Structura ADN-ului. Stuctura ARN-ului.

Replicare. Reparare.
 Acizii Nucleici sunt compuși
macromoleculari, ce reprezintă lanțuri
polinucleotidice formate din monomeri –
mononucleotide - legate prin legături
fosfodiesterice.

Acizii nucleici sunt de 2 tipuri:

• acid dezoxiribonucleic (ADN)
ș i
•acid ribonucleic (ARN).
 Rolul acizilor nucleici în organismele
vii este:
păstrarea, transmiterea și
expresia informației genetice
Acidul dezoxiribonucleic (ADN) -
are funcții de stocare și de transmitere a
informației genetice
Acizii ribonucleici (ARN) - sunt
implicați
în expresia informației genetice –
biosinteza proteinelor.
 Distribuția acizilor nucleici în celulă:
ADN ARN

• 10% în nucleu
97-99% în nucleu • 15% în mitocondrii
1-3% în mitoccondii • 50% în ribozomi
• 25% în hialoplasmă

ARN-ul constituie aproximativ 5-10% din masa

celulei, iar ADN-ul – doar circa 1%.
Există trei tipuri majore de
ARN:
•ARN ribozomal ARNr – în asociație cu proteinele
formează ribozomii – organite celulare, implicate în
biosinteza proteinelor.
•ARN mesager – ARNm – transportă informația despre
ordinea aminoacizilor în proteine de la gena localizată în
ADN spre ribozomi
•ARN de transport – ARNt – transportă aminoacizi
specifici spre locul de biosinteza a proteinelor.

Cantitatea de ARN în celulă depinde de

starea funcțională a celulei și de intensitatea
proceselor de biosinteză a proteinelor.
 Structura acizilor nucleici

Toți acizii nucleici sunt alcătuiți

din monomeri, numiți nucleotide,
care sunt compuse din:
bază azotată,
pentoză
rest de acid fosforic.
 BAZELE AZOTATE
Bazele azotate din componența acizilor
nucleici reprezintă compuși heterociclici
aromatici derivați i ai
purinei sau pirimidinei.

6 4
3 5
1 5 7
8 2 6
1
2 4 9
3

purina pirimidina
 BAZELE AZOTATE

purinice pirimidinice

adenina guanina citozina uracilul timina

Bazele purinice
adenina and guanina
Uracilul se conțiine doar în ARN.
și baza pirimidinică citosina
Timina se conțiine doar în ADN
sunt prezente atât în ARN, cât
și în ADN.
 NUCLEOZIDELE
O nucleozidă resultă prin atașarea la una din cele
2 pentoze a unei baze purinice sau
pirimidinice printr-o legătură N-glicozidică.
Purinele se leagă prin atonul său N9
la atomul C1' al pentozei:
Pirimidinele se leagă prin atonul său N1 la
atomul C1' al pentozei:
 NUCLEOTIDELE

O nucleotidă este un ester 5'-fosfat al nucleozidei:

Dezoxiadenozină monofosfat (dAMP)

Bază azotată + pentoză + rest fosfat

 Denumirea nucleozidelor și nucleotidelor:

Nucleozidele purinice se termină în "-zină" :

Adenozină și guanozină

Nucleozidele pirimidinice se termină în "-dină" :

citidină, uridină, dezoxitimidină

Pentru a denumi nucleotidele, se folosește

denumirea nucleozidei, urmată de "mono-", "di-
" sau "trifosfat"
adenozină monofosfat (AMP),
dezoxitimidină difosfat (dTDP), guanozină
trifosfat (GTP)
 Nucleotidele sunt ledate între
ele prin legături fosfodiesterice
și formează o catenă.

Astfel, catena polinucleotidică este

constituită din resturi de pentoză şi
de fosfat legate între ele prin
legături fosfodiesterice, iar bazele
azotate sunt legate lateral de
resturile de riboză sau dezoxiriboză
prin legături
N-glicozidice.

Catena are direcție 5’ 3’: capătul său 5‘

conține rest fosfat, iar capătul 3' conține o grupă
hidroxil liberă.
 STRUCTURA PRIMARĂ

Secvența de nucleotide în
catena polinucleotidică se
numește structură primară
a acizilor nucleici.

Diferențele între structura primară a

ADN și a ARN:
1.Componența bazelor azotate: în
ADN – timina, în ARN – uracilul
2.pentozele:
în ADN –dezoxiriboza, în ARN - riboza
 Structura secundară a ADN-ului

Structura secundară a ADN-ului constituie un dublu helix format

din 2 catene antiparalele legate între ele prin legături de hidrogen
între bazele azotate complimentare.

Acest model al structurii secundare a fost propus în 1953 de

Structura secundară a ADN-ului
Proprietițile fundamentale ale
structurii secundare a ADN-ului
conform modelului Watson-Crick:

•constă din două catene antiparalele

și complimentare de acid
dezoxiribonucleic
•este un dublu helix de dreapta
•partea externă hidrofilă a dublului
helix este constituită din scheletul
pentoză-fosfat
•partea internă hidrofobă este
alcătuită din baze azotate:
Adenină,
Timină, Guanină, Citozină
•o spiră include 10.5 perechi de baze
și are lungimea de 3,4 nm
•lățimea dublului helix – 2.0 nm
 Catenele sunt antiparalele

Cele două catene de AND sunt antiparalele:

o catenă are direcția 5‘-3', iar cea dea doua 3'- 5'.
 Catenele sunt
complementare
Bazele pirimidinice şi purinice sunt orientate
în interiorul spiralei duble în aşa fel, încât în faţa unei
baze pirimidinice a unei catene stă o bază purinică a
celeilalte catene şi între ele apar legături de hidrogen.
Aceste perechi de baze se numesc complimentare
(T-A şi C-G).
Între adenină (A) şi timină (T) se Interacțiunea G-C este mai
formează două legături de hidrogen, iar între puternică (cu circa 30%)
guanină (G) şi citozină – trei: decât cea A-T

Legăturile de hidrogen dintre bazele complementare constituie una

din forţele de interacţiune care stabilizează spirala dublă.
Modelul dublului helix propus de Watson și Crick este doar una din posibilele
conformații ale ADN-ului, numit ADN tip B.

ADN tip B – cel mai stabil tip, predomină în condiții fiziologice. Dublu helix de
dreapta, 10,5 perechi de baze într-o spiră;

ADN tip A – un alt tip de ADN funcțional activ, apare de regulă în condiții de
dehidratare, dublu helix de dreapta, 11 perechi de baze într-o spiră;

ADN tip Z – dublu helix de stânga, 12 perechi de baze într-o spiră. Se consideră că
are un rol important în reglarea expresiei genelor.
 Genomul uman conține circa 3 bilioane perechi de
nucleotide organizate în 23 perechi de cromozomi. Fiind
despiralizat, ADN-ul conțiinut în fiecare cromozom ar avea
o lungime de 1.7 - 8.5 cm.

ADN-ul în celulă este

puternic compactizat, are
câteva nivele de
compactizare și formează
în final cromatina.
 Structura cromatinei este determinată și stabilizată de
interacțiunea ADN-ului cu proteinele (DNA-binding proteins).
Există 2 clase de DNA-binding proteins:

•Histone
•Proteine non-histone
Histonele sunt clasa majoră de DNA-binding proteins implicate în
menținerea structurii compactizate a cromatinei. Există 5 protine
histone diferite, identificate ca H1, H2A, H2B, H3 și H4. Histonele
sunt proteine bazice deoarece conțin o cantitate mare de aminoacizi
bazici – arginină și lizină.

Proteine non-histone includ diferiți factori de transcripție,

polimeraze, receptori hormonali și alte enzime nucleare.
 Structura terțiară a ADN-ului
Interacțiunea ADN-ului cu histonele generează o
structură numită nucleozom.
Nucleozomul este o subunitate a cromatinei alcătuit dintr-o
porțiiune scurtă de ADN supraspiralizat (146 pb) răsucită în jurul
unui miez (cor) de proteine histone.

Corul nucleozomului este

alcătuit din 8 proteine
histone, a cate 2 subunități
de proteine H2A, H2B, H3
și H4, formând astfel un
octamer histonic.
 Structura terțiară a ADN-ului

Histona se localizează pe ADN-

(ADN-linker) ul și se
H1
histonă-linker. ADN-ul linker numește
nucleozome
internucleozo
poate varia de la 20 până la 200 pb. între
mal
 Nucleozomii sunt în contunuare compactizați într-o
structură helicoidală, numită solenoid.
Solenoidul determină compactizarea ADN-ului într-o fibrilă de
cromatină de 30 nm lățime (30 nm fibers).

Solenoid
 Solenoidul (30 nm
fibers) se
compactizează în
continuare și formează
bucle, apoi rozete (ce
includ 6 bucle), apoi din
noi spirală (o spiră
constă din 30 de rozete).
 Cromatina
compactizată
complet formează
cromozomul
metafacic.

și are un diametru de
600 nm.
 Structura și funcțiile ARN-ului

Sunt 3 tipuri de ARN:

•ARNr (ARN ribozomal )
•ARNt (ARN de transport)
•ARNm (ARN mesager )

Funcțiile ARN-ului:
•structurală (ARNr),
•transferul informației genetice (ARNm),
•decodificarea informației genetice (ARNt)

Toate aceste funcții ale ARN-ului sunt necesare pentru

expresia informației genetice conținute în AND – sinteza
proteinelor.
 STRUCTURA ARNt
•ARNt are funcția de a transporta cei 20 de aminoacizi spre ribozomi, locul de sinteză a
proteinelor. Fiecare din cei 20 de aminoacizi are cel puțin o moleculă de ARNt specifică.

•ARNt – este constituit din 74-93 nucleotide;

•ARNt – conține câteva baze azotate pirinice și pirimidinice modificate – (de ex. –
dihidrouracil și pseudoridină);

•ARNt posedă :
• brațul acceptor
• bucla D (dihidrouridilică)
• bucla TψC (pseudouridinică)
•Brațul acceptor este locul de unire
specifică a aminoacizilor. La capătul 5' a
brațului acceptor este o guanozină (G)
fosforilată. La capătul 3‘ este o
succesiune CCA terminus cu o grupă -OH
liberă, la care se atașează aminoacidul.

•Anticodonul interacționează
complimentar cu codonul din ARNm

•Bucla D (dihidrouridilică)
–responsabilă pentru interacțiunea cu
enzima aminoacil-ANRt-sintetaza

•Bucla TΨC (pseudouridinică)-

interacționează cu ribozomul
 ANRm
ARNm – ARN mesager este o copie a informației genetice,
conținute în gena din ADN.
Rolul ARNm este de a aduce informația conținută în ADN spre
locul de sinteză a proteinelor.
ANRr

ARN ribozomal (ARNr) este un component structural și

funcțional al ribozomilor. Ribozomii eucariotelor c onțin 4
molecule diferite de ARNr:
18 S, 5,8 S, 28 S și 5 S ARNr,
care se asociază cu proteinele ribozomale și formează
subunitățile ribozomale 40 S și 60 S.
Replicarea ADN
Replicare – proces prin care ADN-ul e sintetizat. Acest mecanism
face posibilă obținerea, dintr-o moleculă de ADN, a 2 molecule
identice cu molecula inițială, în vederea distribuirii lor către cele 2
celule fiice în timpul mitozei, transmițând informaţia genetică de la
ADN parental la ADN fiică

Localizare: nucleol

1. Proces semiconservativ
2. Bidirecțional
3. Semidiscontinuu
 Semi-conservativ
Cele 2 lanțuri ale ADN-ului
parental se separă și se formează 2
molecule noi.

Catena de ADN care servește

ca șablon pentru replicare e
catena parentală. Noua catenă
complementară catenei
parentale e catena nou
formată. La sfârșitul replicării,
fiecare dintre cele 2 molecule
de ADN nou formate constă
dintr-o catenă parentală și o
catenă nou formată.
 Proces bi-direcţional

Replicarea începe într-un punct bine determinat numit

origine de replicare (ori) şi pornind din acest punct se
derulează simultan în ambele direcţii, creând astfel 2 bifurcări
de replicare.

bidirecţional
 Proces semi-discontinuu

Reiji Okazaki a propus şi demonstrat în 1968 că în timp ce sinteza unei

catene (catena leading) este continuă, sinteza celei de-a doua catene
(catena lagging ) este discontinuă.
Caracteristici
• Prezenţa primerului este obligatorie

• Replicarea e cuplată cu desfăşurarea DNA parental

(necesită energie)

• Replicarea decurge în ambele direcţii cu aceeaşi viteză.

• Pe catena întîrziată se sintetizează fragmentele Okazaki.

• E bazată pe împachetarea complementară a BA

• Catena-fiică e antiparalelă cu catena parentală, dar nu

identică după secvenţa nucleotidică

• Forţa motrice a procesului este hidroliza pirofosfatului

 Componentele necesare replicării:
1. Matriţă - ADN bicatenar

2. Substrat:
a. Dezoxiribonucleozid trifosfaţii: dATP, TTP, dGTP,
dCTP;
b. Ribonucleozid trifosfaţii: ATP, GTP, CTP, UTP

3. Prezenţa ionilor de Mg, Mn, Zn

4. Sistemul multienzimatic complex

 Sistemul multienzimatic complex
1. Helicaza (Proteina DnaB) - desfacerea dublului helix, treptat, pe porţiuni mici
(necesită energie; consumă 2 molecule de ATP per 2 legături de H desfăcute).

2. Single stranded proteins (SSBs) - factori ce stabilizează catenele de ADN în

regiunile denaturate şi împiedică refacerea structurii dublucatenare prin unirea
celor 2 catene, sau în cadrul aceleaşi catene în regiunile cu secvenţe palindromice
3. Topoisomerazele
Tip I- scindează legăturile fosfodiesterice ale unei catene,
relaxând dublul helix, prevenindu-se supraspiralizarea ADN.
Tip II- taie ambele catene ale duplexului.

4. Primază- enzima cu activitate ARN-polimerazică care

iniţiază replicarea ADN prin sinteza unei secvenţe de 11-12
ribonucleotide, care este numită primer (ARN-primer).

Helicazele + primaza = complexul primozom

 Sistemul multienzimatic complex
5. ADN polimeraza- enzime capabile să sintetizeze catene noi de ADN pe catenele matriţe.
Clase: alfa, beta, gama, δ, ε – la eucariote şi I,II şi III - la procariote.
Particularităţi:
-sinteza se produce doar în direcţia 5' → 3' prin adăugarea nucleotidului la gruparea 3'-OH
a pentozei;
-citirea are loc doar în direcţia 3' → 5';
-pentru sinteză se utilizează precursori trifosfaţi, care pierd în reacţie 2 grupe fosfat;
-ADN-polimeraza nu poate iniţia sinteza unei catene noi de ADN, ele au capacitatea doar
de a extinde o catena preexistentă de ADN sau ARN-primer.
De rând cu activitatea sintetică,
ADN polimeraza conţine
subunităţi care prezintă activitate
nucleazică – scindarea ARN-
primerului din fragmentele de
ADN sintetizate sau excizia
nucleotidelor în procesul de
corecţie a erorilor introduse în
timpul replicării
6. ADN ligaza- uneşte fragmentele Okazaki de pe catena întîrziată.
Catalizează formarea unei legături fosfat diesterice între 3'-OH a
unui fragment de ADN şi extremitatea 5' monofosfat al altuia.
 Enzimele implicate în replicarea ADN

Helicase desface SSB stabilizează Primaza sintetizează

dublu helix ADN un ARN primer pe
matriţă de ADN

ADN polimeraza III ADN polimeraza I Ligaza leagă

leagă nucleotidele (exonucleaza) Fragmentele
pt. a forma noul ADN înlocuieşte ARN primer Okazaki).
cu ADN
 Mecanismul replicării
3 ETAPE:
Iniţierea: primozomul- un complex de proteine şi originea
replicării ori

Elongarea: replizomul- un complex de proteine, asociate

cu ADN cu rol în sinteza catenelor noi de ADN

Terminarea: proteina Tus - situsul de terminare ter

 I. Iniţierea replicării Originea replicării
5’ 3’
• Identificarea originii de 3’ 5’
replicare

• Dezrăsucirea mediată de 5’ 3’
către helicază (denaturarea)
duplexului ADN cu fomarea 3’ 5’
ADN şi a bifurcaţiilor de
replicare

5’ 3’
3’ 5’
• Legarea SSB la ADNmc

5’ 3’
• Formarea primozomului 3’ 5’
(conţine şi primaza)

• Sinteza ARN primer

3’ 5’
5’ 3’
3’ 5’
5’ 3’
 Originea replicării

Originea replicării este

reprezentată de o secvenţă
specific de nucleotide numită
secvenţă autonomă de
replicare ori.
Unitatea capabilă de
oriC
replicare independentă se
numeşte un singur replicon, la
eucariote ADN conţine mai
multe puncte de origine, deci
mai mulţi repliconi.
 Iniţierea parcurge 2 etape:

A. Formarea furcii de replicaţie- sub acţiunea

helicazelor are loc desfacerea duplexului parental (la
scindarea leg. de H dintre BA - se utilizează min 2 mol.
de ATP).
La desfacerea duplexului parental apar regiuni
superhelicoidale, care se reglează cu ajutorul girazei
(topoizomerazei).
Topoizomeraza efectuează rupturi monocatenare apoi
sudează legătura fosfodiesterică şi favorizează relaxarea
structurii DNA
B. Sinteza primerului
 Sinteza primerului
Sub acţiunea primazei se
sintetizează o porţiune mică
de ARN în direcţia 5'- 3'.
Primerul este format din 4-12
ribonucleotide.
Gruparea 3‘OH – e un iniţiator al
sintezei de ADN.
 II. Etapa de Elongare
Alungirea catenelor nou-sintetizate
înfăptuită de ADN-polimerază III, ce se
deplasează rapid de-a lungul catenelor de
ADN, făcând posibilă sinteza pe ambele
părţi ale furcii într-un mod coordonat şi
eficient.
•Evenimentele principale sunt:
-creşterea continuă a catenei lider;
-sinteza discontinuă a fragmentelor
Okazaki;
-controlul erorilor de împerechere a
bazelor în timpul replicării şi înlăturarea
lor, înfăptuită de o exonucleaza 3′→5′ din
componenţa AND-polimerazei
 III. Terminarea replicării
• înlăturarea ARN–primerilor de către o componentă
endonucleazică 5′ → 3′ a polimerazei;

• înlocuirea golurilor de către ADN-polimerază;

• unirea capetelor fragmentelor catenelor de ADN sintetizate cu

ajutorul ADN-ligazei.
 ADN mitochondrial- are o
structură inelară, fiecare
catenă conţine câte un situs de
iniţiere propriu.
Sinteza începe de pe catena
H (catena grea). În momentul
când furca de replicare ajunge
la punctul ori al catenei L
(catena uşoară) începe
replicarea acesteia în sens
opus. Astfel replicarea celor 2
catene este asincronică
(replicare de tip D)
 Replicarea la eucariote
O particularitate a replicării ADN eucariotic este că
capătul 5′ al catenei noi e mai scurt, deoarece nu există
posibilitatea completării golului după înlăturarea
primerului ultimului fragment Okazaki.
Astfel apare riscul ca în succesiunea generaţiilor de
molecule să se scurteze cromozomii, ceea ce ar putea
cauza pierderea informaţiei genetice de la capătul lor.
Pentru prevenirea pierderilor de secvenţe terminale de
ADN capătul cromozomului este prevăzut cu o structură
specială (telomerul) cu un mecanism propriu de
sinteză.
 Regiunile telomerice ale cromozomilor se replică cu participarea enzimei
telomeraza- proteină cu funcţie de reverstranscripţie ce conţine ARN în calitate
de matriţă.
În prima etapă are loc asocierea telomerazei la capătul 3' al catenei lider din
regiunea telomerică. Ulterior enzima extinde catena, utilizând ca
matriţă ARN telomerazic.
Procesul de extindere
a capătului 3‘ se repeta
de mai multe ori.
Catena complementară
a ADN telomeric este
sintetizată după principiul
catenei întârziate
de ADN-polimerază.
 La om telomeraza e activă numai în: celulele
embrionale, epiteliul intestinului, spermatozoizi
şi celule canceroase.
Nr telomerilor determină durata vieţii fiecărei
celule şi condiţionează reducerea critică a nr. lor,
induce moartea programată a celulei deci
pierderea motivelor telomerice este cauza
imbătrînirii (telomera conţine mii de motive
TTAGGG).
Lungimea telomerei este marcherul biologic al
îmbătrînirii.
 Fidelitatea replicării

Este asigurată de 2 factori:

1.Păstrarea principiului complimentarității.

2.Activității exonucleazice a ADN polimerazei.
 Reparaţia ADN

Procesul de restabilire a leziunilor din moleculele de

ADN care asigură păstrarea intactă a materialului genetic
de-a lungul mai multor generaţii. E caracteristic doar
pentru moleculele de ADN şi este determinat de
particularităţile de structură a acestor molecule:
-existenţa a 2 catene complementare şi
-antiparalele.
ENZIMELE CARE PARTICIPĂ LA REPARAȚIA
ADN –ului
 ETAPELE REPARAȚIEI ADN (principii generale)

1. Depistarea erorii

2. Înlăturarea BA; nucleotidului sau

fragmentului ADN.

3. Înlocuirea corectă (a BA; nucleotidului sau

fragmentului ADN).
 2 tipuri de schimbări:
• Substituţia unui nucleotid.
-Se afectează doar secvenţa ADN-ului fără a influenţa structura.
-nu se reflectă asupra proceselor de replicare sau transcripţie
-pot apărea ca rezultat al erorilor în cadrul replicării din cauza
împerecherii necomplementare a bazelor (de ex., C::A) sau
datorită transformărilor chimice ale bazelor azotate: (de ex.,
dezaminarea citozinei duce la formarea uracilului).

• Modificări structurale.
-se formează ca rezultat al apariţiei legăturilor covalente
nespecifice între nucleotidele aceleaşi catene sau din catene opuse.
De exemplu, razele ultraviolete (UV) duc la apariţia dimerilor
timinici – legături între resturile de timină alăturate, de pe aceeaşi
catenă.
-pot împiedica replicarea şi transcripţia.
Sistemele reparative principale:

- reparaţia directă – rar- revenirea

moleculei la starea iniţială (Ex.,
prin aminare U→C);

- fotoreactivarea – larg răspândit-

înlăturarea dimerilor pirimidinici cu
ajutorul unei enzime dependente de
lumină;
- reparaţia prin excizie –
recunoaşterea de către enzime a
fragmentelor denaturate şi
înlăturarea fragmentului
monocatenar defect. Ulterior are
loc restabilirea catenei lezate cu
ajutorul ADN-polimerazei,
utilizându-se ca matriţă catena
intactă. ADN-ligaza uneşte
fragmentul nou-sintetizat cu
restul moleculei, restabilind
integritatea ei;
Reparaţia prin recombinare – excizia Dimerul pirimidinic dupa recombinare e inlaturat

fragmentului defectat, urmată de prin mecanismul repararii prin excizie

importarea secvenţei corespunzătoare
normale dintr-o moleculă omoloagă
de ADN.
 XERODERMA PIGMENTOSUM

La oameni cel mai bine a fost studiat sistemul responsabil de maladia xeroderma
pigmentosum (XP). XP este o boală genetică cu transmitere AR şi se
caracterizează prin hipersensibilitate la lumina solară, îndeosebi la radiaţia UV.
Boala este determinată de deficienţa mecanismelor de reparaţie prin excizie.
 Multumesc
pentru atentie!