Genetică moleculară – curs 1

1. STRUCTURA ȘI FUNCȚIILE MATERIALULUI GENETIC, SUPORT AL INFORMAȚIEI EREDITARE

1.1. ACIZII NUCLEICI

 1868 – 1871 Friederich Meischer descoperă existenţa acizilor nucleici, prin analiza nucleilor
leucocitelor şi a ţesuturilor animale.
 1912 Levene descoperă pentoza şi stabileşte structura de bază a acidului dezoxiribonucleic,
demonstrând existenţa catenei în care legăturile dintre radicalul fosfat şi pentoză sunt de tipul 5`-
3`.
 1924 Feulgen şi Rosembach perfecţionează metoda de colorare specifică pentru ADN, cu fuxină
bazică;
 1944 reluând un experiment efectuat de Griffith în 1928, Avery şi colaboratorii au demonstrat că
factorul activ, responsabil de determinismul caracterelor ereditare este ADN
Acizii nucleici sunt macromolecule complexe care conţin informaţia genetică dintr-o anumită
celulă. Aceștia reprezintă lanțuri polinucleotidice, formate din nucleotide, care la rândul lor sunt alcătuite
dintr-un radical fosforic, o pentoză și o bază azotată. În cadrul acidului nucleic sunt prezente legături
covalente (în cadrul nucleotidelor între bazele azotate şi pentoze) şi legături de hidrogen (între bazele
azotate a 2 nucleotide diferite, Ex.: 2 între adenină şi timină/uracil; 3 între citozină şi guanină).

1.1.1. COMPOZIȚIA CHIMICĂ A ACIDULUI DEOXIRIBONUCLEIC

Acidul dezoxiribonucleic este o substanţă polimeră macromoleculară, constituită din unităţi mai
simple (monomeri) denumite nucleotide. Un nucleotid este alcătuit din trei componente: o bază azotată
purinică sau pirimidinică, un monozaharid – dezoxiriboză şi un radical fosforic.
Bazele azotate pot fi:
- purinice - au un nucleu purinic
- pirimidinice. - au un nucleu pirimidinic

Figura 2 Structura bazelor azotate (nucleotidelor)

Bazele azotate purinice ce intră în componenţa ADN-ului sunt (fig. 3):

- 6-aminopurina, numită şi adenină, notată prescurtat A;
- 2 amino-6-oxipurina, numită şi guanină, notată G.
1
Genetică moleculară – curs 1

Bazele azotate pirimidinice din compziţia ADN-ului sunt (fig. 3):

- 5-metil-2,4-dioxipirimidina, numită şi timina, notată T;
- 2-oxi-4-aminopirimidina, numită şi citozina, notată C.
În constituţia acidului dezoxiribonucleic intră obligatoriu toate cele patru tipuri de baze azotate,
însă ordinea şi proporţia în care se găseşte fiecare este o caracteristică de specie.
Alături de aceste patru tipuri de baze, în ADN se pot găsi şi alte baze purinice şi/sau pirimidinice, în
număr de aproximativ 50, denumite baze rare (anormale sau minore). De cele mai multe ori acestea sunt
derivaţi simpli ai celor patru baze majore (A, G, T, C), dar există unele care au structuri mult mai complexe
cum este: izopentil-adenina, o citochinină implicată în procesele hormonale de la plante.

Monozaharidul este reprezentat de o pentoză şi anume de D-2-dezoxiriboza. Dezoxiriboza face

parte din grupa monozaharidelor cu 5 atomi de carbon în moleculă, de unde şi numele de pentoze. În
condiţii naturale, pentozele se găsesc sub formă ciclică. Atunci când sunt libere au o structură piranozică,
iar când sunt asociate cu alte componente spre a forma o macromoleculă mai complexă, se găsesc în stare
furanozică (Figura 3). În constituţia acizilor nucleici, pentozele se găsesc sub formă furanozică. Inelul
furanozic are atomii situaţi într-un singur plan.

Deoxiribopiranoza Deoxiribofuranoza

Figura 3 Formele sterice ale pentozelor din ADN

Radicalul acidului ortofosforic, reprezintă a treia componentă din nucleotidele ADN-ului. Acidul
ortofosforic – H3PO4 are trei radicali şi anume: H2PO4¯, HPO4¯ ¯ şi PO4¯ ¯ ¯ , cu următoarea formulă structurală
(Figura 4).
Aşadar, acidul ortofosforic are trei grupări OH libere ce pot fi esterificate. În cazul acizilor nucleici
se esterifică două grupări OH, deci acizii nucleici sunt fosfodiesteri.

Figura 4 Formula acidului ortofosforic

Structura acidului ortofosforic îi conferă posibilitatea de a ataşa două nucleotide adiacente cu

eliminarea unei molecule de H2O. Pe lângă această funcţie de legare a nucleotidelor, acidul ortofosforic

2
Genetică moleculară – curs 1

asigură ADN-ului un puternic caracter acid precum şi prezenţa a numeroase sarcini negative. Datorită
acestor sarcini negative, acizii nucleici sunt puternic ionizaţi.
Sarcinile electrice negative ale acizilor nucleici sunt neutralizate „in vivo”, prin intermediul
histonelor (proteine cu sulf) la eucariote, sau prin intermediul unor proteine similare histonelor la bacterii.
În cazul virusurilor, neutralizarea acestor sarcini negative se efectuează cu ajutorul poliaminelor.

Asamblarea celor trei componente pentru a rezulta un nucleotid se realizează în etape succesive.
Atașarea unei baze azotate la pentoză, formeză o nucleosidă. Unirea celor două componente ale
nucleosidelor naturale se realizează printr-o legătură N-glicozidică între atomul de carbon C1' al pentozei
şi atomul N1 al bazei azotate pirimidinice sau atomul N9 al bazei purinice (Figura 5).
A doua etapă în asamblarea compuşilor primari ai acizilor nucleici este reprezentată de formarea
nucleotidelor. Nucleotidele rezultă din esterificarea acidului ortofosforic cu nucleosidele. În cazul ADN,
nucleotidele se numesc dezoxiribonucleotide, pentru a le putea deosebi de nucleotidele din compoziția
ARN.

Figura 5 Deoxiribonucleotidele din compoziția ADN

Prin fosforilarea unuia din hidroxilii liberi ai restului de pentoză din nucleoside, rezultă
dezoxiribonucleotidele, numite şi nucleosid-monofosfaţi.
Conţinând acid fosforic, nucleotidele sunt considerate acizi şi de aceea se vor numi acizi-nucleosid-
monofosforici sau nucleosid-monofosfaţi.

1.1.2. COMPOZIȚIA CHIMICĂ A ACIDULUI RIBONUCLEIC

Molecula de acid ribonucleic este alcătuită ca şi cea de ADN, din unităţi simple numite nucleotide.
O nucleotidă de ARN se compune de asemenea din trei compuşi: o bază azotată (pirimidinică sau purinică),
un monozaharid, un acid fosforic.
Bazele azotate sunt derivate de la pirimidină sau purină.
Bazele azotate pirimidinice ale ARN-ului sunt reprezentate de:
3
Genetică moleculară – curs 1

- citozină, notată C, bază întâlnită şi la ADN;

- uracil, notat U. Uracilul nu este prezent în ADN, ci numai în ARN
Aşadar, existenţa uracilului în ARN constituie prima deosebire esenţială între ARN şi ADN. În schimb,
ADN-ul conţine timină, bază inexistentă în ARN.

Figura 6 Diferențele structurale între timină și uracil

Bazele azotate purinice din ARN sunt aceleaşi ca şi din ADN: adenina (A) şi guanina (G).
Alături de cele patru tipuri de baze azotate (A, G, C, U) există şi baze minore (rare) regăsite cu o
frecvenţă foarte mică sau la nivelul anumitor forme funcţionale ale unor acizi ribonucleici, cum este
dihidro-uracilul regăsit la ARNt.

Monozaharidul este reprezentat ca şi în cazul ADN de o pentoză, însă spre deosebire de aceasta,
cea din ARN are un atom de O2 în plus la C2'. Din acest motiv, componentul glucidic al ARN poartă
denumirea de D-riboza. Şi D-riboza, ca şi D-2-dezoxiriboza din ADN, se prezintă sub forma furanozică
atunci când se asociază cu alte componente.
Pentozele din constituţia acizilor nucleici sunt de tip β.

Radicalul acidului ortofosforic este acelaşi ca şi în cazul ADN.

Asamblarea celor trei componente primare pentru a se forma nucleotidele respectă aceleaşi etape
descrise pentru ADN. O primă etapă constă în combinarea unei baze azotate purinice sau pirimidinice cu
pentoza, rezultând ribonucleosidul. Unirea celor două componente ale ribonucleosidelor naturale se
realizează printr-o legătură N-glicozidică, între atomul de carbon C1' al pentozei şi atomul de azot N1 al
bazei pirimidinice, sau cu atomul de azot N9 al bazei purinice

Uridin monofosfat Adenozin monofosfat

Figura 7 Ribonucleotide

Alături de ribonucleotidele care conţin un singur radical fosforic (ribonucleotide care intră în
constituţia ARN-ului), există şi ribonucleotide cu câte doi sau trei radicali fosforici, aspect întâlnit şi la
dezoxiribonucleotide. Amintim că astfel de nucleotide cu căte doi sau trei radicali fosforici nu sunt incluse
4
Genetică moleculară – curs 1

în structura acizilor nucleici. În aceste nucleotide cu mai mult de un radical fosforic, radicalii de acid
fosforic se unesc prin legături chimice de tip special, numite legături macroergice, care sunt bogate în
energie.

Figura 8 Structura adenozin trifosfatului (ATP)

Nucleotidele cu doi sau trei radicali fosfat, radicali legaţi între ei prin legături macroergice, sunt
denumite la modul general nucleotide pirofosforice, fiind extrem de importante în metabolismul
organismelor vegetale şi animale. Rolul lor este esenţial în respiraţie, deoarece au calitatea de acumulatori
de energie şi donatori de resturi fosforice, fiind nelipsiţi în procesele de fosforosinteză precum şi în cel de
fosforoliză. Însă principalul rol este implicare în biosinteza acizilor nucleici, ca precursori.

1.2. STRUCTURA PRIMARĂ A ACIZILOR NUCLEICI

Acizii nucleici reprezintă polinucleotide, în care mononucleotidele succesive se leagă una de alta
prin legături fosfodiesterice între atomii de carbon C3’ şi C5’ din resturile de pentoză de la două nucleotide
adiacente. Altfel spus, gruparea 5’-OH a unei nucleotide se leagă la gruparea 3’-OH a nucleotidei
următoare printr-o legătură fosfodiesterică (Figurile 10 – 11). Deci, acizii nucleici sunt constituiţi din
catene polinucleotidice liniare, în care punţile 3 ’- 5’fosfodiesterice alternează succesiv cu resturile de
pentoză la care se află grefate ca radicali laterali bazele azotate purinice sau pirimidinice.
Trebuie remarcat şi faptul că orice catenă polinucleotidică prezintă o polaritate (o direcţie)
specifică, adică toate legăturile internucleotidice au aceeaşi orientare în lungul catenei (Figura 9).
Catenele polidezoxiribonucleotidice au sens opus, adică sunt antiparalele, punţile fosfodiesterice
realizându-se între C5’ şi C3’ pe o catenă şi între C3’ şi C5’ pe catena complementară, datorită orientării
opuse a atomului de oxigen din inelul dezoxiribozei din cele două catene. Aşadar, fiecare catenă va avea
două capete: capătul 5’ la care gruparea OH ataşată la atomul C5’ al pentozei este liberă şi capătul 3’ la
care gruparea OH ataşată la atomul C3’ nu este angajată într-o legătură nucleotidică. În mod convenţional,
structura unei catene polinucleotidice este redată întotdeauna cu capătul 5’ în stânga şi capătul 3’ în
dreapta.
Catenă sens (catenă informațională)
5’ 3’
3’ 5’
Catenă antisens (catenă non-informațională /
necodificatoare)

Figura 9 Sensul celor două catene

5
Genetică moleculară – curs 1

NH2
O

N
N
Adenina NH
Uracil
N
N
N O

HO 5' NH2
O HO 5'
O O
H H
3' N H H
H H Citozina 3' N
O H H H NH
Guanina
O OH
- N O
O P O - N
O P O N NH2

O 5'
O O O 5' NH2
O
H H
3' N H
3'
H
H H NH N
Guanina H H
O H
O
Citozina
OH
- N -
O P O N NH2 O P O N O

O 5' O O 5'
O O NH2
H H H H
3' NH
3' N
H H Timina H H N
O H O HO Adenina
- N O - N
O P O O P O N

O 5' O 5'
O O

H H H H
3' 3'
H H H
H
O H O OH

-
- O P O
O P O
-
- O
O

Figura 10 Formarea legăturilor fosfodiester în Figura 11 Formarea legăturilor fosfodiester în

cadrul macromoleculei de ADN cadrul macromoleculei de ARN

Structura primară a acizilor nucleici are o mare importanţă deoarece asigură codificarea biochimică
a informaţiei genetice în macromoleculele de ADN sau ARN.
În macromolecula de ADN a eucariotelor au fost decelate trei tipuri de secvenţe
dezoxiribonucleotidice:
• secvenţe înalt repetitive - se găsesc de obicei în centromerii cromosomilor;
• secvenţe moderat repetitive – conţin genele care codifică ARN ribosomal, ARN transportor şi
histonele. La multe eucariote, unele secvenţe moderat repetitive alternează cu porţiuni
spaţiatoare numite spaceri
• secvenţe unice – se găsesc în aproximativ 70% din ADN al majorităţii organismelor eucariote.
Aceste secvenţe aflate într-o singură copie/genom şi corespund genelor structurale care
controlează structura primară a tuturor macromoleculelor de ARN mesager. Secvenţele unice
din ADN de la eucariote se interpun cu secvenţe moderat repetitive care au o lungime de circa
300 perechi de dezoxiribonucleotide.

1.3. COMPOZIȚIA NUCLEOTIDICĂ A ADN

Biochimistul Erwin Chargraff de la Universitatea Columbia din New York, utilizând cromatografia pe
hârtie, a analizat între anii 1949-1950 compoziţia nucleotidică a macromoleculelor de ADN şi ARN.
6
Genetică moleculară – curs 1

Cercetările lui au relevat că ADN izolat din ţesuturile aceluiaşi organism are o compoziţie nucleotidică
identică; însă, compoziţia nucleotidică a ADN diferă de la o specie la alta de organisme, constituind o
caracteristică de specie. Adică, ADN are specificitate de specie.
Proporţia celor patru tipuri de nucleotide din macromolecula de ADN, nu are caracter aleatoriu.
Cu toate acestea, indiferent de specie, compoziţia nucleotidică a ADN are unele particularităţi
determinate şi generalizate de către Chargraff în următoarele reguli:
 Cantitatea de adenină este întotdeauna este egală cu cea de timină (A=T; A / T=1)
 Cantitatea de guanină este egală cu cea de citozină (G = C; G / C = 1).
 Suma molară a bazelor purinice este egală cu suma molară a bazelor pirimidinice (A + G =
C + T; A + G/C + T = 1).
 Suma molară dintre adenină şi citozină este egală cu suma molară dintre guanină şi timină
(A + C = G+T; A + C/G + T=1).
S-a constatat că de la o specie la alta se modifică numai raportul A + T / G + C. Din acest motiv,
raportul A + T / G + C este numit coeficient de specificitate şi el reflectă toate diferenţele posibile în
compoziţia nucleotidică a ADN, prezentând o mare importanţă în taxonomie.
În funcţie de dominarea primei sau celei de a doua perechi de baze azotate, se disting:
 ADN de tip AT, în care A + T > G + C.
 ADN de tip GC, în care A + T < G + C.
Pentru majoritatea speciilor animale, raportul A + T / G +C are valori între limitele de 1,3 – 1,5.
Pentru plantele superioare, raportul A + T / G + C are valori între 1,1 şi 1,7.

Faptul că dezoxiribonucleotidele se pot succede într-o infinitate de variante în catenele

polideoxiribonucleotidice, condiţionează variabilitatea extraordinară a ADN la diverse organisme şi
explică marea diversitate a faunei şi florei de pe Terra.

1.4. COMPOZIȚIA NUCLEOTIDICĂ A ARN

Compoziţia nucleotidică a ARN, se modifică în limite mai restrânse, comparativ cu cea a ADN.
Şi în cazul ARN, raporturile între ribonucleotide respectă regulile lui Chargraff, conform cărora,
suma molară dintre guanină şi uracil este egală cu suma molară dintre adenină şi citozină, excepţie făcând
acizii ribonucleici virali.
Pentru caracterizarea compoziţiei nucleotidice a ARN se poate utiliza coeficientul de specificitate,
adică raportul A + U / G + C, sau raportul A + G / C + U.
În funcţie de compoziţia nucleotidică, pot exista patru tipuri de ARN:
 ARN de tip GC, când G + C>A + U, sauG + C/A + U>1
 ARN de tip AU, când G + C < A + U, sauG + G/A + U<1.
 ARN în care predomină bazele purinice: A + G/C + U>1.
 ARN în care predomină bazele pirimidinice: A + G/C + U<1
De obicei, ARN din majoritatea organismelor aparţine tipului GC.
Diferenţe în compoziţia nucleotidică a ARN, se pot observa numai la specii îndepărtate din punct
de vedere sistematic, însă analogia şi chiar identitatea compoziţiei nucleotidice a ARN la speciile cu grad
de înrudire apropiat, nu exclud posibilitatea specificităţii lui. Aceasta este determinată de succesiunea
ribonucleotidelor în ARN, adică de structura primară a ARN

1.5. STRUCTURA SECUNDARĂ A ADN

Cercetărilor întreprinse de către Chargraff li s-au adăugat şi rezultatele obţinute de Wilkins şi

Franklin (în jurul anului 1952) privind structura ADN, investigată prin metoda difracţiei cu raze X. Aceştia
au arătat că macromolecula de ADN are o configuraţie helicoidală şi că această macromoleculă este
formată din mai mult de un lanţ polinucleotidic.
Tot în acea perioadă, Linus Pauling a propus ipoteza unei conformaţii α-helicoidale.
7
Genetică moleculară – curs 1

În anul 1953, Watson şi Crick, plecând de la regulile lui Chargraff privind compoziţia nucleotidică a
acizilor nucleici şi bazându-se pe caracteristicile obţinute prin difracţie cu raze X (Figura 12), au ajuns la o
formulare a structurii secundare a ADN, recunoscută azi, ca fiind cea mai plauzibilă dintre ipotezele
existente

Figura 12 Aranjarea spațială a macromoleculei de ADN (Reflexiile încrucişate din mijloc indică structura helicoidală.
Regiunile groase, întunecate din partea de sus şi cea de jos a imaginii sunt date de perechile de baze azotate
suprapuse perpendicular pe axa helixului)

Conform modelului imaginat de Watson şi Crick, macromolecula de ADN este alcătuită din două
lanţuri polidezoxiribonucleotidice (cu structură primară), unite într-o unică macromoleculă, dublu
catenară, răsucită sub formă de spirală dublă spre dreapta, în jurul unei axe de simetrie comună (Figurile
13 - 14).

Figura 13 Dublul helix de ADN Figura 14 Dublul helix de ADN

(Nature, 25 Aprilie 1953)

8
Genetică moleculară – curs 1

Faptul că aceeaşi imagine a fost obţinută, indiferent de provenienţa ADN, a argumentat ipoteza
universalităţii acestei structuri.
Structura bicatenară a ADN este foarte stabilă datorită existenţei pe verticală a legăturilor (punţilor)
fosfodiesterice intracatenare şi pe orizontală a legăturilor (punţilor) de hidrogen intercatenare.
Legăturile de hidrogen dintre bazele azotate existente în macromolecula de ADN se realizează
întotdeauna între adenina de pe o catenă şi timina de pe cealaltă catenă, între acestea formându-se două
punţi de hidrogen (Figura 15), iar pe de altă parte, între guanina de pe o catenă şi citozina de pe catenă
opusă, între acestea formându-se trei punţi de hidrogen (Figura 16).
Ca urmare, în macromolecula de ADN există doar patru tipuri de legături pe orizontală:

A=T, T=A, G≡C, C≡G.

Legăturile de hidrogen se formează între un atom de hidrogen care are o anumită sarcină pozitivă
şi un atom acceptor covalent, cu sarcină electrică negativă. Cele mai importante pentru sistemele
biologice sunt legăturile covalente dintre atomii de hidrogen şi oxigen (O - H) sau hidrogen şi azot (N - H).
Aceasta înseamnă că acceptorii cei mai uzuali sunt atomii de oxigen şi azot.
Legăturile de hidrogen formate între bazele azotate existente pe cele două catene opuse au natură
electrostatică, fiind legături slabe. Având în vedere dimensiunile atomilor de hidrogen, de azot şi de
oxigen, precum şi distanţele relative între atomi, atracţia de tip electrostatic se va manifesta între un atom
de hidrogen şi unul de azot, respectiv oxigen, strict învecinaţi.
O

-
O P O

H O
H H

H H
O
OH

H H O N
N Timina
N
N
N H

O
N
N

HO
O
H H

H H
O H

-
O P O

-
O

Adenina

Figura 16 Formarea celor două punți de hidrogen între adenină și timină

9
Genetică moleculară – curs 1

O H N
OH
O
N
N H N N H H

H H
N H O
N N H O
-
O P O
HO H
O
-
H H O

H H
O H Citozina
Guanina
-
O P O

-
O
Figura 15 Formarea celor trei punți de hidrogen între guanina si citozina

Formarea perechilor de baze adenina - timina şi guanină - citozina poate fi explicată şi prin spaţiul
de aproximativ 2nm cât ocupă o bază purinică cuplată cu o bază pirimidinică şi de numărul maxim de
legături de hidrogen între bazele azotate.
Cele două catene sunt menţinute împreună, pe de o parte prin forţa punţilor de hidrogen şi pe de
altă parte datorită „constrângerilor" stereochimice (purinelor de pe o catenă le corespund pirimidine pe
catenă complementară).
Punţile de hidrogen dintre guanină şi citozină fiind triple conferă mai multă stabilitate dublului helix
şi influenţează proprietăţile fizice, chimice şi biologice ale macromoleculei de ADN. Aceasta înseamnă că
regiunile macromoleculei de ADN mai bogate în guanină-citozină prezintă o stabilitate mai mare
comparativ cu cele bogate în adenină- timină. Rezultă din cele prezentate că macromolecula de ADN se
compune din două lanţuri polidezoxiribonucleotidice complementare unul faţă de altul, şi nicidecum
identice.
Este importantă precizarea că perechile de baze azotate se află plasate întotdeauna în interiorul
spiralei duble a macromoleculei de ADN, avînd planurile lor orientate perpendicular pe axa principală a
macromoleculei (Figura 16). Ciclurile de dezoxiriboză legate prin punţi fosfodiesterice se situează la
exteriorul spiralei duble. Astfel, se poate concluziona că, „scheletul” sau „coloana vertebrală” a
macromoleculei de ADN rezultă din alternanţa invariabilă a dezoxiribozei cu o grupare fosfat la nivelul
fiecărui din cele două lanţuri polidezoxiribonucleotidice.

Figura 16 Orientarea perpendiculară a bazelor azotate pe axa comună a macromoleculei de ADN

Structura dublu helicoidală mai este cunoscută, aşa cum am menţionat mai sus şi sub numele de
structură plectonemială (grec. plecto = împletire; nema = fir).

10
Genetică moleculară – curs 1

Prin spiralizarea celor două catene complementare apar în dublul helix, pe ambele părţi, adâncituri,
cavităţi, sau scobituri alternante. Unele adâncituri sunt mari (deep groove sau major groove), iar altele
sunt mici (minor groove sau shallow groove).
O cavitate mare are lăţimea de 12 Å şi adâncimea de 8,5 Å, iar o cavitate mică are lăţimea de 6 Å şi
adâncimea de 7,5 Å (Figurile 17 - 18). Prezenţa acestor cavităţi este esenţială pentru îndeplinirea funcţiilor
macromoleculei de ADN, deoarece la nivelul lor, bazele azotate sunt mai accesibile, putând interacţiona
cu diferiţi agenţi specifici în procesele de replicare, transcripţie, reglaj genetic etc.

Figura 18 Cavitățile majore și minore din structura ADN bicatenar

Figura 19 Reprezentarea cavităților majore și minore din structura ADN bicatenar (O2 – reprezentat cu roșu, N –
albastru, C – negru și PO4- - galben)

Prin răsucirea celor două catene se formează o dublă elice regulată, cu un diametrul de 2 nm, ce se
menţine constant de-a lungul întregii macromolecule. Distanţa dintre planurile a două baze adiacente
este de 3,4 nm (34 Å). Într-o tură a helixului se încadrează 10 perechi de baze (Figura 20), fapt pentru care
pasul helixului este de 3,4 nm (34 Å). Întrucât fiecare pereche de baze este rotită cu 36° (o tură de helix
are 360°) în raport cu perechile de baze adiacente, în redarea schematică, perechile succesive apar sub
forma unor linii de lungimi diferite.

11
Genetică moleculară – curs 1

Figura 20 Modelul dublului helix de ADN. Unităţile de structură se repetă la intervale de 3,4nm, ceea ce
corespunde la 10 perechi de baze azotate

12