Suport de curs

ISTORIA ECONOMIEI
(în format electronic)
 CUPRINS

Cap. 1 Activităţile economice de pe teritoriul Daciei în Perioada

Romană………………………………………………………………………………………… 4

Cap. 2 Activităţile economice din provinciile româneşti în Perioada

Feudală…………………………………………………………………………………………. 5
2.1. Agricultura ……………………………………………………………………. 5
2.2. Meşteşugurile………………………………………………………………… 6
2.3. Comerţul ………………………………………………………………………. 7

Cap. 3 Manifestarea Revoluţiei Industriale în câteva dintre cele mai

dezvoltate ţări ale lumii ………………………………………………………………… 8
3.1. Conceptul de Revoluţie Industrială…………………………………… 8
3.2. Manifestarea Revoluţiei Industriale în Anglia…………………… 8
3.3. Manifestarea Revoluţiei Industriale în Germania………………. 9
3.4. Manifestarea Revoluţiei Industriale în Franţa ………………….. 10
3.5. Manifestarea Revoluţiei Industriale în Rusia……………………. 10
3.6. Manifestarea Revoluţiei Industriale în S.U.A…………………….. 11
3.7. Manifestarea Revoluţiei Industriale în Japonia…………………. 11

Cap. 4 Consecinţele Revoluţiei Industriale asupra celorlalte ramuri ale

economiilor naţionale …………………………………………………………………… 13
4.1. Consecinţe asupra transporturilor ………………………………….. 13
4.2. Consecinţe asupra comunicaţiilor……………………………………. 14
4.3. Consecinţe asupra agriculturii…………………………………………. 15
4.4. Consecinţe asupra monedei şi sistemului bancar……………… 16
4.5. Consecinţe asupra comerţului internaţional…………………….. 17

Cap. 5 Activităţile economice din teritoriile româneşti de la începutul

Epocii Moderne până la începutul Primului Război Mondial…………….. 19
5.1. Activităţile economice de pe teritoriile româneşti de la
începutul Epocii Moderne pînă în anul 1859…………………………………….. 19
5.1.1. Agricultura………………………………………………………………. 19
5.1.2. Comerţul …………………………………………………………………. 20
5.1.3. Meşteşugurile …………………………………………………………. 21
5.2. Activităţile economice de pe teritoriile româneşti în perioada
1859 – 1877…………………………………………………………………………………… 21
5.3. Activităţile economice de pe teritoriile româneşti în perioada
cuprinsă între 1877 şi Primul Război Mondial……………………. 23
5.3.1. Industria…………………………………………………………………. 23
5.3.2. Transporturile şi comunicaţiile…………………………………. 25
5.3.3. Agricultura …………………………………………………………….. 27
5.3.4. Comerţul………………………………………………………………… 29
 5.3.5. Moneda, sistemul bancar şi finanţele publice……………… 30
5.3.6. Acumularea capitalului ……………………………………………. 32
5.3.7. Învăţământul…………………………………………………………… 33

Cap. 6 Evoluţia economiei mondiale în perioada interbelică……………… 35

6.1. Pierderile umane şi materiale provocate de Primul Război
Mondial………………………………………………………………………………………… 35
6.2. Refacerea economiilor naţionale în perioada imediat
următoare încheierii războiului……………………………………………………… 36
6.3. Criza economică din perioada 1929 – 1933……………………….. 37

Cap. 7 Evoluţia economiei României în perioada interbelică……………… 39

7.1. Pierderile umane şi materiale provocate de Primul Război
Mondial……………………………………………………………………………………….. 39
7.2. Agricultura ……………………………………………………………………. 39
7.3. Industria……………………………………………………………………….. 40
7.4. Transporturile ………………………………………………………………. 42
7.5. Comunicaţiile………………………………………………………………… 42
7.6. Finanţele şi piaţa monetară …………………………………………… 43
7.7. Comerţul……………………………………………………………………….. 44

Cap. 8 Evoluţia economiei mondiale după încheierea celui de-al Doilea

Război Mondial …………………………………………………………….………………. 45
8.1. Pierderile umane şi materiale provocate de Al Doilea Război
Mondial………………………………………………………………………………………… 45
8.2. Cele mai importante organizaţii şi instituţii internaţionale .. 46
8.3. Integrarea economică interstatală occidentală………………….. 46
8.4. Integrarea economică răsăriteană……………………………….….. 47
8.5. Integrarea economică în alte zone ale lumii………………………. 48

Cap. 9 Evoluţia economiei României în perioada 1945 – 1989……………. 49

9.1. Pierderile umane şi materiale provocate de Al Doilea Război
Mondial………………………………………………………………………………………… 49
9.2. Industria………………………………………………………………………… 50
9.3. Agricultura………………………………………………………..…………… 51
9.4. Transporturile şi comunicaţiile ……………………………………….. 52
9.5. Comerţul interior ………………………………………………………….. 52
9.6. Comerţul exterior ………………………………………………………….. 53

Cap. 10 Evoluţia economiei României după anul 1990………………………. 54

Bibliografie…………………………………………………………………………… 57
 Cap. 1 Activităţile economice de pe teritoriul Daciei
în Perioada Romană

În Perioada Romană, activităţile economice au cunoscut o dezvoltare fără

precedent. În urma războaielor dintre anii 101 – 102 şi 105 – 106, dezvolştarea
economică a fost influenţată de politica Imperiului Roman, prin care au fost
aduse câteva schimbări importante privind metodele de producţie tradiţionale
utilizate în agricultură, atât în ceea ce priveşte creşterea animalelor , dar mai
ales în cultura plantelor, au fost modernizate metodele utilizate în cadrul
meşteşugurilor, s-a dezvoltat comerţul şi, odată cu acesta, s-a intensificat
circulaţia monedei.
Principala activitate economică era agricultura. Pamântul se afla în
proprietate publică (“ager publicus”), aşa după cum era prevăzut în dreptul
roman, iar indivizii aveau dreptul de folosinţă asupra unor suprafeţe de teren,
care erau, în general, de dimensiuni mici. Romanii au introdus noi metode de
producţie şi unelte mai performante, ceea ce a condus la creşterea eficienţei, a
productivităţii muncii şi a cantităţilor de produse obţinute. Principalele
activităţi agricole erau cultivarea cerealelor, viticultura şi pomicultura, iar
creşterea vitelor şi a cailor. Cele mai apreciate produse româneşti în acea
perioadă, atât pe teritoriul propriu, cât şi în exterior, erau: vinul, ceara şi
mierea.
În perioada romană s-au dezvoltat semnificativ şi activitaţile de
prelucrare a metalelor, în primul rând a fierului, folosit pentru producţia de
unelte, în special unelte agricole. De asemenea, s-au înregistrat progrese
deosebite şi în extragerea şi prelucrarea aurului şi argintului, folosite în
principal pentru producţia de bijuterii şi a cuprului. S-au dezvoltat în mod
deosebit activităţile de prelucrare a ceramicii, pentru confecţionarea de vase,
ţigle, cărămizi, teracote. Mai trebuie menţionate şi activităţile de prelucrare a
pieilor de animale, producţia de sare şi de produse textile.
Ca urmare a creşterii producţiei agricole şi meşteşugăreşti, s-a dezvoltat
şi comerţul interior şi exterior, favorizat de construirea a noi drumuri, care au
facilitat accesul la noi pieţe de desfacere. La export predominau cerealele,
vitele, aurul, argintul, iar la import fructele, mirodeniile şi obiectele de arta.
Dezvoltarea comerţului a impus intensificarea circulaţiei monetare. În
general, pe teritoriul Daciei circulau monede romane şi greceşti şi într-o mai
mică masură monede autohtone.
 Cap. 2 Activităţile economice din provinciile româneşti
în Perioada Feudală

În această perioadă, se poate aprecia faptul că activităţile economice au

cunoscut o dezvoltare relativ lentă, s-au intensificat schimburile de mărfuri,
însă producţia a crescut, în principal, pe cale extensivă. Spre sfârşitul perioadei
feudale, cele şapte războaie turco-ruso-austriece din secolul XVIII şi începutul
secolului XIX, de pe teritoriul Ţării Româneşti şi Moldovei, au afectat grav
activitatea economică provocând numeroase pierderi umane şi materiale. Pe
de altă parte, Imperiul Otoman a impus anumite restricţii privind produsele
exportate (mai ales pentru grâu) de către Ţara Românească şi Moldova, a
favorizat intrarea pe teritoriile româneşti a unor monede străine cu putere de
cumpărare scăzută şi a fixat cursurile monetare la un nivel nefavorabil
provinciilor româneşti.

2.1. Agricultura
Cea mai importantă activitate economică era agricultura, în toate
provinciile româneşti, având anumite particularităţi în funcţie de tipul solului
şi de dimensiunea suprafeţelor care puteau fi cultivate, acestea fiind de
dimensiuni relativ reduse faţă de potenţialul efectiv existent. Suprafeţele
cultivate au rămas de dimensiuni relativ mici în principal din cauza deselor
invazii otomane, a numeroaselor calamităţi naturale (ploi, secete) şi a
instabilităţii politice şi legislative. Uneltele erau în general înapoiate şi exista
un deficit acut de lucrători, în special dintre cei calificaţi. Au continuat sa
predomine culturile de cereale, în condiţiile în care Imperiul Otoman a urmărit
reducerea suprafeţelor cultivate cu grâu şi extinderea celor cultivate cu
porumb. În continuare, produsele agricole cele mai apreciate şi în străinătate
erau vinul, ceara şi mierea.
În cadrul activităţilor de creştere a animalelor, au continuat să
predomine creşterea vitelor şi a cailor, care beneficiau de suprafeţe întinse
ocupate de păşuni şi fâneţe, vitele fiind exportate în continuare în cantităţi
relativ mari.
În Ţara Românească şi Moldova, proprietatea funciară era împărţită între
marii proprietari reprezentaţi de boieri şi micii proprietari, ţăranii liberi, care
deţineau, în general, suprafeţe de sub 5 ha, majoritatea nedepăşind 2 ha. Marea
proprietate funciară, aflată în creştere, era “limitată” deoarece boierii erau
obligaţi să cedeze ţăranilor dreptul de folosinţă asupra unor suprafeţe de teren
în schimbul unor obligaţii în produse şi în muncă. S-a dezvoltat în paralele
fenomenul de arendăşie feudală, în principal în Ţara Românească. Arendăşia
nu a favorizat dezvoltarea agriculturii deoarece persoanele care luau
pământurile în arendă urmăreau, de fapt, obţinerea unor privilegii feudale,
erau prost plătite, nefiind interesate de dezvoltarea activităţii şi nici de
posibilitatea de a investi o parte din veniturile obţinute pentru dezvoltarea
producţiei. În Moldova, fenomenul s-a produs la o scară mult mai redusă
deoarece majoritatea proprietarilor funciari se ocupau personal de cultivarea
pământurilor aflate în proprietatea lor.
Pe teritoriul Transilvaniei erau cultivate doar jumătate din suprafeţele
disponibile celelalte fiind ocupate de păşuni şi fâneţe. Majoritatea suprafeţelor
de teren arabil erau ocupate de cereale. Dezvoltarea agriculturii a fost întârziată
de faptul că Curtea de la Viena urmărea să obţină din Transilvania produse
agricole în condiţii avantajoase, aplicând anumite restricţii la exportul
produselor agricole ale Transilvaniei către alte ţări. Pe de altă parte, dezvoltarea
agriculturii a fost favorizată de creşterea preţurilor produselor agricole pe
pieţele europene şi de faptul că nobilii au încercat relativ timpuriu să introducă
pe terenurile lor unelte mai performante, metode mai eficiente de producţie,
nu numai în cultivarea cerealelor, dar şi în viticultură, pomicultură şi cultivarea
plantelor industriale, să îmbunătăţească modalităţile de creştere a animalelor.

2.2. Meşteşugurile
Întreprinderile meşteşugăreşti s-au dezvoltat atât în mediul rural cât şi
în cel urban, unde s-au constituit breslele, care au atins punctul maxim de
dezvoltare spre sfârşitul Epocii Feudale. Activitatea se desfăşura în general în
întreprinderi de dimensiuni mici, cu mai puţin de 10 sau chiar de 5 lucrători.
Principalele domenii în care activau acestea în Ţara Românească şi Moldova
erau: producţia de ţesături (în special postav), croitorii, blănării, încălţăminte,
producţia de ceară, lumânări, hârtie. Treptat, a crescut numărul atelierelor
meşteşugăreşti şi au apărut noi meserii, în special în mediul urban, ca urmare
a creşterii populaţiei, a influenţelor exercitate de moda străină, a modificării
stilului de viaţă. Pe de altă parte, dezvoltarea meşteşugurilor, a favorizat, la
rândul său, dezvoltarea oraşelor şi creşterea numărului acestora.
S-au constituit, cu precădere în ultimul secol al Perioadei Feudale,
întreprinderi de dimensiuni ceva mai mari, manufacturile feudale, care au
beneficiat de numeroase avantaje obţinând monopolul pentru vânzarea
anumitor produse, avantaje pentru desfacerea producţiei în magazinele
proprii, puteau folosi ca lucrători ţăranii clăcaşi care erau scutiţi astfel de
obligaţiile în muncă şi în produse faţă de moşieri, de asemenea puteau folosi
muncitori veniţi din străinătate şi beneficiau de scutiri de taxe vamale la
importul materiilor prime sau al unor unelte. Primele manufacturi menţionate
în documente sunt cele producătoare de postav, în secolul XVIII la Pociovalişte
(care atinsese un număr de 200 -300 de muncitori), Bucureşti, Ruginoasa,
Târgovişte şi altele.
În Transilvania, manufacturile s-au dezvoltat mai mult decât in celelalte
provincii româneşti, îndeosebi în domeniul prelucrării metalelor. S-au înfiinţat
mai de timpuriu manufacturile moderne, în care predomina capitalul austriac
şi care foloseau pe scară mai largă munca salariată.

2.3. Comerţul

Evoluţia comerţului interior şi exterior a fost marcată de evenimentele

politice specifice perioadei. În Ţara Românească şi Moldova, dezvoltarea
comerţului interior a fost frânată de operaţiunile militare desfăşurate pe
teritoriile lor, de jafurile armatelor străine, precum şi de inexistenţa unei
monede unice, comune. În Transilvania, după anul 1691, când a ieşit de sub
suzeranitatea turcească, dezvoltarea comerţului interior a fost afectată de
dominaţia austriacă, care i-a impus restricţii la exportul unor materii prime şi
la importul unor produse finite, care s-a considerat că pot fi mai ieftin realizate
în interior, defavorizând astfel dezvoltarea zonelor imperiului rămase în urmă,
printre care şi Transilvania.
Comerţul dintre Transilvania pe de-o parte şi Ţara Românească şi
Moldova pe de altă parte, s-a intensificat. Transilvania importa de la acestea
materii prime şi alimente şi exporta produse meşteşugăreşti, ceea ce a
contribuit în mod deosebit la dezvoltarea unor centre urbane ca Sibiu, Braşov
şi Bistriţa.
Dezvoltarea activităţilor economice în general a determinat
intensificarea circulaţiei monetare şi creşterea rolului economic al oraşelor. S-
a constatat, ca aspect pozitiv, intensificarea legăturilor dintre activităţile
agricole şi piaţă, dar pot fi subliniate şi anumite aspecte negative, în special
legate de dezvoltarea activităţilor meşteşugăreşti şi a manufacturilor,
referitoare la: deficitul de capital performant; deficitul de lucrători superior
calificaţi; incompetenţa celor care conduceau activităţile economice respective;
instabilitatea politică şi legislativă, care a afectat toate domeniile vieţii
economice.
 Cap. 3 Manifestarea Revoluţiei Industriale
în câteva dintre cele mai dezvoltate ţări ale lumii

3.1. Conceptul de Revoluţie Industrială

Revoluţia Industrială a adus, mai devreme sau mai târziu, cele mai
importante schimbări de până atunci în viaţa economico-socială a tuturor
ţărilor lumii. Termenul de “Revoluţie Industrială” a fost folosit pentru prima
dată de Friedrich Engels. A fost definită în diverse moduri, punctele comune
fiind acelea referitoare la ansamblul transformarilor din domeniile: industrial,
agricol şi demografic, care au determinat o evoluţie fără precedent a lumii
moderne, prin intermediul transformărilor din cadrul capitalismului, tehnicii,
producţiei şi comunicaţiilor.
Din punct de vedere tehnic şi socio-economic, Revoluţia Industrială a
condus la o creştere impresionantă a productivităţii, prin introducerea
progresului tehnic, în primul rând în industrie şi, ulterior, în toate celelalte
ramuri economice. Din punct de vedere politic, Revoluţia Industrială a
însemnat centralizarea şi dezvoltarea statelor naţionale, iar din punct de vedere
administrativ, a însemnat creşterea semnificativă a cheltuielilor impuse de
întreţinerea aparatului de stat. Aceasta a determinat creşterea fiscalităţii şi a
rolului finanţelor, în special a celor internaţionale.
Dezvoltarea ramurilor industriale s-a facut în toate statele începând cu
industria textilă şi alimentară, care foloseau ca materii prime produsele
agricole. Un rol important l-a avut dezvoltarea transporturilor în special a celor
navale şi feroviare, deoarece au permis transportarea mai rapidă a unor
cantităţi mai mari de mărfuri, determinând reducerea semnificativă a
costurilor unitare de transport şi, prin aceasta, a costurilor unitare totale.
Dezvoltarea transporturilor şi comunicaţiilor a permis, prin favorizarea
comunicării între oamenii de afaceri, creşterea acumulărilor de capital şi
înfiinţarea unor societăţi comerciale, unele având parteneri din mai multe
state. Prima societate comerciala din lume a fost Compania Olandeză a Indiilor
Orientale, înfiinţată în anul 1602.

3.2. Manifestarea Revoluţiei Industriale în Anglia

În Anglia, Revoluţia Industrială s-a manifestat în forma sa tradiţională

între anii 1760- 1830, Anglia fiind prima ţară în care aceasta s-a declanşat. Pâna
la sfârşitul secolului al XVIII-lea populaţia Angliei a crescut cu 30%, iar
ulterior, pâna în 1830, s-a dublat. Se poate vorbi, deci, despre o adevărată
explozie demografică, ceea ce a însemnat, pe de o parte, creşterea semnificativă
a cererii pe piaţa internă şi, pe de alta parte, o creştere importantă a numărului
de persoane care constituie forţa de muncă, în special pentru categoriile de
vârsta tânară.
Principala activitate economica în Anglia secolului XVIII era agricultura,
care pâna la mijlocul secolului al XVIII-lea s-a dezvoltat într-un ritm relativ
lent cu mijloacele de producţie tradiţionale, care aveau productivitate scăzută.
Odată cu declanşarea Revoluţiei Industriale, s-au realizat o serie de
transformări în agricultură, transformări care au fost favorizate de schimbarea
regimului proprietăţii funciare şi de existenţa unui sistem bancar suficient de
puternic, capabil să susţină creditele necesare dezvoltării agriculturii. S-au
constituit fermele de dimensiuni mari, adică marea proprietate funciară, prin
exproprierea ţăranilor care deţineau proprietăţii de dimensiuni mici sau prin
răscumpărare.
Ţăranii expropriaţi au constituit o importantă forţă de muncă, ei
angajându-se fie ca muncitori agricoli, fie ca muncitori în industrie. S-au
dezvoltat industria textilă şi industria alimentară, în special a cărnii.
Dezvoltarea industriei textile a impus mai departe dezvoltarea industriei
chimice, la început aceasta fiind orientată către produsele utilizate în
prelucrarea şi vopsirea fibrelor textile. De asemenea, au fost impulsionate
industria metalurgică (pe baza resurselor de cărbune şi de minereu de fier, cu
inovaţii privind fabricarea cocsului) şi industria constructoare de maşini, ca
urmare a creşterii cererii totale de utilaje.
Creşterea producţiei industriale a determinat dezvoltarea
transporturilor. În mod special s-au dezvoltat transporturile feroviare, pornind
de la neecsitatea de a transporta cărbunii extraşi din mine către centrele de
prelucrare. Prima lociomotivă cu aburi din lume a fost pusă în funcţiune în
Anglia în anul 1775. Societăţile producatoare de locomotive şi vagoane au avut
creşteroi semnificative de producţie, în acea perioada în Anglia construindu-se
peste 11.000 de km de cale ferata. Existau aproape 300 de societăţi comerciale
în acest domeniu, deosebit de profitabile.
Anglia a devenit la încheierea Revoluţiei Industriale una dintre marile
puteri economice ale lumii, iar Londra a devenit cel mai important centru
financiar. La începutul anilor 1840, se consideră că Anglia a depăşit perioada
Revoluţiei Industriale, trecând într-o etapă superioară, aceea de
industrializare, în care industria a devenit ramura economică principală.

3.3. Manifestarea Revoluţiei Industriale în Germania

Revoluţia Industrială s-a manifestat în Germania în cursul secolului al

XIX-lea. Cea mai importantă ramură a economiei germane era agricultura, ca
şi în celelalte state, dar, spre deosebire de acestea, în Germania erau mai
dezvoltate şi activităţile meşteşugăreşti, precum şi manufacturile. Un rol
deosebit în cursul Revoluţiei Industriale l-au avut masurile protecţioniste
practicate de stat.
Dezvoltarea industriei a început, la fel ca şi în celelalte ţări, cu dezvoltarea
industriei textile, dar foarte rapid a fost impulsionată şi industria grea,
prelucratoare, în special industria metalurgică, a construcţiilor de maşini şi
chimică.
Statul a încurajat dezvoltarea activităţiilor de cercetare ştiinţifică, care au
accelerat progresul tehnic şi, deasemenea, a urmărit perfecţionarea
învăţământului de toate gradele, în principal a celui tehnic superior.
Dezvoltarea industrială a determinat şi în Germania dezvoltarea
transporturilor, cu deosebire a celor feroviare, care asigurau legătura între
centrele dezvoltate industrial.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, economia Germaniei a devenit o
economie industrial-agrară, depşind forţa economică a Angliei.

3.4. Manifestarea Revoluţiei Industriale în Franţa

Revoluţia Industrială s-a manifestat lent în Franţa, activitatea economică

fiind afectată de numeroasele războaie napoleoniene, care au distrus
importante capacităţi de producţie şi au presupus cheltuieli însemnate în
scopuri neproductive, pentru întreţinerea armatelor. Productivitatea era
scazută, atât în industrie cât şi în agricultură, iar gradul de urbanizare era
inferior altor ţări europene mai dezvoltate.
Principala activitate economică era agricultura, care a rămas şi în
continuare ramura de bază a economiei naţionale franceze, inclusiv la sfârşitul
secolului al XIX-lea.
Activităţile industriale s-au dezvoltat lent, desfăşurându-se în general în
cadrul unor întreprinderi de dimensiuni foarte reduse, cu până la 5 muncitori
fiecare. Activitatea industrială s-a dezvoltat semnificativ abia începând cu a
doua jumătate a secolului XIX: industria metalurgică (în special producţia de
oţel), chimică, a autovehiculelor.

3.5. Manifestarea Revoluţiei Industriale în Rusia

Prn reforma agrară din anul 1861, s-a constituit proprietatea funciară
obştească, care a permis o mai bună organizare a activităţii agricole şi a
contribuit la reţinerea unui număr mai mare de indivizi în mediul rural.
Industria s-a dezvoltat doar în anumite zone, în principal industria textilă
pe baza bumbacului cultivat în yonele sudice ale ţării şi industria alimentară.
Exploatatea fierului, cărbunilor şi petrolului au contribuit la dezvoltarea
industriei grele. Produsele industriale erau folosite într-o proporţie relativ
ridicată pentru export.
S-au dezvoltat şi transporturile, în special cele feroviare, însa reţeaua
căilor ferate, care a atins 60,000 km înainte de Primul Război Mondial, era
totusi insuficientă în raport cu întinderea teritoriului. Transporturile feroviare
erau concentrate în anumite rute care făceau legatura în principal între zonele
dezvoltate industrial.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, economia Rusiei era o economie agrar-
industrială, cu câteva zone dezvoltate industrial.

3.6. Manifestarea Revoluţiei Industriale în S.U.A.

În cursul secolului al XIX-lea, populaţia S.U.A. a crescut de la 4 milioane
de locuitori la 100 milioane de locuitori, în principal datorită creşterii natalităţii
şi a fenomenului de migraţie aflat în creştere. Explo9zia demografică a
impulsionat dezvoltarea agriculturii, care a fost favorizată şi de fertilitatea
deosebită a solului, precum şi de existenţa unor suprafeţe foarte mari de teren
disponibile.
Pe baza produselor agricole s-au dezvoltat industria alimentară în special
în jumatatea nordică a SUA şi industria textilă, pe baza bumbacului, în special
în jumatatea sudică. Ulterior au fost impulsionate şi celelalte ramuri ale
industriei, S.U.A. fiind prima ţară unde s-a început exploatarea petrolului pe
cale industrială, la jumătatea secolului XIX.
S-au dezvoltat în mod deosebit transporturile feroviare, acţiunile
societăţilor din acest domeniu fiind mult mai profitabile la bursele de valori
decât acţiunile societăţilor industriale. În SUA transporturile feroviare s-au
dezvoltat numai pe baza capitalului privat, spre deosebire de Europa, unde o
pondere importantă din capitalul total o deţinea statul.

3.7. Manifestarea Revoluţiei Industriale în Japonia

Japonia a avut una dintr4e cele mai rapide evoluţii pe plan mondial. Ea
a trecut în decurs de 30 de ani de la statutul de ţară feudală la cel de stat
capitalist modern.
Puterea imperiala a fost preocupată de dezvoltarea proprietăţii private şi
de creşterea calificării tuturor categoriilor de muncitori, ceea ce a însemnat
dezvoltarea învăţământului de toate gradele.
Dezvoltarea industriei s-a făcut, începând cu cea textilă, în special pe baza
mătăsii şi a bumbacului procurat din import. Ulterior a fost impulsionată şi
industria grea (metalurgică, a construcţiilor de maşini, a construcţiilor navale),
care a condus la dezvoltarea transporturilor, atât a celor feroviare cât şi a celor
navale.
 Cap. 4 Consecinţele Revoluţiei Industriale asupra
celorlalte ramuri ale economiilor naţionale

Revoluţia Industrială a produs numeroase schimbări pozitive în toate

domeniile, legate de mobilitatea şi eficienţa factorilor de producţie, de creşterea
dimensiunii pieţelor, de creşterea gradului de urbanizare, de dezvoltarea
instituţiilor precum şi de dezvoltarea comerţului şi îmbunatăţirea circulaţiei
monetare.

4.1. Consecinţe asupra transporturilor

Dezvoltarea transporturilor a presupus atât creşterea volumului de

mărfuri transportate şi a numărului de călători, cât şi creşterea siguranţei
transporturilor, în paralel cu reducerea cheltuielilor unitare de transport.
Transporturile navale s-au dezvoltat în mod deosebit s-au perfecţionat
instrumentele şi tehnicile de navigaţie şi s-au dezvoltat porturile, capabile să
acopere fluxuri mult mai mari de mărfuri şi de călători şi devenind, astfel,
importante centre de întâlnire a industriaşilor şi comercianţilor.
Dezvoltarea porturilor a impus şi dezvoltarea altor forme de transporturi,
terestre. În incinta porturilor au fost create camerele de comerţ, care au
contribuit la dezvoltarea semnificativă a comerţului cu produsele importate,
respectiv exportate prin intermediul transporturilor navale.
Primele vase cu aburi au fost date în exploatare în prima decadă a
secolului XIX, in Franţa, respectiv în S.U.A. În a doua jumătate a secolului XIX,
flota nvală a progresat în mod deosebit. S-au construit vase specializate, care
transportau doar anumite tipuri de produse, în cantităţi foarte mari. A crescut
viteza de deplasare a mărfurilor şi, datorită faptului că se transportau cantităţi
mai mari decât anterior, s-au redus semnificativ costurile de transport. Țările
cu flota comercială cea mai numeroasă erau, înainte de începerea Primului
Război Mondial, Marea Britanie, S.U.A., Franţa, Germania şi Japonia.
La mijlocul secolului al XIX-lea, în anul 1869, a fost dat în funcţiune
Canalul Suez care a redus cu circa 70% durata călătoriilor dintre Europa şi
Extremul Orient, reducând drumul cu 11.000 km. La începutul secolului al XX-
lea, în anul 1914, a fost inaugurat un alt canal de o importanţă deosebită,
Canalul Panama, care a redus la jumătate lungimea drumurilor dintre Europa
şi Estul Americii.
Transporturile feroviare au fost cel mai mult impulsionate de Revoluţia
Industrială. S-au construit peste 1.000.000 de km de cale ferată în lume, ceea
ce a determinat creşterea semnificativă a producţiei de locomotive şi vagoane,
de instalaţii aferente proceselor de încărcare – descărcare a mărfurilor, au
sporit fluxurile de mărfuri şi de călători transportaţi, a crescut viteza de
deplasare a acestora, au fost modernizate gările. Transportarea unor cantităţi
mai mari de mărfuri şi a unui număr mai mare de călători ceea ce a determinat
reducerea costurilor unitare de transport. Toate acestea au impulsionat
dezvoltarea industriei extractive, a industriei metalurgice, a industriei
constructoare de maşini şi a industriei materialelor de construcţii şi au
favorizat apariţia de noi meserii şi creşterea gradului de ocupare a forţei de
muncă.
Iniţial au fost construite căi ferate naţionale, care făceau legătura între
principalele centre din interiorul ţărilor (Franţa, S.U.A., Belgia, Germania,
Austria, Canada, Australia, Norvegia, Egipt, Turcia). Prima cale ferată
internaţională a început să funcţioneze în anul 1841 între Strasbourg (Franţa)
şi Basel (Elveţia). În anul 1911, a fost inaugurată prima cale ferată electrificată,
în Franţa, între Cannes şi Grasse.
Societăţile care funcţionau în domeniul căilor ferate erau dintre cele mai
profitabile, atât în Europa unde funcţionau pe baza capitalului mixt, privat şi
de stat, cât şi în Statele Unite unde funcţionau numai pe baza capitalului privat.
La începutul secolului XX, 70 % din căilor ferate americane erau controlate
de doar 7 societăţi, dintre care se remarcă prin importanţă societatea
Vanderbilt.
Transporturile rutiere nu s-au dezvoltat în mod deosebit în această
perioadă singurele progrese fiind construirea unor şosele pietruite cu piatră
cubică în Anglia în prima jumătate a secolului al XIX-lea, cu rigole laterale
pentru scurgerea apei şi a unor şosele asfaltate în a 2-a jumătate a secolului al
XIX-lea în Franţa.
Creşterea gradului de urbanizare a determinat dezvoltarea transportului
urban. În anul 1832 a fost dat în funcţiune primul tramvai cu cai la New York,
iar în Europa în anul 1853 la Paris, urmate de Birkenhead, Londra, Geneva,
Copenhaga, Pesta. Primul tramvai electric a funcţionat în 1881 la Berlin. Au fost
date în funcţiune primele reţele de metrou: în anul 1863 la Londra, în anul 1868
la New York, în anul 1878 la Berlin, în anul1896 la Budapesta, în anul 1900n la
Paris, iar în anul 1902 la Viena.

4.2. Consecinţe asupra comunicaţiilor

Comunicaţiile s-au dezvoltat foarte mult, fiind impulsionate de şi

impulsionând la rândul lor, dezvoltarea afacerilor. În anul 1830 a luat fiinţă
primul sistem de poştă modern, bazat pe diligenţe şi căruţe de poştă. Primul
sistem naţional de poştă modern a fost introdus în Anglia în anul 1830, iar până
la jumătatea secolului al XIX-lea astfel de sisteme naţionale au fost constituite
în majoritatea ţărilor europene.
 Au apărut şi s-au dezvoltat comunicaţiile prin telegraf, care au accelerat
viteza de circulaţie a informaţiilor, element esenţial pentru dezvoltarea
afacerilor. Primul telegraf electric a fost brevetat în anul 1837, dar a fost
inaugurat abia în anul 1844. În anul 1850 a fost dat în funcţiune primul cablu
suboceanic, între Dover şi Calais, iar spre sfârşitul secolului XIX-lea a fost
introdus şi telefonul în exploatarea comercială.

4.3. Consecinţe asupra agriculturii

Au fost introduse în producţie mijloace de producţie noi, mecanizate,

care au permis creşterea semnificativă a productivităţii.
Cele mai importante creşteri s-au obţinut în Europa Occidentală şi de
Nord Vest, unde se practica o agricultură intensivă atât în privinţa creşterii
animalelor cât şi a culturii plantelor. În restul ţărilor europene, inclusiv la
sfârşitul secolului al XIX-lea se practica o agricultură de tip extensiv,
caracterizată printr-un consum important de forţă de muncă, printr-o cerere
redusă de utilaje şi îngrăşăminte, prin faptul că întreţinerea şi repararea
utilajelor se făcea în primul rând artizanal, iar livrările de produse agricole în
mediul urban se făceau în principal individual şi direct de către producători.
Spre sfârşitul secolului XIX, dezvoltarea transporturilor a permis
transportarea mai rapidă a unor cantităţi mai mari de produse perisabile către
centrele urbane, ceea ce a permis şi accelerat specializarea zonelor agricole
suburbane.
Concurenţa produselor americane a impus agricultorilor europeni
accelerarea eforturilor de dezvoltare intensivă a agriculturii.
Cele mai mari producţii s-au obţinut la cereale, urmate de plantele
industriale, care au început să se cultive pe scară largă. În ceea ce priveşte
creşterea animalelor cele mai mari producţii s-au obţinut pentru bovine şi
ovine care erau folosite în cantităţi mari şi în comerţul internaţional şi de
asemenea pentru porcine, care erau folosite în special pentru consumul propriu
al gospodăriilor.
În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, în zonele centrale şi nord-
vestice se practica o agricultură modernă, intensivă, de tip comercial, realizată
în ferme specializate, iar în zonele sud-estice o agricultură de tip extensiv, cu
numeroase reminiscenţe de tip feudal. În zonele centrale şi nord-vestice,
datorită progreselor înregistrate în creşterea animalelor, producţia de carne a
crescut cu circa 60%, iar cea de lapte cu 100%. Cele mai mari efecticve de
animale s-au înregistrat pentru bovine, cabaline, ovine, porcine. Succese
remarcabile au fost înregistrate de Danemarca şi Olanda.
 4.4. Consecinţe asupra monedei şi sistemului bancar
Până în secolul al XIX-lea în majoritatea ţărilor existau sistemele
bimetaliste, pe piaţă circulând monede din aur şi argint. În cursul secolului
XIX, în majoritatea statelor au fost adoptate sistemele monetare
monometaliste.
În anul 1865, s-a constituit în Europa prima uniune monetară, Uniunea
Latină între: Franţa, Belgia, Italia şi Elveţia, la care a aderat ulterior şi Grecia.
Moneda comună era francul, atât din aur cât şi din argint, care circula liber
între ţările din uniune. Convenţia a fost reînnoită în an ii 1878, 1886 şi a895.
A doua uniune monetară europeană a fost se numeşte Uniunea Monetară
Germană, înfiinţată în anul 1857 între ţările Uniunii Vamale Germane, Prusia,
Austria. Moneda comună era în principal emisă din argint, dar circulau şi
monede din aur şi aramă, în mod liber între ţările uniunii.
Circulaţia liberă a monedelor în cadrul uniunilor a favorizat dezvoltarea
schimburilor şi a afacerilor în general. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea s-a
constatat ca tendinţă o reducere a preferinţei agenţilor economici pentru
tezaurizarea monedei şi o creştere a preferinţei lor de a achiziţiona hârtii
valorice în special dintre cele cu venituri fixe.
În S.U.A., în anul 1785 s-a decis ca moneda Confederaţiei Americane să
fie dolarul, emis iniţial în sistem bimetalist, de către orice bancă.
Accelerarea circulaţiei monetare a impus, în paralel, dezvoltarea
sistemelor bancare. În Europa, în secolul XIX, au existat sisteme monetare
eterogene, cu particularităţi determinate de gradul de dezvoltare economică al
ţărilor, de caracteristicile sociale şi de organizarea instituţională. S-au dezvoltat
două tipuri de sisteme bancare şi anume:
• Sistemul bancar englez, care se baza în principal pe existenţa a numeroase
bănci cu capital mic, unde predominau depunerile pe termen scurt, la vedere şi
acordarea de credite pe termen scurt. Fiecare operaţie bancară era
caracterizată prin profituri relativ mici, însă profiturile totale au fost
însemnate, în principal ca rezultat al numărului mare de operaţiuni bancare
efectuate.
• Sistemul bancar german sau continental, era caracterizat prin existenţa unor
bănci de dimensini mari, puetrnice, orientate către acordarea de credite pe
termen lung pe bază de ipotecă, credite care erau în general utilizate pentru
investiţii.
În general în ţările europene exista câte o bancă naţională cu rol de
emisiune monetară, în care capitalul de stat avea o pondere importantă.
În S.U.A. nu a existat o bancă centrală mult timp, întrucât înfiinţarea unei
băci centrale era considerată o încălcare a drepturilor agenţilor privaţi şi un
atac la democraţie. Predominau băncile cmerciale, care aveau funcţiile de
acordare de credite şi de emisiune monetară. În anul 1860, numărul acestora a
ajuns la 2000. La sfârşitul secolului XIX-lea s-a înfiinţat o bancă centrală care
era compusă din 12 bănci răspândite în teritoriu.
Înainte de începerea Primului Război Mondial, dintre primele cele mai
importante bănci din lume făceau parte 10 bănci britanice, 3 bănci franceze, 2
bănci germane şi 3 bănci americane. Primele bănci din lume în funcţie de
mărimea capitalului erau London City & Midland Bank, Lloyd̀s Bank, Credit
Lyonnais, London County & Westminster Bank, Deutche Bank.

4.5. Consecinţe asupra comerţului internaţional

Comerţul internaţional s-a dezvoltat în această perioadă ca urmare a

dezvoltării producţiei, atât a celei agricole, dar în special pe baza producţiei
industriale. Dezvoltarea comerţului a fost favorizată de dezvoltarea
transporturilor şi de intensificarea circulaţiei monetare, conturându-se o
diviziune a muncii între state.
În dezvoltarea comerţului se disting 3 etape: etapa manufacturieră (sec.
XV - XVIII), etapa revoluţiei industriale (deceniul al şaselea al sec. XVIII - XIX)
şi etapa concurenţei imperfecte oligopoliste şi monopoliste (deceniul al optulea
al sec. XIX - XX).
În etapa manufacturieră s-a dezvoltat comerţul în cadrul târgurilor,
burselor de mărfuri şi de valori, comnpaniilro comerciale. Se tranzacţionau în
principal produsele manufacturate, dar şi cele agricole. Un rol important îl
aveau târgurile periodice, specializate, unde se vindeau în special produse
ceramice, blănuri, covoare, dantele şi bijuterii. Această formă de comerţ a intrat
în declin în cursul secolului XIX. Bursele, apărute în sec. XIII – XIV, permiteau
tranzacţionarea unor cantităţi mult mai mari de mărfuri. Prima bursă cu
caracter internaţional s-a înfiinţat în anul 1531 la Anvers, urmată de yon,
Londra, Hamburg, Amsterdam şi New York. Companiile comerciale au
reprezentat iniţial înţelegeri între grupuri mari de negustori, care primiseră din
partea statului monopolul comerţului cu anumite produse, în anumite regiuni
sau pe anumite rute comerciale. Rolul companiilor comercile depăşeşte
domeniul economic, ele îndeplinind importante funcţii adminsitrative,
politice, militare. Primele companii comerciale din lume au fost Compania
Levantului, înfiinţată în Anglia în anul 1581, Compania Olandeză a Indiilor
Orientale (1602) şi Compania Olandeză a Indiilor de Vest (1609). În secolul
XIV, pe primele locuri în comerţul internaţional se aflau Spania şi Portuglia,
iar în secolul XVII Olanda, Anglia şi Franţa.
Principalele produse exportate de ţările europene erau produsele
manufacturate, vinul, uleiul, carnea, peştele, fructele uscate , iar principalele
produse importate erau produsele exotice, blănurile, tutunul, metalele
preţioase.
Politica economică predominantă în această etapă a fost mercantilismul.
În etapa Revoluţiei Industriale, se constituie oligopolurile şi
monopolurile, într-o fază incipientă, iar pe primele locuri în cadrul comerţului
internaţional se aflau Anglia, S.U.A. şi Germania. Creşterea fără precedent a
producţiei industriale a determinat dezvoltarea comerţului deoarece
întreprinderile producătoare aveau din ce în ce mai multă nevoie de materii
prime din import şi, pe de altă parte, erau în căutarea unor noi pieţe de
desfacere. Acest proces a fost favorizat de creşterea populaţiei, în special a celei
urbane. În secolul XIX, până în anul 1880, volumul comerţului internaţional a
spori de aproximativ 10 ori, ponderea majoritară deţinând-o Europa (80% din
total). S-a dezvoltat comerţul cu produse industriale tradiţionale, Europa fiind
în general mare importatoare de materii prime şi exportatoare de produse
finite. Ca urmare, spre sfârşitul perioadei, ritmul de creştere al comerţului
internaţional cu produse industriale îl depăşeşte pe cel al dezvoltării industriei.
Politica economică predominantă în această etapă, după înlăturarea
tendinţelor mercantiliste, a fost politica liberului schimb. În paralel cu aceste
schimbări, s-a modificat şi importanţa cu care a fost privită intervenţia statului
în viaţa economică, trecându-se de la o implicare mai profundă, caracteristică
mercantilismului, la o diminuare semnificativă a rolului statului, caracteristică
liberalismului economic clasic.
În etapa dezvoltării concurenţei de oligopol şi de monopol, s-a amplificat
semnificativ ritmul de dezvoltare al producţiei industriale, au apărut ramuri
noi ale industriei: electronică, aeronautică, a automobilelor, chimică,
dezvoltându-se totodată şi comerţul cu aceste noi produse. Acest avânt
economic a fost favorizat de dezvoltarea transporturilor şi comunicaţiilor. Până
la începerea Primului Război Mondial, volumul comerţului internaţional a
crescut de 2,5 ori. S-au format 3 zone importante, cele mai dezvoltate şi anume:
Europa Centrală şi de Nord - Vest, Extremul Orient, America de Nord şi Sud.
În continuare Europa a rămas o mare importatoare de materii prime şi o
importantă exportatoare de produse finite. Politica economică predominantă a
fost politica protecţionistă, datorită faptului că s-a accentuat concurenţa pentru
aprovizionarea cu materii prime şi pentru găsirea unor noi pieţe de vânzare a
produselor, a dorinţei de afirmare a ţărilor mai puţin dezvoltate industrial până
în acel moment, a unor raţiuni legate de politica fiscală practicată de unele
state.
 Bibliografie

1. Alexandrescu I., „Economia României în primii ani postbelici 1945 - 1947”, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986
2. Axenciuc V., „Evoluţia economică a României. Cercetări statistico – istorice 1859 -
1947”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992
3. Bari I., „Economie mondială”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998
4. Constantinescu N.N., „Dileme ale tranziţiei la economia de piaţă”, Editura
Economică, Bucureşti, 1992
5. Constantinescu N.N., „Istoria economică a României”, Editura Economică,
Bucureşti, 1997
6. Dăianu D., „Transformarea ca proces real”, Editura IRLI, Bucureşti, 1997
7. Kiriţescu C., „Moneda. Mică enciclopedie”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1982
8. Marin G. (coordonator), „Economia mondială”, Editura Independenţa Economică,
Brăila, 1996
9. Mureşan M., Mureşan D., „Istoria economiei”, Editura Economică, Bucureşti, 2003
10. Opriţescu M., „Economia în Principatele Române 1829 - 1866”, Editura
Economică, Bucureşti, 2001
11. Puia I., „Permanenţe economice româneşti”, Editura PACO, Bucureşti, 1992
12. Sută – Selejan S., „Doctrine economice”, Editura Eficient, Bucureşti, 1996
13. Toffler A., „Al treilea val”, Editura Politică, Bucureşti, 1983
14. Zane G., „Industria în România în a doua jumătate a secolului al XIX-lea”, Editura
Academiei, Bucureşti, 1970