii de Diptera și crește
producția de ARNm pentru proteina adezivă pe care larvele o utilizează pentru a se ancora, de exemplu, de
pereții vaselor de cultură.
• La microscopul optic, la nivelul fiecărui cromozom politen
pot fi observate numeroase benzi întunecate ce alterneaza cu
benzi mai clare - interbenzi.
• Benzile transversale întunecate (5149 benzi la Drosophila
melanogaster) ale cromozomilor politeni sunt constituite din
cromomerele tuturor fibrelor de cromatină (1024) aşezate
paralel; pe baza aspectului lor fiind alcătuită o aşa numita
hartă citologică.
• Benzile întunecate alternează cu cele clare într-un model ce
are specificitate de specie -reprezintă o caracteristică a
fiecărei specii.
• In cromozomii politeni aproximativ 95% din ADN este
prezent în benzi, iar restul de 5% se află în interbenzi.
• Aspectul microscopic al cromozomilor politeni
• http://annex.exploratorium.edu/imaging_station/galler
y.php?Asset=<I>Drosophila%20melanogaster</
 Examinarea cromozomilor politeni a permis evidenţierea creşterii diametrului anumitor regiuni şi un aspect lax al acestora.
Explicatia:
 Datorită activării unor gene de la nivelul cromomerelor, acestea se despiralizează şi capătă un aspect de fundă.
 În funcţie de dimensiunea pe care o au acestea au fost numite PUFE (au dimensiuni mici) sau INELE BALBIANI
(cand au dimensiuni mai mari).

• Aceste zone reprezintă sediul unor bogate sinteze de ARN, astfel că pufele şi inelele Balbiani reprezintă sediul
transcrierii genetice la nivelul cromozomilor politeni.

• In cursul dezvoltării larvare, pufele apar şi dispar într-un mod caracteristic, specific de stadiul larvar şi de ţesut.

• De asemenea, formarea lor poate fi indusă experimental .

• Cromozomi politeni au mai fost descrişi la unele plante angiosperme, la protozoare şi chiar în celule maligne.
CROMOZOMII PERIE DE LAMPĂ (LAMPBRUSH)

• Cromozomii perie de lampă (lampbrush) reprezintă

un alt tip particular de organizare a cromozomilor la
eucariote.
• Ei apar în timpul meiozei I (in Diploten)
desfăşurata în ovogeneza multor grupe de vertebrate,
mai ales la amfibienii urodeli, dar şi la unele
nevertebrate;
• Au fost denumiţi astfel după forma lor particulară
asemănătoare unei perii de curăţat sticla unei lampi cu gaz.
• Au mai fost denumiţi şi cromozomi plumoşi şi sunt
caracteristici stadiului de diploten prelungit al meiozei.
• Forma lor este reversibilă în stadiul următor, diakineza, revenind la
forma obişnuită a cromozomilor meiotici.

• Cromozomul lampbrush este un bivalent meiotic format din două perechi

de cromatide surori;

• Fiecare pereche de cromatide formează o serie de cromomere

elipsoidale, cu un diametru de 1-2 µm, care sunt conectate la un ax
central.

• Axul principal al fiecărui cromozom de acest tip este format din două
filamente longitudinale care reprezintă cele patru cromatide.

• De la nivelul cromomerelor de dimensiuni şi forme diferite emerg

lateral, simetric, bucle filiforme de diferite dimensiuni.
 Buclele reprezintă zone despiralizate ale fibrei de cromatină la nivelul
cărora ADN este supus unui proces activ de transcriere.
 Morfologia şi funcţia buclelor laterale ale cromozomilor lampbrush sunt
echivalente celor ale pufelor şi inelelor Balbiani din sistemul politen,
ele fiind implicate în optimizarea eficienţei transcrierii genice.
Deosebirea dintre cromozomii politeni şi cei lampbrush este că:

 prima categorie este ireversibilă (ei nu mai revin niciodată la forma iniţială), pe când cei
lampbrush sunt structuri reversibile (după ce îşi îndeplinesc funcţia de sinteza intensă de ARNr
sau alte tipuri de ARN revin la forma normală de bivalenţi)

https://www.biologyexams4u.com/2012/11/lamp-brush-
chromosomes.html#.XI6FkigzbDc
GENELE SI STRUCTURA LOR
MOLECULARA
 DEFINITIA GENEI

 Noţiunea de genă a fost introdusă în 1909 de către geneticianul olandez W. Johannsen, ea înlocuind-o pe cea de
factor ereditar folosită de G. Mendel elaborata in a 2 –a jumatate a secolului 19.
 Genele controlează toate aspectele vieţii unui organism, codificând produşi care sunt responsabili pentru
dezvoltarea, reproducerea, metabolismul etc. unui organism.
 Genele sunt reprezentate de secvenţe specifice de nucleotide care determină diferitele caracteristici ale unui
organism.
 Gena este unitatea de stocare a informației genetice, capabilă de a suferi replicare, exprimare, mutație și
recombinare.
• Genele sunt localizate pe cromozom, intr-o anumita pozitie numita locus.
• În cazul organismelor haploide (n) gena se gaseste într-un singur exemplar, iar
• la organismele diploide (2n) ea se afla sub formă de pereche numite gene alele, care pot fi identice
(homozigote) sau diferite (heterozigote).
• DEFINITIA GENEI
In conceptia clasica, gena reprezintă unitatea de bază a eredităţii, ea fiind plasată pe cromozom, într-un singur
exemplar în cazul organismelor haploide (n) sau sub formă de pereche (alele) la cele diploide (2n).
Genele prezentau 3 caracteristici de baza:
1. Unitate functionala – determina producerea unui anumit fenotip;
2. Unitate mutationala – prin care gena normala (tipul salbatic) se transforma, prin mutatie, in alela sau alelele
sale care afecteaza acelasi caracter;
3. Unitate de recombinare genetica – prin care genele de pe un cromosom se pot transfera pe cromosomul sau
pereche prin fenomenul de crossing- over.

In conceptia actuala
Gena poate fi definita drept un segment de ADN sau ARN (în cazul ribovirusurilor) format dintr-o anumita
secventa de nucleotide, care conţine informaţia genetică ce determină ordinea de succesiune a
nucleotidelor intr-o molecula de ARNm (transcriere genetica), respectiv a aminoacizilor dintr-o catenă
polipeptidică (traducere genetica) sau sinteza altor biomolecule (ARNr, ARNt, ARNsn etc).
Clasificarea genelor

Pe baza localizarii lor pe cromozomi (autozomi sau heterozomi), genele pot fi:

 autozomale sau

 heterozomale.

In functie de pozitia lor in celula, la organismele eucariote, genele pot fi:

• nucleare – localizate in nucleu, ele manifestandu-se la descendenti dupa tipul mendelian;

• extranucleare- plasate in organitele celulare (mitocondrii si cloroplaste), prezentand un mod de

transmitere nonmendelian.

• Totalitatea materialului genetic al unui organism (ADN, ARN, gene, cromozomi) se numeste GENOM.
Numărul genelor din genomul unui organism (întregul set de cromozomi) variază semnificativ între specii.
De exemplu:

 genomul uman conține aproximativ 20 000 până la 25 000 de gene,

 genomul bacteriei Escherichia coli contine 5.416 gene.

 bacteria Mycoplasma genitalium are cel mai mic număr de gene, doar 517

 Arabidopsis thaliana - are aproximativ 25.500 de gene; genomul său este unul dintre cele mai mici cunoscute
din regnul plantelor.
• Unul dintre cele mai importante concepte din genetică este distincția între insusirile unui organism și gene.
 Insusirile unui organism nu sunt moștenite direct.
 Genele sunt mostenite si, impreuna cu factorii de mediu, determina expresia insuririlor organismului
respectiv.
 Informația genetică pe care o posedă un organism individual reprezinta genotipul său, care, pe baza
interactiunii cu factorii de mediu determina insusirile sale sau fenotipul său.
De exemplu, grupa de sânge A este un fenotip, iar informațiile genetice care codifică antigenul de tip A din
sânge reprezinta genotipul.
 Genotipul unui organism reprezinta setul de gene pe care acesta îl are.
 Fenotipul unui organism reprezinta toate caracteristicile sale observabile - care sunt influențate atât de
genotipul său, cât și de mediul înconjurător.
 EXPRIMAREA GENEI

 Atunci când este necesară producerea unui anumit produs - codificat de o gena, gena respectiva este
copiata printr-un proces numit transcriere.
 Rezultatul procesului de transcriere (care are loc in nucleu) este o molecula de ARNm care poarta
mesajul genetic copiat.
 ARNm trece apoi in citoplasma, la ribozomi, unde are loc convertirea mesajului genetic purtat de acesta
la o secvenţă de aminoacizi dintr-o catenă polipeptidică.
 Sinteza proteinelor la nivelul ribozomilor, se realizeaza pe baza succesiunii codonilor din ARNm.
 Acest proces poartă denumire de traducere.
 Procesul prin care o genă este copiată şi apoi tradusa, determinand sinteza unui anumit produs, poartă
numele de exprimare a genei.
“O genă – o enzimă”
• G.W. Beadle si E.L. Tatum (1941) au elaborat pe baza unor cercetari experimentale ipoteza:

“o genă – o enzimă”

 conform căreia o genă este responsabilă de producerea unei enzime sau a unui lanț polipeptidic.

 s-a constatat că nu toate genele codifică o enzimă și că unele enzime sunt alcătuite din mai multe catene
polipeptidice codificate de două sau mai multe gene.

 De exemplu, hemoglobina umana A este alcatuita din 4 catene polipeptidice identice 2 cate 2, (2α si 2β) ea
fiind codificata deci de 2 gene diferite.

 Ca urmare, ipoteza “o gena-o enzima” a devenit “o gena - o catena polipeptidica”.

 GENE CONTINUE SI DISCONTINUE
• In cazul majorităţii bacteriilor (procariote), cu excepţia arhebacteriilor, genele au o structură continuă (secvențele
codificatoare nu sunt întrerupte de secvențe necodificatoare);

• La bacterii genele sunt organizate in unitati functionale numite operoni.

• Un operon este alcatuit din una sau mai multe gene structurale legate la o gena operator.

• Genele structurale codifica pentru sinteza unor proteine specifice.

• Operatorul conține codul necesar pentru a începe procesul de transcriere a mesajului, continut de genele
structural, în ARNm.

• Activitatea operonului este controlată de o genă de reglatoare, care produce o moleculă de proteină numită
represor.
La eucariote genele au o lungime mai mare iar numărul acestora nu mai este
corelat cu lungimea moleculei de ADN.
• Experimentele efectuate de Chambon în 1977 asupra genei ce codifică ovalbumina
din albuşul de ou de găină au evidenţiat că lungimea ARNm este mai mică decât
cea a genei corespunzătoare.
• Prin examinarea la microscopul electronic a hibrizilor moleculari ADN-ARNm
pentru ovalbumină s-au observat şapte bucle monocatenare la nivelul catenei de
ADN.
• Pe baza acestei descoperiri, Gilbert a propus în 1978
terminologia corespunzătoare pentru acest fenomen:
 Secvenţele de nucleotide (portiunile din gena) ce sunt
transcrise în ARNm se numesc exoni, iar cele necopiate,
care sunt eliminate in cursul transcrierii, se numesc
introni.

• In acest fel, se poate spune că gena ovalbuminei este

alcătuită din 7 introni şi 8 exoni, lungimea totală a genei
fiind de aproximativ 7700 pb, faţă de 1872 nucleotide cât are
ARNm corespunzător.
• Astfel, la eucariote, genele prezinta în
structura lor atât secvenţe informaţionale
– exoni (a căror succesiune de codoni se
regăseşte în ordinea aminoacizilor prin
polipeptidul codificat) cât şi secvenţe
noninformaţionale- introni.
• In acest fel, genele eucariotelor au o
structură discontinuă sau în mozaic.
 FAMILII MULTIGENICE SI PSEUDOGENE

• Aşa cum s-a menţionat, la organismele haploide există câte un

singur exemplar din fiecare genă în timp ce la eucariotele diploide genele
se găsesc în perechi (alele).
• Cu toate acestea, există numeroase exemple când genele se află într-
un număr mai mare de exemplare, fenomenul primind denumirea de
amplificarea genică (copii multiple ale unei gene).
• Exemple:
 genele pentru histone care sunt grupate la nivelul unor regiuni
cromozomale distincte repetate de 100-1000 ori;
 genele pentru ARNr care prezintă 450 copii la Xenopus laevis, peste
2000 exemplare la om, 200 exemplare în cromozomii de la găină şi
32.000 copii la zambilă (Hyacinthus orientalis).
• Un alt fenomen observat în cazul unor gene de la eucariote este cel al familiilor multigenice.

• Termenul este folosit pentru a include grupuri de gene implicate în biosinteza catenelor diferite ale aceleiaşi proteine
sau a unor gene înrudite;

• Avantajul este că, al un moment dat se poate sintetiza o cantitate mai mare din anumite proteine, asigurându-se în
acest fel o adaptare mai eficientă la mediu.

• O altă categorie de gene identificate în genomul eucariot este reprezentat de pseudogene.

• Termenul de pseudogene a fost inventat in 1977 (Jacq si colab., 1977) si se refera la gene nefuncţionale, silenţioase
care provin dintr-o genă ancestrală, comună cu alte gene înrudite, care aveau funcţii precise.

• Pseudogenele pot rezulta prin mutații ale unei gene ancestrale, comună cu alte gene înrudite functionale.

• De exemplu, în familia genelor pentru hemoglobină de la om există două pseudogene notate psiβ1 si psi β2 care
sunt inrudite ca structura cu genele normale dar care prezinta aberatii fiind astfel nefunctionale.
• Rolul acestor gene este de a participa la realizarea arhitecturii normale a cromozomilor şi de a acumula
mutaţii, constituind o adevărată sursă de variabilitate prin posibila dobândire a unor funcţii noi.
 GENE SUPRAPUSE
• Genele suprapuse au fost descoperite la virusuri.
• Astfel, la bacteriofagul φ X174 care are genomul viral
reprezentat de ADN monocatenar cu 5.375 nucleotide, s-au
identificat 11 gene care au fost notate de la A până la K.
• Genele A si B determina sinteza a 2 proteine diferite si sunt
suprapuse, la fel si genele D si E.
• Deci, aceeaşi porţiune din ADN poate fi folosită pentru a
specifica două catene polipeptidice diferite.
 Acelaşi fenomen a fost observat şi în cazul virusului SV40.
Avantajele acestui fenomen:
 economia de material genetic cu păstrarea cantităţii sporite de
informaţie genetică.
Principalul dezavantaj:
 este acela că o mutaţie care afectează o genă, afectează şi gena
suprapusă astfel că virusul poate să piardă însuşiri importante.
REPLICAREA SEMICONSERVATIVĂ
A ADN (sinteza ADN)
REPLICAREA SEMICONSERVATIVA A ADN
 Pentru ca informatia genetica sa fie transmisa de la parinti la descendenti, materialul genetic trebuie
copiat.

Procesul de sinteza a ADN se mai numeste si REPLICARE (to replicate = a copia).

 Are loc in interfaza ciclului celular cand se produce dublarea cantităţii de ADN (in faza de sinteza)
cantitate care apoi revine la normal în urma diviziunii celulare.

 Dublarea cantităţii de ADN se bazează pe complementaritatea structural-funcţională a celor două

catene ADN.

 In timpul acestui proces, numit “Replicarea ADN”, cele două catene ADN servesc fiecare drept model
sau matriţă pentru sinteza unei noi catene complementare care se numeşte REPLICĂ.
 Moleculele de ADN nou formate vor avea fiecare o
catena veche, care a servit drept matrita, si o catena
nou sintetizata.

 ACEST MOD DE REPLICARE SE NUMESTE

REPLICARE SEMICONSERVATIVA - deoarece
fiecare dintre catenele originale rămâne intactă
(conservată).

 În final se formează două molecule identice de

ADN bicatenar. Astfel, molecula de ADN este
replicata in asa fel incat ambele copii contin
aceeasi informatie (aceleasi secvente de baze) ca
in molecula originala.
 Experimentul Meselson și Stahl
Caracterul semiconservativ al replicării ADN la bacterii a fost demonstrat de Meselson şi Stahl (1958).

Ei eu dezvoltat o metoda experimentala pentru a deosebi catenele fiice nou sintetizate de cele parentale cu
ajutorul tehnicilor de separare a moleculelor de ADN, în funcţie de densitatea lor (prin centrifugare în
gradient de clorură de cesiu).

• Initial, ei au cultivat bacteria E. coli pe un mediu de cultură în care sursa unică de azot, clorura de amoniu
(NH4Cl), NU conţine azotul normal 14N ci izotopul greu al acestuia 15N.

• Dupa mai multe generaţii de cultura pe un astfel de mediu a rezultat o populatie celulara in care toate
moleculele de ADN contineau incorporat 15N in bazele azotate.

• La fiecare generatie (incepand cu generatia “0”) bacteriile erau trecute pe mediu normal, cu 14N.

• Dupa multiplicare, bacteriile contineau pe langa molecule de ADN originale, cu 15N incorporat, si
molecule de ADN nou sintetizate, cu 14N.

• Analizand densitatea de ADN prin centrifugare in gradient de CsCl, s-a constatat ca ADN replicat avea o
densitate intermediara intre 14N si 15N.
Reprezentarea schematică a experimentului lui Meselson şi Stahl de demonstrare a modelului de replicare semiconservativa a ADN
• Prin ultracentrifugarea ADN izolat de la ambele tipuri de bacterii (de la cele cultivate pe mediu
cu 14N şi respectiv de la cele cultivate pe mediu cu 15N) s-a evidenţiat prezenţa a mai multor tipuri
de ADN care sedimentează (formează benzi compacte) în tubul de centrifugă la niveluri diferite sub
forma unor benzi:
 Daca ambele catene ADN contin 15N, apare o bandă “grea”, spre baza tubului de centrifugă
(densitate mare);
 Daca ambele catene ADN contin 14N, apare o bandă “uşoară”, dispusă mai spre vârful tubului
(densitate mica).
 Daca una dintre catenele ADN contine 14N iar cealalta 15N (densitate intermediara), apare o banda
intermediara.
• Celulele bacteriene care au desfăşurat un singur ciclu de diviziune prezintă un model de
bandare intermediar între cele ce au crescut pe mediu cu izotopul greu şi cele ce au crescut pe
mediu cu izotopul uşor al azotului.
• De aici s-a tras concluzia că acest ADN este un hibrid, având catena matriţă grea, iar replica
conţine izotopul uşor.
• Aceasta a fost prima dovadă experimentală la nivel molecular a modelului semiconservativ de
replicare a ADN
• La eucariote -prin aplicarea aceleiaşi metode de marcare a ADN - a permis evidenţierea
faptului că, după o rundă de replicare în prezenţa timidinei radioactive, fiecare moleculă de
ADN rezultată este alcătuită dintr-o catenă polinucleotidică radioactivă şi o alta neradioactivă.
• Dacă celulele eucariote sunt lăsate să realizeze încă o rundă de replicare în absenţa timidinei
marcate, celulele rezultate vor conţine două tipuri de molecule de ADN:
 unele molecule vor fi “hibride” (cu o catenă radioactivă şi cealaltă neradioactivă), iar
 alte molecule vor avea ambele catene neradioactive.
• Toate aceste rezultate experimentale indică faptul că, atât la procariote cât şi la eucariote,
replicare a ADN cromozomal este de tip semiconservativ.
Sinteza de noi molecule de ADN se realizează printr-un sistem de copiere unic în lumea macromoleculelor;
Replicarea este un proces caracteristic numai acizilor nucleici.
Structura acizilor nucleici este foarte potrivită pentru realizarea replicării lor: astfel dintr-o moleculă rezultă două
molecule fiice, identice între ele şi totodată, identice cu molecula iniţială.
Se asigură astfel:
reproducerea fidelă şi continuitatea fenomenului ereditar de-a lungul generaţiilor si
dublarea cantităţii de informaţie genetică (respectiv multiplicarea sistemelor biologice).
Cantitatea dublată de material genetic este repartizată în mod echilibrat, prin procesul diviziunii celulare, la cele
două celule fiice.
• Pentru ca procesul de replicare sa aiba loc sunt necesare cel putin trei grupuri majore de componente:
1. O matriţă de ADN monocatenar;
2. Nucleotide - sub forma de trifosfati (dNTP: dATP, dGTP, dCTP, dTTP) care urmează să fie asamblate într-o nouă
catenă polinucleotidică;
3. Enzime și alte proteine care "citesc" catena matriţă și asamblează nucleotidele într-o moleculă nou sintetizată de
ADN.
In general, sinteza ADN dupa modelul semiconservativ se realizeaza astfel:
 Procesul este initiat la nivelul unei secvente specifice numita originea replicarii.
 intai are loc ruperea legaturilor de H2 dintre cele 2 lanturi polinucleotidice de catre helicaza
 ruperea se continua de-a lungul macromoleculei asemanator cu desfacerea unui fermoar;
 In acelasi timp are loc o derulare a catenelor polinucleotidice, fiecare catena rotindu-se in plan exterior in jurul
radicalilor fosforici;
 separarea si desfasurarea moleculei initiale determina formarea unei structuri asemanatoare literei Y numita furca de
replicare.
• Catenele noi sunt sintetizate concomitent in ambele directii (proces bidirectional).
ENZIME ASOCIATE PROCESULUI DE REPLICARE

• La procesul de replicare a ADN participă numeroase enzime care constituie un adevărat "aparat de replicare"
denumit replisom. O importanta deosebita in procesul de replicare il au ADN polimerazele:

•  La bacterii - ADN-polimerazele I, II si III (Pol I, Pol II si Pol III);

•  La eucariote - ADN polimeraza α.

• Aceste enzime polimerizeaza legarea nucleotidelor, iar cele mai multe dintre ele poseda si o activitate
nucleazica prin care taie legaturile fosfodiesterice dintre glucid- radical fosfat ale lantului polinucleotidic.
Enzimele Pol I si Pol III de la E.coli au activitate exonucleazica la capatul 3’.

• Alte ADN polimeraze au numai activitate nucleazica si sunt de 2 tipuri:

• 1. Exonucleaze – care pot numai sa indeparteze o nucleotida de la un capat al lantului polinucleotidic;

• 2. Endonucleaze- care rup legaturile dintre lanturile polinucleotidice.

• Cele mai bine studiate ADN polimeraze sunt cele de la E. coli, care are cel puțin cinci polimeraze ADN diferite.

• Două dintre acestea, ADN POLIMERAZA I ȘI ADN POLIMERAZA III, efectuează sinteza ADN asociată cu
replicarea; celelalte trei au funcții specializate în repararea ADN.

• TOATE ADN-POLIMERAZELE DE LA E. COLI AU URMATOARELE PROPRIETATI:

• 1. Sintetizeaza orice secvență de nucleotide specificată de catena matrita;

• 2. Sintetizează în direcția 5’→3’ prin adăugarea de nucleotide la o grupă 3-OH;

• 3. Utilizeaza nucleotide sub forma de trifosfati (dNTP-uri) pentru sinteza noii catene de ADN;

• 4. Necesită un PRIMER (un mic segment de ARN) pentru inițierea sintezei;

• 5. Catalizează, pe catena in creștere, formarea unei legături fosfodiesteice prin legarea grupului 5 fosfat al
unei nucleotidei cu grupa 3-OH a nucleotidei precedente;

• 6. Produc sinteza de catene noi care sunt complementare și antiparalerale față de catenele matrita; și

• 7. Sunt asociate cu un număr de alte proteine.

 Enzime Functii in replicarea ADN
Helicaza (1) Rupe legăturile de hidrogen dintre cele doua catene si
distorsionează moleculele de ADN la nivelul bifurcaţiei de
replicare (deschide dublul helix);
Giraza (2) Relaxează zonele suprahelicale (suprarăsucirile pozitive)
care se produc dupa ce se separa cele două catene de ADN
dublu-helical.
Proteine de legare la Stabilizează bifurcaţia de replicare prin asocierea la cele
ADN monocatenar două catene de ADN separate, prevenind reatasarea lor
(SSB) (2)
Secventa scurta de nucleotide care se ataseaza (prin
ARN primer (4) legaturi de hidrogen) la catena matriţă pentru a iniţia
replicarea ADN
Rcunoaşte secvenţa ori şi determină sinteza ARN primer
Primaza (5)
Este esenţială pentru replicare dar numai în prezenţa unui
ADN polimeraza III (6) primer ARN; poate adauga noile nucleotide numai la
capătul 3’ al catenei în creștere; sensul polimerizării este
5’→3’
ADN polimeraza II Umple golurile dintre fragmentele de ADN sintetizate
discontinuu.
ADN polimeraza I (7) Elimina ARN primer si umple golurilor rămase cu
nucleotide ADN corespunzatoare
Fragmente Okazaki (8) Fragmente nucleotidice intermediare scurte sintetizate
discontinuu pe catena in intarziere
Ligaza (9) Leaga fragmentele de ADN asigurând continuitatea
moleculei
Topoizomeraze (I si II) Determină suprarăsuciri sau relaxări ale moleculei de ADN;
• La eucariote - aparatul enzimatic necesar replicării ADN este şi mai complex, existând ADN polimeraze
nucleare, cloroplastice sau mitocondriale :
 ADN-polimeraza α se găseşte numai în nucleu şi este implicată în iniţierea procesului de sinteză a ADN;
 ADN-polimeraza β, localizată atât în nucleu cât şi în citoplasmă, la nivelul organitelor celulare, are funcţii
reparatorii;
 ADN-polimeraza δ este localizată în nucleu şi este implicată în sinteza catenei în avans la nivelul
bifurcaţiei de replicare. Enzima are şi activitate exonucleazică de tip 3'→ 5', participând astfel şi la
procesul reparator;
 ADN-polimeraza ε localizată tot în nucleu are funcţii multiple: realizează sinteza catenei în întârziere în
cursul replicării; are funcţii reparatorii, de recombinare şi poate exercita activitate exonucleazică de
tip 3’→5’.
• Ca şi polimerazele bacteriene, cele de la eucariote necesită ARN primer pentru a declanşa sinteza ADN,
sensul polimerizării fiind intotdeauna acelaşi: 5’→3’ - ceea ce înseamnă că noile nucleotide sunt adăugate
întotdeauna la capătul 3’ al catenei în creștere.
MECANISMUL MOLECULAR AL REPLICĂRII ADN

• Mecanismul de replicare a ADN a fost prezentat de Watson şi Crick în 1953:

 În procesul de replicare are loc despiralizarea dublului helix, urmată de separarea progresivă a celor două
catene complementare (după modelul de deschidere a unui fermoar).
 Acestea devin independente si servesc fiecare ca matrita pentru sinteza unui lant polinucleotidic complementar.

In citoplasma se afla nucleotide diferite care au fost sintetizate in celula si care contin cele 4 baze:
adenina, guanina, citozina si timina;

Tinandu-se seama de corespondenta care trebuie sa existe intre bazele purinice si pirimidinice, o
nucleotida care contine adenina se va lega prin punti de H2 cu o nucleotida ce contine timina, iar una
care contine guanina se va lega cu una ce contine citozina;

In felul acesta are loc replicarea macromoleculelor de ADN, fiecare molecula fiica fiind formata
dintr-o catena veche si una noua.
ETAPELE REPLICARII

Atat la procariote cat si la eucariote replicarea are loc în trei etape majore:

• iniţierea replicării,

• alungirea catenelor de ADN şi

• terminarea sintezei.
In 1963 Jacob, Brenner şi Cuzin au enunţat ideea funcţionării cromosomului bacterian ca unitate de
replicare pe care au denumit-o replicon.

Ulterior noţiunea de replicon, prin care se înţelege secvenţa de ADN la nivelul căreia se desfăşoară
un proces individual de replicare (cu cele trei etape distincte), s-a extins asupra tuturor elementelor
genetice capabile de replicare autonomă.
 1. Iniţierea procesului de replicare
• Replicarea începe la nivelul regiunii ori şi constă în recunoaşterea acesteia de către factorii de iniţiere.
• La procariote (bacterii) cromozomul prezintă o singură regiune de origine a replicării, oriC, deci un singur
replicon,
• La eucariote, unde cromozomii sunt reprezentaţi de molecule lineare de ADN numărul originilor de replicare
este mult mai mare.
La nivelul regiunii ori unde dublul helix de ADN suferă un proces local de denaturare şi despiralizare catalizat de
enzima helicază – care taie legaturile de hidrogen dintre cele 2 catene.
 Factorii de initiere (proteine inițiator) se leagă de oriC și provoacă o scurtă incizie in molecula de ADN in
care are loc un proces de derulare.
 Această derulare permite helicazei și altor proteine (proteine de legare la ADN monocatenar; SSB „single-
strand DNA-binding proteins”) să se atașeze la cele două catene de ADN.
• Proteinele de legare la ADN monocatenar (SSB) stabilizează bifurcaţia de replicare, obligatorie pentru realizarea
biosintezei ADN.
• In absenţa proteinelor SSB, cele două catene de ADN ar interacţiona între ele prin formarea de legături de
hidrogen între nucleotidele complementare intercatenare sau intracatenare.
• Despiralizarea ADN dintr-o regiune a macromoleculei circulare de ADN este obligatoriu urmată de un proces de
supraspiralizare într-o altă regiune a ADN.

• Pentru ca procesul de replicare să se desfăşoare normal, suprarăsucirile pozitive trebuie eliminate, fenomenul fiind
catalizat de giraze.
• O altă familie de enzime, topoizomerazele de tip I, relaxează constrângerile structurale printr-un mecanism diferit.
• După ce procesul de replicare a început procesul de despiralizare şi de formare a
unor suprarăsuciri negative a ADN continuă şi dincolo de regiunea ori, fenomenul
realizându-se în ambele direcţii (bidirecţional).
• Rezultatul procesului de despiralizare şi denaturare localizată este formarea unei
regiuni de ADN monocatenar, în care cele două catene vor servi drept matriţă pentru
replicare.

• Separarea celor două catene la nivelul originii replicării determină formarea unei
“bifurcaţii de replicare” (“replication fork”) sau punctul de creştere al ADN, zona de
înaintare a replicării pe cromozom
• Furca de replicare este o structura asimetrica din cauza ca cele 2 catene au
sensuri diferite datorită polarităţii diferite a celor două catene.
Natura lor antiparalelă face ca una din catene să aibă o extremitate 3'–OH, iar
cealaltă una 5'–P.
 La nivelul bifurcaţiei de replicare se găsesc şi enzimele ce declanşează sinteza noilor catene de ADN:

ARN polimeraza (primaza) şi ADN polimeraza III (în cazul E.coli)

• ADN polimeraza poate cataliza sinteza diferitelor tipuri de ADN celular dar trăsătura caracteristică a

bifurcaţiei de replicare, formată la nivelul regiunii ori, nu este ADN polimeraza ci un complex proteic

macromolecular denumit primosom.

• ARN polimeraza (primaza) recunoaşte secvenţa ori şi determină sinteza unei scurte secvenţe

oligonucleotidice ARN (ARN primer) în sensul 5’→3’.

Capătul 3’-OH al primerului este apoi recunoscut de ADN-polimerază care adaugă deoxiribonucleotidele

corespunzătoare în sensul 5’→3’.

 2. Creşterea (alungirea) moleculei de ADN

• ADN–polimeraza nu poate copia, în mod continuu, decât una din catene, pe cea care are orientarea 3'→5', care
a fost denumită catena în avans (“leading chain”), sinteza noii catene facandu-se in directia 5'→3' .

• Replicarea celeilalte catene trebuie făcută în sens invers faţă de direcţia de înaintare a bifurcaţiei de
replicare.

• De aceea, o altă moleculă de ADN polimerază trebuie să aştepte ca bifurcaţia de replicare să fie suficient de
lungă înainte de a-şi începe activitatea în sens opus (la nivelul unui nou primer sintetizat tot de primază).

• Sinteza noii catene, complementară catenei matriţă şi orientată în direcţia 5'→3' se face deci discontinuu şi
în întârziere faţă de catena “leading”, motiv pentru care ea se mai numeşte catenă în întârziere (“lagging
chain)”.

• In 1968, Okazaki şi colab. au demonstrat că sinteza catenei în întârziere se realizează discontinuu, sub forma
unor fragmente nucleotidice intermediare scurte, care au fost numite fragmente Okazaki
 3. Terminarea procesului de replicare

• Terminarea replicării se realizează, de obicei, la nivelul unui punct fix în replicarea bidirecţională.

Procesul de încheiere a replicării este însoţit de mai multe evenimente:

• eliminarea ARN primer sub acţiunea RN-azei H sau a unor exonucleaze (de exemplu, ADN-
polimeraza I care are funcţie exonucleazică 5’→3’ şi 3’→5’);

• “umplerea” breşelor rămase prin eliminarea ARN primer sub acţiunea unor ADN-polimeraze cu
funcţii reparatorii;

• fragmentele Okazaki sunt sudate de către ligază.

• ADN ligaza catalizează formarea legăturilor fosfodiesterice dintre extremitatea 3’OH a unui fragment
Okazaki şi cea 5’ P a fragmentului următor, procesul realizându-se cu consum energetic.

La majoritatea procariotelor şi eucariotelor, energia este furnizată de ATP.

Controlul calității replicarii și repararea
•- secvențele complementare pot avea uneori o eroare în ele; polimeraza ADN I și polimeraza ADN III

acționează ca factori de control al calității; Ei corectează noile catene sintetizate

• - Când apare o greșeală, enzima funcționează ca o exonuclează,
• Enzimele elimină nucleotida asociata incorect, îl și adaugă una noua.
 TRANSCRIEREA
INFORMATIEI GENETICE
 Informațiile genetice sunt conținute în unități numite gene.

 O genă este definită ca un segment de ADN care este utilizat pentru sinteza unui anumit produs (o moleculă
de ARN sau o polipeptidă).

 La nivel molecular, exprimarea informatiei genetice este procesul prin care informația din cadrul unei gene
este utilizată pentru a produce un produs funcțional, cum ar fi de exemplu o polipeptidă.

 Cum se accesează informațiile din cadrul unei gene?

 Primul pas în acest proces se numește TRANSCRIERE, care înseamnă literalmente procesul de realizare a
unei copii a unei secvente de ADN.

 Rezultatul procesului de transcriere (care are loc in nucleu) este o molecula de ARNm care poarta mesajul
genetic copiat.

 ARNm trece apoi in citoplasma, la ribozomi, unde are loc convertirea mesajului genetic purtat de acesta la
o secvenţă de aminoacizi dintr-o catenă polipeptidică, proces numit TRADUCERE.
TRANSCRIEREA
 TRANSCRIEREA GENETICĂ reprezintă procesul de
sinteză a moleculelor de ARN, prin care o catena de ADN
este transcrisa intr-o catena de ARN.
 Atat la procariote cat si la eucariote, prin transcriere
genetica se sitetizeaza toate tipurile de ARN celular cum
ar fi:
 ARNm (mesager),
 ARNt (de transfer),
 ARNr (ribozomal),
 ARNhn (heterogen nuclear).
Dintre acestea, ARNm este singurul tip de ARN celular
TRADUS în structura proteinelor, el reprezentând circa 5%
din cantitatea de ARN total.
 Transcrierea genetică se realizează numai în celule,
existând diferenţe în ceea ce priveşte locul
transcrierii genetice la procariote şi eucariote,
impuse de specificul organizării celulare.

 La procariote transcrierea se realizează pe matriţa

ADN la nivelul NUCLEOIDULUI, iar molecula de
ARN poate fi folosită in procesul de traducere a
mesajului genetic înainte ca sinteza lui să fie
terminată.

 La eucariote - transcrierea se desfăşoara în

NUCLEU iar traducerea se produce în
CITOPLASMĂ, după ce moleculele de ARN au
suferit procesul de maturare şi au trecut prin porii
membranei nucleare.
• Ca și replicarea, transcrierea necesită trei componente majore:
• 1. O matriță de ADN;
• 2. Ribonucleotide sub forma de trifosfati (patru categorii de ribonucleozid-trifosfaţi – rNTP: rATP, rUTP, rCTP,
rGTP) - materiile prime (substraturile) necesare pentru a construi o nouă moleculă de ARN; și
• 3. Aparatul de transcriere, constând din proteinele necesare pentru a cataliza sinteza ARN.
• MATRIȚA ADN.
 La nivelul unor regiuni specifice, cele 2 catene ale ADN se separă (denaturare fiziologică), iar una dintre ele
serveşte ca matriţă pentru sinteza ARN.
 Molecula de ARN rezultată în urma procesului de transcriere este identică în ceea ce priveşte secvenţa de
nucleotide cu una dintre catenele ADN (cu excepţia faptului că timina este înlocuită de uracil), aceasta fiind numită
catenă sens sau codogenă şi complementară cu cealaltă catena care a servit ca matriţă pentru sinteza ARN -
aceasta fiind denumită catena nonsens sau matriță.
Unitatea de transcriere (gena)
O unitate de transcriere este secvența de ADN (gena) care codifică pentru sinteza unei molecule de ARN și
secvențele necesare transcrierii sale.
Fiecare unitate de transcriere include:
 un promotor;
 o regiune de codificare a ARN și
 un terminator.

Termenii „în amonte” (upstream) și „în aval” (downstream) - indica direcția de transcriere și localizarea
secvențelor de nucleotide care flanchează secvența de codificare a ARN
 Promotorul
 Este o secventa specifica de ADN -localizata la extremitatea 5' a secvenţei genice ce va fi transcrisă- si are rol in initierea a
transcrierii.
 Este regiunea de recunoastere si de legare a ARN-polimerazei.
LA PROCARIOTE
 Secventa promotor cuprinde 2 secvente, de la regiunea -10 la regiunea -35
 Astfel, există o secvenţă TATAAT, denumită “cutia Pribnow” sau regiunea –10 (deoarece este centrată pe aprox. 10 perechi de
baze in amonte fata de situsul de initiere a transcrierii, ea fiind conservată la toate secvenţele promotor de la procariote.
 O a doua secvenţă, denumită regiunea –35, este comună procariotelor şi este localizată la aproximativ 35 pb în faţa (în
direcţia de transcriere) situsului de start al transcrierii (este centrată pe nucleotida din poziţia –35).
 Ambele regiuni, -10 (TATAAT) şi –35 (TTGACA) reprezintă SECVENŢE CONSENS, adică se regăsesc la majoritatea
promotorilor bacterieni.
• LA EUCARIOTE
• Promotorul contine o structura numita cutia TATA, similara cutiei Pribnow de la procariote.

• Aceasta structura este recunoscuta si legata de catre o subunitate a ARN polimerazei in timpul initierii
transcrierii.
 APARATUL DE TRANSCRIERE
 In cazul transcrierii enzima care catalizeaza reactia de polimerizare este ARN
polimeraza care NU are nevoie de primer pentru initierea reactiei.
 Acțiunea ARN polimerazei este îmbunătățită de un număr de proteine auxiliare care
se alătură și părăsesc polimeraza în diferite etape ale procesului.
 ARN-polimerazele, indiferent de origine, au în general aceleaşi trei funcţii
esenţiale:
 “aleg” catena purtătoare de informaţie
 recunosc începutul şi sfârşitul mesajului genetic
 răspund la acţiunea unor factori de reglare pozitivă sau negativă.
Enzima “citeşte” catena de ADN matrita pe care o copiază în sensul 3’→5’, iar
sinteza ARN se realizează în sensul 5’→3’.
Astfel, rNTP sunt adăugaţi pe rând la nivelul grupării 3’OH a ribonucleotidei
anterioare, în urma reacţiei de polimerizare fiind eliberate grupări pirofosfat
 ARN polimeraza (transcriptaza) este un complex enzimatic si catalizeaza aceeasi
reactie in toate celulele, atat la procariote cat si la eucariote.
LA PROCARIOTE

 Celulele bacteriene dețin în mod obișnuit un singur tip de

ARN polimerază, care catalizează sinteza tuturor claselor
de ARN bacterian precum: ARNm, ARNt și ARNr.

 ARN-polimeraza dependentă de ADN sau transcriptaza

este de fapt un complex enzimatic cu structură cuaternară.

 Este alcătuită din patru subunităţi majore : 2 subunităţi

α şi câte o subunitate β şi β‘ (2α ß ß’) la care se mai
adaugă o subunitate σ (factorul sigma σ).

 Enzima completă formată din cele cinci subunităţi (2α ß

ß’ σ) - holoenzima -poate fi separată în două
componente:

  miezul enzimatic sau apoenzima (2 α ß ß’) si

  factorul σ (polipeptidul σ).

• Miezul enzimatic (apoenzima) catalizează alungirea moleculei de ARN prin adăugarea de nucleotide ARN.

 Miezul enzimatic al ARN-polimerazei poate realiza sinteza de ARN dar nu poate iniţia în mod corect
procesul de transcriere fara factorul σ.

 Deci factorul σ mediaza legarea enzimei la promotor

 După iniţierea transcrierii, dupa ce lungimea catenei de ARN a ajuns la 8-9 ribonucleotide, factorul σ se
desprinde de holoenzimă, apoenzima (2α ß ß’) continuând singură sinteza ARN.

LA EUCARIOTE
Celulele eucariote posedă trei tipuri distincte de ARN polimeraze cu localizare nucleară (fie în nucleoplasmă fie la
nivelul nucleolului), fiecare dintre acestea fiind responsabilă pentru transcrierea unei clase diferite de ARN:
 ARN polimeraza I transcrie pentru ARNr;
 ARN polimeraza II transcrie pentru ARNm,; și
 ARN polimeraza III transcrie în mod specific pentru ARNt
.
 TRANSCRIEREA LA PROCARIOTE
 In procesul de transcriere este implicată o unitate transcripţională ce se întinde de la nivelul
promotorului până la secvenţa de terminare.

 Procesul incepe la nivelul unui “punct de start” situat pe catena ADN matrita şi se desfăşoară
până când ARN-polimeraza ajunge la nivelul unei secvenţe de terminare (“terminator
sequence”).
Etapele procesului de transcriere:
• 1. inițierea, - aparatul de transcriere se asamblează pe promotor și începe sinteza ARN;
• 2.alungirea- ARN polimeraza se deplasează de-a lungul catenei de ADN matrita, deruland-o,
adăugând noi nucleotide, una câte una, până la capătul 3’ al catenei de ARN în creștere; și
• 3. terminarea - recunoașterea sfârșitului unității de transcriere și are loc separarea moleculei de
ARN de matrita ADN.

INIŢIEREA TRANSCRIERII

 Are loc la nivelul unei secvenţe specifice de ADN numită promotor care interacţionează cu enzima
ARN-polimeraza.
 Iniţial, ARN-polimeraza recunoaşte şi se leagă la nivelul regiunii –35, considerată de unii autori ca fiind
situsul R ("recognition"),
 după care contactul cu ADN se extinde şi la regiunea –10 (situsul B, de legare strânsă).

Spre deosebire de ADN-polimerază care are numai specificitate de direcţie, ARN-polimeraza are şi
specificitate de secvenţă recunoscând promotorul genei care trebuie să funcţioneze la un moment dat.

 αCTD – reprezinta domeniul COOH terminal al subunitatii α si se ataseaza la ADN recunoscand

secventa UP (Upstream= amonte) o regiune bogata in A si T, din structura promotorului.
 αNTD - reprezinta domeniul NH2 - terminal al subunitatii α; nu se ataseaza direct la ADN, ci la
subunitatea β.
 Dupa recunoastere, enzima ARN Pol se leaga la promotor formand un complex
inchis.
 Complexul promotor –polimeraza, dupa anumite modificari structurale- este
supus tranzitiei spre un complex deschis in care catena de ADN este separata in
peste 14 pb.
 Catena ADN din punctul de start se desface producand o bucla de transcriere.

 Iniţierea transcrierii- face să fie ataşat la matriţă primul rNTP care oferă gruparea
3'-OH ce va fi pusă în legătură de către ARN-polimeraza cu gruparea 5'- fosfat a
nucleotidului următor.
 Reacţia poartă numele de atac nucleofilic.
 ALUNGIREA MOLECULEI DE ARN

 După inițiere, ARN-polimeraza se deplasează în aval de-a

lungul matritei, derulând progresiv ADN spre marginea
buclei de transcriere.

 Dupa primul nucleotid atasat la matrita de catre ARN-

polimeraza, subunitatea β a enzimei catalizează formarea de
legături fosfodiesterice intre nucleotide şi astfel începe
procesul de alungire a monocatenei poliribonucleotidice,
finalizată printr-o moleculă de ARN.

 Sinteza catenei de ARN (transcrierea genetică) se realizează

în direcţia 5'→3', aceasta fiind direcţia de alungire, matriţa
de ADN fiind citită totdeauna în direcţia 3'→5', astfel că
matriţa şi produsul de transcriere sunt antiparalele.
 TERMINAREA TRANSCRIERII
Incheierea procesului de transcriere se poate realiza la bacterii prin
două mecanisme:
 unul care este determinat doar de secvenţa de ADN şi
 altul care necesită prezenţa unor proteine specifice (factorul
rho).
 Factorul rho se ataşează la ARN în curs de formare şi se
deplasează de-a lungul moleculei în urma ARN-polimerazei.
 Atunci când ARN-polimeraza ajunge la nivelul regiunii de
stopare a transcrierii îşi încetineşte foarte mult activitatea de
polimerizare astfel că factorul rho poate să interacţioneze cu
ARN-polimeraza.
 Factorul rho are acţiune helicazică specifică asupra hibrizilor
ADN-ARN formaţi în cursul transcrierii, rezultatul final fiind
detaşarea ARN de matriţă şi încheierea transcrierii.
TRANSCRIEREA LA EUCARIOTE
• Din punct de vedere chimic, sinteza ARNm la eucariote este realizată în acelaşi mod ca şi la procariote.

 Cele mai importante diferenţe provin din structura diferită a genelor de la eucariote, acestea având de regulă
o structură discontinuă (sunt alcătuite din secvenţe informaţionale numite EXONI ce alternează cu secvenţe
noninformaţionale numite INTRONI).

 In celulele eucariote s-a demonstrat că există trei tipuri de ARN-polimeraze care realizează transcrierea
diferenţiată a genelor:

 ARN-polimeraza I – transcrie genele pentru ARNr

 ARN-polimeraza II – determină sinteza ARNm

 ARN-polimeraza III – transcrie genele pentru ARNt şi pentru alte molecule de ARN de dimensiuni
mici (ARNsn).

 Nici una dintre cele trei categorii ARN-polimeraze de la eucariote NU recunosc promotorul în mod direct
ci prin intermediul unor factori de transcriere (proteine specifice), iniţiindu-se astfel procesul de
transcriere.
Etapele procesului de transcriere sunt aceleaşi ca şi la procariote:
 iniţiere,
 alungire şi
 terminare,
aspecte deosebite apărând doar în procesul de iniţiere.

INITIEREA
Două clase largi de secvențe ADN sunt importante pentru inițierea transcrierii:
 Promotori și
 Elemente activatoare sau secvenţe de tip “enhancer”, ce stimulează declanşarea transcrierii .
• Elementele activatoare sunt secvenţe de ADN ce stimulează declanşarea transcrierii, localizate fie spre capătul 5’ fie
spre capatul 3’ al regiunii de ADN.
O clasă de proteine auxiliare cuprinde factori generali de transcriere care, împreună cu ARN polimeraza,
formează aparatul de transcriere care se asamblează în apropierea situsului de pornire.
Factorii generali de transcriere includ: TFIIA, TFIIB, TFIID, TFIIE, TFIIF și TFIIH.
 TFII reprezintă factorul de transcriere pentru ARN polimeraza II, iar litera indică factorul individual.
ARN Pol II formeaza un complex de pre-initiere.
Odata format enzima incepe sa adauge ribonucleozid-trifosfaţi (rNTP).
ALUNGIREA CATENEI DE ARN

 După ce primele ribonucleotide au fost ataşate la matriţa de ADN de către ARN-polimeraza

corespunzătoare, continuarea sintezei catenei de ARN se realizează la fel ca şi la bacterii: citirea mesajului
genetic se face în sensul 3’→5’ iar sinteza catenei de ARN se realizează în sensul 5’→3’.

TERMINAREA TRANSCRIERII LA EUCARIOTE

Nu se cunoaşte cum are loc acest proces în cazul genelor eucariote nefiind identificate semnalele de terminare a
transcrierii.
 S-a constatat ca ARN-polimeraza II când ajunge în regiunea 3’ a genei transcrise, determină sinteza unei
secvenţe AAUAAA.

 O enzimă specială taie produsul de transcriere la o scurtă distanţă după secvenţa AAUAAA, după care, o altă
enzimă independentă de matriţă (poliA polimeraza), adaugă o serie de nucleotide cu adenină (aproximativ
200), utilizând ca sursă de energie ATP, formând “coada poliA” (poliadenilată) la nivelul căreia se leagă proteine
specifice.
 Deoarece coada poli A lipseşte în cazul ARNm pentru histone, înseamnă că aceasta nu este esenţială pentru
transcriere.
 Se pare că această secvenţă, adăugată după ce procesul de transcriere s-a încheiat, ar fi implicată în
asigurarea stabilităţii moleculei de ARN în celulă.
 Prelucrări post-transcripţionale ale moleculei de ARN
 Majoritatea moleculelor de ARN rezultate în urma transcrierii sunt supuse unor modificări specifice în
urma cărora, moleculele respective devin biologic active.
 Produsul rezultat în urma transcrierii a primit denumirea de TRANSCRIPT PRIMAR (sau produs
primar de transcriere) la procariote, iar la eucariote ARN PRE-MESAGER.
 De regulă acest produs primar este instabil, atât la procariote cât şi la eucariote, el “suferind” unele
prelucrări post-transcripţionale.
 In cazul procariotelor, produsul primar este fie degradat rapid, după ce şi-a îndeplinit funcţia (ARNm),
fie este clivat pentru a forma produşi funcţionali (ARNr sau ARNt).
 La eucariote, produsul primar ce a copiat o genă discontinuă este prelucrat prin eliminarea secvenţelor
non-informaţionale (intronii) sau prin adăugarea unor secvenţe specifice de nucleotide la extremităţile
moleculei.
 Formarea moleculelor de ARN matur implică adiţia, deleţia sau modificarea unor nucleotide.
 LA EUCARIOTE

• Prelucrarile post-transcripţionale ale moleculei de ARN pre-mesager constau din doua tipuri de
evenimente:
1. Modificarea portiunilor terminale ce constau din:
 adăugarea secvenţei 5’ Cap (7-metilguanozina);
 adăugarea cozii poliA (~200 nucleotide cu adenina);
2. Eliminarea intronilor (secventelor netraduse) şi asamblarea exonilor.

1. MODIFICAREA PORTIUNILOR TERMINALE

• ADĂUGAREA SECVENŢEI 5’CAP

 Această structura rezulta prin adăugarea unei nucleotide suplimentare la capătul 5’ al ARNpre-m și prin
metilarea (adăugarea unei grupări metil - CH3) bazei azotate din nucleotida nou adaugata.

 Secventa Cap este adăugata la scurt timp după inițierea transcrierii si consta dintr-o nucleotidă cu 7-metil
guanină (7-metilguanozina) atașată la ARN pre-mesager printr-o legătură unică 5’ – 5’.
• ADĂUGAREA COZII POLIADENILATE POLI(A)

 Cele mai multe molecule de ARNm matur de la eucariote au la capătul 3’ de la 50 la 250 nucleotide de adenină (o
coadă poli (A).

 Aceste nucleotide nu sunt codificate în ADN, ci sunt adăugate după transcriere printr-un proces numit
POLIADENILARE.

 Se pare că secvența "cap" de la extremitatea 5‘ și coada poliA de la extremitatea 3’ ar asigura stabilitatea

moleculelor respective, în timp ce unele secvențe interne de nucleotide bogate în adenină și uracil ar
determina instabilitatea moleculelor de ARNm.
 2. EXCIZIA SECVENTELOR NETRADUSE

 La eucariote, gena are o structura discontinua, fiind

alcatuita din unitati informationale denumite exoni si
unitati non informationale denumite introni.

 S-a constatat ca, dupa transcriere, numai lungimea pre-

ARNm este corespunzătoare cu gena transcrisa si ca
lungimea ARNm matur nu mai corespunde secvenţei
genelor.

 Acesta se explica prin faptul că în cadrul prelucrărilor post-

transcripţionale anumite porţiuni necodificatoare (introni)
sunt eliminate fiind păstrate numai regiunile informaţionale
(exoni), care de altfel vor fi traduse intr-o catena
polipeptidica.

 Acest proces este cunoscut sub numele de splicing

(imbinare, înnădire)
CATEGORII DE ARN CELULAR
CODUL GENETIC
CATEGORII DE ARN CELULAR
Prin transcriere sunt sintetizate mai multe tipuri de ARN (atat la PK cat si la EK):
 ARN mesager (ARNm);
 ARN solubil sau de transfer (ARNt) şi
 ARN ribozomal (ARNr).
La acestea, în cazul eucariotelor, se mai adaugă ARN nuclear heterogen, ARN cromozomal şi
ARNsn (“small nuclear”= nuclear mic).
Majoritatea moleculelor de ARN rezultate în urma transcrierii sunt supuse unor modificări
specifice în urma cărora, moleculele respective devin biologic active.
Formarea moleculelor de ARN matur implică adiţia, deleţia sau modificarea unor nucleotide.
 ARN mesager (ARNm)
 ARNm este singurul tip de ARN celular tradus în structura proteinelor, el reprezentând circa 5% din
ARN total.

 ARNm este în acelaşi timp singura categorie de ARN celular care prezintă o structură integral
monocatenară, cel puţin în momentul traducerii mesajului genetic la nivelul ribozomilor.

 Fiind purtătoare de mesaj genetic, moleculele de ARNm au lungimi variabile deoarece şi mărimea
genelor de la care preiau informaţia sunt variate ca dimensiune.

 De aceea, constanta de sedimentare a diferitelor molecule de ARNm variază foarte mult, de la 8S la

54S.
• ARNm funcționeaza ca matriță pentru sinteza proteinelor, transportă informații genetice de la ADN la un
ribozom și ajută la asamblarea aminoacizilor în ordinea lor corectă.

• Fiecare aminoacid dintr-o proteină este specificat printr-un set de trei nucleotide în ARNm, numit CODON.

• La procariote, cu excepţia arhebacteriilor, ARNm matur corespunde ca lungime secvenţei genice pe care a
transcris-o, fenomen denumit colinearitate.
In timpul traducerii, ARNm este “citit” conform unui cod genetic in care un grup de 3 nucleotide din ARNm
formeaza un codon, fiecare codon specificand pentru un tip particular de aminoacid.
Astfel, o secventa de ARNm este utilizata ca matrita pentru asamblarea aminoacizilor intr-o catena polipeptidica
(proteina).
Din punct de vedere structural, ARNm prezintă trei regiuni distincte:
 secvenţa “leader” de la capătul 5’ al moleculei;
 secvenţa codificatoare şi
 regiunea 3’ terminală.

Regiunea “leader” - este o secvență de nucleotide localizate la capătul 5’ al moleculei de ARNm; această secvenţă nu
este tradusă; este importantă pentru iniţierea traducerii.
 În ARNm bacterian, această regiune conține o secvență consens numită secvența Shine-Dalgarno, care servește ca situs
de legare la ribozom în timpul traducerii – (este complementară cu o secvenţă formată din 3–7 nucleotide aflată la capătul 3'
al moleculei ARNr).
 Secvența Shine-Dalgarno se găsește la aproximativ șapte nucleotide în amonte de primul codon tradus într-un
aminoacid (codon start).
La eucariote, ARNm nu are o secvență consens echivalentă în regiunea 5’ netradusă.
 În celulele eucariote, ribozomii se leagă la capatul 5’ al ARNm (secventa CAP).
Secvenţa codificatoare determină structura primară a unei catene polipeptidice - constituie matriţa pentru sinteza
unei catene polipeptidice);
 Regiunea de codificare a proteinei începe cu un codon start și se termină cu un codon stop.
Regiunea terminală este o secventa de nucleotide care nu vor fi traduse în proteina
 rolul său fiind legat de asigurarea stabilităţii moleculei de ARNm.
La procariote ARNm este policistronic (cistron= temen utilizat pentru a specifica o secventa ce codifica o singura
catena polipeptidica) pentru că el contine informatia pentru secventele de aminoacizi ale mai multor catene
polipeptidice diferite.
• Utilizarea ARNm policistronic la procariote reprezintă o cale economică de a regla sinteza unor proteine în mod
coordonat, cu ajutorul unui singur semnal de reglare.
La eucariote de regulă ARNm este monocistronic (copiază o singură genă), el este sintetizat sub forma unui precursor
numit ARN pre-mesager (e) care este supus prelucrărilor post-transcripţionale în urma cărora se obţine ARNm matur
Durata de “viaţă” a unei molecule de ARNm

 variază în funcţie de tipul ce celulă în care se găseşte.

 Stabilitatea moleculelor de ARNm presupune rezistenţa acestora faţă de acţiunea nucleazelor
citoplasmatice.
 La procariote moleculele de ARNm sunt menţinute funcţionale doar 2-4 minute deoarece, după ce
au fost utilizate pentru traducere, ele sunt degradate de către RN-aze.
 Se evită în acest fel alterările structurale şi implicit ale mesajului conţinut de ele, fenomenul fiind
o consecinţă a adaptării rapide a metabolismului bacterian la condiţiile de mediu.

• La eucariote durata de viaţă a unei celule este mai mare decât la procariote şi deci ARNm este mai
stabil.
Aceasta se datorează faptului că, la organismele pluricelulare, celulele se găsesc într-un mediu intern
mult mai stabil în privinţa parametrilor săi.
ARN ribozomal (ARNr)
• ARNr reprezintă aproximativ 80-85% din cantitatea totală de ARN celular, intrând în structura
ribozomilor.
• Ribozomii sunt particule nucleoproteice citoplasmatice implicate în sinteza proteinelor, respectiv în
traducerea mesajului genetic dintr-o secvenţă de nucleotide din ARNm într-o secvenţă de aminoacizi din
catena polipeptidică.
• Ribozomii joacă un rol esențial în transferul informațiilor genetice.
• Ribozomul este una dintre particulele cele mai abundente din celulă: o singură celulă bacteriană poate conține
până la 20.000 de ribozomi, iar celulele eucariote posedă și mai mult.
• In medie, diametrul unei particule ribozomale mature este de 12-23 nm.
• Ribozomii conțin de obicei circa 80% din ARN celular total.
• Un ribozom funcțional constă din două subunități: o subunitate mare și o subunitate mică, fiecare dintre
ele fiind constituita din una sau mai multe molecule de ARNr și un număr din proteine.
• Dimensiunile ribozomilor și componentele
lor moleculare de ARN sunt masurate în
unități Svedberg (S) (o unitate de timp egală cu
10-13 secunde ce măsoara coeficientul de
sedimentare a unei substante într-un câmp
centrifugal).
• Unitățile Svedberg nu sunt aditive; cu alte
cuvinte, combinarea unei structurii de 10 S și a
unei structurii de 20 S nu produce neapărat o
structură de 30 S, deoarece rata de
sedimentare este afectată atat de structura
tridimensională, precum și de masa particulei
respective.
• La procariote - particula ribozomală prezintă o
constantă de sedimentare de 70S si este formată din două
subunităţi:
 o subunitate mică de 30S şi o subunitate mare de 50S.
 În subunitatea ribozomală mică intră o moleculă de ARNr
de 16S asociată cu 21 de tipuri de proteine ribozomale
caracteristice subunităţii mici, notate de la S1 la S21
(S = small).
 În subunitatea mare intră o moleculă de ARNr de 23S şi 34
tipuri diferite de proteine ribozomale notate de la L1 - L34
(L = large).
• La eucariote - ribozomii au o constantă de sedimentare
de 80S, cu o subunitate mică de 40S şi o subunitate mare de
60S. Subunitatea ribozomală mică conţine o moleculă de
ARNr 18 S şi 33 tipuri de proteine ribosomale, iar
• în subunitatea mare se găsesc 3 tipuri de ARNr (28 S;
5,8 S şi 5 S) si 50 tipuri de proteine ribozomale.
• Proteinele ribozomale sunt sintetizate în citoplasmă şi apoi transportate în nucleu, unde sunt
asamblate în subunităţile ribozomale prin ataşarea lor la precursorii ARNr.
• După asamblare la nivelul nucleolului, subunităţile ribozomale sunt transferate în citoplasmă.
Proteinele ribozomale sunt bogate în arginină şi lizină (70% din resturile de aminoacizi) ceea ce le conferă un
caracter bazic (pH 8.5 – 10) cerut la complexarea cu moleculele de ARN acide spre a constitui ribozomii.
Proteinele respective se dispun la suprafaţa ribozomilor împachetând ARNr.
• Ribozomii din organitele celulelor eucariote (mitocondrii şi cloroplaste) sunt de tip procariot cu o
constanta de sedimentare 70S.
• Moleculele de ARNr au o conformaţie complexă, în care alternează regiuni mono-catenare cu regiuni
bicatenare (acolo unde se realizează împerecheri de baze azotate complementare).
• Genele pentru sinteza ARNr sunt localizate în regiunea organizatorului nucleolar (NOR) situată la
nivelul constricţiilor secundare ale unor cromozomi ai complementului cromozomal denumiţi cromozomi
organizatori nucleolari.
ARN de transfer (ARNt)

• ARN de transfer este o moleculă specializată pentru acceptarea în citoplasmă a aminoacizilor şi

transferul lor la ribozomi.
• Reprezintă aproximativ 10-20% din totalul de ARN celular.
• Toate tipurile de ARN au cele patru categorii de baze standard (adenină, citozină, guanină și uracil)
specificate de ADN.
• O caracteristică unică a ARNt este apariția unor baze rare, modificate, suplimentare, precum:
ribotimina si pseudouridina.
• Moleculele de ARNt sunt de dimensiuni mici, fiind alcătuite din 73 - 93 de ribonucleotide si au
regiuni monocatenare ce alterneaza cu portiuni bicatenare fapt ce ii confera FORMA UNEI FRUNZE DE
TRIFOI.
• Aceasta forma caracteristica determina ca diferitele sale regiuni sa aiba functii diferite.
• Astfel, regiunile monocatenare din cadrul structurii secundare
apar sub forma unor bucle:
 Bucla timinei (sau TΨGC) formată din 7 baze (între care şi timina
T şi pseudouridina Ψ) este prima bucla dinspre capătul 3’;
 Bucla anticodonului – o tripleta de nucleotide din bucla
centrală, care recunoaşte (pe principiul complementarităţii) si
se leagă de un codon corespunzător din molecula de ARNm.
 Bucla variabila - are rolul de fixare a ARNt la ribozom; şi
 Bucla D (a dihidrouracilului) - formată din 8 – 12 baze semi –
împerecheate, implicată în recunoaşterea, de către enzimele
numite aminoacil – ARNt – ligaze, a ARNt corespunzător
aminoacidului pe care acesta l-au activat.
 Capătul 5’ al ARNt se termină cu guanină, nucleotidă ce este
adăugată post-transcripţional, iar
 capătul 3’ al ARNt reprezintă situsul aminoacil 3’ACC 5’, de
legare a aminoacizilor la ARNt.
 Genele ce codifică ARNt sunt, de obicei, grupate pe cromozomi.
 ARNt este sintetizat sub forma unei monocatene de pre–ARNt;
 În urma unor prelucrări post-transcripţionale are loc excizia unor ribonucleotide şi modificarea
chimică a altora.
 După transcriere, la capătul 3’ al ARNt este adăugată secvenţa CCA la nivelul căreia se va ataşa
aminoacidul activat în vederea transferului său la ribozom.
 Teoretic, în natură ar trebui să existe 61 de tipuri de molecule de ARNt, corespunzător codonilor din
codul genetic.
 ARN de transfer (ARNt) servește ca o molecula de legătură între codul genetic în ARNm și aminoacizii
care alcătuiesc o proteină.
 La fiecare ARNt se atașează un anumit aminoacid pe care ARNt îl duce la ribozom, il adaugă la lanțul
polipeptidic în creștere în poziția specificată prin instrucțiunile genetice din ARNm.
 CODUL GENETIC SI SINTEZA PROTEINELOR
 Informaţia genetică se află înscrisă în structura acizilor nucleici (în gene) în mod codificat (codul genetic),
corespunzând succesiunii specifice a celor patru tipuri de baze azotate (ATCG pentru ADN sau AUCG
pentru ARN).
 Codul genetic reprezintă un set de relatii dintre secventele a 3 nucleotide adiacente dintr-o molecula de
ARNm si un anumit aminoacid din catena polipeptidica.
 Unitatea functionala a codului genetic este CODONUL care reprezinta combinatia de cate 3 baze azotate (o
tripleta) care specifica sau codifica, respectiv determina, pozitia unui aminoacid in catena polipeptidica.

 Structura codului genetic este determinată de secvenţa specifică a celor 4 baze (ATCG).

 Presupunând că toate unităţile fundamentale de codificare, denumite codoni, au aceeaşi lungime, s-a emis
ipoteza că cea mai scurtă secvenţă nucleotidică necesară pentru a codifica un aminoacid constă din trei
baze (cod triplet), ceea ce permite formarea a 64 de combinaţii.

 Astfel, potrivit relatiei 43 = 64 rezulta un numar de combinatii a cate 3 baze care nu numai ca asigura
codificarea celor 20 de aminoacizi, dar asigura si posibilitati suplimentare de codificare.
• Ca urmare, codul genetic reprezinta totalitatea celor
64 de codoni care este forma cea mai simplă ce asigură
codificarea celor 20 de aminoacizi naturali.
 Ansamblul codonilor determina ordinea
succesiunii aminoacizilor in catena polipeptidica.
 Fiecare codon codifica un singur aminoacid – de
ex. Codonul UUU codifică fenilalanina.
 Codonii sunt scrisi in directia 5’ – 3’, așa cum apar
în ARNm.
 Codonul AUG, pe lângă funcţia de a specifica
metionina, îndeplineşte şi rolul universal de codon
iniţiator în sinteza proteică (este semnalul de start al
traducerii).codonii: UAA, UAG și UGA sunt codoni
stop – de terminare a traducerii.
 Astfel, din cei 64 de codoni, 61 codoni, numiți codoni
sens, codifică aminoacizii.
CARACTERISTICILE CODULUI GENETIC

1. codul genetic este nesuprapus, în sensul că 2 codoni succesivi, nu au nici o nucleotida comuna.
Nesuprapunerea codonilor determină trei posibilităţi de traducere a aceleiaşi secvenţe de nucleotide, în funcţie de
punctul de start, acestea fiind denumite “cadre de citire” (“reading frames”).

De exemplu, pentru secvenţa A C G A C G A C G A C G A C G A C G există trei “cadre de citire”:

 ACG ACG ACG ACG ACG ACG

 CGA CGA CGA CGA CGA CGA
 GAC GAC GAC GAC GAC GAC

Orice modificare a secvenţei de nucleotide prin adăugarea sau eliminarea (deleţia) unei nucleotide determină
modificarea cadrului de citire corect, începând de la nivelul nucleotidei modificate (mutaţiile fiind de tip
“frameshift”)
 Într-un codon suprapus, unele nucleotide
aparțin mai multor codoni.
 Într-un codon nesuprapus, fiecare
nucleotidă aparține unui singur codon.
 Codul genetic folosit în aproape toate
organismele vii nu este suprapus.
2. Codul genetic este "degenerat", această caracteristică decurgând din faptul că mai mulţi codoni
diferiţi specifică acelaşi aminoacid si sunt numiţi CODONI SINONIMI.

Caracterul degenerat al codului genetic nu este uniform: unii aminoacizi cum ar fi serina, arginina, leucina sunt
codificaţi de câte 6 codoni; alţi aminoacizi ca alanina, glicocolul, prolina, treonina şi valina sunt codificaţi
de câte 4 codoni diferiţi, în timp ce alţi nouă aminoacizi sunt specificaţi de câte 2 codoni.

Excepţie fac aminoacizii metionină şi triptofan care sunt codificaţi de câte un singur codon: AUG ptr.
Metionina si UGG ptr. Triptofan

 Codonul AUG, pe lângă funcţia de a specifica metionina, îndeplineşte şi rolul universal de codon iniţiator
în sinteza proteică (este semnalul de start al traducerii).

 Esenţial este faptul că fiecare aminoacid este desemnat numai de codoni specifici, respectiv că nici un
cuvânt de cod nu codifică mai mult de un aminoacid.

3. Flexibilitatea codului genetic se referă la codonii sinonimi la care primele două baze ale tripletei
sunt constante, în timp ce a treia poate varia, deci această poziţie este variabilă sau oscilantă
• Semnificaţia acestui fenomen se referă la faptul că aceeaşi moleculă de ARNt asigură traducerea mai
multor codoni ceea ce permite celulei să sintetizeze mai puţine tipuri de ARNt.

4. Codul genetic este” fără virgule”, ceea ce însemnă că între sfârşitul unui codon şi începutul
celui următor nu există nici un semn de punctuaţie.

5. Ambiguitatea codului genetic este caracteristica prin care anticodonul din ARNt recunoaşte doi
codoni diferiţi din ARNm.

Ordinea succesiunii aminioacizilor in catena polipeptidica este dirijata de ARNm. Fiecarui codon din
ARNm ii corespunde un anticodon din ARNt.

De exemplu, codonul GUG aflat la începutul mesajului genetic (în molecula de ARNm) este recunoscut de
ARNt pentru formil metionină, pe când acelaşi codon aflat în interiorul moleculei de ARNm este
recunoscut de ARNt pentru valină.
6. Utilizarea preferenţială a unor codoni. Faptul că există mai mulţi codoni pentru un acelaşi
aminoacid a pus problema dacă aceşti codoni sinonimi sunt folosiţi mai frecvent decât alţii.

Folosirea unuia sau altuia dintre codonii sinonimi se datorează întâmplării dar este cert că, în cadrul
grupelor taxonomice mari,există o anumită preferinţă pentru anumiţi codoni sinonimi.

7. Universalitatea codului genetic evidenţiază faptul că aceleaşi unităţi de codificare (codonii)

specifică aceiaşi aminoacizi la toate organismele, indiferent de poziţia lor taxonomică.
 TRADUCEREA INFORMATIEI
GENETICE (sinteza proteinelor)

TRADUCEREA- este procesul prin care o proteina este sintetizata pe

baza informatiei continute de o molecula de ARNm.
• Secventa aminoacizilor dintr-o proteina este determinata de structura unei gene specifice.
• Concret, expresia unei gene - adica sinteza proteinei sale corespunzatoare- este un proces
compus din doua etape majore:
I. Informatia cuprinsa in ADN este transferata unei molecule de ARNm printr-un proces numit
transcriere;
 In timpul transcrierii o catena de ADN serveste ca matrita pentru imperecherea bazelor
complementare, proces catalizat de enzima ARN polimeraza II.
 Se formeaza initial o molecula de ARN-pre mesager care este apoi prelucrat la ARNm matur;
II. A 2-a etapa este traducerea informatiei la proteine.
 ARNm rezultat – care este o copie a unei molecule de ADN (catena matrita)-trebuie sa fie tradus
intr-o molecula de proteina.
Structura și funcția proteinelor
 Proteinele sunt molecule liniare alcatuite din aminoacizi.
 In compozitia proteinelor se gasesc 20 aminoacizi diferiti
 Un aminoacid este alcatuit dintr-o grupare carboxil (- COOH) si una amino (-NH2).
 Pentru formarea unui lanț polipeptidic aminoacizii sunt legați împreună prin legături peptidice.

 Un capat din lantul polipeptidic are gruparea amino (NH2) liberă formand capatul amino- sau N-
terminal, iar celalalt capat al lantului are gruparea carboxil (COOH) liberă sau C-terminal.
 In procesul de sinteză, lantul polipeptidic este alungit de la capătul amino către capătul carboxil.
• Pentru a fi biologic active, lanțurile polipeptidice liniare trebuie pliate într-o structură tridimensionala.
 Unele proteine sunt alcătuite dintr-o singură catenă polipeptidică, altele au mai multe catene polipeptidice
identice sau diferite.

 În acest din urmă caz, fiecare catenă este sintetizată pe baza informaţiei genetice inclusă în gene diferite.

 Aşa se explică de ce formularea iniţială o genă – o enzimă, a fost înlocuită cu expresia: o genă – o catenă
polipeptidică, ce exprimă mai bine realitatea la nivel molecular.

• In anumite cazuri, catenele polipeptidice pot fi asociate şi cu grupări neproteice (prostetice), formând
macromolecule funcţionale aşa cum este exemplul hemoglobinei (formată din patru catene polipeptidice, 2α şi 2β,
asociate cu o grupare hem, ceea ce conferă macromoleculei capacitatea de a lega oxigenul).
Din punct de vedere al organizării structurale, proteinele pot
manifesta diferite tipuri de structuri:

 structură primară: corespunde succesiunii

aminoacizilor din catena polipeptidică;

 structura secundară: se referă la plierea specifică a

catenei polipeptidice formându-se regiuni cu structuri
de tip α-helix sau de tip β-helix;

 structura terţiară se referă la conformaţia

tridimensională o unei singure catene polipeptidice;
Această structură este de cele mai multe ori asociată
cu proprietăţile biologic active ale proteinei;

 structura cuaternară reprezintă asocierea mai multor

catene polipeptidice cu formarea unor complexe
multimerice.
 DECODIFICAREA MESAJULUI GENETIC: TRADUCEREA
 Traducerea informației genetice de la ARNm în lanțul
polipeptidic se realizează la nivelul ribozomilor.

 Corespondenta dintre aminoacizi si codonii din

ARNm se realizeaza prin intermediul ARNt (o
moleculă specializată pentru acceptarea în citoplasmă
a aminoacizilor şi transferul lor la ribozomi).

 Fiecare moleculă de ARNt posedă la mijlocul lanțului

său un anticodon a căror 3 baze consecutive se pot
asocia prin legături de hidrogen cu 3 baze
complementare de un codon ARNm.

 Pe baza acestui anticodon, aminoacizii vor fi

poziționați conform mesajului genetic din ARNm.
• Procesul de traducere necesita :

1. Un model (matrita) furnizor de informatie: ARNm

2. Un sistem de citire a informatiei: Ribozomii

3. Molecule ce asigura corespondenta dintre aminoacizi si codonii din ARNm: ARNt

 In sinteza unei anumite polipeptide, aminoacizii trebuie sa fie ordonati conform secventei de
nucleotide din molecula de ARNm. Aceasta aranjare este realizata de moleculele de ARNt.
 O molecula de ARNt “citeste” secventa de nucleotide continuta de ARNm.
 Limbajul de citire de catre ARNt se numeste cod genetic- un set de relatii dintre secventele a 3
nucleotide adiacente dintr-o molecula de ARNm si un anumit aminoacid.
4. Un stoc celular de aminoacizi

5. Un furnizor de energie –ATP,

6. Un set de enzime ce catalizeaza atasarea dintre un aminoacid si o molecula de ARNt: Aminoacil
ARNt sintetaze.
7. Molecule proteice ce intervin in diferite etape ale sintezei proteice: Factori de initiere, alungire si
eliberare a catenei polipeptidice.
 ETAPELE PROCESULUI DE TRANSCRIERE
• Sinteza proteinelor poate fi împărțită în trei etape:
1. Inițierea - legarea aminoacizilor la ARNt si asamblarea la ribozom a componentelor necesare
pentru traducere;
2. Alungirea, în care aminoacizii sunt adaugați unul câte unul in lanțul polipeptidic în creștere; și
3. Terminarea, în care sinteza proteinelor se oprește la codonul de terminare, iar componentele
de traducere sunt eliberate din ribozom.
• In procesul de traducere:
1. ARNm este tradus de la capatul 5’ a
moleculei spre capatul 3’
2. polipeptidele sunt sintetizate dinspre
gruparea –NH2 spre gruparea – COOH,
prin adaugarea aminoacizilor, unul cate
unul, la gruparea –COOH.
1. Etapa de iniţiere a sintezei proteinelor

 Are loc activarea aminoacizilor cu ATP, reacţia fiind catalizată de aminoacil-

sintetaza numită şi aminoacil – ARNt – ligază şi care este specifică fiecărui
aminoacid.

 Aminoacidul activat este ataşat la restul de A (adenină) din gruparea CCA

de la capătul 3’ OH al ARNt, ataşare catalizată tot de aminoacil-sintetaza
(aminoacil– ARNt – ligaza).

 O celulă are 20 de aminoacil-ARNt sintetaze diferite, câte unul pentru

fiecare dintre cei 20 de aminoacizi.

 Fiecare sintetază recunoaște un anumit aminoacid, precum și toate

moleculele de ARNt care acceptă acest aminoacid;

 Recunoașterea ARNt de catre sintetaza are loc pe baza buclei anticodon, a

buclei dehidrouracilului și pe baza situsul aminoacil, de legare a
aminoacizilor.
• Atașarea unui ARNt la aminoacidul său adecvat necesită energie, care este furnizată de adenozin
trifosfat (ATP). Această reacție are loc în două etape:

aminoacil-ARNt-ligaza

aminoacid + ATP aminoacil ~ AMP + Ppi

aminoacil-ARNt-ligaza 1

aminoacil~AMP + ARNt aminoacil ~ ARNt 1 + AMP

• Două molecule de fosfat sunt scindate din ATP, rezulta aminoacil - adenozin monofosfat (AMP) și
pirofosfat (PPi);

• Aminoacilul este legat la ARNt rezulta aminoacil - ARNt (ARNt cu aminoacidul atașat) cu eliberarea
adenozin monofosfat.
 A doua etapa in iniţierea unei catene polipeptidice se desfăşoară la nivelul ribozomului.
1. ARNm se leagă de subunitatea mică a ribozomului.
2. Anticodonul ARNt inițiator se leagă la un codon ARNm.
3. Subunitatea mare a ribozomului se alătură complexului de inițiere.
 Iniţierea precisă a traducerii depinde de recunoaşterea corecta a cadrului de citire.
Spre exemplu, dacă regiunea codificatoare a ARNm începe cu secvenţa:
5’ AUGUUUAAACCCCUG . . . . 3’, teoretic cadrele de citire ar putea fi:
AUG UUU AAA CCC CUG sau
UGU UUA AAC CCC UG sau
GUU UAA ACC CCU G,
neexistând nimic care să indice care dintre nucleotide este prima nucleotidă a primului codon.

• S-a dovedit că primul codon cu care se începe procesul de traducere, atât la procariote cât şi la eucariote, este,
de regulă, AUG (mai rar GUG sau UUG), ceea ce înseamnă că există anumite mecanisme specifice care
determină alegerea corectă a codonului AUG start.
• Codonul AUG codifică metionina, indiferent dacă se
găseşte la începutul secvenţei ce urmează a fi tradusă fie
în interiorul acesteia.

• O particularitate a procesului de iniţiere este folosirea

unui ARNtMet specific pentru codonul de iniţiere.

• Pentru ca ribozomul să recunoască în mod specific

codonul de iniţiere este necesar un semnal suplimentar
de discriminare între AUG iniţiator şi AUG din
interiorul mesajului genetic.
 La bacterii, acest semnal este reprezentat de secvenţa Shine–Dalgarno, constituită din 7–15 ribonucleotide
bogată în purine (Adenina si Guanina) şi aflată în amonte de codonul iniţiator.
• Secvenţa Shine-Dalgarno este complementară cu o secvenţă formată din 3–7 nucleotide aflată la
capătul 3' al moleculei ARNr 16 S din subunitatea ribozomală mică.

• La procariote, iniţierea sintezei catenei polipeptidice este asigurată si de intervenţia unor factori proteici
citoplasmatici de iniţiere, desemnaţi IF1, IF2, IF3.
 La eucariote, ARNm nu conţine secvenţa Shine-Dalgarno, dovedindu-se că ribozomii citoplasmatici nu se leagă
direct la situsul de iniţiere al traducerii.
 In acest caz, primul eveniment ce precede iniţierea traducerii la eucariote este recunoaşterea de către subunitatea
ribozomală mică (40S) a secvenţei terminale 5’, metilată (secvenţa 5’cap) de la nivelul ARNm, după care el
migrează de-a lungul moleculei de ARNm până când localizează primul codon AUG.
 Identificarea codonului AUG start este facilitată de prezența unei secvențe de consens (numită secvența Kozak)
care înconjoară codonul de start:

 O altă diferență importantă fata de procariote este că inițierea la eucariote necesită mai mulți factori de inițiere
(10).
 Coada poli (A) la capătul 3 al ARNm eucariot joacă, de asemenea, un rol în inițierea traducerii.
 Proteinele care se atașează la coada poli (A) interacționează cu proteinele care se leagă la secventa 5’, îmbunătățind
legarea subunității mici a ribozomului la capătul 5’ al ARNm.
 2. Alungirea catenei peptidice

• In aceasta etapa, aminoacizii sunt uniți pentru a

crea un lanț polipeptidic.
• Ribozomul prezintă suprafeţe specifice de legare
stereochimică a ARNm, ARNt şi a catenei
polipeptidice în creştere:
 situsul "P" (peptidil), situsul "A" (aminoacil) și
situsul E (exit).
• Ribozomul asigură asocierea acestor trei elemente
astfel încât să facă posibilă recunoaşterea codonilor
din ARNm de către anticodonul corespunzător din
ARNt, pe principiul complementarităţii.
 2 molecule de ARNt se asociaza cu ribozomul si cu ARNm

 Primul ARNt initiator ARNtMet ocupa locusul donor P iar cealalta locusul donor A aminoacil.

 Odata formata prima legatura peptidica, ARNt initiator , ramas fara aminoacid, paraseste situsul P.

 Situsul P eliberat, va putea primi cel de-al 2-lea aminoacil-ARNt, care a trecut in prealabil prin situsul A spre a
realiza recunoasterea codon-anticodon.

 Se formeaza astfel cea de-a 2-a punte peptidica iar translocarea succesiva din A in P permite citirea codon
dupa codon, de catre anticodonii complexelor aminoacil-ARNt, a intregului mesaj continut de catre ARNm.

 Aceasta translocarea succesiva din A in P, cu formarea de fiecare data de legaturi peptidice, asigura alungirea
catenei.

 Reacţia este catalizată de enzima peptidil-polimeraza, care face parte din proteinele ribozomale.

 In procesul de elongare intervin şi factorii de elongaţie (EF-Ts, EF-Tu si EF-G) - (proteine ribozomale care se
ataşează în această fază la particula ribozomală (la subunitatea mare).
 3. Terminarea sintezei proteice
 Are loc când, in deplasarea sa pe ARNm, ribozomul ajunge cu situsul său A la nivelul unui codon nonsens (stop,
codon terminator, UAA, UAG, UGA).

 La acest nivel, nu se mai ataşează nici un complex aminoacil–ARNt deoarece nu exista anticodoni care sa
recunoasca codonii STOP. Astfel se asigură terminarea sintezei catenei polipeptidice.

 Codonii stop sunt recunoscuţi de factori de eliberare sau de terminare: factorii TF–R1, TF–R2 şi TF–R3 la
bacterii şi factorul RF la eucariote. Factorul TF-R3 asigură desfacerea grupului carboxil al aminoacidului
terminal de ARNt transportor.
 In urma acestui proces are loc eliberarea de pe ribozom atât a catenei polipeptidice cât şi a ARNt precum şi separarea
ribozomilor în cele două subunităţi ale sale.
 Modificări post-translaţionale ale proteinelor
Impachetarea proteinelor este un proces esenţial pentru ca anumite proteine să dobândească proprietăţile funcţionale specifice.

 La începutul anilor ’90 s-a pus în evidenţă o familie specială de proteine care au primit denumirea de “chaperone” care au
capacitatea de a recunoaşte şi lega proteinele parţial “împachetate” sau, altfel spus, “desfăşurate” parţial. Asocierea
chaperonelor cu asemenea proteine asigură stabilizarea acestora până în momentul în care sunt îndeplinite condiţiile de
împachetare corectă, proces ce necesită ATP.
 Rolul chaperonelor:
 participarea la împachetarea corectă a proteinelor nou sintetizate;
 stabilizarea proteinelor denaturate şi
 “îndrumarea” („targeting”) proteinelor “îmbătrânite” pentru distrugere la nivelul lizozomilor;
 sunt implicate în procesul de translocare a proteinelor prin membranele mitocondriale şi în rearanjarea subunităţilor
proteice în complexele macromoleculare.
Secreţia proteinelor. Odată sintetizate, proteinele sunt redistribuite la nivelul celulelor în vederea îndeplinirii funcţiei pe care o au.

 Majoritatea proteinelor sunt citoplasmatice deoarece, după sinteză rămân la nivelul citoplasmei.

 O altă parte a proteinelor celulare sunt localizate la nivelul membranei plasmatice sau sunt liberate în spaţiul extracelular.

 In cazul celulelor eucariote, proteinele sintetizate în citoplasmă trebuie să ajungă la nivelul mitocondriilor, a lizozomilor, a
peroxizomilor sau a nucleului (proteinele nucleare).
REGLAJUL GENETIC
 Genele nu funcţionează toate simultan şi continuu pentru a determina sinteza tuturor proteinelor
codificate în structura lor, deoarece aceasta ar aduce perturbări grave ale metabolismului celular.
 Ca urmare, cantitatea de proteine şi în special de enzime sintetizate în celule nu este constantă în
timp, ci se află sub controlul unui mecanism de reglare genetică.
 Mecanismele de reglare reprezintă un sistem de coordonare prin care se face selecţia adecvată, în
raport cu mediul, a informaţiei genetice care urmează a fi exprimată fenotipic.

 Reglarea activităţii genelor, intrarea lor în funcţiune după un program riguros controlat este evidentă
atât la procariote cât şi la eucariote.

• La bacterii se aproximează că, în condiţii determinate de mediu, nu se sintetizează decât cca 1 % din
totalitatea proteinelor structurale şi enzimelor pentru care există informaţie genetică.

• La eucariotele superioare, numai cca 7 – 10 % din secvenţele de ADN din genom sunt transcrise în
ARN.
 Nivelurile de control ale exprimarii genei
 In general, mecanismele de reglare a expresiei genetice se
exercită, la 4 niveluri principale, cu sensibilitate diferită:
1. Reglarea la nivelul transcrierii genetice – este cel mai
important si implica decizia blocării sau sintezei ARNm;
2. Reglarea la nivelul traducerii genetice - asigură producerea
proteinelor în cantităţile necesare şi la momentul potrivit;
3. Reglarea directă a activităţii enzimelor existente la nivelul
celulei- este nivelul cel mai sensibil şi mai rapid, influenţându-se
în acest fel desfăşurarea diferitelor căi metabolice;
4. Reglarea la nivelul procesului de degradare a proteinelor,
proces în urma căruia rezultă o parte a aminoacizilor necesari
sintezei altor proteine.
Principii generale ale reglajului genetic

 Cele mai bine studiate mecanisme de reglare genetica au fost cele de la bacterii.
 La bacterii, cea mai comună modalitate de reglare a exprimarii genelor este prin influențarea ratei la care
este inițiată transcrierea.
 Aceasta inseamna ca la nivelul transcrierii, rata de sinteză a ARN poate fi crescută sau scăzută.
 În majoritatea cazurilor, reglarea transcripțională implică acțiunile unor PROTEINE REGLATOARE:
 O proteină reglatoare, care se leagă de gena ce trebuie transcrisa și inhibă astfel transcrierea, numita:
REPRESOR
 Alta proteină reglatoare crește rata de transcriere si este numita:
ACTIVATOR
 În combinație cu proteinele reglatoare, un rol critic în reglarea transcrierii il au MOLECULELE
EFECTOR.
 O moleculă efector își exercită efectele prin legarea la un ACTIVATOR sau REPRESOR (provoacă o
modificare conformațională a proteinei reglatoare și, prin urmare, influențează dacă proteina se poate lega
sau nu de ADN).
 Proteinele reglatoare sunt denumite dupa modul în care acestea afectează transcrierea atunci când sunt
legate de ADN (represor sau activator).

 Dimpotrivă, moleculele efector sunt denumite dupa modul în care acestea afectează transcrierea atunci când
sunt prezente în celulă la o anumita concentrație.

 Dupa modul în care este afectata rata de transcriere de catre efector, exista doua tipuri de sisteme de reglare:

1. UN SISTEM INDUCTIBIL – in care RATA DE TRANSCRIERE ESTE CRESCUTA. In acest caz:

 Molecula efector se numeste INDUCTOR - si determină creșterea ratei de transcriere in 2 moduri:
 se poate lega de o PROTEINĂ REPRESOR și o poate ÎMPIEDICA SĂ SE LEGE de ADN; sau
 se poate lega de o PROTEINĂ ACTIVATOR și o poate DETERMINA SĂ SE LEGE DE ADN.

2. UN SISTEM REPRESIBIL – in care RATA DE TRANSCRIERE ESTE SCAZUTA. In acest caz:

 Molecula efector numita COREPRESOR - se leagă de o PROTEINĂ REPRESOR, determinând astfel
PROTEINA SĂ SE LEGE DE ADN; sau
 Molecula efector numita INDUCTOR - se leagă de o PROTEINĂ ACTIVATOR și o ÎMPIEDICĂ SĂ SE
LEGE DE ADN.
 In functie de mecanismele moleculare si de efectele acestora, procesele de reglare pot fi grupate in mare
in doua mari categorii: reglare negativa si reglare pozitiva.

1. In tipul de REGLARE NEGATIVA-

 Proteina represoare numita REPRESOR (sau inhibitor) - interactioneaza cu o regiune in fata genelor
reglate, blocand transcrierea.
 Pentru initierea procesului de transcriere este necesara prezenta produsului ce trebuie degradat - numit
INDUCTOR;

2. In tipul de REGLARE POZITIVA –

 Exprimarea genei este stimulata de o molecula efector (care poate fi o proteina, o molecula activator de
dimensiuni mici sau un complex molecular).
In anumite situatii, pentru initierea transcrierii genetice, acest sistem necesita prezenta AMPc (Adenozin
monofosfat ciclic) si a proteinei CAP (proteina de legare la AMPc).
• In reglarea negativa- Inductorul (produsul ce trebuie degradat) se cupleaza cu Represorul (proteina
represor), legat la molecula de ADN, il inactiveaza, iar transcrierea poate avea loc (gena se exprima);
• In reglarea pozitiva – pentru ca gena sa se exprime si transcrierea sa aiba loc, o molecula efector trebuie sa se
cupleze cu molecula de ADN.
 REGLAREA EXPRIMĂRII GENELOR LA PROCARIOTE

 Mecanismele de reglare a activităţii genelor au fost cel mai bine studiate la bacterii.

 Teoria reglării genetice la procariote a fost elaborată de cercetatorii francezi F. Jacob şi J.

Monod, în 1961.

 Ei au demonstrat experimental şi teoretic că sinteza proteinelor şi respectiv a enzimelor

celulare, nu este constantă în timp ci variază în funcţie de necesităţile celulei.
 Cercetările privind reglarea genetică la procariote, au dus la concluzia că genele, care acţionează
asupra unei căi metabolice, nu au o activitate independentă ci fac parte din unităţi mai mari denumite
OPERONI ce funcţionează coordonat.

 Un operon este o unitate funcţională alcătuită dintr-o secvenţă de nucleotide ce include:

• un promotor,

• un operator şi

• una sau mai multe gene structurale care sunt transcrise într-un ARNm policistronic (o moleculă de
ARNm ce codifică pentru mai mult decât o proteină).
Promotorul
• este o secvenţă de ADN,
• reprezintă situsul de recunoaştere a enzimei ARN polimeraza
• are rol în procesul de iniţiere a transcrierii.
În sinteza ARN, promotorul indică:
- care gene ar trebui utilizate pentru sinteza ARNm,
- şi prin alungire (elongare), controlează ce proteine vor fi sintetizate.
Operatorul
• este un segment de ADN,
• reglează activitatea genelor structurale din cadrul operonului, prin interacţiunea cu un represor
sau un inductor specific.
• Genele promotor si operator sunt precedate de o genă reglatoare.
• Ea este separată de genele operonului, asupra căruia actionează.
• Gena reglatoare, prin produsul său chimic (proteina represor), dirijează activitatea genei operatoare
si a genelor structurale prin inductia sau represia transcriptiei
Reglarea operonului lactozei la Escherichia coli (operonul lac)
• Primul operon, descris în 1960 de către F. Jacob, D. Perrin, C. Sanchezsi J. Monod, a fost OPERONUL lac de
la Escherichia coli.

• Elucidarea mecanismului de reglare a operonului lactozei de la E.coli fiind legată de numele cercetătorilor francezi
F.Jacob şi J.Monod.

• La E. Coli se consideră a fi cca 200 de operoni, dintre care numai activitatea unora este mai bine cunoscută.

Operonul lac este alcătuit din cele 3 gene structurale şi o serie de elemente reglatoare.

• Genele structurale sunt:

• lac Z (codifică β-galactozidaza),

• lac Y (codifică galactozid-permeaza) şi

• lac A (codifică tiogalactozid transacetilaza care, în mod normal, acetilează lactoza şi alte β-galactozide cu
ajutorul acetil-CoA).
• Elementele reglatoare sunt reprezentate de:

• gena lac I (codifică represorul),

• promotorul (conţine situsul de recunoaştere a AMPc şi situsul de legare a ARN-polimerazei) şi

• regiunea operator (lacO), situată în structura operonului, adiacent genei lac Z.

Regiunea operator are o lungime de aproximativ 27 pb şi funcţionează ca un situs de

recunoaştere şi legare pentru represorul specific operonului.
• Astfel, la E. coli, posibilitatea utilizării lactozei din mediu şi a
metabolizării ei, se realizează cu ajutorul a doua enzime:
 β –galactozid – permeaza (localizată în membrana celulei
bacteriene asigură permeabilizarea acesteia, facilitând trecerea
lactozei în celula bacteriană) si
 β – galactozidaza (localizată în citoplasma bacteriană, clivează
lactoza la glucoză şi galactoză – figura).
• În cadrul metabolismului celular mai intervine tiogalactozid
transacetilaza (care în mod normal, are rol de acetilare a lactozei şi
a altor β –galactozide cu ajutorul acetil- CoA).

• Transcrierea genetică a operonului lac este controlată atât

pozitiv cât şi negativ.
Lactoza si produsii de clivare
 REGLAREA NEGATIVA A OPERONULUI LAC

Controlul negativ al operonului lac este mediat de represor, codificat de gena lac I, care se leagă
specific de regiunea operator, împiedicând transcrierea în absenţa lactozei.
Dacă lactoza (sau un alt inductor, cum ar fi IPTG = izopropil-β-D tiogalactopiranozid) este prezentă
în mediu, ea se cuplează cu represorul inactivându-l, astfel că genele structurale sunt transcrise
la ARNm, deci operonul funcţionează.
 Inducţia, represia şi retroinhibiţia enzimatică
Inducţia şi represia enzimatică, sunt fenomene opuse ca acţiune
(antagoniste) şi care controlează cantitatea de substanţe sintetizate. .
La procariote Reglajul genetic este de două tipuri:
1. Sistem inductibil – intervine în sinteză enzimelor catabolismului;
2. Sistem represibil - intervine în sinteza enzimelor anabolismului.

SISTEMUL DE REGLARE INDUCTIBIL

Inducţia enzimatică este declanşată de prezenţa în mediu a substanţei
ce trebuie metabolizată (lactoza) – denumită în acest caz inductor.
• În mod obişnuit, in absenţa lactozei din mediu, operonul lac este
nefuncţional - genele structurale care determină sinteza celor 3 enzime
sunt inactive.
• În absența lactozei - proteina represoare se leagă la situsul O
(operator) al operonului lac, ARN-polimeraza nu se mai poate lega la
situsul P (promotor), iar transcrierea nu are loc.
• El este indus să funcţioneze de îndată ce bacteria este pusă pe un mediu cu lactoză.

Astfel, dacă însă se adaugă lactoză în mediu, cele 3 gene sunt rapid activate şi încep sinteza celor 3
enzyme (B-galactozidaza, permeaza, transacetilaza).

• Represorul (proteinele represoare) se combină cu inductorul (substanţa ce trebuie metabolizată -

lactoza), devine inactiv şi pierde afinitatea pentru regiunea Operatorului.

• Starea deblocată a operatorului permite accesul

ARN polimerazei la genele structurale care încep
să fie transcrise sintetizându-se astfel enzimele
corespunzătoare (enzime catabolice- ce catalizează
metabolizarea sau degradarea- substratului
nutritiv)
SISTEMUL DE REGLARE REPRESIBIL

- intervine în sinteza enzimelor anabolismului

 In cazul în care mediul de cultura nu conţine un anumit aminoacid, bacteria este capabilă să
suplinească absenţa aminoacidului din mediu prin sinteza sa intracelulară.
 Aceasta înseamnă că operonul, ce codifică enzimele implicate în calea metabolică de sinteză a
aminoacidului respectiv este activ deoarece represorul produs de gena reglatoare este sintetizat într-o formă
inactivă numita APOREPRESOR (conformaţia sa spaţială nu este potrivită pentru interacţiunea cu
operatorul).
 Sinteza produsului de interes (a aminoacidului) are loc în mod continuu, până când concentraţia
intracelulară a acestuia este prea mare.
 Când concentraţia produsului final (substanţa sintetizată) atinge un anumit nivel se realizează, ceea ce
se numeşte, REPRESIA SINTEZEI ENZIMEI, iar produsul final al căii metabolice a primit denumirea de
COREPRESOR.
Rolul corepresorului este de a interacţiona specific cu aporepresorul, activându-l prin modificarea
conformaţiei moleculare (modificare alosterică), astfel încât acesta se leagă la operator şi blochează
transcrierea genelor structurale.
• De exemplu, la Salmonella typhimurium, genele din operonul his care specifică
enzimele ce intervin în sinteza histidinei, sunt funcţionale atunci când în celulă se află o
concentraţie mică de histidină.

• Când în celulă s-a acumulat o cantitate mare de histidină, expresia acestor gene este
represată şi sinteza histidinei încetează.

• Corepresorul (histidina în cazul operonului his) se cuplează cu represorul (o

proteină reglatoare) inactiv, care devine activ, blocând transcrierea operonului his.
• RETROINHIBIŢIA ENZIMATICĂ
• – denumită şi inhibiţia prin feedback sau efectul Novick- Szilard, este un alt sistem de control al
sintezei proteice prin cantitatea de produs final.
• Astfel, în cazul unui anumit lanţ metabolic în care intervin mai multe enzime, produsul final în
cantitate mare inhibă moleculele existente ale enzimei care controlează prima etapă a lanţului
metabolic.
• Aceasta spre deosebire de represia enzimatică care blochează sinteza tuturor enzimelor care intervin
în lanţul metabolic respectiv.
De exemplu, în calea metabolică a histidinei, prima enzimă este pirofosforilaza.
• Când concentraţia histidinei în celulă devine prea mare, molecula de histidină se leagă la o regiune
specifică acestei enzime, schimbându-i conformaţia sa tridimensională, astfel că enzima devine
nefuncţională.
• Când concentraţia de histidină scade, aceasta părăseşte enzima, care refăcându-şi conformaţia
spaţială originală, redevine activă.
 REGLAREA POZITVA A OPERONULUI LAC
Represia prin catabolit

In reglajul pozitiv, genele functionează numai în prezenta unor proteine inductoare.
Operonul lac poate fi reglat transcripțional printr-un al doilea mod, cunoscut sub numele de represie prin
catabolit.
Această formă de reglare transcripțională este influențată de prezența in mediul de cultura a glucozei,
care este un catabolit - o substanță care este scindată în interiorul celulei.
Prezența glucozei conduce în final la represia operonului lac.

• De exemplu: La E coli s-a observat că prin cultivarea pe un mediu ce conţine atât glucoză cât şi
lactoză, bacteriile utilizează preferenţial mai întâi glucoza, lactoza rămâne nemetabolizată
până când în mediu nu mai există glucoza, fenomen numit diauxie.

• Aceasta înseamnă că atâta timp cât există glucoză în mediu, genele lac sunt inactivate.

• Acest mecanism reglator a fost denumit represie prin catabolit.

• Efectul inhibitor al glucozei asupra exprimării genelor lac este indirect.
• Această formă de reglare mai implică o mică moleculă efector, AMP ciclic (AMPc).
• Acesta molecula este universal distribuita in tesuturile animale, unde reglează acţiunea mai multor
hormoni.
• AMP ciclic este sintetizat enzimatic din ATP printr-o enzimă cunoscută sub numele de
adenilat ciclază, iar concentratia sa este reglata indirect in metabolismul glucozei.
• Când glucoza este prezentă în mediu, nivelul AMPc este scăzut.
• Contrar, dacă în mediu se află glicerol sau o alta sursa de carbon care nu poate intra în
calea metabolică a glucozei, nivelul AMPc este ridicat.
• Efectul AMPc asupra operonului lac este mediat de o proteină activatoare numită proteina
activator de catabolit (CAP) sau proteina receptoare de AMPc (CRP).
• CAP este alcătuită din două subunități, fiecare dintre acestea legând
o moleculă de AMPc.

• Complexul AMPc-CAP, se leagă la un situs din promotorii

operonilor, sensibili la represia catabolică.
• Deoarece rolul complexului CAP-cAMP este de a activa
transcrierea, acest tip de control este considerat a fi CONTROL
POZITIV.
• Acest tip de control face ca operonul lac sa fie exprimat cand
glucoza este absentă din mediul înconjurător, iar inductorul operonului
(lactoza) este prezent.
• Dacă ambele zaharuri sunt prezente, operonul lac nu va fi
exprimat până când glucoza nu este metabolizată.
 CONTROLUL PROCESULUI DE TRADUCERE AL MESAJULUI GENETIC

 S-a remarcat faptul că biosinteza celor trei enzime (β-galactozidază, permează şi transacetilază) se face în
raport molar de 1:1/2:1/5, diferenţele datorându-se reglării la nivelul traducerii.
 Fenomenul se poate realiza pe două căi:
1. gena lac Z este tradusă prima.
• Se pare că, în cazul moleculelor de ARNm policistronic, imediat după sinteza polipeptidului codificat de
prima genă, are loc separarea de ribozomi, si se formeza un nou complex de iniţiere la nivelul codonului
AUG al celei de-a doua gene.

• Frecvenţa cu care se realizează acest proces este corelată cu probabilitatea reiniţierii la fiecare
codon AUG următor.
• Se formează astfel un gradient în cantitatea de polipeptide sintetizate de la capătul 5’ spre
cel 3’ al ARNm.
• Aceste efect, numit polaritate, se realizează în cazul majorităţii moleculelor de ARNm policistronic.
2. Toate moleculele de ARNm sunt degradate la nucleotide după câteva runde de traducere.

• Degradarea este înceată si uneori începe imediat după primul eveniment de traducere.

• Degradarea ARNm policistronic începe, cel mai frecvent, la nivelul genei lac A, apoi continuă
cu gena lac Y şi, abia la sfârşit, cu gena lac Z.

• Consecinţa: la un moment dat, sunt mai multe copii ale genei lac Z decât lac Y şi, evident, cu
mult mai multe decât lac A.
REGLAREA EXPRIMĂRII GENELOR LA
EUCARIOTE
La eucariote reglarea genetică are un caracter mult mai complex deoarece:
 Genele NU sunt organizate în operoni, reglajul genetic se realizează la nivelul genelor individuale;
 Ca urmare, fiecare moleculă de ARNm poartă mesajul genetic pentru o singură catenă polipeptidică el fiind
monocistronic.
 La eucariote genele sunt alcatuite din exoni si introni, astfel că sinteza ARN se realizează în mai multe etape prin
care se elimină intronii;
 ADN eucariot este asociat cu histone formand fibra de cromatina; Structura cromatinei afectează exprimarea
genelor în celulele eucariote, molecula de ADN trebuie să se desocieze de proteinele histonice înainte ca transcrierea
să poată avea loc;
 La eucariote, ARN este sintetizat in nucleu, iar sinteza proteinelor are loc in citoplasma;
 Toate celulele unui organism eucariot, derivând prin diviziuni mitotice ale celulei-ou, moştenesc acelaşi număr de
cromozomi şi deci aceeaşi informaţie genetică, cu toate acestea apar diferenţieri celulare specifice;
 Aceste diferentieri pot fi explicate prin faptul că unele gene funcţionează permanent, în timp ce altele funcţionează
diferenţiat, în anumite momente specifice ale ontogenezei;
De exemplu, genele care dirijează sinteza pigmentului din iris de la om sunt distribuite în toate celulele corpului, dar
nu se exprimă fenotipic decât la nivelul celulelor irisului, în celelalte celule genele respective sunt permanent represate.
 La eucariotele superioare, în mecanismele de reglaj genetic intervin şi o serie de substanţe de tip
hormonal care activează sau, din contră, inhibă exprimarea specifică a genelor.

 Similar ca la procariote si la eucariote, în funcţie de mecanismele moleculare şi de efectele

acestora, procesele de reglare a activităţii genice pot fi grupate în două mari categorii:

REGLARE POZITIVĂ ŞI REGLARE NEGATIVĂ

• REGLAREA POZITIVĂ – activarea unor gene are loc în prezenţa unei MOLECULE EFECTOR care
poate fi o proteină, o moleculă activator de mici dimensiuni sau un complex molecular;
• Acest sistem , în anumite situaţii, necesită prezenţa AMPc şi a proteinei CAP/CRP (proteina
receptor de legare a AMPc), care iniţiază transcrierea genetică.

• REGLARE NEGATIVĂ - în celulă este prezent un INHIBITOR (represor) care împiedică transcrierea.
• Acest inhibitor interacţionează cu o anumită regiune plasată în faţa genelor reglate. Pentru
iniţierea transcrierii este necesară prezenţa unui antagonist al inhibitorului, numit INDUCTOR.
• In plus, la eucariote mai pot există două tipuri de reglare a activităţii genelor:
1. REGLARE PE TERMEN SCURT
 se bazează pe mecanisme moleculare reversibile, reprezentate de modificări în activitatea unor gene;
Are loc:
 la nivelul transcrierii,
 la nivelul prelucrării ARNm,
 la nivelul transportului ARNm în citoplasmă,
 la nivelul sintezei proteinelor,
 la nivelul degradării ARNm,
 la nivelul cromatinei sau la nivel cromozomal; si
2. REGLARE PE TERMEN LUNG
 are loc prin evenimente ce conduc la diferenţierea celulară;
 de regulă, este ireversibila şi implică fenomene legate de diferenţierea celulară ce au loc în cursul
ontogenezei.
A. REGLAJ PE TERMEN SCURT

• In acest caz, reglarea activităţii genelor se poate

realiza la mai multe nivele, evidente în cursul
citodiferenţierii:
 La nivel transcripţional;
 La nivelul procesarii (maturării) ARNm;
 La nivelul transportului ARNm în citoplasmă;
 La nivelul translaţiei mesajului genetic;
 La nivelul degradării ARNm.

• In plus, la eucariotele superioare, în mecanismele de reglaj

genetic intervin şi o serie de substanţe de tip hormonal
care pot activa sau inhiba exprimarea specifică a genelor Nivele de reglare a expresiei genice
 1. Reglaj genetic la nivel transcripţional

 Controlul transcripţional determină care dintre gene este transcrisă la un moment dat şi rata cu care se
realizează procesul de transcriere.
 La eucariote genele contin secventa promotor, care reprezinta situsul de recunoastere si de legare a enzimei
ARN polimeraza. În cele mai multe cazuri, reglajul transcripțional are scopul de a controla inițierea
transcrierii la nivelul promotorului.
 Abilitatea ARN polimerazei de a se lega la promotor si de a transcrie o anumita gena este influentata de un
grup de proteine numite FACTORI GENERALI DE TRANSCRIERE.
 Factorii generali de transcriere sunt necesari pentru un nivel bazal al transcrierii.
 În plus, celulele eucariote mai posedă o gamă variată de FACTORI REGLATORI DE TRANSCRIERE care
servesc la reglarea ratei de transcriere a genelor țintă.
 Aceștia recunosc, de regulă, secvențe de ADN (analoage cu situsurile operator din apropierea promotorilor
bacterieni) situate în vecinătatea promotorului.
 La eucariote, aceste secvențe de ADN sunt în general cunoscute ca elemente de control sau elemente
reglatoare.
 Când un factor de reglare a transcrierii se leagă de un element de
control, acesta afectează transcrierea genei asociate, putand creste rata
de transcriere - caz in care factorul de transcriere este denumit
ACTIVATOR, iar secvența la care se leagă se numește
AMPLIFICATOR (enhancer)
 sau poate acționa ca REPRESORI ai transcrierii prin legarea la
elemente numite silențiatoare (silencers).
 Proteinele reglatoare pot modifica compoziția sau aranjamentele
nucleosomilor în vecinătatea unui promotor, afectând astfel transcrierea.

 Majoritatea genelor eucariote, în special cele de la speciile multicelulare,

sunt reglate de mai mulți factori.

 Acest fenomen se numește control combinatorial deoarece combinația a Reglaj transcripțional prin factorii de reglare a
mai multor factori determină expresia oricărei gene ținta. transcrierii
Aceste proteine pot acționa ca:
(a) activator pentru creșterea ratei de transcrierii sau
(b) (b) represor pentru scăderea ratei de transcriere.
 Reglarea transcrierii genelor la eucariote se mai poate
realiza şi prin procesul de metilare a ADN.
 Astfel, imediat după replicare, o parte din bazele azotate
(în special citozina) suferă un proces de metilare (prin
intervenţia unei metil transferaze).

 Metilarea unor anumite secvenţe de ADN este

asociată cu inhibarea transcrierii, genele respective
fiind însă inactivate în mod reversibil.

 O primă condiţie pentru ca procesul de transcriere să poată fi iniţiat este ca nucleosomii să poată fi îndepărtaţi de la nivelul
regiunii de interes.

Proteinele nonhistonice îndeplinesc rolul unor activatori specifici ai genelor asigurând transcrierea diferenţiată a genelor ,
ele interacţionând cu histonele pe care le îndepărtează de la nivelul genelor ce urmează a fi transcrise

Histonele, la rândul lor, pot să influenţeze proprietăţile de transcriere ale ADN prin modificări chimice (fosforilare,
acetilare, metilare) afectând astfel interacţiunea ADN- histone.
 2. Reglajul genetic la nivelul maturării ARNm

 Funcţionează în procesul de maturare al ARNm.

Două evenimente reglatoare exemplifică acest nivel de reglare:
 alegerea situsului de poliadenilare (adăugarea cozii poliA) şi
 alegerea situsului eliminare a intronilor şi asamblare a exonilor.
 Coada poliA este recunoscută de o proteina. Aceasta proteina leagă coada poliA îmbunătățind stabilitatea ARN.
 O schimbare a stabilității ARNm poate influența în mare măsură concentrația celulară a respectivei molecule ARNm
 Datorită structurii discontinue a genelor (exoni + introni), se sintetizează ARNm precursor (premesager) ce
conţine atât secvenţe informaţionale cât şi secvenţe non-informaţionale.
 Prelucrarea acestei molecule (splicing) pentru a obţine ARNm matur, funcţional presupune parcurgerea mai
multor etape în care sunt implicate molecule de ARNsn precum şi anumiţi factori proteici.
 S-a evidenţiat faptul că în anumite situaţii prelucrarea ARNm se poate realiza într-o asemenea manieră încât
permite o asortare variată a exonilor din aceeaşi genă, proces denumit PRELUCRARE ALTERNATIVĂ
(alternative splicing).
 3. Reglajul genetic la nivelul transportului ARNm în citoplasmă

 Odată prelucrat, ARNm migrează din nucleu în citoplasmă, la nivelul porilor din membrana nucleară.

 Reglajul genetic este acela care decide ce secvenţe de ARNm vor fi degradate în nucleu şi care
vor fi exportate în citoplasmă, acolo unde se realizează sinteza proteică.

 Numai o mică parte din ARNm sintetizat în nucleu, migrează în citoplasmă, cea mai mare parte din
ARNm fiind degradat în nucleu cu ajutorul unor enzime.

 Acestea sunt enzime diferite ce operează în tipuri variate de celule, fapt ce determină ce sinteze
proteice caracteristice vor realiza celulele respective.

4. Reglajul genetic la nivelul translaţiei mesajului genetic

 Constă în faptul că nu toate moleculele de ARNm matur migrate în citoplasmă vor fi utilizate în
procesul sintezei proteice.

 Reglajul la nivel translațional se referă la controlul nivelurilor de proteine sintetizate pe baza

ARNm. Aceast reglaj este foarte important pentru răspunsul celular la factorii de stres, de
creștere și de diferențiere.
5. Rglajul genetic la nivelul degradării ARNm (control post-translational)

 Are rolul de a selecta moleculele de ARNm matur, migrate în citoplasmă, care vor fi
degradate.

De exemplu, în cazul genelor hemogobinei, ARNm are o mare stabilitate în timp, astfel că el
serveşte repetat pentru sinteza proteică.

 Dupa sinteza, proteinele pot fi modificate chimic prin adăugarea de grupuri de metil, fosfat,
acetil și proteine (ubiquitina).

 Modificările chimice apar ca răspuns la stimuli externi, cum ar fi: stresul, lipsa de nutrienți,
căldură sau expunerea la lumină ultravioletă.
 Reglaj prin intermediul hormonilor
 La eucariotele superioare, reglarea pe termen scurt (la nivelul transcrierii genetice), este în mare
parte mediată de hormoni.

 Un anumit hormon poate avea drept ţintă una sau mai multe tipuri de celule, fiecare tip
răspunzând diferit la acelaşi hormon.

 Unii hormoni reglează activitatea genelor influenţând transcrierea, traducerea sau funcţionarea
unor enzime cum este adenilat ciclaza.

De exemplu, cei mai mulţi hormoni polipeptidici îşi exercită efectele lor iniţiale la nivelul
membranei celulelor ţintă, stimulând activitatea adenilat- ciclazei care converteşte ATP la
AMPc, capabil să stimuleze sinteza genelor, ca şi în cazul procariotelor.

 Hormonii steroizi acţionează direct la nivelul transcrierii genetice, fără intervenţia AMPc, în timp
ce alţi hormoni pot afecta histonele stimulând astfel procesul de transcriere.
 Hormonii steroizi funcționează ca molecule de semnalizare care se leagă direct la factorii de reglare a
transcrierii modificandu-le funcția. Aceasta permite unei celule să răspundă la un hormon prin reglarea unui
set special de gene.
 Acțiunea finală a unui hormon steroid este de a afecta transcrierea genei.
 La animale, hormonii steroizi acționează ca molecule de semnalizare care sunt sintetizate de glandele
endocrine și secretate în sânge, dupa care sunt preluați de celule care pot răspunde la hormoni în moduri
diferite. Exemple:
 Ecdisonul, un hormon steroid identificat la insecte, inclusiv la Drosophila, interacţionează cu receptori
nucleari şi controlează procesul de metamorfoză (transformarea larvei în adult);
 Vitamina D3, un derivat steroidic, are rol important în reglarea metabolismului calciului şi în diferenţierea
oaselor. Acţionează prin legarea la nivelul unui receptor nuclear similar receptorilor pentru hormonii
steroidici;
 Receptorii pentru tiroxină şi acid retinoic sunt localizaţi în nucleu şi sunt foarte asemănători cu receptorii
pentru hormonii steroizi; Tiroxina si acidul retinoic sunt substanţe morfogenetice, adică induc sau controlează
diferenţierea celulară. Tiroxina induce transformarea mormolocilor în broaşte, iar acidul retinoic determină axul
antero-posterior în cursul dezvoltării membrelor.
 LA PLANTE, au fost identificate numeroase substanţe care au diferite roluri în controlul creşterii şi
dezvoltării, ele fiind denumite hormoni vegetali. Hormonii vegetali sunt de cinci tipuri:

• etilena, acid abscizic, auxine, citokinine şi gibereline.

Ei sunt responsabili de realizarea unor activităţi variate: de exemplu,

• Etilena induce, pe lângă alte activităţi, coacerea fructelor, maturarea florilor şi senescenţa plantelor.

• Giberelinele- la fel ca şi hormonii steroizi animali, stimulează transcrierea şi, în acest fel, determină
creşterea cantitativă a anumitor proteine specifice implicate în anumite procese majore de formare şi
diferenţiere celulară.

 Atunci când sunt aplicate plantelor giberelinele produc o serie de efecte, aşa cum sunt cele observate
în cazul plantelor pitice („dwarf”) la care determină creşterea în înălţime.

 De asemenea, aceşti hormoni stimulează procesul de germinare al anumitor tipuri de seminţe.

 Deşi acţiunea giberelinelor a fost intens studiată, până în prezent nu s-au evidenţiat receptori pentru
aceşti hormoni iar mecanismul molecular nu este pe deplin clarificat
 B. REGLAREA PE TERMEN LUNG

Reglajul genetic la nivelul cromatinei

• Cromatina este alcatuita din heterocromatină si eucromatina.
• La nivelul cromozomilor eucariotelor există două tipuri de heterocromatină - CONSTITUTIVĂ ŞI
FACULTATIVA - implicate în activitatea genelor;
 HETEROCROMATINA CONSTITUTIVĂ se găseşte la nivelul regiunilor care nu sunt niciodată exprimate
(transcrise) (sateliţii) şi au un rol structural pentru cromozom.
 HETEROCROMATINA FACULTATIVĂ reprezintă cromatina condensată doar în anumite celule, în timp ce
în alte tipuri de celule regiunile corespunzătoare sunt decondensate.
• În celulele embrionare cantitatea de heterocromatină facultativă este mica, în timp ce în celulele specializate
proporţia sa creşte foarte mult. Aceasta înseamnă că în cursul procesului de dezvoltare individuală
(ontogenetică) are loc inactivarea prin heterocromatinizare a unui număr mare de gene.
• Heterocromatinizarea poate avea loc: la nivelul unor segmente cromozomale, a unor cromozomi întregi (X de
la femelele de mamifere) şi chiar a întregului genom
• Cel mai cunoscut exemplu de reglare prin heterocromatinizare de tip
facultativ este cromatina sexuală - unul dintre cromozomii X de la
femelele de mamifere care se inactivează la întâmplare (fie cel de
origine maternă, fie cel de origine paternă), în mod definitiv. Astfel,
organismul femel poate fi considerat ca fiind un mozaic de clone
celulare.

• Un exemplu este cel al pisicilor “calico” la care femelele au blana cu

pete galbene şi negre, fiind heterozigote (Cy/CB), genele pentru
culoarea blănii fiind localizate pe cromozomii X.
• In cursul dezvoltării ontogenetice, în unele celule este inactivat
cromozomul X pe care se găseşte gena Cy în timp ce în alte celule se
inactivează cromozomul X ce conţine gena CB.
• Rezultatul este apariţia unor pisici cu blana cu pete galbene şi negre.
• La masculi, din cauză că există un singur cromozom X, fenomenul
nu se realizează, ei fiind fie complet negri fie galbeni.
 Exemplul de mai sus este un tip de REGLARE PE TERMEN LUNG care se realizează prin
heterocromatinizarea sau condensarea mai pronunţată a cromatinei ceea ce conduce la o
reducere sau chiar o blocare a funcţionării ADN ca matriţă pentru sinteza ARN.

 Heterocromatina, puternic condensată, este prezentă mai ales în celulele înalt diferenţiate care
sintetizează foarte puţine proteine comparativ cu celulele nediferenţiate.

• De exemplu, în leucocitele normale apar mase mari de heterocromatină sub forma unor blocuri
puternic condensate la periferia nucleului, în timp ce în cazul leucemiilor aceste aspecte sunt
absente, celulele trecând în starea nediferenţiată, cu sinteze proteice intense şi capabile de
diviziuni celulare rapide.
 Reglarea procesului de citodiferenţiere
 Procesul de diferenţiere celulară sau citodiferenţierea este specific organismelor eucariote pluricelulare;
 El se refera la modificările structurale şi funcţionale pe care le suferă celulele ce rezultă (în urma unor
diviziuni mitotice repetate) din celula-ou sau zigot.
 La organismele eucariote, conţinutul în ADN este acelaşi, indiferent de tipul celular, ceea ce înseamnă că
diferenţierea celulară şi dezvoltarea organismului reprezintă rezultatul unor evenimente programate genetic
ce determină activarea sau represia genelor.
 Reglarea procesului de citodiferenţiere, se realizează la niveluri diferite:
 la nivelul cantităţii de ADN şi a replicării materialului genetic,
 la nivelul transcrierii şi traducerii
 la nivel cromozomal sau al întregului genom.
 Deşi se consideră că toate celulele unui organism conţin aceeaşi cantitate de ADN, s-a dovedit că există unele
variaţii ce se datorează unor procese de replicare diferenţiată precum:
 suprareplicarea anumitor regiuni cromozomale şi subreplicarea altora (mai ales a regiunilor
heterocromatice).
 Fenomenul diferenţierii celulare se realizează într-o ordine cronologică strictă,
după un program extrem de riguros a cărui nerespectare conduce la modificări
anormale ale organismului.
 De exemplu: la om unde există aproximativ 1013 celule, în cursul dezvoltării
ontogenetice are loc diferenţierea a peste 150 tipuri diferite de celule,
deosebite ca formă, mărime, structură sau funcţie.
 Studiul diferenţierii celulare la mamifere este dificil, motiv pentru care cercetătorii au
ales un sistem model la care dezvoltarea embrionară să poată fi urmărită cu
uşurinţă, este reprezentat de cel de la Drosophila melanogaster.
Avantajele alegerii datorându-se următoarelor caracteristici:
– genom de dimensiuni mici
– număr mic de cromozomi (patru perechi) şi existenţa cromozomilor
politeni (uriasi);
– prezintă mai multe stadii larvare, dezvoltarea fiind prin metamorfoză (ou-
larvă-pupă-adult), întregul proces de metamorfoză (dezvoltarea de la ou la
adult) durează aproximativ nouă zile.
Genele implicate în controlul dezvoltării la D.melanogaster, au fost identificate şi studiate pe baza
mutaţiilor produse la nivelul lor, care au condus fie la apariţia unor structuri anormale fie la moartea
organismului. Aceste gene pot fi incluse în cel puţin trei grupuri:

 gene de origine maternă: se exprimă în cursul ovogenezei şi sunt responsabile de gradientul de

proteine ce apare la nivelul oului şi care sunt implicate organizarea spaţială a embrionului timpuriu;

 gene de segmentare: sunt exprimate după fecundare la nivelul zigotului şi determină numărul şi
organizarea segmentelor corpului.

 genele homeotice: se exprimă după genele segmentare şi determină identitatea fiecărui segment
individual.

La plante -există diferenţe între cantitatea de ADN din meristeme şi cea din diferite organe:

 la nivelul celulelor meristematice cantitatea de ADN este mai mică în timp ce în alte organe, cum
sunt cotiledoanele care sunt alcătuite din celule înalt diferenţiate, cantitatea de ADN este mai mare.
Diferenţierea celulară ce apare în cazul organismelor multicelulare se datorează nu numai intervenţiei
genelor menţionate ci şi unor mecanisme specifice de comunicare şi semnalizare ce se realizează
între celule.
In aceste mecanisme sunt implicate o serie de proteine ce interacţionează cu receptori caracteristici
aflaţi la suprafaţa celulelor ţintă.
In urma interacţiunii dintre semnalul molecular şi receptorul său specific sunt generate alte semnale
intracelulare care “informează” nucleul asupra necesităţii stimulării proliferării celulare, fenomen
numit proces de transducţie a semnalelor.
In realizarea acestui proces participă o serie de factori cu funcţii distincte:
 factori de creştere celulară (de exemplu, factorul de creştere epidermic),
 receptori membranari proteici,
 transmiţători citoplasmatici fosforilanţi,
 factori nucleari de transcriere.

O mare parte a acestor factori este determinată de o categorie aparte de gene denumite proto-oncogene.
MUTAȚIILE GENETICE ȘI
REPARAREA ADN
• Funcția primară a ADN este aceea de a stoca informații pentru sinteza proteinelor celulare.
• ADN este o moleculă foarte stabilă care replică cu o precizie uimitoare, cu toate acestea, în cazuri relativ
rare, poate să apară o mutație.
• Termenul de mutație se referă la modificările apărute în structura şi funcţia materialului genetic, care se
transmit de la o generaţie la alta şi care nu sunt rezultatul segregării genetice sau recombinării genetice.
• Capacitatea materialului genetic de a suferi mutaţii se numeşte mutabilitate.
• Termenul de mutant se referă la un individ care rezultă dintr-un organism normal dar care, fenotipic,
prezintă anumite diferenţe, mai mult sau mai puţin evidente.
• Uneori aceste modificări pot fi reparate iar celulele respective redobândesc fenotipul normal.
• Deoarece mutațiile pot fi destul de dăunătoare, organismele au dezvoltat mai multe moduri de a repara
molecula de ADN deteriorata.

 Există cazuri în care nu toate modificările de la nivelul genelor sunt urmate de efecte fenotipice
evidente; în acest caz se poate spune că genele sunt tăcute sau silenţioase (silent genes).
• Atunci când mutaţia determină modificarea genei de tip sălbatic şi conduce la apariţia unei alele
mutante, ea se numeşte mutaţie înainte (forward mutation),
• iar mutaţia de la tipul mutant la tipul normal se numeşte mutaţie înapoi (back mutation).
 Importanța mutațiilor
1. Mutația este sursa tuturor variațiilor genetice, materia primă a evoluției. Fără mutații și variațiile pe care le
generează, organismele nu s-ar fi putut adapta la mediile schimbătoare;
2. Mutațiile servesc ca instrumente importante ale analizei genetice (experimentele lui Mendel la mazare, ale lui
Morgan la D. melanogaster);
3. Mutațiile sunt utile pentru cercetarea proceselor biologice fundamentale.
Astfel, descoperirea mutațiilor care afectează diferitele componente ale unui sistem biologic și studierea efectelor lor
poate duce adesea la o mai buna înțelegere a respectivului sistem.

 Pentru analiza genetică sunt folosite două tipuri de mutante:

 mutantele auxotrofe – sunt organisme care nu se pot multiplica pe medii minimale în absenţa unor factori de
nutriţie (prezintă modificări la nivelul unor gene ce codifică enzime implicate în biosinteza unor aminoacizi, baze
azotate etc.) sau care nu pot utiliza pentru creştere anumite substanţe (genele afectate împiedică desfăţurarea
normală a unor căi metabolice de degradare);

 mutantele condiţionat letale – sunt organisme care prezintă anumite modificări ce determină moartea acestora în
anumite condiţii (restrictive sau nonpermisive) sau supravieţuirea lor în alte condiţii (condiţii permisive).
  De exemplu, la Bacillus stearothermophilus, o mutantă termosensibilă sintetizează anumite
proteine, inactive atunci când bacteria este cultivată la 55o C (temperatură nonpermisivă), în
timp ce, la temperatura de 47oC (temperatură permisivă) proteinele sintetizate prezintă funcţii
normale.

 Deseori, mutaţiile determină moartea celulelor afectate, fiind astfel letale, sau alteori, le
conferă acestora anumite avantaje selective (de exemplu, rezistenţă la anumite antibiotice, la
acţiunea unor virusuri etc.).
 Clasificarea mutaţiilor
După mărimea segmentului de ADN afectat, se deosebesc:
 Mutaţiile genice care afectează structura şi funcţia genei; când este afectată doar o pereche
de nucleotide mutaţia se numeşte mutaţie punctiformă.
 Mutaţiile cromozomale- determinând modificări ale structurii şi numărului cromozomilor la
eucariote.

MUTATII GENICE

 O mutație genica apare atunci când secvența de ADN dintr-o gena este modificată într-un mod
permanent.
 Când este afectată doar o singura pereche de nucleotide mutaţia se numeşte mutaţie
punctiformă.
Mutaţiile punctiforme
 Mutaţiile punctiforme se pot datora:
1. Substituției unei perechi de nucleotide de către o alta (mutaţii prin substituţie);
2. Eliminarii (deleţia) unei perechi de nucleotide;
3. Inserării unei noi perechi de nucleotide (adiţie);
4. Inversării unei anumite secvenţe de nucleotide (inversii); si
5. Duplicatiilor - datorate copierii unei anumite secvenţe de ADN şi integrarea sa în continuarea celei
iniţiale.
MUTAŢII PRIN SUBSTITUŢIE
 In acest caz, o secvența de ADN este modificată prin înlocuirea unei baze cu o altă bază.
 O substituție a unei baze duce, de obicei, la o substituție a perechii de baze din secventa de
ADN.
 In funcţie de nucleotida înlocuită, mutaţii prin substituţie pot fi clasificate în :

 mutaţii de tip tranziţie – constau în înlocuirea unei purine cu o altă purină [A sau G] sau a
unei pirimidine cu o altă pirimidină [C sau T] (AT → GC ; TA → CG ; GC → AT ; CG → TA) si

 mutaţii de tip transversie – constau în înlocuirea unei purine cu o pirimidină şi invers (AT ↔
TA ; AT ↔ CG ; GC ↔ CG ; GC ↔ TA).

O tranziție - este substituția unei purine cu o purină sau a unei pirimidine cu o pirimidină;
O transversie este substituția unei pirimidine cu o purină sau a unei purine cu o pirimidină
• Schimbarea succesiunii normale a nucleotidelor conduce la greşeli de împerechere
în cursul proceselor de replicare, recombinare sau reparare.
• Consecinţa modificărilor ce apar în succesiunea normală a nucleotidelor din
structura ADN poate fi modificarea cadrului de citire al mesajului genetic (frameshift)
şi, prin urmare, a fenotipului determinat de acesta. In acest caz mutatiile prin
substitutie pot fi:
 Mutaţie cu sens greşit (missense mutation);
 Mutaţie nonsens (nonsense mutation);
 Mutaţie cu acelaşi sens (same sense mutation);
 Mutaţie neutră (neutral mutation)
 1. MUTAŢIA CU SENS GREŞIT (MISSENSE MUTATION)

• Substituirea unei nucleotide conduce la

înlocuirea unui aminoacid cu un altul în
structura proteinei
 De exemplu, anemia falciformă (forma de
seceră a globulelor roşii) este o boala genetica
autozomala rezultata ca urmare a unei
mutatii in gena hemoglobinei, mutatie prin
care adenina (A) este inlocuită cu timina (T).
 Consecinta este ca la nivelul catenei beta- a
hemoglobinei, codonul GAG ce codifica
sinteza acidului glutamic este inlocuit cu
GTG care codifica valina.
 2. MUTAŢIA NONSENS (NONSENSE MUTATION)

• Are drept rezultat terminarea anormală a sintezei proteinei, determină apariţia unui codon stop
(TAA, TAG sau TGA) într-o poziţie diferită decât cea normal.

 De exemplu, boala numita fibroza chistica, apare ca urmare a inlocuirii Citozinei din codonul CAG pentru
glutamina, cu Timina fiind astfel convertita in TAG - un codon STOP.
  Proteina produsa nu poate functiona normal deoarece, in urma unei astfel de mutatii, va avea numai
493 amino acizi in timp ce lantul normal este alcatuit din 1480.
 Proteina codificată de gena normala controlează secreția glandelor exocrine din numeroase organe,
mutațiile determinând îngroșarea secrețiilor și afectarea funcției sistemului bronhopulmonar, sistemului
digestiv, reproductiv și a altor organe.

3. MUTAŢIA CU ACELAŞI SENS (SAME SENSE MUTATION)

 sau mutaţie ‘tăcută’ (silent mutation) are loc cand substituirea unei nucleotide din genă nu determină
modificări în succesiunea aminoacizilor din structura proteinei (datorită degenerării codului genetic);
 Daca, de exemplu, a 3-a baza din codonul TCT pentru serina, este inlocuita cu oricare dintre cele 3 baze,
serina va fi in continuare sintetizata.
 Astfel de mutatii se numesc tacute deoarece ele nu modifica structura proteinei.
 4. MUTAŢIA NEUTRA (NEUTRAL MUTATION)

 Mutaţia neutră (neutral mutation) are loc cand deşi mutaţia determină anumite modificări în
succesiunea aminoacizilor din catena polipeptidică, funcţia proteinei nu este modificată.
 Datorită caracterului degenerat al codului genetic, mutaţia rămâne fără consecinţe fenotipice.

MUTAŢII PRIN DELEŢIE

 Mutaţiile prin deleţie - presupun eliminarea uneia sau mai multor nucleotide din molecula de ADN.
La bacterii, s-a dovedit că prin deleţie pot fi eliminate chiar şi gene întregi.
• Cu toate acestea pentru ca bacteriile mutante să supravieţuiască este necesar ca gena
eliminată să nu fie esenţială supravieţuirii.
• Mutaţiile prin deleţie ocupă, ca frecvenţă, un loc important între mutaţiile spontane.
• Astfel, la E. coli, ele reprezintă aproximativ 5% din totalul mutaţiilor spontane.

 Consecinţele mutaţiilor prin deleţie sunt :

 Inactivarea completă a produsului codificat de o genă- prin eliminarea unei părţi din aceasta
sau a genei în întregime ;

 Determină uneori fuziunea unei gene cu o alta, astfel că amândouă ajung să fie controlate
simultan;

 Determină modificarea cadrului de citire a mesajului genetic (mutaţii de tip frameshift), iar
modificările fenotipice sunt evidente; ele nu permit apariţia de mutaţii de reversie cu
excepţia cazurilor în care are loc inserarea corectă a secvenţei lipsă.
 MUTAŢIILE PRIN ADIŢIE SAU INSERŢIE

• Mutaţiile prin adiţie sau inserţie sunt cauzate de inserarea unei nucleotide sau a unei
secvenţe de nucleotide la nivelul unei regiuni a ADN.

 Integrarea unei anumite secvenţe de nucleotide într-o genă, determină de obicei inactivarea
acesteia, prin modificarea cadrului de citire.
 De cele mai multe ori, asemenea mutaţii se datorează integrării elementelor genetice
transpozabile: transpozonilor (Tn- secvente de ADN ce pot migra in diferite pozitii in cadrul
genomului ) sau secvenţelor de inserţie (IS- fragmente mici de ADN -1-2 gene).
 Mutaţiile de acest tip produse de Tn sau de IS, pot suferi reversii la tipul normal, deoarece
eliminarea secvenţelor integrate se elimină în mod corect.
• Insertiile si deletiile (engl. indel) uneia sau a doua (sau mai multe) perechi de nucleotide, pot avea
consecinte devastatoare asupra unei gene datorita translatiei acesteia in cadrul fragmentului de
citire.

• In figura se arata cum in cadrul de citire, prin simpla reorientare a unei nucleotide spre dreapta ,
aceeasi secventa de nucleotide va codifica secvente diferite de aminoacizi.

 Inserțiile și delețiile din secvențele care codifică proteinele pot conduce la mutații de tip
frameshift (modificări ale cadrului de citire).
 Codonul de inițiere din ARNm stabilește cadrul de citire:
 după codonul de inițiere, alți codoni sunt citiți ca grupuri succesive de trei nucleotide
nesuprapuse.
 MUTAŢIILE PRIN INVERSIE
 Sunt determinate de situaţia în care anumite secvenţe de ADN nu sunt
eliminate ci sunt integrate în ADN de origine, în orientare inversă decât
cea normlă.

 Inversiile pot fi determinate de aceleaşi cauze ca şi deleţiile, cu

deosebirea că, în cazul inversiilor recombinarea genetică se realizează
la nivelul unor secvenţe repetate inversat, localizate pe aceeaşi
moleculă de ADN.

 In cazul mutaţiilor prin inversie pot apare, relativ uşor, revertanţi,

fenomen datorat de obicei tot recombinării genetice.

 Cu toate acestea, reversia completă şi exactă este un fenomen destul

de rar, deoarece recombinarea genetică ar trebui să se realizeze exact
între aceleaşi secvenţe care au fost afectate.
 MUTAŢIILE PRIN DUPLICAŢIE

 Reprezintă o categorie de mutaţii datorate copierii unei anumite secvenţe de ADN şi integrarea
sa în continuarea celei iniţiale (în tandem).

 De cele mai multe ori regiunile duplicate sunt alcătuite din copii multiple ale aceleiaşi secvenţe,
având astfel lungimi foarte mari.

 Cea mai importantă proprietate a mutaţiilor prin duplicaţie este instabilitatea lor, ele putând
reveni cu uşurinţă la tipul normal.

 Se pare că mutaţiile prin duplicaţie au avut un rol important în evoluţia materialului genetic.

• De obicei o genă nu se poate modifica fără ca funcţia sa originară să se schimbe, iar dacă
funcţia respectivă este una esenţială, organismul respectiv nu poate supravieţui.
• Atunci când au loc duplicaţii, rezultă două copii ale aceleiaşi gene, dintre care una poate suferi la
rândul ei, mutaţii putând dobândi funcţii noi.
• Acest tip de mutatii pot modifica functia proteinei rezultate.
 Acest mecanism permite vieţuitoarelor de a deveni din ce în ce mai complexe, prin mărirea numărului
de gene şi a cantităţii de informaţie genetică.
 Reparaţia genetică

 Repararea ADN poate fi definită în sens general ca un ansamblu de răspunsuri celulare asociate cu
refacerea instrucţiunilor genetice asigurate de secvenţe normale de ADN.

 La nivel molecular, mijloacele de apărare sunt de natură ereditară şi sunt cunoscute ca procese
de corectare a erorilor de copiere ce se pot produce în cadrul replicării ADN, fie ca procese
reparatorii ale leziunilor induse în structura ADN.

 Totalitatea mecanismelor de reparare a leziunilor induse în structura ADN prin acţiunea agenţilor
mutageni se numeşte PROCES REPARATOR.
In funcţie de tipul de mutaţii, de modul de apariţie şi de mecanismul implicat în corectare, procesul reparator se
poate realiza prin mai multe căi, grupate în următoarele mecanisme :

 Repararea directă a ADN – prin intervenţia unor enzime de tipul ADN polimerazelor, alkiltransferazelor sau
prin fotoreactivare;
 Mecanismele de reparare directă nu înlocuiesc nucleotidele modificate, ci le schimbă înapoi în structurile
lor originale (corecte).
 Excizia reparatorie– eliminarea nucleotidelor modificate (dimerizate) de catre un complex enzimatic şi
sinteza unui nou fragment la restul catenei de ADN prin intervenţia enzimei ADN polimeraza I;

 Repararea post-replicativă recombinatorie (post-replicativă- se desfăşoară după ce bifurcaţia de replicare a

depăşit zona modificată, reparare prin recombinare- deoarece necesită funcţiile celulare de recombinare);
 Bazele asociate incorect distorsionează structura tridimensională a ADN, iar enzimele de reparare
detectează aceste distorsiuni.

 Sistemul SOS -presupune activarea anumitor gene ce codifică produşii necesari procesului reparator, ca

urmare a modificărilor la nivelul ADN.

• Mecanismele de reparare care includ îndepărtarea
nucleotidelor imperecheate incorect utilizează o cale
comună, desfasurata în patru etape:
1. Detectarea leziunii: secțiunea deteriorată a ADN este
recunoscută de enzime specifice;
2. Excizia sectiunii deteriorate: endonucleazele de reparare
a ADN taie una sau ambele părți ale catenei ADN in care
se afla regiunea deteriorate;
3. Polimerizarea: ADN polimeraza adaugă nucleotide la noul
grup 3-OH expus prin utilizarea celeilalte catene ca matrita și
înlocuieste nucleotidele deteriorate (și adesea unele
nedeteriorate);
4. Ligația: ADN ligaza leaga sectiunile de ADN reparate.
TRANSFERUL GENETIC LA
BACTERII
• Bacteriile schimbă materialul genetic prin mecanisme diferite, toate implicând un anumit tip
de transfer de ADN și recombinare între ADN transferat și cromozomul bacterian.
 Transferul de material genetic la bacterii se realizeaza prin intermediul a trei procese:
 Conjugarea;
 Transformarea și
 Transducția.
• Toate cele trei procese necesită ca ADN transferat să fie supus unei recombinări cu
cromozomul bacterian pentru ca acesta să fie moștenit în mod stabil.
• Fiecare tip de transfer genetic poate fi folosit pentru a realizarea hartilor genetice la
bacterii.
• Indiferent de natura sa, transferul de gene reprezintă un fenomen în care moeculele
informaţionale îşi schimbă gazda, având de traversat două bariere celulare:
 una la ieşire din celula donatoare şi
 alta la intrarea în celula receptoare.
 CONJUGAREA BACTERIANĂ

• Conjugarea reprezinta transferul unidirecţional de material genetic de la o bacterie la alta prin

intermediul unei legături intercelulare directe (pil de sex) şi condiţonat de prezenţa în bacteria
donatoare a unui element genetic specializat numit conjugon.

• La majoritatea bacteriilor, conjugarea depinde de un factor de fertilitate (plasmida F) care este

prezent în celula donor și absent în celula receptor.

• Celulele care conțin factorul F sunt denumite F+, iar celulele care nu au F sunt notate F-.

• Fenomenul conjugării a fost descoperit în 1946 (de către Lederberg şi Tatum) în urma
experimentelor cu tulpini de Escherichia coli ce conţineau sau nu o plasmidă specifică notată F.

• În cazul bacteriilor Gram negative, în afară de plasmida F, funcţiile necesare procesului de

conjugare se găsesc la nivelul mai multor plasmide. De exemplu:

 plasmidele de rezistenţă la antibiotice (plasmida RP4) şi plasmidele Col ce conţin determinanţi

genetici pentru sinteza colicinelor.
 Caracteristicile plasmidei F
• Plasmida F este alcătuita din ADN dublu catenar circular cu o
lungime de de aproximativ 100 kb şi în număr de 1-2 copii/celulă.
La nivelul ei se gasesc:
 Originea replicarii (oriV) si
 Originea procesului de transfer (oriT)
• In absenta procesului de transfer din zona oriV, replicarea
plasmidei F se face bidirectional
• Zona oriT este bogata in A-T si reprezinta zona de recunoastere
pentru o enzima (tip endonucleaza), care cresteaza una dintre
catenele ADN.
IS2 si IS3 – secvente de insertie;
• Transferul prin conjugare al acestor plasmide se datorează Tn – transpozon;
oriV- originea replicarii;
prezenţei unei regiuni specifice, regiunea tra, ce reprezintă cca 30
oriT – originea transferului; regiunea
% din lungimea plasmidei F. tra – regiunea de transfer
• Regiunea tra include:
 gena pentru pilina și genele de reglare, care
împreună formează pili pe suprafața celulară, si
 genele pentru proteine care se atașează la suprafața
bacteriilor F- și inițiază conjugarea.

Cu excepţia fectorului F, celelalte plasmide conjugative

pot include şi alte tipuri de gene:

• pentru rezistenţa la antibiotice,

• toleranţă la metale grele,

• virulenţă patogenitate etc.

• Tipurile de factori F de la E. coli, rolul lor in conjugare si tipurile de conjugare realizate de factorii F
sunt redate in tabelele de mai jos:
 Conjugarea F+ x F-

• Reprezintă un mod de transfer unidirecţional de ADN de la o celulă donatoare (F+) la o celulă

receptoare (F-) prin intermediul unei legături intercelulare directe (pil de sex).

Etape:

• Formarea şi stabilirea agregatelor de conjugare;

• Pregătirea ADN pentru transfer;

• Transferul ADN conjugativ;

• Refacerea structurii circulare şi dublu catenare a ADN transferat.

I n prima etapă :

• are loc sinteza de către celula donatoare a pililor de sex – structuri specializate, tubulare,
localizate la suprafaţa celulară, alcătuite din molecule de pilină (proteină a cărei sinteză este
codificată de gene plasmidiale).
A 2-a etapă a conjugării presupune:

 Intervenţia unei enzime, codificată de genele

plasmidiale, care are rolul de a realiza o
crestătură monocatenară la nivelul genei oriT
(originea transferului).

 La nivelul capătului 5’ al catenei de ADN

crestată, se leagă o proteină specifică (codificată
tot de gene plasmidiale de la nivelul regiunii tra).

 Are loc apoi, transferul catenei crestate,

începând cu capătul 5’ , transferul fiind cuplat
cu procesul de replicare al plasmidei, conform
modelului cercului rotativ.
• In acelaşi timp, în celula donatoare are loc
restabilirea structurii dublu catenare a
factorului F.
• Integrarea factorului F în cromosomul bacterian nu se
• Astfel, la nivelul populaţiei de bacterii, realizează la întâmplare , ci la nivelul unor situsuri ce
consecinţa transferului factorului F este prezintă omologie între cele două tipuri de molecule.
masculinizarea acesteia.
 Conjugarea Hfr x F -
• In unele cazuri foarte rare, factorul F se poate integra în cromozomul
bacterian.

• In acest caz, celulele care poartă factorul F integrat în cromozomul

bacterian se numesc celule Hfr (high frequency of recombination =
frecvenţă înaltă de recombinare).

• În aceasta stare integrată, factorul F îşi pierde capacitatea de a se replica

autonom şi se supune controlului cromozomului circular bacterian.

• După crestarea monocatenară la nivelul secvenţei oriT, incepe transferul

ADN monocatenar, alcatuit dintr-o scurtă secvenţă din plasmida F şi o
secvenţă din ADN cromozomal al gazdei.

• Replicarea are loc tot după modelul inelului rotativ numai că, de aceasta
dată în prelungirea monocatenei factorului F angajată cu capătul 5’ în
deplasarea prin tubul de conjugare se află, legată covalent, şi un
fragment din cromozomul bacterian principal.

• Pe măsură ce are loc pătrunderea în celula receptoare F-, monocatena

este copiată în direcţia 5’→ 3’, rezultând o structură bicatenară (Fig. 2).
• Celulele Hfr, spre deosebire de celulele F+, au astfel capacitatea de a transfera şi material genetic din
cromozomul bacterian, astfel că ele condiţionează realizarea recombinării genetice.

• Cantitatea de informaţie genetică transferată, proprie celulei donatoare, este direct proporţională cu timpul
în care cele două celule au stat în contact: cu cât contactul este mai lung, cu atât segmentul de ADN
transferat va fi mai mare.

 Astfel, la E. coli, pentru transferul complet al ADN cromozomal sunt necesare aproximativ 90 - 120 minute
de contact între celule,

 în timp ce transferul plasmidei F din bacteria F+ într-o bacterie F – durează 2 - 3 min.

• Procesul de conjugare dintre celulele Hfr şi celulele de tip F – serveşte la realizarea hărţilor cromosomale
la bacterii , distanţa dintre gene (dispuse în ordine pe segmentul transferat) exprimându-se în unităţi de timp
(minute).

• Procesul de transfer de segmente cromozomale din bacteria donor Hfr în cea acceptoare F – este urmat de
cele mai multe ori de transformare genetică (fenomen controlat de o serie de enzime sintetizate de gazdă) astfel
ca, porţiuni din respectivul segment se integrează în genomul noii gazde fiind menţinut şi transmis constant
în generaţiile următoare.
 Conjugarea F′ x F – (sexducţia)

 In cazul bacteriilor Hfr, plasmidele F rămân în mod normal integrate, astfel încât diviziunile celulare
succesive produc clone Hfr.
 In anumite situaţii, tulpinile Hfr au tendinţa de a redeveni F+, prin reversia plasmidei F de la starea
integrată la starea autonomă în citoplasmă.
 Excizia plasmidei F poate fi corectă sau eronată, în ultimul caz având loc un schimb de material
genetic între plasmida F şi cromosomul gazdei, prin care plasmida incorporează una sau mai
multe gene cromozomale.
 Ca urmare, se formează o plasmidă F modificată, denumită F′ (F prim) care, în cursul procesului de
conjugare, este capabilă de a transmite genele cromozomale integrate unei alte bacterii
acceptoare.
 Transferul de gene cromozomale bacteriene mediat de plasmidele de sex este numit SEXDUCŢIE.
In urma conjugării F’x F- se obţin doar celule de tip F’ care sunt parţial “diploide” (merozigoţi) -
celule conţinând alături de genele proprii şi gene similare provenite de la bacteria donoare.
 Conjugarea F′ x F
-

Ocazional, factorul F integrat poate părăsi cromozomul

gazda și reveni in citoplasmă.
În cazuri rare, factorul F poate încorpora gene gazdă
devenind F '.
F 'poate transfera aceste gene altor celule, cu o eficiență
ridicată, deoarece ele fac parte din genomul F' .
 TRANSFORMAREA GENETICĂ

• Fenomenul de transformare genetică a fost evidenţiat prima dată în 1928 de către Griffith, în
urma experimentelor realizate cu pneumococii Pneumococcus pneumoniae (cunoscut in prezent
Streptococcus pneumoniae) asupra şoarecilor, iar apoi la Bacillus subtilis, Escherichia coli,
Haemophilus influenzae, Staphylococcus sp., etc.
• Ulterior, în 1944, Avery, Mac Leod şi McCarthy, au descoperit că agentul transformant este
reprezentat de ADN izolat din celulele bacteriene.

• Transformarea genetică la bacterii presupune absorbția ADN din mediul înconjurător și

încorporarea acestuia în cromozomul bacterian sau într-o plasmidă.

• Se poate întâmpla în mod natural atunci când bacteriile moarte se descompun și eliberează
fragmente de ADN în mediu.

• Informaţia genetică nou integrată în cromozomul bacteriei receptoare este transmisă stabil de-a
lungul generaţiilor bacteriene.
• Pentru a putea prelua ADN exogen din mediul extracelular, celulele receptoare trebuie să
manifeste o anumită stare specifică numită stare de competenţă.

• Starea de competenţă presupune ca peretele celular şi membrana celulară ale celulei

bacteriene receptoare să fie permeabile pentru ADN exogen, iar celula să se afle într-o
anumită fază a ciclului de viaţă care să permită acceptarea acestuia.

• Competența este influențată de stadiul de creștere, de concentrația ADN exogen disponibil și

de compoziția mediului de cultura.

• La unele specii bacteriene, starea de competenţă este o stare naturală, fiziologică, apărând într-o anumită
etapă a ciclului de viaţă şi durează un anumit interval de timp. De exemplu, la Azotobacter, Staphylococcus,
Pneumococcus competenţa este maximă pe parcursul fazei logaritmice, în timp ce la alte specii, precum:
Bacillus, Pseudomonas, Methylobacterium- competenţa este maximă la trecerea de la faza logaritmică la
cea staţionară.

• În cazul altor specii, starea de competenţă poate fi indusă prin tratamente specifice (şoc de temperatură,
adăugarea unor ioni etc.).
 Într-o populaţie bacteriană, proporţia celulelor capabile de a prelua ADN exogen poate fi
estimată pe baza frecvenţei de transformare, urmărind un anumit marker genetic.

 Pentru a se obţine o frecvenţă ridicată de integrare/ transformare, este necesar ca ADN

transformant să provină de la o tulpină bacteriană înrudită (ADN omolog).

 În cazul utilizării unor organisme neînrudite (ADN heterolog), eficienţa procesului de

transformare este foarte scăzută.

 Multe bacterii se pot liza în mod natural, mai ales în timpul etapelor finale ale ciclului celular.

• În aceste condiţii, ADN este eliberat în mediu extracelular de unde poate fi preluat de alte
bacterii aflate în aceeaşi populaţie.

 In acest caz, procesul natural de transformare genetică (cu fragmente de ADN cromozomal
eliberat prin metoda lizei celulelor bacteriene) se realizează în mai multe etape:
 Preluarea ADN exogen de către celulele
competente;

 Legarea reversibilă (adsorbţia) a moleculelor de

ADN dublu catenar, la nivelul situsurilor receptoare
aflate pe suprafaţa celulară;

 Convertirea ADN dublu catenar la forma

monocatenară, prin degradarea uneia dintre
catenele moleculei iniţiale;

 Integrarea segmentului de ADN monocatenar în

cromozomul celulei receptoare;

 Segregarea şi exprimarea fenotipică a noii

a) Preluarea ADN exogen de la bacteria moarta; adsorbtia ADN dublu catenar,
informaţii genetice integrate în genomul celulei la nivelul situsurilor receptoare aflate pe suprafaţa celulară; degradarea
uneia dintre catenele moleculei iniţiale de catre enzime specifice;
gazdă. Integrarea segmentului de ADN monocatenar în cromozomul celulei
receptoare.
b) Odată ajuns în interiorul celulei, ADN este încorporat în cromozomul
bacterian prin recombinare.
• Procesul de transformare este destul de răspândit în natură, mai ales în cazul tulpinilor
bacteriene înrudite, el jucând un rol important în evoluţia bacteriilor.

• Această concluzie este întărită şi de observaţia că transferul de gene prin transformare genetică
are loc nu numai pe orizontală (între bacterii înrudite) ci şi între grupe de organisme neînrudite
(fenomen ce explică, de exemplu, răspandirea rezistenţei la antibiotice).

 Transferul orizontal de gene numit si transfer lateral de gene este procesul prin care un
organism incorporeaza material genetic de la un alt organism fara a fi un descendent al acestuia.

 In transferul vertical de gene, un organism primeste material genetic de la un stramos (parinte,

genitor, sau o specie din care a evoluat).

In general in genetica s-a studiat mai mult transferul vertical de gene, dar acum se stie ca
transferul orizontal de gene este un fenomen semnificativ.
 Transferul artificial de gene este folosit in ingineria genetica.

• Transformarea, ca și conjugarea, este folosită pentru a realizarea hartilor genetice la bacterii, în

special la acele specii care nu pot realiza conjugarea sau transducția.
 TRANSDUCŢIA FAGICĂ
• Transducţia fagică este procesul prin care un fragment din cromozomul bacterian este
transferat de la o bacterie la alta prin intermediul capsidei (învelişului proteic) anumitor
bacteriofagi temperaţi (fagi lizogeni, integrati in cromozomul gazdei).

• Fenomenul a fost descris iniţial la bacteriofagi specifici unor tulpini de Salmonella

typhimurium, iar ulterior el a fost mai bine studiat în cazul fagului λ (lamba) specific
tulpinilor de Escherichia coli.

• In funcţie de structura genetică a fagilor transductori şi de mecanismul de formare a

materialului genetic al particulelor fagice, au fost descrise două tipuri de transducţie fagică:

1. transducţie generalizată şi

2. transducţie specializată.

• În transducția generalizată, orice genă poate fi transferată.

• În transducția specializată, sunt transferate doar câteva gene.

 Transducția generalizată

• În ciclul litic al reproducerii fagului, cromozomul

bacterian este fragmentat în segmente aleatorii.
• Pentru unele tipuri de bacteriofagi, în loc de ADN-ul
fagului, un segment din cromozomul bacterian devine
ocazional ambalat într-o capsida fagica; aceste
particule de fag se numesc fagi transductori.
• Fagul de transfecție infectează o nouă celulă
bacteriana eliberând astfel ADN bacterian, iar genele
introduse pot deveni integrate în cromozomul
bacterian printr-un crosing-over dublu.
• Prin acest proces, genele bacteriene pot fi
transferate, de la o tulpină bacteriană la alta,
producând bacterii recombinante numite
transductanți.
 Transducția specializată
• Ca si transducția generalizată, prin transducție specializată are loc transferul de gene de la o bacterie la
alta prin intermediul fagilor, dar in acest caz sunt transferate numai gene din apropierea unor locuri
particulare ale cromozomului bacterian.

• Transducția specializată are loc la sfârșitul ciclului lizogen, când profagul este excizat din cromozomul
bacterian și bacteriofagul intră în ciclul litic.

• În timpul procesului de excizie din cromozomul gazdă, un fag poate îndepărta ocazional unele segmente de
ADN bacterian din apropierea situsului de integrare virală.

• ADN fagic și cel al gazdei, de la un capăt sau de la ambele capete ale situsului de integrare, sunt ambalate
în capsidă și transferate la noua gazdă infectată.

• Deoarece ADN transferat de către fag nu este ambalat în mod aleatoriu, ci este o secventă specifică de ADN
din apropierea locului de integrare a fagului, acest mecanism de transfer de gene este denumit transducție
specializată.
• În cazul fagilor ce determină transducţia specializată, ei produc particule ce conţin atât gene
fagice (majoritare) cât şi gene cromosomale bacteriene provenite dintr-o anumită regiune a
cromozomului bacterian.

• Cel mai cunoscut bacteriofag ce realizează transducţie specializată este fagul λ.

• În forma lui naturală, fagul λ poate prelua, ca fag transductor, doar scurte secvenţe de ADN
din genomul gazdei în care s-a multiplicat (după ce a parcurs ciclul lizogen), dimensiunea
acestora fiind limitată de capsida fagică.
 Diferența dintre transducția
generalizată, care este
procesul de transfer a oricărei
gene bacteriene la o alta
bacterie, printr-un bacteriofag
și o transducție specializată,
care este procesul de transfer a
anumitor gene bacteriene intr-o
alta bacterie.
 În timp ce transducția
generalizată poate să apară
aleatoriu și mai ușor,
transducția specializată
depinde de localizarea genelor
pe cromozom și de excizia
incorectă a unui profag.
 Mecanismele moleculare ale recombinării genetice

• Recombinările genetice se încadrează în cel puțin trei clase generale:

1. Recombinarea genetică omologă (denumită și recombinare generală) implică schimburi genetice

între două molecule de ADN (sau segmente ale aceleiași molecule) care au o regiune extinsă de
secvență aproape identică.

2. Recombinarea la situs specific. În acest caz, schimburile apar doar la o anumită secvență de ADN.

3. Recombinarea «nelegitimă» (neomoloaga). Este procesul prin care se unesc două segmente dublu
catenare de ADN neinrudite.

Există în plus o gamă largă de rearanjări genetice neobișnuite pentru care nu a fost încă propus niciun
mecanism sau scop, cum ar fi:
 Modelul "rupere-reunire”
 Modelul copierii alternative
 Modelul "rupere şi copiere“
1. Recombinarea genetică generală sau recombinarea omologă

 Reprezintă schimbul unor fragmente de ADN cu un grad înalt de omologie;

 Se manifestă atunci când gradul de omologie genetică între moleculele
parentale ce interacţionează este mare, prin omologie înţelegându-se identitate
de secvenţe nucleotidice.
 La eucariote, acest tip de recombinare are loc în cursul meiozei, implicând
participarea a doi cromozomi omologi,
 La procariote (la E.coli, de exemplu) fenomenul depinde de factori celulari
specifici (proteine de legare a ADN monocatenar, topoizomeraze, etc).
 Recombinarea genetică generală:
(1) contribuie la repararea mai multor tipuri de leziuni ADN;
(2) asigură, în celulele eucariote, segregarea ordonată a cromozomilor la prima
diviziune celulară meiotică; și
(3) sporește diversitatea genetică într-o populație.
2. Recombinarea la situs specific
Recombinarea la situs specific (numită şi specifică sau specială, localizată, integrativă,, aditivă etc):

 Se poate produce între molecule de ADN cu un grad mic sau chiar absent de omologie.

 Acest tip de recombinare se realizează la nivelul unor situsuri particulare, localizate pe una
sau pe amândouă dintre catenele parentale.

 In derularea procesului respectiv sunt implicate enzime care recunosc în mod specific aceste
secvenţe.

 Au fost descrise două variante ale recombinării la situs specific:

• la situs specific dublu şi

• la situs specific unic.

Acest tip de recombinare este utilizată atât de eucariote, cât și de procariote pentru a regla
expresia genelor și pentru a crește gama genetică a organismelor.
 3. Recombinarea «nelegitimă» (neomoloagă)

• Este procesul prin care se unesc două segmente dublu catenare de ADN neinrudite (cum ar fi, de
exemplu, formarea fagului transductor specializat prin excizie eronată).

• Recombinarea ilegitimă este un proces natural care a fost întâi descoperit ca fiind prezent la E. coli.

• Prin acest mecanism secvențe genetice scurte sunt introduse în alte locații din genomul bacterian
fapt ce conduce adesea la o schimbare a expresiei gene învecinate.

• La procariote, recombinarea ilegitimă are ca rezultat o mutație a secvenței genetice.

• La eucariote, acest mecanism tinde să ducă la ruperea genelor cauzând o exprimare

necorespunzatoare a proteinei pe care o codifică.

• Una dintre căile primare prin care acest lucru se va întâmpla este mecanismul de reparare cunoscut sub
numele de îmbinare finală neomoloagă prin care două secvente de ADN neomoloage vor fi unite
prin mecanismele de reparare a genei .
• Acest proces este comun pentru celulele eucariote și tinde să acționeze ca un mecanism de
reparare, dar poate duce la mutații dacă se produce recombinarea ilegitimă.

• Intr-un organism eucariot recombinarea ilegitimă va lua adesea forma unor aberații
cromozomiale mari, deoarece segmentele de ADN sunt mult mai mari decât cele din celulele
procariote.

• Modelul "rupere-reunire", derivat din studiile genetice efectuate pe bacteriofagi, presupune ca prim
eveniment al recombinării, ruperea celor două genomuri parentale la nivele similare pe ambele molecule
de ADN.
• Fragmentele rezultate se reunesc apoi încrucişat, prin crossing-over, formând genomuri recombinate.
• Recombinarea determină formarea de molecule ce provin, integral, din moleculele de ADN parentale.
• În acest fel informaţia genetică este transferată între cele două genomuri parentale.
• Modelul copierii alternative consideră că nu ar exista un schimb de ADN între genomul donatorului şi
cel al receptorului iar sinteza moleculei de ADN recombinat are loc în cursul replicării prin folosirea
alternativă, ca matriţă, a unei catene de ADN de la donator şi a alteia de la receptor.
• Ca urmare, în una dintre catenele de ADN nou sintetizat o secvenţă de nucleotide a avut ca model
secvenţa omologă din ADN exogen si nu cea corespunzatoare.
• În conformitate cu această ipoteză, cromozomii recombinaţi sunt integral sintetizaţi "de novo" şi nu rezultaţi
prin reunirea încrucişată a unor fragmente din cromozomii parentali preexistenţi.

• Modelul "rupere şi copiere" preconizează formarea cromozomilor recombinaţi prin secţionarea fizică a
unui genom parental şi copierea celuilalt.
• Prin acest mecanism, în cazul existenţei a doi cromozomi parentali, se poate forma un cromozom
recombinat prin legarea unor fragmente vechi cu fragmente nou sintetizate ce au fost copiate după
celălalt cromozom parental.