Acizii nucleici

2|
 Acizii nucleici

Pentru ca o substanţă să poată funcţiona ca substrat chimic al eredităţii, ea trebuie să

indeplinească cel putin cinci condiţii:
-să aibă o structură macromoleculară, elementele component (monomerii) dispuse liniar, rezultând
astfel catene de lanţuri moleculare de lungime considerabilă, care sa permită înscrierea unei informaţii
ereditare cât mai bogate;
-elemetele component să prezinte o structură care să le confere capacitatea de a funcţiona ca o matriţă
sau ca model pentru sinteza altor elemente care sa le fie complementare, pentru asigurarea
autoreproducerii substanţei ereditare;
-să prezinte suficientă stabilitate faţă de agenţii reactivi din celula pentru a conserva informaţia
ereditară purtată, iar atunci când suferă leziuni, să existe mecanisme reparatoare eficiente ale acestora;
-să asigure continuitatea în evoluţie, prin transmiterea fidelă a secvenţei monomerilor de la celulă
mamă la celulele fiice, precum şi în succesiunea generaţiilor;
-să poată suferi modificări fiziologice (compatibile cu viaţa) în succesiunea monomerilor (rearanjări),
pentru a face posibilă apariţia variabilităţii care să confere adaptare mai bună (fitness) la un mediu de
viaţă schimbător şi să asigure desfăşurarea evoluţiei speciilor biologice.
Toate aceste proprietăţi ale unei virtuale substanţe ereditare erau cunoscute cu mult înainte de a
fi descoperit rolul ADN ca material ereditar. Dupa ce Avery şi colaboratorii au realizat această
descoperire, numeroase laboratoare din lume, în special din Europa de Vest şi din S.U.A., au elaborat
programe complexe pentru a studia dacă structura ADN îndeplineşte aceste cinci condiţii. Incă de la
sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea existau numeroase date privitoare la
structura acizilor nucleici: ADN a fost iniţial numit acid timonucleic (deoarece fusese izolat din timus
de viţel), pe când ARN a fost numit iniţial acid zimonucleic (deoarece fusese izolat din drojdia de bere
– Saccharomyces cerevisiae)
Acizii nucleici sunt polimeri de nucleotide, din această cauza se mai numesc şi polinucleotide.
Dupa natura pentozei care intră în componenţa monomerilor şi anume, deoxiriboza în
monomerii din ADN (deoxiribonucleotide) şi riboza în monomerii din ARN (ribonucleotide), ADN se
numeste acid deoxiribonucleic, iar ARN se numeşte acid ribonucleic.
Deoziriboza deoxiribonucleotidelor şi radicalul fosfat sunt comune tuturor macromoleculelor
de ADN din lumea vie, pe când cele patru baze azotate incluse în deoxiribonucleotide sunt aceleaşi la

3|
 Acizii nucleici

toate speciile, dar ele sunt înşiruite în macromolecula de ADN într-o ordine care este specifică fiecarei
specii.
Modul în care se succed bazele azotate într-o catenă polinucleotidică reprezintă înscrierea sub
forma de codificare biochimică a informaţiei ereditare în macromolecula de ADN, respectiv în
macromolecula de ARN.

4|
 Acizii nucleici

Acizii nucleici reprezintă molecule foarte complexe, produse atât de organisme vii (celule),
cât şi de virusuri. Denumirea de „acizi nucleici” se datorează faptului că prima oară au fost izolate
din nuclei de celule. Cercetări ulterioare au dovedit însă faptul că anumite tipuri de acizi nucleici nu
se găsesc în nucleu, ci în citoplasmă.
În ansamblu, acizii nucleici îndeplinesc două funcţii biologice majore:
- transmit informaţia ereditară de la o generaţie la alta
- conţin informaţie pentru producerea de proteine specifice
Există două categorii majore de acizi nucleici : acid deoxiribonucleic (pe scurt, ADN) şi
acid ribonucleic (pe scurt, ARN).
O molecula de acid nucleic este formată din unităţi de bază, numite nucleotide, legate între
ele prin legături chimice de tip covalent (legături fosfodiesterice).
Fiecare nucleotidă este alcătuită din 3 categorii de molecule, şi ele legate între ele:
 bază azotată
 pentoză (un zahar format din 5 atomi de carbon)
 un rest de radical fosforic

Bazele azotate
Sunt combinaii complexe cu caracter aromatic, conţinând doi sau mai mulţi atomi de azot şi
care derivă de la purină şi pirimidină.

5|
 Acizii nucleici

Bazele azotate reprezintă componentele din nucleotide care diferenţiaza un nucleotid de altul,
conferind specificitate macromoleculelor acizilor nucleici
Ciclul purinic conţine un nucleu cu structură biciclică, format prin condensarea unui ciclu
pirimidinic cu unul imidazolic
Inelul purinic este un heterobiciclu alcătuit din 5 atomi de carbon şi 4 atomi de azot
Bazele purinice derivă de la purină prin înlocuirea atomilor de hidrogen de la C 6 cu grupări –
NH2. Cele doua baze azotate purinice sunt adenina şi guanina notate cu A, respectiv G, ele intră în
constituţia AND-ului şi ARN-ului, adenina este o 6-aminopurina, pe când guanina este o 2-amino, 6-
cetopurină.

Prin oxidarea adeninei şi guaninei se formează acidul uric. Acesta apare fie ca produs
final al degradării nucleotidelor la anumite mamifere fie ca intermediar al degradării bazelor
azotate la plante pe durata germinaţiei la plante.

6|
 Acizii nucleici

Prin hidroliza adeninei şi a guaninei rezultă hipoxantina, respectiv xantina. Acestea apar
libere în urma hidrolizei bazelor azotate dar nu intra în constituţia acizilor nucleici

Ciclul pirimidinic este un heterociclu derivat din inelul benzenic, în care atomi de N
substituie doi atomi de C, în pozitiile 1’ si 3’.

7|
 Acizii nucleici

Din inelul pirimidinic derivă două baze azotate care intră doar în structura chimică a
AND-ului şi anume citozina (C) si timina (T) şi o baza azotată uracilul (U), care intră doar î n
structura chimica a ARN-ului

Citozina este o 2-ceto, 4-aminopirimidina, pe când timina este o 2, 6-ceto, 5-metilpirimidina,

iar uracilul este o 2,6-cetopirimidina.

Bazele azotate au caracter slab bazic. Cele ce conţin oxigen pot exista în mai multe forme tautomere:

- forma cetonică (lantamica)

-forma enolică (lactimica)

8|
 Acizii nucleici

Astfel, atomii de oxigen din pozitia C6 ai guaninei si pozitiile C2 si C4 ale timinei au de obicei
forma cetonica (C=O), dar în cazuri rare pot avea forma enolica (C-OH). In acelaşi fel, atomii de azot
ataşaţi inelului purinic al adeninei sau pirimidinic al citozinei au de obicei forma amino- (-NH2) si
numai în cazuri rare forma imino- (-NH). Fenomenul de tautomerie poate determina greşeli de
împerechere între bazele, care duc la mutaţii.

Monozaharida care se găseşte în structura nucleotidei este o pentoza, care poate fi: D-riboza
(in ARN) sau 2-dezoxi-D-riboza ( în AND).

-Formulele de structură ale pentozelor din acizii nucleici-

9|
 Acizii nucleici

Molecula pentozei reprezintă un inel furanozic, în care atomii de carbon sunt numerotaţi C1,
C2, C3, C4, C4 si C5. La C1 este legată bază azotată, printr-o legatură chimică covalenta (puternică),
rezultând complexul molecular numit nucleozid.

Prin reacţia dintre o baza azotata şi pentoză se obţine un compus numic nucleozidă.

Nucleozida se denumeşte în funcţie de:

-monozaharida pe care o conţine: nucleozidele care conţin 2-dezoxi-D-riboza se numesc

dezoxiribonucleozide, iar cele care conţin D-riboza se numesc ribonucleozide

-baza azotată din compoziţia sa: de nucleozidă formata din adenină şi 2-dezoxi-D-riboza se numeşte
adenozina

Denumirea nucleozidelor provine din:

-numele bazei azotate + sufixul –idina pentru derivatii pirimidinici

-numele bazei azotate + sufixul –ozina pentru derivatii purinici

10 |
 Acizii nucleici

Baza azotata Nucleozid

Pirimidinica
Uracil Uridina
Timina Timidina
Citozina Citidina
Purinica
Adenina Adenozina
Guanidina Guanozina

Radicalul fosforic este ataşat printr-o legatură esterica. Acidul fosforic esterifică o grupă –OH
din poziţia 3’ sau 5’ a pentozei din sructura nucleozidei.

Molecula pentozei prezintă o anumită polaritate şi aceasta va fi imprimată şi nucleotidului,

respectivei catene polinucleotidice, care va avea un capăt C3’ – OH şi un capăt C5’ – PO.

Prin ataşarea restului fosforic la C5 al pentozei nucleozidului rezulta un nucleotid.

Molecula astfel formată se numeste nucleotidă şi reprezintă unitatea structurală de baza a

acizilor nucleici.

Exista trei forme sub care poate exista un nucleotid: deoxiadenozin 5’ monofosfat (dMAP) ,
deoxiadenozin 5’ difosfat (dADP) si deoxiadenozin 5’ trifosfat (dATP) .

Forma sub care nucleotidele libere intra în compoziţia acizilor nucleici este aceea de trifosfat şi
ele sunt încărcate într-o catena polinucleotidică prin formarea unei punţi fosfodiesterice între C3’ –
OH al unui nucleotid şi C5’ – fosfat al nucleotidului următor, dupa urmatoarea succcesiune:

11 |
 Acizii nucleici

C3’ – O – P – O – C5’

Legăturile fosfodiesterice constituie o veritabilă coloană vertebrală a catenei polinucleotidice.

Dacă legăturile fosfodiesterice sunt nespecifice, având aceeaşi configuraţie în moleculele de

ADN indiferent de provenienţa lor, specificitatea ADN-lui rezultă din compoziţia în bazele azotate şi
succesiunea acestora în moleculă, care este foarte diferită în lumea vie. Prin urmare, structura primară
a ADN-lui reprezintă succesiunea liniară a nucleotidelor în cadrul uneia din catenele moleculei de
ADN, realizată prin intermediul legăturilor fosfodiesterice.

-Segment din formula de structură a catenei de AND-

12 |
 Acizii nucleici

Formarea
nucleotidelor
Bază azotată + pentoză = nucleozid
de ex. A + pentoză = adenozina
nucleozid + radical fosforic =
nucleotid
de ex. adenozină + radical fosforic = acid
adenilic

Denumirea nucleotidelor se face astfel:

-cele ce conţin riboză, din numele bazei azotate + sufixul –ilic

-cele care conţin dezixiriboză, se adaugă prefixul dezoxiribo-

Baza azotata Nucleozid Nucleotid

Cu riboza Cu dezoxiriboza
Pirimidinica
Uracil Uridina Acid uridilic Acid dezoxiribouridilic
Timina Timidina Acid timidilic Acid dezoxoribotimidilic
Citozina Citidina Acid citidilic Acid dezoxiribocitidilic
Purinica
Adenina Adenozina Acid adenilic Acid dezoxiriboadenilic
Guanozina Guanozina Acid guanilic Acid dezoxiriboguanilic

In 1953 J. WATSON SI FR. CRICK ajung la concluzia ca macromolecula de ADN are o

structură secundară, fiind formată din două catene polinicleotidice antiparalele, dispuse plectinemial în
jurul unui ax comun imaginar, şi orientate dextral. Concluzia s-a fondat pe rezultatele studiilor
intreprinse de numeroşi autori asupra ADN-lui, în care s-au folosit metode moderne de investigaţie ca:
spectofotometria, rezonanţa magnetica nucleară, absorţia în ultraviolet, difracţia în raze X etc.

Decisive în imaginarea molecule de ADN au fost şi cercetările intreprinse de CHARGAFF

(1960), din care a reieşit că bazele care intră în compoziţia ADN-lui nu se regăsesc în proporţii egale

13 |
 Acizii nucleici

la diferite specii, cum se credea până atunci, şi că există o echivalenţă între cantitatea de adenină şi cea
de timina, pe de o parte şi între cea de guanină şi cea de citozină pe de alta parte.

In structura bicatenară grupările fosfat sunt dispuse în faţă, bazele azotate spre interior, iar
pentoza perpendicular pe acestea. Distanţa între două nucleotide succesive este de 3,4 Ȧ iar pasul
elicei de 34 Ȧ, cuprinzând 10 perechi de nucleotide. Diametrul dublu-helixului de ADN este de 20 Ȧ
cele două catene sunt antiparalele, aceasta însemnând ca în timp ce la una din catene legăturile
fosfodiesterice se realizează între carbonul 3’ al dezoxiribozei cu carbonul 5’ al dezoxiribozei
nucleotinului următor, pe cealaltă catenă aceste legături au orientare inversă, adică 5’-3’.

-Segment de macromolecula de ADN (cele doua catene sunt antiparalele)-

Raportul găsit între unele baze, şi anume A/T=G/C=1 ( cantitatea de adenină este egală cu cea
de timină, iar cea de citozină cu cea de guanină), a sugerat ca între aceste baze se stabilesc legaturi.
Prin modelare moleculara s-a ajuns la concluzia ca bazele azotate din molecula de ADN se
împerechează pe principiul complementarităţii. Legăturile între bazele purinice şi cele pirimidinice se
realizează prin intermediul unor punţi de hidrogen. Adenina este complementară cu timina, iar guanina
cu citozina. Aceste tipuri de împerechere asigură diametrul egal al moleculei ADN pe toata lungimea
ei. Dacă împerecherea ar fi de tipul purină cu purină, pirimidină cu pirimidină s-ar realiza o
neregularitate a diametrului ADN de-a lungul moleculei, acesta fiind fie mai mare, fie mai mic de 20
Ȧ – cât a fost găsit în realiatate (molecula de pirimidina fiind mai mare decat cea de purina).

14 |
 Acizii nucleici

Schema unui fragment din molecula bicatenara de ADN

A=adenină, T=timină, C=citozină, G= guanină
S= pentoza, P=radical fosfat

Bazele purinice şi pirimidinice se găsesc în centrul moleculei de ADN, iar între adenină (forma
amino-) si timină (forma ceto-) se stabilesc două legaturi de hidrogen, iar între guanină (forma ceto-) şi
citozina (forma amino-) se stabilesc trei asemenea legături. Punţile de hidrogen sunt de natură
electrostatică şi vor fi deci A=T si T=A, G≡C si C≡G, aceste punţi de hidrogen sunt legături chimice
slabe, şi ele se stabilesc între atomii de azot, sau între cei de azot şi oxigen ai bazelor. Deşi legăturile
de hidrogen dintre baze sunt slabe, numarul lor mare asigură o stabilitate ridicată a macromoleculei de
ADN la temperaturile fiziologice.
Structura finală a ADN-lui este detereminată de moleculele de dezoxiriboză care la una din
cele două catene este dispusă cu oxigenul inelului orientat în sus iar cealaltă catena cu oxigenul
orientat în jos.
Din cauza acestui mod de dipunere a pentozei în cele două catene şi a poziţiei excentrice pe
care o are legatura dintre baza azotată şi pentoza, molecula de ADN este obligată sa se rasucească, să
se spiralizeze. Deci molecula de ADN arata în final ca o scara răsucita (în jurul unui ax imaginar care

15 |
 Acizii nucleici

trece prin mijlocul ei, în care laturile scării sunt reprezentate de dezoxiriboza şi radicalii fosfat, iar
treptele ei sunt bazele azotate şi punţile de hidrogen. Fiecare pereche succesivă, de baze se răsuceşte
cu 36 de grade în direcţia acelor de ceasornic ( spre dreapta) astfel încat o răsucire completă de 360
grade se realizează la un interval de 10 perechi de baze succesive. In acest fel ia naştere structura
terţiara a moleculei de ADN. Din structura polimerică a ADN şi modul de succesiune a bazelor în
acesta rezultă capacitatea lui teoretic nelimitata de înmagazinare a informaţiei genetice şi diversitatea
genetica extraordinara întalnită în lumea vie.

ARN-ul este o macromolecula ca şi ADN-ul dar care difera însă printr-o serie de particularităţi
chimice şi structurale. Si în ARN intră 3 constituienţi principali ca şi la ADN, şi anume : o pentoza,
baze azotate şi radicali fosfat. ARN, conţine patru baze doar ca în locul timinei, conţine uracil. Diferă
de asemenea pentoza, în locul dezoxiribozei ARN-lui conţin riboza. Din unirea ribozei cu fiecare din
cele patru baze se formează în acest caz nucleozidele (ribonucleozidele), iar prin fosforilarea acestora
rezultă ribonucleotidele. In funcţie de numărul radical fosfat ataşaţi la molecula, ribonucleotidele pot fi
mono-, di-, si trifosfat. Un loc aparte în desfăşurarea proceselor metabolice celulare îl ocupă
adenozin5-fosfatul care poate exista sub trei forme AMP, ADP, si ATP combinaţii cu rol deosebit în
procesele energetice celulare.

Structura chimică a ATP (adenozintrifosfat)

16 |
 Acizii nucleici

Prin înlănţuirea nucleotidelor, mediate de legăturile fosfodiesterice din poziţiile 3’-5’

formează un lanţ polinucleotidic de ARN la care scheletul este constituit din legăturile pentozo-fosfat
de care se ataşează cele 4 baze azotate. Spre deosebire de ADN , ARN este format dintr-un singur lanţ
polinucleotidic având deci o structură monocatenara. Uneori ARN poate avea o structura bicatenară,
caz în care legăturile dintre baze se realizează tot pe principiul complementarităţii: adenina se
împrerechează cu uracilul prin două legături de hidrogen şi guanina cu citozina prin trei legături de
hidrogen.

Structura chimică a unui segment de ARN

Din punct de vedere al rolului biologic, ARN poate fi: ARN-viral care controleaza ereditatea la
ribovirusuri si ARN-celular implicat în decodificarea informaţiei genetice din ADN şi traducerea ei în
proteine.
ARN viral joacă rolul ADN-lui de la celelalte organisme deţinând informaţia genetică
transmisă de la o generaţie la alta. Replicarea ARN-lui viral se face diferit de la caz la caz. De regulă
molecula de arn serveşte ca matriţă pentru sinteza unei molecule noi. La ribovirusurile tumorale
replicarea se realizeaza cu ajutorul reverstranscriptazei enzimă care asigură transcripţia informaţiei
genetice de ARN la ADN. In acest fel virusul ARN, se poate integra în genomul celului gazdă
devenind provirus ADN.

17 |
 Acizii nucleici

ARN-celular nu codifică informaţia genetică şi nu îndeplineşte rolul de matriţă pentru sinteza

proprie. El poate avea şi rolul de primer în replicarea ADN.
ARN-celular este mai mult heterogen în privinţa structurii şi funcţiilor şi are implicaţii majore
în biosinteza proteinelor. Se cunosc trei tipuri de bază de ARN –celular: ARN informaţional sau
mesager , ARN solubil sau de transfer si ARN ribozomal.

18 |
 Acizii nucleici

1. Alexa I. C., Biochimie- note de curs, Editura Alma Mater- Bacau, 2014

2. Vladescu V, Badea I. A., Doicin L. I., Chimie- manual pentru clasa a xa, Editura ART, 2006

3.Gavrila L., Genetica, evolutionism, ecologie - in sprijinul predarii biologiei in licee, Editura
Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 2002

4, Gogu I. Ghiorghita, Bazele geneticii, Editura Alma Mater, Bacau, 1999

5***http://www.bio.unibuc.ro/pdf/micro/documente_de_studiat/Stoica_Structura%20acizilor%20nucl
eici.pdf

19 |