MARIN BADEA

Scurtă
istorie a
presei
româneşti

0
Editura Economică
Bucureşti 2004

 Inspired Technologies
12345 Main Street • Suite 100
Phone 123.456.7890 • Fax 123.456.7890
CUPRINS
 INTRODUCERE..........................................I
OBIECTUL ŞI SEMNIFICAŢIA ISTORIEI PRESEI CA
DISCIPLINĂ..............................................................I
CAP. I. PREMISELE ISTORICE ALE
APARIŢIEI PRESEI....................................1
1.1. CUM A APĂRUT NEVOIA DE COMUNICARE?1
1.2. ROLUL TIPARULUI...........................................4
1.3. ALTE PREMISE ALE APARIŢIEI PRESEI........7
1.4. APARIŢIA ŞI PRIMELE EVOLUŢII ALE PRESEI8
CAP. II. ÎNCEPUTURILE PRESEI ÎN ŢĂRILE
ROMÂNE................................................18
2.1. ALTE PREMISE IMEDIATE ALE APARIŢIEI
PRESEI ÎN ŢĂRILE ROMÂNE................................18
2.2. DEBUTUL PRESEI ROMÂNEŞTI...................22
CAP. III. ÎNTEMEIEREA PRESEI
ROMÂNEŞTI...........................................40
CAP. IV. PRESA CULTURAL -
REVOLUŢIONARĂ A ANILOR 1840-184757
CAP. V. PRESA REVOLUŢIEI PAŞOPTISTE 78
CAP. VI. PRESA UNIONISTĂ..................96
CAP. VII. PRESA DIN ROMÂNIA DE LA
UNIRE LA RĂZBOIUL DE INDEPENDENŢĂ
(1859-1878).........................................118
7.1. CADRUL LEGAL AL DEZVOLTĂRII PRESEI118
7.2. EXPLOZIE PUBLICISTICĂ ŞI DIVERSIFICARE
TEMATICĂ. MENŢINEREA TONULUI MILITANT124
7.3. PRESA SPECIALIZATĂ.................................138
CAP. VIII. PRESA ŞI RĂZBOIUL DE
INDEPENDENŢĂ....................................142
CAP. IX. PRESA PE CALEA
MODERNIZĂRII: SFÂRŞITUL SECOLULUI
AL XIX-LEA – ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL
XX-LEA...............................................154
9.1. UN CADRU ISTORIC AMELIORAT..............154
9.2. PRESA PE CALEA MODERNIZĂRII MAI
RAPIDE.................................................................159
9.3. POTENŢAREA CALITATIVĂ A MESAJULUI
PUBLICISTIC.......................................................168
9.4. MODERNIZARE PRIN EFICIENTIZARE.....194
3
CAP. X. PRESA ÎN TIMPUL PRIMULUI
RĂZBOI MONDIAL ŞI AL MARII UNIRI 210
10.1. MESAJUL SOCIAL-POLITIC AL PRESEI ÎN
1914.......................................................................210
10.2. PRESA ÎN VREME DE RĂZBOI. ANII
NEUTRALITĂŢII...................................................214
10.3. PRESA ÎN ANII PARTICIPĂRII ROMÂNIEI LA
RĂZBOI (1916-1918)............................................230
10.4. PRESA MARII UNIRI...................................234
CAP. XI. PRESA ÎN EPOCA INTERBELICĂ
.............................................................245
11.1. OGLINDĂ PENTRU O ŢARĂ NOUĂ?.........245
11.2. PROFILE POLITICO-IDEOLOGICE ÎN PRESA
INTERBELICĂ......................................................248
11. 3. PRESA INDEPENDENTĂ...........................252
11.4. PRESA LITERARĂ. VALENŢE POLITICO-
IDEOLOGICE.......................................................265
11.5. PRESA DE ORIENTARE ANTIFASCISTĂ....275
11.6. PRESA INTERBELICĂ ŞI TEHNOLOGIA
INFORMAŢIEI......................................................283
11.7. PRESA CA ZONĂ DE AFACERI..................285
CAP. XII. PRESA ÎN CHINGILE
DICTATURII..........................................289
12.1. DEGRADĂRI ALE CADRULUI LEGAL DE
APARIŢIE A PRESEI.............................................289
12.2. ÎN APĂRAREA UNOR VALORI
FUNDAMENTALE ALE CIVILIZAŢIEI................292
12.3. SCUT AL APĂRĂRII INTERESELOR
NAŢIONALE..........................................................294
12.4. PRESA CA BARICADĂ A REZISTENŢEI
SPIRITUALE ANTIFASCISTE...............................298
12.5. „CU AMARUL ÎNCREMENIT PE BUZE”. .302
12.6. ÎN BEZNA VERDE A DICTATURII
LEGIONARE.........................................................307
12.7. SUB RIGORILE REGIMULUI ANTONESCIAN
...............................................................................314
CAP. XIII. ÎN TRECERE DE LA O
DICTATURĂ LA ALTA...........................329
Introducere

Obiectul şi semnificaţia istoriei presei ca disciplină

Motto: „Istoria este povestea
faptelor care se
întâmplă, gazeta doar
ecoul lor”. (Thèophraste
Renaudot)

O
componentă fundamentală ce ţine de existenţa însăşi a omului
contemporan o constituie mijloacele de informare în masă – ziare,
reviste, sistemele radiodifuziunii şi televiziunii, Internetul etc. Ele
au devenit indispensabile vieţii social-politice şi culturale, contribuind la
satisfacerea unei necesităţi din ce în ce mai acut resimţite nu doar la scara
globală a societăţii, aceea de a-şi reprezenta în permanenţă imaginea
devenirii ei de la o zi la alta, dar şi la nivelul conştiinţei individuale, pusă în
situaţia, realmente din ce în ce mai presantă, de a reflecta cât mai corect
posibil răspunsul la întrebarea: ce-i poate rezerva omului, în bine sau în
rău, ziua de mâine?
Ba, mai mult, s-a ajuns în situaţia că mai nimic nu poate fi conceput,
prefigurat şi determinat ca mişcare politică ori ca acţiune socială, fie
imediat, fie pe termen mediu sau lung, fără ca, în prealabil, să fie supuse
influenţei conştiinţele, să fie orientată, în sensul dorit, opinia publică
recurgându-se la mass-media. Cu alte cuvinte, evoluţia societăţii, cu
multiplele ei paliere prin care îşi găseşte concretizarea activitatea creatoare
a omului (economic, politic, social, structuri politico-instituţionale, ştiinţă,
artă, ideologie etc.) nu mai poate fi concepută fără a-şi găsi reflectarea, ba,
chiar, de a se regăsi în plan acţional, fără ca autorii iniţiativelor respective
să se adreseze celor vizaţi pentru a fi angajaţi să contribuie la concretizarea
lor prin intermediul presei scrise şi din ce în ce mai mult al celei audio-
vizuale.
Se poate spune că menirea însăşi a mass-media în epoca noastră şi în
perspectivă a fost, este şi va fi fixată de societate: să reflecte, redând cu
obiectivitate şi analizând cu o rigoare mereu sporită principalele fenomene
şi procese economico-sociale, politico-instituţionale, cultural-ştiinţifice şi
ideologice etc., relevând atât sursele istorice care le generează şi le
alimentează în evoluţia lor cât şi traiectele posibile ale dezvoltării,
consecinţele la care se pot aştepta membrii societăţii, sau, de ce nu, căile şi
mijloacele probabile de intervenţie pentru a preveni sau atenua eventualele
efecte negative asupra condiţiei de existenţă a oamenilor, îndeosebi a celor
mulţi.
Jurnalismul ca fenomen, ca parte integrantă a realităţii prezente dar şi
a istoriei moderne şi contemporane, nu poate fi prezentat izolat, ci numai în
strânsă corelaţie cu economia, cu viaţa social-politică şi instituţională, cu
evoluţia ştiinţei, a literaturii, a artei şi mai ales a mentalităţilor oamenilor.
De altfel, jurnalismul reprezintă încă de la apariţia sa, o dată cu zorii epocii
moderne, unul din vectorii fundamentali ai realităţii istorice fără de care
multe din fenomenele şi procesele care dau conţinut vieţii, societăţii înseşi
în devenirea ei, nici nu pot fi abordate. Între acestea, un exemplu elocvent
este cel al opiniei publice, spaţiul predilect căruia i se adresează mijloacele
de comunicare şi asupra căruia caută să-şi exercite influenţa, să-l orienteze
în direcţiile considerate necesare sau dorite ca urmare a unor interese
concrete, de cele mai multe ori mascate în mod mai mult sau mai puţin abil.
Aflată în legătură directă cu viaţa social-economică şi politică, presa
este cea care nu doar reflectă fenomenele ce-o compun, dar prezintă sau ar
trebui să prezinte soluţii şi chiar proiecte de decizii, evident nu în forma lor
definitivată, dar, oricum, în procesul firesc al căutării acestora, al
identificării celor mai potrivite dintre ele. Un proces firesc, un proces
normal în desfăşurarea căruia sunt exprimate păreri încărcate cu doze mai
mici sau mai mari de subiectivism, adesea cu erori, combătute şi îndreptate
total ori parţial, inevitabil însoţite de polemici mai mult sau mai puţin
aprinse, dar şi de compromisuri din acceptarea cărora ies la suprafaţă
sugestii sau idei izvorâte ele însele din analize şi meditaţii mai mult sau mai
puţin profunde.
Din perspectiva funcţionalităţii unui regim politic realmente
democratic ziarele pot şi trebuie să fie legăturile cele mai eficiente între
reprezentanţii poporului şi poporul însuşi, ele fiind, practic, singurele în
măsură a face ca suveranitatea populară să fie exercitată concret şi să nu
rămână doar o speranţă. Şi aceasta pentru că, aşa cum credea un om politic
important al Revoluţiei franceze (1789), devenit un demnitar de frunte şi al
Imperiului, contele Pierre Louis Roederer, presa are, drept calităţi, că apare
periodic, poate fi distribuită în toate locurile publice, este citită cu uşurinţă,
are un preţ de cost relativ modest, este adesea redactată într-un stil
accesibil.1

1
cf. Jean- Nöel Jeanneney, O istorie a mijloacelor de comunicare, Institutul European, Iaşi, 1997,
p. 60

ii
 Presa a avut şi are, dacă e realizată cu profesionalismul necesar, un
rol formativ, instructiv şi educativ din ce în ce mai pronunţat, constituindu-
se, în timp, şi afirmându-se din ce în ce mai pronunţat ca o componentă
esenţială a vieţii noastre spirituale; ca veritabile canale de transmitere a
celor mai diverse cunoştinţe preluate din varii domenii de activitate şi de
cunoaştere: de la economie şi viaţa social-politică, la cultură, ştiinţă, sport,
modă ş.a.m.d. De unde şi necesitatea ca slujitorii presei scrise, audio-
vizuale, să fie ei înşişi extrem de bine pregătiţi pentru a putea trata
probleme dintre cele mai diverse şi din ce în ce mai complexe, mai
complicate. O pregătire, poate nu de tip enciclopedic, dar cel puţin una
aplicată unui domeniu sau altul care să-i permită ziaristului a supune unei
analize rapide şi eficiente un fenomen sau altul, să-l poată încadra organic
în contextul general al realităţii, să-i descifreze riguros cauzele ce l-au
determinat, să-i pună în lumină implicaţiile existente şi îndeosebi cele
posibile, să-l raporteze, prin conţinutul şi efectele sale probabile, la
interesele de moment şi de perspectivă ale societăţii.
Şi cum oricare creator de valori spirituale (scriitor, compozitor, artist
plastic, istoric, filozof, chiar matematician, fizician, medic sau biolog etc.)
se poate afirma cu adevărat cunoscând cel puţin bagajul clasic de
cunoştinţe al domeniului preferat şi în care doreşte a se ilustra, tot aşa
credem că este cazul şi cu ziariştii de profesie. Aici, din păcate, ziariştii
noştri, în marea lor majoritate, fac abstracţie de operele publicistice ale
înaintaşilor începând din veacul al XIX-lea şi mai ales din veacul trecut, cu
precădere perioada dintre cele două războaie mondiale când jurnalistica
românească n-a fost cu nimic mai prejos faţă de cea din ţări dezvoltate pe
alte planuri, cel economic îndeosebi, precum Anglia, SUA, Franţa,
Germania, Italia, Belgia, Olanda, Danemarca etc.
Este drept, o circumstanţă atenuantă există. Cei mai mulţi dintre
slujitorii actuali ai presei n-au provenit de pe băncile unor facultăţi de
profil, acela al jurnalisticii, nici nu s-au înregistrat, cu mici excepţii, în plan
cultural şi mai ales ştiinţific, preocupări deosebite pentru valorificarea
tradiţiilor ziaristicii româneşti. Între excepţii sunt de remarcat realizările
obţinute din perspectiva literaturii şi a istoriei literare, ceea ce nu este nici
pe departe suficient. Şi aceasta în ciuda faptului că, aşa cum scrie, de pildă,
George Călinescu referindu-se la domeniul creaţiei literare: „În definitiv
tradiţia nu înseamnă altceva decât înaintare organică după legi proprii şi nu este
îndoială că organic există în literatura română ”1, există, am adăuga noi, tot
aşa de limpede, în istoria dezvoltării presei din România.

1
G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediţia a II-a, revăzută şi
adăugită, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 3

iii
 Iată de ce am reţinut până aici doar câteva consideraţii dintr-un
evantai mult mai larg de motive care au determinat includerea în programul
de pregătire a studenţilor de la Facultăţile de Comunicare, Relaţii Publice şi
Jurnalism a unui curs de istorie a presei româneşti, un curs pe care noi am
avut onoarea a-l susţine în anii universitari 2001-2002 şi 2002-2003 la
Universitatea „Constantin Brâncoveanu” Piteşti. Un curs care, prin conţinutul
său, se află la interferenţa dintre disciplinele de cultură generală şi cele de
specialitate.
Să mai adăugăm că istoria presei este, prin profilul ei, o disciplină de
studiu indispensabilă viitorilor ziarişti întrucât experienţa predecesorilor
reprezintă una din valorile cele mai relevante în bagajul general al
cunoştinţelor cu care vor pleca de pe băncile Universităţii pentru a-şi
exercita profesiunea. Este aproape de la sine înţeles că asimilarea, pe calea
cunoaşterii, a moştenirii jurnalistice, reprezintă nu doar ceva ce ţine de
erudiţia ştiinţifică sau pregătirea culturală, ci se constituie în element
intrinsec, cu valoare definitorie pentru profilul intelectual care trebuie să-i
caracterizeze pe ziariştii timpului nostru. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât
numeroase forme şi metode utilizate în activitatea lor de precursorii presei
româneşti contemporane continuă, practic, să facă parte din arsenalul
actualilor ei slujitori. În acest sens ar putea fi invocate, spre pildă,
principalele tipuri de periodice, româneşti dar şi europene, precum
cotidianele, revistele, almanahurile, suplimentele (ştiinţifice, economice,
literare, artistice, de modă, ştiinţifico-fantastice, sportive etc.), calendarele,
buletinele informativ-economice etc. Tot aşa de bine ar putea fi amintite
genurile presei (comentariile, reportajele, ştirile simple, foiletoanele etc.)
sau punerea în pagină, alternanţele textelor şi imaginilor, structura tematică
etc.
În istoria presei româneşti, obiectul acestei lucrări, şi a celei
europene sau universale, pot fi surprinse realizări cu o forţă de sugestie
deosebită pentru epoca noastră. Altfel, poate, printr-un fir „ invizibil” al
tradiţiei înseşi, numeroase titluri ale publicaţiilor care apar în prezent pe
piaţa jurnalisticii româneşti se regăsesc în istoria jurnalisticii naţionale:
unele declarat continuatoare ale celor precedente, altele fără o asemenea
menţiune (necesară): Adevărul, Dimineaţa, Ziua, Azi, Curentul, Naţional, etc.
Să mai consemnăm, doar, ideea privind modul în care presa s-a
implicat în desfăşurarea evenimentelor istorice, unele fiind dintre cele mai
tumultoase, cum a reflectat aspiraţiile progresiste şi cum a înaripat
conştiinţa forţelor combatante pentru a face să triumfe idealurile libertăţii şi
care poate fi o pildă, un îndemn pentru ca în prezent şi în perspectivă
jurnaliştii şi periodicele prin intermediul cărora se exprimă să fie realmente
fermentul viu, incandescent al societăţii, stimulând acele schimbări, întâi de

iv
toate pe planul conştiinţei sociale a oamenilor, care să conducă la realizarea
unui progres cât mai accelerat în viaţa economică, în relaţiile interetnice,
interstatale ş.a.m.d.
În sfârşit nu-i lipsită de interes menţiunea că presa, prin colecţiile ei,
depozitate şi păstrate cel puţin în marile biblioteci ale fiecărei ţări,
reprezintă un supliment documentar extrem de preţios pentru istoria ca
ştiinţă şi nu numai.
Dezvoltarea presei româneşti, într-un sens larg, cetăţenesc, apărută şi
răspândită, cu prioritate, în spaţiul politico-statal al României
contemporane, incluzând, deci, şi presa care s-a adresat minorităţilor
naţionale în limbile lor materne, fără a putea face abstracţie de presa de
limbă română din teritoriile aflate până în 1918 sub diverse stăpâniri străine
sau în anii celui de-al doilea război mondial ori după aceea când va fi vorba
de Basarabia şi Bucovina de Nord, s-a realizat, ca şi în alte ţări, drept un
proces istoric suficient de complicat; ca un proces istoric aflat în strânsă
corelaţie cu dezvoltarea economică, socială, politică, instituţională,
cultural-ştiinţifică şi ideologică, inclusiv cu transformarea însăşi pe care au
suferit-o, într-un ritm, adesea mai lent, mentalităţile. La rândul ei, presa a
cunoscut, ca proces istoric distinct, propriile sale impulsuri în cursul
dezvoltării şi, în temeiul corelaţiei dialectice determinare – supra-
determinare, a contribuit ea însăşi la dezvoltarea procesului de modernizare
a societăţii româneşti în diversele ei compartimente („ paliere”): economic,
social, politic, instituţional, cultural, ştiinţific etc.
Din acest punct de vedere se poate spune răspicat că presa din trecut
este o moştenire de mare valoare şi aparţine în aceeaşi măsură
jurnalismului, gândirii economice, filozofice şi social-politice, istoriografiei
sau istoriei literare ş.a.m.d. De aceea cunoaşterea presei din trecut nu numai
ca izvor de informaţie dar şi ca imagine de ansamblu a dezvoltării ei prin
timp reprezintă o necesitate din ce în ce mai acut resimţită în diverse spaţii
culturale naţionale iar cel românesc, desigur, nu poate face excepţie.
Preocupări în acest sens au mai fost, dar în prezent şi, îndeosebi, în
perspectivă credem că vor trebui multiplicate.
Capitolele ce vor urma vor reflecta: apariţia şi etapele principale ale
dezvoltării presei româneşti pe fundalul proceselor şi evenimentelor
istorice marcante fără a face abstracţie de contextul general istoric,
european şi chiar universal; orientările politico-ideologice ale principalelor
publicaţii; profilele tematico-ideatice ale periodicelor importante pentru o
epocă sau alta; autori semnificativi (patroni, diriguitori, ziarişti); reacţii ale
autorităţilor vis-á-vis de presă şi lupta dusă ca să se asigure deplina
libertate a presei, pentru afirmarea ei ca a „patra putere” într-un stat
realmente democratic.

v
vi
 Capitolul

1
Premisele istorice ale apariţiei presei

Motto: „A dispreţui opinia publică

este la fel de periculos ca a
dispreţuii principiile morale”
(Metternich)

1.1. Cum a apărut nevoia de comunicare?

P
ână la apariţia presei ca mijloc fundamental de informare şi care
este un produs al epocii moderne, nevoia de comunicare a existat în
societate, de la începuturile ei, dar în intensităţi diferite de la o
epocă la alta şi i s-a răspuns în forme diferite. O dezbatere ştiinţifică
realizată cu mai mulţi ani în urmă în Italia pe tema istoriei mijloacelor de
comunicare a fost aşezată şi s-a derulat sub titlul „ De la silex la siliciu”1
pornindu-se de la ideea că siliciul a intervenit cel puţin de două ori, cu rol
hotărâtor, în viaţa omului modificându-i în mod fundamental existenţa,
modul însuşi de viaţă şi, implicit, în dezvoltarea societăţii: prima dată sub
forma unei roci sedimentare, silicioase, care este silexul (cremenea) şi a
doua oară în forma ultra-pură a siliciului semiconductor.
Prima dată omul a reuşit să producă din silex unelte mai dure decât
cele realizate din lemn sau din os printr-o simplă aşchiere, ca efect al
lovirii, dând naştere la mijloace de acţiune asupra naturii sub forma
muchiei ascuţite şi folosite de Homo habilis pentru a vâna animale mici ori
de talie mijlocie, sau pentru a pregăti hrana. Cu acestea a produs alte
unelte, devenite treptat din ce în ce mai complexe. Producţia de unelte cu
ajutorul uneltelor a implicat dezvoltarea sistemului nervos şi, implicit, o
1
cf. De la silex la siliciu. Istoria mijloacelor de comunicare în masă, Editura Tehnică, Bucureşti,
1989
mai mare capacitate informaţională, asociată cu munca în colectivitate,
ceea ce a presupus coordonare şi comunicativitate.1
Nu vom intra în detalierea procesului istoric al antropogenezei, al
dezvoltării culturii şi civilizaţiei străvechi care au făcut în sinteză, desigur,
şi fac obiectul unui alt curs, acela de Istorie a românilor sau de istorie
universală. Vom menţiona, totuşi, că apariţia limbajului articulat s-a produs
tot ca urmare a unui lung proces istoric (şi natural) în cursul căruia s-a
înregistrat modificarea laringelui şi a întregului organ fonator. Ca atare şi
posibilităţile de comunicare s-au amplificat, acutizându-se şi necesitatea
transmiterii informaţiilor nu doar în sânul comunităţilor dar şi între acestea,
devenite, din epoca neolitică, mai numeroase şi, îndeosebi, stabilizate, dând
naştere aşezărilor cu continuitate mare în timp, implicit transmiterii
experienţei care tindea să se cristalizeze nu doar sub forma tradiţiei, dar şi a
diverselor monumente de cultură, unul dintre acestea fiind scrisul.
E drept, că, la origine, forma primitivă, cea mai elementară, a
comunicării a fost indicarea publică a unui fapt: o crestătură pe trunchiul
unui copac, o piatră colorată pe o cărare mai mult sau mai puţin bătătorită
de membrii unei comunităţi, o ramură ruptă aşezată pe o direcţie de
deplasare frecventată de membri ai comunităţilor etc. Erau semne prin care
se transmitea, de pildă, că animalele ce se doreau a fi vânate erau prin
apropiere sau că în deplasarea lor ar fi putut ajunge la orizonturi
acceptabile celorlalţi membri ai comunităţii.
În aceeaşi ordine de idei ar fi de amintit semnale optice precum
fumul pe timp de zi, săgeţile aruncate cu ajutorul arcurilor sau focul pe
timp de noapte, acest din urmă semnal fiind frecvent folosit în evul mediu
românesc ori de câte ori trebuia mobilizată oastea cea mare a ţării pentru a
face faţă năvălirii armatelor străine dublat fiind de chemările realizate cu
ajutorul clopotelor de la mănăstiri şi biserici.
În dezvoltarea practicilor ce ţin de comunicare, apariţia scrisului a
fost cu adevărat un alt moment esenţial pentru evoluţia omenirii întrucât
inventarea semnelor grafice a făcut posibile depozitarea informaţiilor şi
transmiterea lor nu numai în timp, pe scara ascendentă a acestuia, dar şi pe
orizontală, în cadrul comunităţii şi mai ales între comunităţi. Respectiv, este
vorba de transmiterea informaţiilor de la individ la individ fără ca să mai
intre în contact direct unul cu celălalt.
În funcţie de nevoile societăţii, transmiterea informaţiilor a îmbrăcat
forme diverse, după apariţia scrisului. În Egiptul antic, de pildă, existau
cronici care, prin conţinutul lor, se asemănau cu buletinele informative din

1
Ligia Bârzu, Preistorie generală, Bucureşti, 2001, p. 49 şi următoarele

2
zilele noastre iar în China secolului II î.e.n., pe vremea dinastiei Han, exista
un buletin periodic Ti Bap pentru informarea demnitarilor.1
La Roma a existat un veritabil serial de publicaţii numite „Acta
Senatus”, „Acta diurni”, „Acta urbis” etc. ce reflectau activitatea Senatului,
mai apoi a Curţii imperiale; conţineau ştiri despre evenimentele militare,
diverse acte ale personalităţilor, ceremonii, festivităţi, discursuri ale
membrilor elitei politice ş.a.m.d. Strămoşii noştri, geto-dacii, au cunoscut
scrisul şi, prin intermediul acestuia, au comunicat în interiorul societăţii şi
nu numai. Se ştie, de pildă, că de la Decebal către Domiţian a fost transmis
un mesaj folosindu-se o ciupercă drept obiect pe care au fost gravate
semnele grafice.2
Transmiterea mesajelor scrise a condus la crearea „poştei oficiale”
care datează, ca instituţie, după câte se pare, de pe vremea existenţei
Imperiului persan al Ahemenizilor, a fost preluată de lumea elenistică, apoi
de cea romană şi care a existat, ca atare, înfloritoare chiar, şi în Dacia
romană.
Circulaţia organizată şi eficientă a ştirilor a fost întreruptă odată cu
părăsirea Daciei de către autorităţile imperiale romane (271-274) rămânând
doar acele capete de pod prin care spaţiul latinofon de la nord de Dunăre
era atent supravegheat de autorităţile imperiale romane şi mai apoi
bizantine.
În evul mediu timpuriu au predominat formele de comunicare orală
prin intermediul mai ales al actorilor şi trubadurilor, al prezentatorilor de
spectacole, cu scenarii şi lecturi publice, între care strecurau şi diverse ştiri
sau al pelerinilor, negustorilor şi chiar al unor mesageri oficiali, un fel de
cronici orale. În a doua parte a evului mediu, cronicii orale i s-a conferit un
caracter organizat. Personalităţi sau instituţii şi-au angajat oameni cu
misiunea de a-i informa în legătură cu evenimentele petrecute, zvonuri care
aveau o circulaţie mai largă, tensiunile dintre oameni sau dintre comunităţi
etc. purtând denumirea de novellanti în Italia sau nouvellistes în Franţa. Cu
timpul, aceştia s-au constituit în cercuri, lucrând pe cont propriu. Se
întâlneau în locuri convenite (grădini publice, în apropierea palatelor,
regale sau nobiliare, a bisericilor, ca în Franţa sau Anglia) pentru a face
schimb de informaţii. Apoi, ştirile adunate au început a fi consemnate în
registre sau jurnale după care erau executate copii manuscrise destinate
răspândirii. Aşa au apărut adevărate birouri de colectare şi redactare a

1
cf. Constantin Antip, Istoria presei române, fără editură, Bucureşti, 1979, p. 10; Victor Vişinescu, O
istorie a presei româneşti, Editura Victor, Bucureşti, 2000, p. 16
2
Ion Horaţiu Crişan, Spiritualitatea geto-dacilor. Repere istorice, Editura Albatros, Bucureşti, 1986,
p. 296

3
ştirilor, urmate de crearea unor veritabile reţele de corespondenţi în ţară şi
mai apoi şi dincolo de fruntarii.1
Pasul următor a fost apariţia Gazetei – manuscris iar patria primelor
gazete a fost Italia din necesităţi resimţite întâi de toate de către negustori
care, între primii, au avut iniţiativa culegerii informaţiilor şi a multiplicării
lor. Pe filele gazetelor-manuscrise erau aşezate ştiri cu privire la preţuri,
mărfuri, materii prime, starea căilor de comunicaţie etc. Preocuparea s-a
răspândit relativ repede în Olanda, Anglia, Franţa, Germania, Austria,
Rusia etc. sub denumiri ca: Novelle a mano (Italia), Relationi (Germania),
Nouvelles à la main (Franţa), News Letters (Anglia), Kurantî (Rusia) şi
care erau compuse din 4 pagini, 8 sau chiar 12 pagini.2
Iniţial, gazetele – manuscrise erau destinate cu precădere regilor şi
principilor, mai târziu şi oamenilor politici sau de afaceri, burgheziei în
curs de formare şi afirmare. Marile case de comerţ, spre pildă, şi-au
organizat servicii proprii pentru culegerea, redactarea şi răspândirea de
asemenea publicaţii de unde şi denumirea pe care au căpătat-o negustorii,
aceea de „păstrători de ziare”. Epoca de glorie a gazetelor – manuscrise a
fost secolul al XVI-lea la Roma şi Veneţia, primul oraş fiind un centru
politic şi religios foarte important, cel de-al doilea un renumit centru
comercial, ponderea ştirilor fiind dată în măsură din ce în ce mai mare de
cele cu caracter economic: cursul monedelor, evoluţia preţurilor, situaţia
pieţelor de aprovizionare şi desfacere, mersul mijloacelor de transport pe
apă ori pe uscat etc. Se adăugau ştirile de care depindea mersul afacerilor
precum: disputele politice, negocierile diplomatice, acţiunile militare, etc. 3
S-au inserat treptat şi alte genuri de ştiri precum cele referitoare la căsătorii,
procese, viaţa intimă a familiilor domnitoare sau cu prestanţă deosebită în
societate, evenimente naturale ş.a.m.d.

1.2. Rolul tiparului

Tiparul cu litere mobile a marcat o altă etapă fundamentală în
difuzarea informaţiilor ceea ce a conferit un avânt cu totul deosebit
procesului istoric al dezvoltării culturale, cărţile şi foile multiplicate cu
ajutorul tiparului fiind foarte ieftine şi răspândite cu mult mai multă
uşurinţă.
Sistemul de tipar cu litere mobile a fost inventat în China, primele
hieroglife mobile fiind confecţionate în secolul al XI-lea de un meşteşugar
1
Constantin Antip, Op. cit., p. 9. 11
2
cf. Victor Vişinescu, Op. cit., p. 13-14
3
Emanoil Cretzulescu, Originea presei. Presa în străinătate şi în România, Bucureşti, 1887, p. 5-6

4
pe nume Pi Şeng. El s-a folosit de lutul ars pentru ca ulterior să fie utilizate,
la confecţionarea hieroglifelor, lemnul şi metalul. Inovaţia era excepţională
şi o releva, mai târziu, un cronicar chinez care scria în 1422:

„Nici un text nu trebuie lăsat neimprimat şi nici un om nu trebuie să rămână

ignorant... Suveranii Tan şi Han, care considerau că prima datorie a
împăratului este să vegheze finanţele şi să poarte războaie, nu pot fi totuşi
menţionaţi alături de suveranul căruia i se datorează această operă”
[încurajarea turnării şi folosirii caracterelor mobile - n.n. - M.B.].1

Pentru Europa momentul de referinţă în evoluţia tehnicii imprimării

se plasează între anii 1438-1450 când Johann Genfleisch zis Gutenberg
(1394 sau 1399 - 1468) a dat naştere tiparului întemeiat pe literele metalice
izolate, mobile şi turnate în matriţe, deci cu posibilitatea, practic nelimitată,
de producere şi utilizare a lor. Tipografia a reprezentat, astfel, premisa
hotărâtoare pentru apariţia presei. Cu menţiunea că apariţia şi răspândirea
tiparului au avut mai multe consecinţe între care pe prim plan se situează,
fără îndoială, unificarea limbilor naţionale şi cristalizarea procesului de
formare a naţiunilor. Tiparul a avut darul de a imprima circulaţiei
informaţiilor un ritm din ce în ce mai accelerat favorizând dezvoltarea
afacerilor, a cunoaşterii, a ştiinţei şi culturii naţionale şi universale. 2
Oricum, când gazetele - manuscrise au ajuns a fi imprimate cu ajutorul
tiparului au căpătat şi alte denumiri: „Avvisi” în Italia, „Occasionels” în
Franţa, „Zeitungen” în Germania, „News Books” în Anglia ş.a.m.d.
A doua premisă esenţială care a condiţionat apariţia presei au
constituit-o existenţa şi producerea pe scară industrială a hârtiei. Procedeul
de producere a hârtiei a fost inventat de chinezul Ţai Lun în secolul I al erei
noastre. A trecut, pe cale comercială, la arabi (sec. VIII) şi apoi a pătruns în
Europa în secolul al XIV-lea (1340 în Italia şi 1390 în Germania). S-a
inventat apoi cerneala tipografică, formula datorându-se lui Gutenberg şi
asociaţilor săi. Iar în cultura română tiparul a fost asimilat la doar 60 de ani
după asimilarea lui în Europa şi la 17 ani după tipărirea primelor cărţi cu
litere cirilice.
Introducerea tiparului în cultura română este legată de numele lui
Macarie, un meşter muntenegrean, dar îndeosebi de cel care l-a adus în
ţară, domnul Ţării Româneşti Radu cel Mare (1496 - 1508). În tipografia
condusă de Macarie au fost tipărite trei cărţi de cult bisericesc : Liturghierul
(1508), Octoihul (1510) şi Evangheliarul (1512), toate în limba slavonă3.
1
Albert Flocon, Universul cărţilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1974, p. 74
2
Marshall McLuhan, Galaxia Gutenberg. Omul şi era tiparului, Bucureşti, 1975, p. 256 şi
următoarele
3
George Ionescu, Spicuiri din trecutul tipografiei româneşti, Bucureşti, 1907, p. 39-40

5
Multe dintre cărţile tipărite în Ţara Românească au fost răspândite pe
teritoriul popoarelor iugoslave, bulgar sau la Muntele Athos. Înflorirea
culturii tipografice în Ţările Române a făcut posibilă transferarea unei
tipografii în Orientul Apropiat, prima care avea să funcţioneze în lumea
arabă fiind instalată la Alep după ce la Bucureşti apăruse un Liturghier
greco-arab.
Dispariţia lui Macarie a făcut să scadă în intensitate activitatea
tipografică, dar s-a reluat în ritm mai accelerat către mijlocul veacului al
XVI-lea sub conducerea unui meşter tipograf sârb, Dimitrie Liubavici, ale
cărui prese au fost instalate într-o casă din Târgovişte. A tipărit în 1545 o
carte de rugăciuni (Molitvelnic) şi apoi, în 1547, un Apostol şi o Evanghelie,
toate în limba slavonă care au circulat şi pe teritoriile Moldovei şi
Transilvaniei1.
În Transilvania, învăţatul umanist Ioan Honterus a fost cel care a
înfiinţat, pe la 1535, o tipografie la Braşov, unde a tipărit numeroase cărţi
cu destinaţie didactică: gramatici ale limbilor latină şi greacă, culegeri de
texte din scriitori greci şi romani ca Aristotel, Cicero şi Seneca. A avut
legături cu Patriarhia din Constantinopol, dar a încercat să propage şi
lutheranismul tipărind, în 1544, prima carte în limba română, Catehismul
Lutheran, la tipografia din Sibiu fondată în 1528-1529 prin grija lui Filip
Moldoveanul2.
Primul monument de scriere în limba română fusese deja înregistrat
în 1521, celebra scrisoare a lui Neacşu din Câmpulung către Hanăş
Bengner, judele Braşovului, pentru ca doar câteva decenii mai târziu să se
deruleze bogata activitate editorială în limba română desfăşurată între 1559
şi 1583, într-un atelier tipografic propriu, de către diaconul Coresi.
Clujul, care a cunoscut prima tipografie în 1550, s-a afirmat prin
Gaspar Heltai drept principalul centru de răspândire a cărţii în limba
maghiară. Alte tipografii au funcţionat la Alba Iulia (1567), Bucureşti
(1573, 1675), Govora (1634), mutată mai apoi la Câmpulung, şi Târgovişte,
Iaşi (1640), Snagov (1690) mutată ulterior la Râmnicu Vâlcea 3, Buzău
(1694), Blaj (1674) ş.a.m.d.
De sub teascurile, încă rudimentare, ale tipografiilor amintite, dar şi
ale altora au ieşit în număr din ce în ce mai mare, pe măsura trecerii
timpului, cărţi de cult (la cele deja amintite mai pot fi menţionate Noul
Testament de la Alba Iulia - 1648 şi îndeosebi Biblia tipărită la Bucureşti în
1688), codice de legi, lucrări moralizatoare de inspiraţie religioasă etc.

1
Dimitrie C. Ionescu, Un mic istoric asupra tipografiilor din România, Bucureşti, 1943, p. 35
2
Ibidem, p. 43; vezi şi Gernot Nussbächer, Johannes Honterus, Editura Kriterion, Bucureşti, 1977
3
Radu Albala, Antim Ivireanul şi vremea lui, Editura Tineretului, Bucureşti, 1962, p. 83

6
Nicolae Iorga le include între premisele istorice ale presei româneşti scriind
că:

„Prin ele, mai mult decât prin vechile manuscrise, care circulau greu şi se
copiau puţin, s-a întemeiat o viaţă literară comună a tuturor românilor”.

Mai apoi au fost tipărite şi lucrări din domeniile istoriei, geografiei,

filozofiei, ale unor ştiinţe exacte ca fizica, matematica, ştiinţele naturii etc.
Au văzut lumina tiparului cărţi populare ca Alexandria, Esopia, Halima,
Nastratin Hogea s.a.1
Prin activitatea tipografică s-a contribuit la victoria scrisului în limba
română, la cristalizarea şi dezvoltarea limbii literare, la dezvoltarea însăşi a
culturii române, la configurarea climatului spiritual al societăţii româneşti
din care aveau să ţâşnească marii noştri cronicari: Grigore Ureche, Miron
Costin, Constantin Cantacuzino - Stolnicul, Ion Neculce şi mai ales
cărturarul de talie europeană care a fost Dimitrie Cantemir2.
Cu ajutorul tiparului şi mai ales prin opera amintiţilor cărturari s-a
dat expresie afirmării conştiinţei unităţii de neam a românilor, transformată,
începând mai ales cu sfârşitul secolului al XVII-lea şi debutul secolului al
XVIII-lea, în conştiinţă naţională. De aceea, cu deplin temei, într-o privire
retrospectivă asupra istoriei scrisului românesc realizată încă în 1838 de un
cărturar ca dr. Vasile Popp, se putea aprecia că:

„Nici o măiestrie (afară de măiestria scrierii) nu a ajutat atât spre cultura

sufletului şi minţii omeneşti precum şi spre înaintarea ştiinţelor, precum a
ajutat aflarea măiestriei tipograficeşti. Acestei măiestrii are a mulţumi Europa
cea luminată, cultura naţiilor care o locuiesc”3.

1.3. Alte premise ale apariţiei presei

În strânsă legătură cu tipografiile, au apărut morile de hârtie, întâi în
Transilvania. Prima dintre ele a fost înfiinţată la Braşov, în 1546, fiind
totodată prima unitate producătoare de hârtie din sud-estul Europei, din
iniţiativa a doi negustori saşi Hans Fuchs şi Johannes Benkner. Apoi a fost
1
Mircea Tomescu, Istoria cărţii româneşti de la începuturi până la 1918, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1968
2
P.P. Panaitescu, Interpretări româneşti, ed. a II-a, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994, p. 171-
188
3
Dr. Vasile Popp, Dizertaţie despre tipografiile româneşti în Transilvania şi învecinatele ţări de la
începutul lor până în zilele noastre, Sibiu, 1838, p. 4

7
edificată o altă moară de hârtie la Tălmaciu (Sibiu) şi încă una la Cluj, apoi
şi la sud şi est de Carpaţi (la Fundeni, Ciorogârla, Râmnicu Vâlcea, etc.)1.
Producţia de carte a atras după ea comerţul cu acest produs şi
„instituţia” adecvată care avea să fie librăria. În epocă sunt menţionaţi ca
librari Nicolae Schmidt şi George Wildner la Braşov. Alţii aveau să apară la
Cluj, la Bistriţa iar cu timpul şi la Bucureşti, Iaşi, Râmnicu Vâlcea.
În sfârşit, în „seria” premiselor istorice ale apariţiei presei trebuie
inclusă şi poşta, instituţia prin intermediul căreia avea să se realizeze
răspândirea cuvântului tipărit, a cărţii mai întâi, dar, mai apoi, îndeosebi, a
presei care, prin însăşi menirea ei, trebuia să ajungă cât mai repede şi mai
„proaspătă” la consumatorul informaţiilor ce le conţinea. În Occident
organizarea pe linie statală a poştei s-a realizat în secolul al XV-lea
(legiferată în Franţa la 1464, cam în aceeaşi vreme în Anglia (1478) şi la
1502 în Germania)2.
Pe teritoriul Ţărilor Române, sistemul „poştal” a reapărut probabil în
secolul al XIV-lea sau chiar în secolul al XIII-lea, dar o organizare oficială
este menţionată abia în secolul al XV-lea când s-a intensificat
corespondenţa cancelariilor domneşti.

1.4. Apariţia şi primele evoluţii ale presei

Meşteşugul tiparului, coroborat cu inventarea cernelurilor
(Gutenberg şi asociaţii săi), pe de o parte, cu dezvoltarea industriei hârtiei
şi a instituţiei poştale, pe de altă parte, au făcut să ia naştere presa tipărită şi
cu aceasta o condiţie materială cu totul deosebită pentru dezvoltarea
societăţii moderne. Sub această formă, a cuvântului imprimat şi răspândit
periodic, de la un moment dat în fiecare zi, tiparul a devenit sursa
inepuizabilă de alimentare a „opiniei publice” cu ştiri provenite din cele mai
diferite domenii de activitate; a făcut să se intensifice comunicarea; să
provoace, pur şi simplu, opinia publică şi, implicit, s-o orienteze într-un
sens ori în altul, presa devenind, treptat, în lumea modernă, „ a patra putere
în stat”.
Iniţial, foile tipărite aveau acelaşi conţinut cu gazetele-manuscris şi
multă vreme au coexistat cu singura deosebire că foile tipărite, aşa cum am
menţionat deja, au căpătat alte denumiri generice: „Avvisi” în Italia,
„Occasionels” în Franţa, „Zeitungen” în Germania, „Krant” în Olanda,
1
A se vedea pe larg la Damian Bogdan, Les moulins à papier des pays roumains în "Revne des
etudes sud - est europeenes" 17 (1979), nr. 3, p. 609-622; A. Sacerdoţeanu, Fabrica de hârtie din
Râmnicu Vâlcea în sec. al XVII-lea în "Buridava" I (1972) p. 273-290
2
Jean-Nöel Jeanneney, Op. cit., p. 19

8
„Newsbooks” în Anglia etc. Alte foi tipărite purtau şi alte denumiri precum:
Gazetă, Mercur, Jurnal etc. Nu-i de nereţinut şi faptul că gazetele-
manuscris s-au menţinut şi după apariţia celor tipărite timp de mai bine de
un secol şi jumătate întrucât, pe un teren concurenţial, şi-au mărit cantitatea
de informaţii, au imprimat, prin redactare, un spirit polemic şi satiric mai
pronunţat, se puteau sustrage controlului autorităţilor, la toate acestea
adăugându-se plăcerea estetică, autorii lor atingând, prin grafică şi desene,
cote specifice nu doar eleganţei dar chiar artisticului în adevăratul sens al
cuvântului1.
Prima publicaţie de notorietate a fost „ Gazette de France” apărută la
30 mai 1631, din iniţiativa lui Theophraste Renaudot (istoria presei
consemnează, anterior, titluri ca: Nieuwe Ant Wersche Tijdinghe apărută
la Anvers în 1605, Relation la Strasbourg în 1609 sau The Weekly News la
Londra în 1622)2. Theophraste Renaudot a trăit între anii 1568 şi 1653 şi a
fost numit nu numai „părintele ziariştilor francezi” dar şi „unul al presei
mondiale” el identificând şi promovând una din trăsăturile esenţiale ale
presei: libertatea de exprimare în judecarea faptelor derulate zi de zi în
societate. De altfel, în prefaţa primului număr al publicaţiei sale „ Gazette
de France”, Theophraste Renaudot se exprima de următoarea manieră:

„Bucuraţi-vă, deci, după voie, de această libertate franceză şi fiecare să poată

zice cu îndrăzneală că el ar fi scos asta şi ar fi schimbat pe cealaltă, că ar fi
putut-o face şi mai bine, eu sunt de acord. Într-un singur domeniu nu voi ceda
în faţa nimănui, în căutarea adevărului, pentru care totuşi nu mă constitui
garant, fiind greu ca între cinci sute de ştiri scrise cu iuţeală şi în stări de spirit
diferite, să nu scape corespondenţilor noştri vreuna corectată de părintele ei,
Timpul”3.

Deceniile următoare au înregistrat apariţia de publicaţii periodice în

mai toate ţările Europei: Italia (Florenţa 1636, Roma 1640, Torino 1645),
Stockholm 1645, Madrid 1661, Cracovia 1661, Petesburg 1703 etc.
Concomitent, au luat naştere numeroase publicaţii cu caracter
ştiinţific, economic, literar, umoristic ş.a.m.d. Aşa, de pildă, în Franţa au
apărut „Journal des Savants” (1665), „Journal de Medicine”, „Journal de
Commerce”, „L’Annee litteraire”, „La Gazette litteraire de l’Europe” sau
„Journal des Dames”.
În Anglia presa a cunoscut un ritm de dezvoltare ceva mai accentuat,
pe fondul apariţiei şi desfăşurării revoluţiei industriale, unde şi revoluţia
1
Constantin Antip, Op. cit., p. 12
2
cf. Victor Vişinescu, Op. cit., p. 18
3
Apud Constantin Antip, Contribuţii la istoria presei româneşti, Bucureşti, 1964, p. 21

9
care a făcut ruptura cu societatea feudală a fost mai timpurie (1640-1660),
ca atare şi ascensiunea burgheziei a fost mai rapidă. Aici, publicistica însăşi
a fost bogată şi, din multe puncte de vedere, s-a putut dezvolta sub semnul
unor tensiuni mai pronunţate, chiar şi după înfăptuirea revoluţiei, fie în
timpul dictaturii lui Oliver Cromwell, fie în primii ani ai restauraţiei. Pe
frontul publicisticii britanice s-au afirmat şi unii dintre cei mai remarcabili
reprezentanţi ai literaturii şi, în general, ai creaţiei spirituale anglo-saxone:
Daniel Defoe, Jonathan Swift, Joseph Addison, Sir Richard Steele sau
Henry Fielding. Aşa, de pildă, Daniel Defoe a condus periodicul de
orientare liberală „Weekly Review”, înfiinţat în 1704, şi care este considerat
punctul de plecare al presei moderne în Marea Britanie; Jonathan Swift şi-a
pus amprenta pe imaginea periodicului „Examiner”, fondat în 1710, ca o
expresie a partidei conservatoare, de numele său fiind legată introducerea,
ca gen publicistic, în presa engleză, a articolului de fond. Richard Steele şi
Joseph Addison au dirijat două din cele mai faimoase reviste din istoria
publicisticii engleze: „Tatler” („Flecarul”, înfiinţat în 1709) şi „Spectator”
(„Spectator” apărut în 1711) iar Henry Fielding a fost redactor şef la „ The
Champion” („Campionul”, 1739) care s-a ilustrat în mod deosebit pe frontul
luptei, extrem de dure, pentru libertatea presei.
Pe terenul bătăliei între forţele care se exprimau în numele progresului
şi cele conservatoare, presa a fost în Marea Britanie, mai întâi, apoi în
Franţa, dar şi în restul Europei sau dincolo de Ocean, în America de Nord,
nu doar un mijloc de informare, aşa cum a fost cu precădere la apariţia ei şi
o bună perioadă de timp după aceea, ci o teribilă armă de luptă a burgheziei
împotriva feudalismului, pentru cucerirea puterii politice, iar apoi pentru
apărarea şi consolidarea acesteia. Ziaristica era la vremea respectivă o
vocaţie şi nu o afacere, acţionând cu tenacitate pentru concretizarea unei
revendicări esenţiale: libertatea de gândire şi de exprimare ceea ce însemna,
implicit şi explicit, libertatea presei. O dovadă elocventă, în debuturile
acestei aspre şi îndelungate confruntări, este Areopagitica marelui poet
englez John Milton scrisă în 1644. Făcând o paralelă, deloc poetică, între
viaţa cărţii şi viaţa unui om, John Milton scria:

„Cine ucide un om, ucide o fiinţă raţională...; dar cine ucide o carte bună, ucide
însăşi raţiunea...; adesea, mişcarea de revoluţie a veacurilor nu recuperează
pierderea unui adevăr respins la vremea lui şi a cărui lipsă înrăutăţeşte starea
unor naţiuni întregi. Trebuie, de aceea, să avem grijă să nu prigonim strădania
vie a oamenilor care urmăresc binele obştesc, să nu prăpădim preţioasa viaţă
omenească, păstrată şi înmagazinată în cărţi, pentru că, după cum se vede, s-ar
putea săvârşi un soi de homicid care duce uneori la martiraj, ba chiar, dacă este

10
 suprimată întreaga ediţie, la un fel de masacru, a cărui săvârşire nu se rezumă
la uciderea unei vieţi elementare, ci stârpeşte şi chintesenţa eterică, respiraţia
raţiunii înseşi”1.

În lupta pentru afirmarea libertăţii ei, presa şi-a accentuat caracterul

politic al textelor, ca în Anglia, mai ales pe timpul revoluţiei şi al războiului
civil. Confruntarea din Parlament şi de pe câmpiile de luptă s-a dus şi în
plan publicistic mai ales prin aşa-numitele Newsbooks (cărţi de ştiri) care
cultivau cu precădere informaţiile de sorginte internă şi polemica. A fost o
presă marcată de o seriozitate profundă, cu o ţinută morală severă şi care a
pus în evidenţă o valoare literară ridicată. S-au format în acei ani ziarişti -
luptători de mare talent precum Samuel Pecke, considerat a fi „ primul mare
ziarist englez”2.
Sub presiunea spiritului revoluţionar, în ultimă instanţă a maselor
înflăcărate şi mobilizate de conştiinţele înaintate, între care pe vârfurile
baricadelor se aflau ziariştii, Parlamentul a desfiinţat în 1641 sistemul
cenzurii şi instituţia prin care era exercitată, respectiv Camera Înstelată.
Numai că, la rândul ei, burghezia, când s-a văzut deranjată de presă,
îndeosebi de acea parte a ei având o orientare mai pronunţat populară, a
instituit repede sistemul propriu de supraveghere iar Oliver Cromwell, în
1655, a suprimat presa cu excepţia a două publicaţii obediente regimului
său dictatorial: Mercurius Politicus şi Publick Intelligencer. Iar când s-a
revenit la regimul monarhic, e drept nu absolutist ci constituţional, cenzura
a fost menţinută ca o cenzură preventivă, reglementată printr-un Licensing
Act din 1662. O reglementare ce avea să fie abolită peste mai bine de trei
decenii, în 1695, după o luptă acerbă pe care au dus-o forţele politice de
stânga3. Un efect imediat al acestei victorii avea să fie naşterea primului
cotidian al lumii occidentale, „Daily Currant”, apărut între anii 1702-1735.
E drept că, în locul cenzurii politice, cercurile guvernante britanice
şi-au făcut drept platoşă împotriva criticilor vehiculate cu ajutorul presei
măsuri de constrângere economică. În 1712 guvernul britanic a introdus
taxa timbrului, numită de Swift „impozit asupra cunoştinţelor”. A interzis
publicarea de informaţii despre dezbaterile parlamentare ceea ce a provocat
din partea presei o luptă aprigă între 1731-1772 pentru acces la lucrările
Camerei Comunelor, dusă, mai ales, prin intermediul a două publicaţii. Una
a fost „North Briton” redactată de John Wilkes, acesta, pentru atitudinea sa,

1
John Milton, Scrieri alese, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1959, p. 184-185
2
Stanley Morison, The English Newspaper, The University Press, Cambridge, 1932, p. 74-75
3
Jean-Nöel Jeanneney, Op. cit., p. 35-36

11
fiind judecat de mai multe ori, închis în temniţă sau izgonit cu forţa din
incinta Parlamentului. Cea de-a doua publicaţie a fost „ Public Advertiser”,
celebre fiind aici cele 69 de articole - pamflet cunoscute sub denumirea de
Scrisorile lui Junius, adevărate capodopere ale creaţiei publicistice din
Marea Britanie.
Ca un veritabil instrument al luptei pentru emancipare naţională şi
socială s-a afirmat şi presa nord-americană în perioada pregătirii şi mai
apoi a desfăşurării războiului de independenţă (1775-1783). De o
celebritate deosebită s-a bucurat multă vreme un desen al lui Benjamin
Franklin apărut în Pennsylvania Gazette din 9 mai 1754, reluat de celelalte
periodice ale timpului, reprodus, ca un simbol, şi peste ani, de nenumărate
ori, un desen - caricatură reprezentând un şarpe rupt în bucăţi pe care se
puteau citi numele mai multor colonii: New England, New York,
Pennsylvania, Maryland, Virginia, Carolina de Nord, Carolina de Sud, etc.
şi care era însoţit de epigraful Join or Die (Uniune sau moarte).
În 1755, Samuel Adams a înfiinţat Boston Gazette la care a
colaborat şi John Adams; în 1766, Thomas Jefferson a făcut să apară ziarul
Virginia Gazette. A apărut, apoi, un cotidian Massachusetts Spy care, pe 2
mai 1775, îşi intitula editorialul: „Americani! libertate sau moarte! Unire sau
moarte!”. Altepublicaţii se situau de partea coroanei britanice ca putere
colonială. Bătălia în jurul independenţei a caracterizat întreaga presă
americană a acelor ani. În 1775 existau în America de Nord 37 periodice
din care 23 militau pentru cucerirea independenţei pe calea armelor, 7 erau
pro-britanice iar 7 se situau pe o poziţie de neutralitate1.
De menţionat că în 1776, un an după izbucnirea războiului de
independenţă al coloniilor nord-americane, Benjamin Franklin edita la
Paris, cu concursul oficial al ţării gazdă, gazeta Les Affairs de
l’Angleterre et de l’Amerique iar ziaristul de avangardă a fost Thomas
Paine care a condus Pennsylvania Magazine.
Revoluţia americană a fost prima care a proclamat, fără nici o
reticenţă, că „libertatea presei este unul din meterezele cele mai puternice ale
libertăţii” şi pe care, în cursul dezvoltării ei, societatea americană nu numai
că nu l-a dezavuat vreodată dar nici nu l-a limitat în vreun fel.
În Franţa, presa a cunoscut un avânt deosebit în a doua jumătate a
secolului al XVII-lea, ieşind în evidenţă, ca popularitate, Le Mercur Galant
cu redactorii principali Thomas Corneille, fratele cunoscutului poet
dramatic Pierre Corneille, şi Bernard Fontenelle, nepot al lui Corneille, care
au făcut din această publicaţie o tribună animată de ample dispute literare.
De remarcat că Montesquieu şi Voltaire, de pildă, două din marile spirite
1
Constantin Antip, Istoria presei române, p. 28

12
ale culturii franceze, s-au situat pe poziţii critice faţă de presă, primul
plângându-se în 1749 de „reaua credinţă a ziariştilor, de violenţa şi perfidia
criticilor lor”. Ziariştii, într-adevăr, atacaseră dur l’Esprit des lois, un fapt
care a prefigurat intervenţia presei în dezbaterile doctrinare de ordin
filozofic şi religios, prevestind, astfel, momentul când avea să se angajeze,
de pe poziţii militante, în lupta politică. Aşa, de pildă, în publicaţia L’Annee
Litteraire, un jurnalist de faimă, Elie Fréron (1718-1776), a dus timp de
peste 20 de ani (1754-1776) o acerbă luptă contra lui Voltaire, Diderot,
d’Alembert, a enciclopediştilor, cu mare greutate fiind, în final, demolat de
Voltaire. Polemica a avut ecouri ample în epocă, ecouri prelungite şi peste
ani, după dispariţia bătăiosului Fréron, de vreme ce la 1784 Beaumarchais
punea în gura lui Figaro o tiradă devenită celebră:

„Mi se spune că s-a stabilit un sistem de libertate asupra vânzării productelor

care se întinde şi asupra producţiunilor presei şi că, pe cât timp nu voi vorbi în
scrierile mele nici de autoritate, nici de religiune, nici de politică, nici de
morală, nici de funcţionari, nici de corpurile acreditate, nici de operă, nici de
celelalte teatre, nici de orice ţine la ceva, sunt liber a imprima tot ... sub
inspecţiunea a două sau trei cenzuri”1.

Marea revoluţie franceză a provocat, la rândul ei, o adevărată

explozie în domeniul ziaristicii precedată de mii de pamflete sau publicaţii
apărute în ajun fără autorizaţie prealabilă prin care erau atacate politica
regimului, monarhia, absolutismul. „Constituţie, Patrie, Libertate, Adevăr -
iată idolii noştri”, se scria în prospectul ziarului Les Etats Generaux scos de
Gabriel Mirabeau la 4 mai 1789 fără autorizaţie prealabilă. La 6 mai 1789
apărea, tot fără autorizaţie, Le Patriot Français, ilustrat de pana lui Jacques
Pierre Brissot, un ziarist consacrat, prin care era exaltată starea a treia,
adică burghezia, dând glas încrederii în viitorul revoluţiei care stătea să
izbucnească precum o furtună.

„Starea a treia are de partea ei dreptul şi puterea faptelor. Prin dreptul său ea
trebuie să fie liberă şi, prin puterea faptelor, vrea ca ea să aibă o Constituţie.
Când luminile şi mizeria au atins concomitent ultimul grad la un popor care
nu şi-a pierdut în întregime simţirea şi energia, trebuie ca el să devină liber sau
să piară”2.

Căderea Bastiliei, cunoscuta închisoare pariziană, devenită simbolul

sinistru al vechiului regim, a marcat începutul revoluţiei din care a ieşit, ca
1
Emanoil Cretzulescu, Op. cit., p. 17
2
Histoire génerale de la presse française, Tomul I, Des origines à 1814, Presse Universitaire de
France, Paris, 1969, p. 426

13
o emblemă istorică nu doar pentru Franţa ci şi pentru multe alte popoare
care aspirau la depăşirea structurilor feudale, celebra Declaraţie a
drepturilor omului şi cetăţeanului în 26 august 1789. Un document pentru
eternitate care la art. XI consfinţea libertatea presei postulând că „libera
comunicare a gândirii şi a opiniilor este unul din drepturile cele mai preţioase
ale omului; fiecare cetăţean poate deci să vorbească, să scrie, să tipărească în
mod liber, purtând răspunderea dacă abuzează de această libertate în cazurile
determinate de lege”. Iar în primii ani această libertate a fost practic
nelimitată.
Atmosfera confruntării revoluţionare prin intermediul presei a fost
una de-a dreptul incendiară în aşa fel că, retrospectiv, după aproximativ o
jumătate de secol, un istoric romantic aşa cum a fost Jules Michelet, un
mare prieten al românilor, putea să scrie într-o lucrare consacrată istoriei
revoluţiei franceze:

“Întrecerea e cumplită între cele două prese. Te cuprinde ameţeala privind

învolburarea acelor milioane de pagini învârtejându-se prin aer, bătându-se,
ciocnindu-se. Presa revoluţionară, şi aşa furioasă, e încă şi mai asmuţită de
ironiile ascuţite ale fiţuicilor şi pamfletelor regaliste. Acestea colcăie la nesfârşit,
mănâncă pe săturate din cele douăzeci şi cinci de milioane strânse în fiecare an
ale listei civile”1.

De o parte a baricadei, apărând şi promovând valorile revoluţiei se

aflau: Revolutions de Paris, redactor fiind Eliysée Loustalot, care avea ca
deviză: „Cei mari ni se par mari pentru că noi stăm în genunchi... Să ne
ridicăm!”; Revolutions de France et de Brabant în coloanele căreia scânteia
talentul de excepţie, ca ziarist, al lui Camille Desmoulins; L’Ami du peuple
cu strălucitorul Jean Paul Marat, unul dintre cei mai remarcabili
reprezentanţi ai spiritului popular sub care s-a încarnat iacobinismul, într-o
anumită etapă a dezvoltării Marii revoluţii franceze; Pére Duchesne,
condus de Jacques Hébert, care s-a situat, ca poziţie politico-ideologică, la
stânga iacobinismului sfârşind, ca şef al aripii ultra-revoluţionare, pe eşafod
chiar din ordinul lui Robespierre, liderul necontestat al iacobinismului2.
O remarcă aparte se impune în legătură cu l’Ami du peuple al lui Jean
Paul Marat care, prin textele publicate, a fost, poate, expresia cea mai
elocventă a spiritului radical născut de revoluţie, porta-vocea
iacobinismului al cărui exponent de marcă a fost Jean Paul Marat alături de
Danton, Robespierre Saint-Just şi alţii. În coloanele publicaţiei l’Ami du
peuple s-a făcut un rechizitoriu necruţător vechiului regim, înfierând
1
Jules Michelet, Istoria revoluţiei, Editura Minerva, Bucureşti, 1973, p. 160
2
cf. Albert Soboul, Istoria revoluţiei franceze, Editura Politică, Bucureşti, 1964, p. 253

14
regalitatea, nobilii, pe clerici şi îndeosebi partizanii compromisului cu
apărătorii privilegiilor feudale, complotiştii şi contrarevoluţionarii de toate
nuanţele. El ţinea să convingă că „ revoluţia n-a fost înfăptuită şi susţinută
decât de clasele sociale de jos, de muncitori, meseriaşi, mici negustori, ţărani,
plebe, de aceşti dezmoşteniţi pe care bogăţia neruşinată îi numeşte canalie ”. El
cerea ca roadele revoluţiei să se răsfrângă asupra acestora şi, ca să se obţină
un asemenea efect benefic pentru societate, reclama o luptă totală,
nemiloasă cu reacţiunea.

„Trebuie să înţelegem, în sfârşit, că ne aflăm într-o situaţie de război iar

salvarea poporului este legea supremă şi că orice mijloc este bun dacă se
dovedeşte eficace pentru a doborî pe duşmanii perfizi care s-au cocoţat deasupra
legilor şi nu încetează să conspire împotriva fericirii publice”1.

Mai menţionăm că dacă între 1631-1789 s-au înregistrat în Franţa

350 publicaţii, între 1788-1800 numărul periodicelor apărute a fost de
1350.
De partea cealaltă a baricadei, în tumultoasa desfăşurare a revoluţiei
franceze, s-au aflat periodice precum: l’Ami du Roi, Le Petit Gautier, Les
Actes des Âpotres, Le Journal politique national al lui Antoine Rivarol
pentru care Declaraţia drepturilor omului ar fi fost „ prefaţa criminală a unei
cărţi imposibile” şi, desigur, şi altele2.
Revoluţia franceză, ca şi războiul de independenţă al nord-
americanilor, apoi şi revoluţiile ce aveau să urmeze (războaiele anti-
coloniale duse de popoarele din America de Sud, revoluţia franceză din
iulie 1830 şi mai ales revoluţiile popoarelor din 1848-1849, între care şi
revoluţia română, au relevat un adevăr ce ţine de natura însăşi şi mai ales
de funcţia presei în societate, acela că pentru oamenii de presă secretul este
întotdeauna dezgustător, este o formă de protecţie a privilegiaţilor, este
zidul pe care guvernanţii, îndeosebi cei atraşi de mirajul despotismului, îl
ridică în jurul lor pentru a ascunde inechităţile ce le întreţin. Prin esenţa lui,
secretul politic este antipopular şi antirevoluţionar. Alternativa nu este alta
decât transparenţa afacerilor publice. Totul să se petreacă sub semnul
transparenţei, sub privirea atentă şi, de ce nu, severă, a cetăţenilor. În acest
sens Jean Sylvain Baily, astronom şi om politic, primul primar al Parisului
revoluţionar în 1789, spunea: „Salvarea poporului constă în caracterul public
al vieţii politice”.
Libertatea presei în Franţa avea să fie gâtuită o dată cu instaurarea
Imperiului lui Napoleon Bonaparte după ce cunoscuse toate binefacerile
1
Jean Paul Marat, Textes choisis, Editions Sociales, Paris, 1950, p. 80, 87
2
cf. Constantin Antip, Op. cit., p. 29

15
dar şi excesele libertăţii, având a face faţă exigenţelor servituţii politice
impuse cu mijloacele tipice acţiunilor în forţă, întrucât libertatea presei a
fost suprimată.
Restauraţia în Franţa n-a adus o prelungire a rigorilor obedienţei
politice oficiale, ba, conform părerilor unor istorici, perioada anilor 1815-
1848 ar putea fi considerată „epoca apogeului presei” franceze în cursul
cărora s-au afirmat condeieri celebri recrutaţi dintre literaţi, istorici, filozofi
ş.a.m.d. Sunt fapte ce l-au îndreptăţit pe un cunoscut cercetător
contemporan al istoriei mijloacelor de comunicare să conchidă că

„În perioade de război civil sau tulburări, libertatea se extinde. Când, însă, o
singură mână deţine puterea, libertatea se diminuează”1.

Un exemplu ar putea fi ziarul „Le Globe” cu ziarişti ca Pierre Dubois,

Pierre Leroux, Saint - Beuve, Victor Cousin, Charles de Remusat, Francois
Villemain ş.a. Un alt exemplu ar putea fi „ Le National” cu condeieri ca
Adolphe Thiers, un binecunoscut istoric, om politic de primă mărime,
fondatorul însuşi al acestei publicaţii, sau Auguste Mignet, şi el un istoric
ilustru, autor al unei lucrări foarte cunoscute consacrate Revoluţiei franceze
(1924), Armand Correl s.a. Oricum, ţinuta presei franceze în anii regimului
restauraţiei făcea impresie deosebită şi dincolo de hotarele Franţei de
vreme ce un intelectual de talia lui Goethe putea să scrie despre cei care
susţineau publicistic Le Globe:

“Aceşti bărbaţi sunt oameni de societate, limbajul lor este clar, precis, cutezător
până la extreme. Când critică, sunt delicaţi şi cuviincioşi, diferind cu totul de
oamenii de litere germani care cred că trebuie să dispreţuiască pe oricine nu
cugetă ca dânşii; consider acest ziar ca fiind cel mai interesant al epocii noastre
şi mărturisesc că-mi este indispensabil”2.

Sau, ceva mai târziu, acelaşi strălucit spirit al culturii germane, care a
fost Johann Wolfgang Goethe, putea, cu admiraţie, să scrie:

“Ce oameni sunt redactorii Globului! Cum devin din zi în zi mai mari, iar
opera lor mai importantă! Toţi sunt pătrunşi de acelaşi spirit într-un mod
extraordinar. În Germania o asemenea publicaţiune ar fi imposibilă”3.

Aprecierea lui Goethe era realistă dar şi în Germania, dincolo de

rigorile mai aprige la care au recurs autorităţile în raport cu presa, aceasta
1
Jean-Nöel Jeanneney, Op. cit., p. 27
2
Apud Emanoil Cretzulescu, Op. cit., p. 22
3
Ibidem

16
din urmă a cunoscut un traiect ascendent şi s-a afirmat ca un veritabil
ferment dizolvant al structurilor societăţii feudale, o tribună a luptei pentru
afirmarea spiritului evului modern.

17
 Capitolul

2
Începuturile presei în Ţările Române

Motto: “Pentru a prevedea şi a acţiona

trebuie să ştii”. .
(Auguste Comte)

2.1. Alte premise imediate ale apariţiei presei în Ţările

Române

R
ealitatea istorică românească atestă, cu forţa argumentelor
indubitabile, că nevoia de comunicare s-a exprimat ca o necesitate
izvorâtă din structurile ei înseşi în dinamica lor reală şi pe care
mărturiile documentare o susţin fără putinţă de tăgadă. Acesteia i s-a
răspuns prin forme şi mijloace de realizare specifice fiecărei etape istorice.
Stau drept mărturii, în acest sens, corespondenţa dintre domnii Ţărilor
Române, între ei sau cu alte capete încoronate ale Europei (Mircea cel
Bătrân şi Alexandru cel Bun, Vlad Ţepeş şi Matiaş Corvinul, Ştefan cel
Mare şi dogele Veneţiei sau Cneazul Moscovei etc.), bogata corespondenţă
între domnii Ţării Româneşti şi ai Moldovei cu negustori din Transilvania
(Sibiu, Braşov, Bistriţa), dintre aceştia din urmă şi partenerii lor de afaceri
la est şi sud de Carpaţi, dintre autorităţile centrale şi reprezentanţii
administraţiei locale şi care se regăsesc de-acum cu relativă uşurinţă în
colecţiile de documente mai vechi sau mai noi ce au văzut lumina tiparului
dar care, din această perspectivă, a ideii de comunicare, nu şi-au găsit încă
valorificarea necesară1.

1
Excepţie face lucrare lui Nicolae Iorga, Istoria presei româneşti, apărută în 1922 şi reeditată nu
demult de Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 1999
 Există, apoi, ca o componentă certă a realităţii istorice româneşti,
mai întâi, circulaţia pe aceste meleaguri, iniţial doar pentru uzul curţilor
domneşti, apoi şi al unui număr crescând de familii boiereşti, a publicaţiilor
apărute în ţările Europei occidentale şi centrale, iniţial a gazetelor
manuscrise, apoi a celor tipărite. Tot aşa cum reprezentanţi ai elitei politice
şi culturale româneşti de la Grigore Ureche şi Miron Costin la Constantin
Cantacuzino-Stolnicul şi Dimitrie Cantemir au cunoscut numeroase
publicaţii de tipul Avvisi, Occasionelles, Zeitungen etc., o probă elocventă
constituind-o mai ales biblioteca stolnicului Constantin Cantacuzino1. De
asemenea, o serie de mărturii documentare atestă că atari publicaţii au
ajuns, în număr din ce în ce mai mare, a circula în Ţările Române ca surse
de informare pentru Curţile domneşti şi, foarte repede, pentru uzul multora
dintre marii boieri, negustori, reprezentanţi ai altor categorii sociale cu
acces mai larg sau mai limitat, de la o epocă la alta, în straturile elitei
politice. Era aceasta expresia sau, mai bine zis, răspunsul găsit la
necesitatea românilor, conducători la un nivel ori altul al structurilor
administrativ - politice, de a lua decizii în elaborarea cărora este limpede că
raţiunea avea un rol deosebit. Şi cum izvorul raţiunii e cunoaşterea realităţii
înconjurătoare, îndeosebi a acelei părţi pe care n-o poate percepe direct cu
ajutorul simţurilor, nevoia de informaţii, de comunicare a devenit din ce în
ce mai acut resimţită. Sau, cum scria celebrul filozof francez, Auguste
Comte formulând o frază devenită faimoasă:

„Pentru a prevedea şi a acţiona trebuie să ştii”.

Iată de ce şi în Ţările Române interesul, mai întâi, pentru publicaţiile

străine a fost de timpuriu foarte pronunţat, mai precis încă din a doua
jumătate a secolului al XVII-lea. Un mare boier ca Miron Costin, crescut
spiritual în mediul intelectual al Poloniei, s-a inspirat din acele avvisi în
original sau în traduceri (limba latină sau limba poloneză); Nicolae Costin,
„spirit curios şi pedant”, cum îl caracteriza Nicolae Iorga, va fi fost un
cititor pasionat din ale cărui lecturi „nu puteau să lipsească ştirile care
dădeau icoana vremii în publicaţiile periodice”2 ale timpului său.
Opera lui Radu Popescu şi cea a lui Ion Neculce conţin pagini întregi
cu privire la evenimentele din Europa Centrală, din nordul continentului,
din Franţa şi din alte regiuni apusene despre care cu siguranţă că au cules
1
cf. Corneliu Dima Drăgan, Biblioteca unui umanist român Constantin Cantacuzino-Stolnicul,
Bucureşti, 1967; Mario Ruffini, Biblioteca Stolnicului Constantin Cantacuzino, Editura Minerva,
Bucureşti, 1973.
2
Nicolae Iorga, Op. cit., p. 11
informaţii servindu-se de publicaţii ale vremii, ultimul îndeosebi pe vremea
cât l-a însoţit pe Dimitrie Cantemir în Rusia.1
Primirea de „gazete” italiene şi, ca atare, lecturarea lor s-au constituit
în elemente principale de viaţă intelectuală a lui Constantin Cantacuzino -
Stolnicul, după cum am menţionat deja. Fusese un timp la Constantinopol,
apoi la Veneţia şi Padova unde a urmat studii şi a cules capital ştiinţific ce
i-a servit tot restul vieţii. Acolo este evident că a cunoscut şi a lecturat
„gazete” şi ziare („Diario”), unele putând fi regăsite, sub formă de colecţie,
în Biblioteca sa, care a făcut deja obiectul unor studii ample2.
Constantin Brâncoveanu, care avea interes la orice din lucrurile
vremii, se lăcomea, după expresia lui Iorga, să obţină ştiri din toate zonele
Europei într-un context istoric favorabil ideilor sale politice de emancipare
a Ţării în raporturile cu Poarta otomană şi aceasta pe fondul confruntărilor
acesteia cu adversari puternici aşa cum erau Imperiul habsburgic şi Rusia
lui Petru cel Mare. Şi chiar dacă nu avea acces direct la publicaţii europene
ale vremii (ştia doar limba greacă şi buchiile slavone), avea traducători
care-l ajutau să fie cât mai bine informat. Oricum, într-un carnet al său,
între timp pierdut, el pomenea de „un calendar de ştiri şi preziceri”3.
Tot marele nostru istoric Nicolae Iorga semnala încă din 1922 că în
marea bibliotecă a Mavrocordaţilor (Nicolae şi Constantin), vândută între
timp la Constantinopol, se vor fi aflat volume de manuscrise cu ştiri
„ocazionale”, manuscrise dar şi de tipul jurnalelor. Un fapt, indubitabil real,
cu atât mai mult cu cât domnii fanarioţi, în marea lor majoritate, nu numai
că erau introduşi în taine ale diplomaţiei europene şi în măsură a aprecia
valoarea reală a informaţiilor politice, dar erau şi buni cunoscători ai
limbilor latină, italiană şi franceză pe lângă greacă şi turcă. Oricum, într-o
epistolă a lui Constantin Mavrocordat din 25 noiembrie 1740 către un
corespondent din Polonia, se regăseşte şi acest pasaj:

„Rog să începi cu mine în viitor o corespondenţă deasă de scrisori şi să-mi

comunici vreo noutate particulară, deoarece ştirile publice ni sunt date de
gazetele din Olanda, Colonia, Lipsca, Viena şi din Mantova”.4

De aici, din asemenea informaţii îşi aveau izvorul întrebările sale

dintr-o altă scrisoare cu privire la „ alegerea apropiată a împăratului german”,
la succesiunea „serenisimei arhiducese Maria Tereza” la moştenirea Casei de
Austria şi la regatele Ungariei şi Boemiei, la „ liniştea Europei” şi la
1
Ibidem, p. 12
2
Corneliu Dima-Drăgan, Op. cit.; Mario Raffini, Op. cit.
3
Apud N. Iorga, Op. cit., p. 15
4
N. Iorga, Op. cit., p. 13-14; Ştefan Ionescu, Epoca bâncovenească. Dimensiuni politice. Finalitate
culturală, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981
„afacerile Nordului”, la războiul dintre Spania şi Marea Britanie, la
„mişcarea escadrelor franceze”1 ş.a.m.d.
Pe aceeaşi linie, a faptelor şi mărturiilor istorice care atestă circulaţia
periodicelor ce apăreau în ţări din Europa vestică şi centrală sunt de
menţionat consemnările referitoare la cheltuielile domneşti pentru
procurarea de publicaţii. Grigore Vodă – Callimachi, la 1763-1764, avea în
Condica de socoteli un paragraf intitulat „ ţimirurile [curierii] şi gazeturile”
în valoare doar de 385 lei şi 25 de bani2; Grigore Alexandru - Ghica, la
1776, menţiona rubrica „gazeturi” aduse prin Braşov şi pe o perioadă de 6
luni (iulie-decembrie) dar şi pentru perioada ianuarie-iunie 1777 indicând
nu doar sumele plătite, dar şi localităţile de provenienţă între care: Altona,
Aachen, Köln, Londra, Utrecht, Viena, Deux-Ponts, atât în limba franceză,
cât şi în limba germană3. În 1784-1785, „gazeturile” procurate şi primite
veneau prin Cernăuţi şi Herţa şi ridicau deja cifra cheltuielilor la 454, 48
lei.
În ultimul sfert al secolului al XVIII-lea nu numai domnii şi curtenii
erau beneficiari ai „gazeturilor” aduse pe teritoriul tuturor celor trei Ţări
Române dar şi prelaţi sau mari boieri. Era cazul, de pildă, la 1778, al
părintelui Chesarie, episcopul de Râmnic, care solicita şi primea „ gazeturi”
prin intermediul negustorilor sibieni, unul dintre ei fiind celebrul Hagi
Constantin Pop, între acestea indicându-se „Mercurii ce coprind gazeturile pe
toată luna, care se fac la Viena şi sântu şi pe limba franţuzească”. Erau
Mercurii „litteraires et politiques, care acelea ceream noi ”4. În cercul
cititorilor de „gazeturi” intraseră mari boieri precum Barbu Ştirbei sau
Jianu, serdarul Farfara din Craiova pe care, la 1794-1795, îi servea acelaşi
mare negustor sibian Hagi Constantin Pop. Din corespondenţa lui Barbu
Ştirbei, publicată în bună măsură încă de N. Iorga, am spicuit următoarele
rânduri adresate unui român macedonean, Puiu Markides:

„Mulţi de aci, din boieri şi negustori, au şi dat bani, şi nu au mai venit. S-a
auzit o vorbă: că pe gazetari i-ar fi închis, dar nu putem şti, cu adevărat este
sau nu. D-ta poate să şti de va fi aşa şi cum că s-ar fi oprit cele greceşti să nu se
mai dea afară, ci te poftesc pe d-ta, fă un mijloc şi-mi trimite nemţeşti, tot aici,
din Sibiu. Ştiu că mulţi obişnuiesc de au gazeturi, mai vârtos chiar Enache,
cumnatul d-tale, trebuie să aibă. Plăteşte d-ta şi-i trimite două - trei partide de
la Ghenarie, şi de aici înainte fă d-ta rânduială de-mi trimite totdeauna”5.

1
Ibidem, p. 16
2
Ibidem
3
Ibidem, p. 17-18
4
Ibidem, p. 21-22
5
Ibidem, p. 23-24
 În condiţiile desfăşurării revoluţiei franceze şi apoi ale războaielor
napoleoniene care au avut, între altele, darul de a bulversa anchilozata
Europă feudală, interesul elitei politice româneşti pentru „gazete” a sporit,
membrii ei, recrutaţi nu numai din rândurile marilor boieri dar şi ale altor
categorii sociale (boierimea mică şi mijlocie, negustorii, proprietarii de
manufacturi, învăţătorii, preoţii etc.), au devenit din ce în ce mai avizi să
cunoască evoluţia evenimentelor, unii dintre ei adresându-se direct
împăratului francez să-i sprijine în crearea unui stat naţional românesc,
unitar şi independent. Răspândirea de publicaţii a devenit atât de largă încât
unii cronicari ai timpului ca eclasiarhul Dionisie sau mai cunoscutul Naum
Râmniceanu scriu textual că s-au informat, pentru realizarea scrierilor lor,
şi din „gazeturi”. Oricum, la 1812, Scarlat Callimachi, pentru uzul domniei,
comanda abonamente în valoare de 650 lei, adică o sumă de 10 ori mai
mare decât cea destinată cu mai puţin de 4 decenii în urmă. De altfel, în
acest context istoric general şi-au făcut apariţia, în ritm din ce în ce mai
rapid, iniţiativele proprii, româneşti, de a da naştere unor publicaţii în ale
căror coloane să-şi găsească reflectarea românii înşişi, cu gândurile şi
aspiraţiile lor: economice, sociale, politice, culturale şi îndeosebi cele de
ordin naţional.

2.2. Debutul presei româneşti

Sub forma periodicelor propriu-zise, publicistica pe teritoriul de azi
al României a înregistrat prima încercare despre care există informaţii cu
caracter documentar încă în 1731, când ar fi apărut la Braşov un calendar
tipărit de un anume Petcu Şoanul din Şchei. Şi mai sigură este apariţia la
Timişoara, în 1771, a publicaţiei de limbă germană cu titlul „ Temesvarer
Nachrichten”1 („Ştiri” sau „Noutăţi timişorene”). Ca fenomen real,
publicistica se poate spune că are tradiţii mult mai vechi, unii dintre cei
care au investigat cu o anumită pasiune această componentă a realităţii
istorice româneşti, precum Dumitru Coval, profesor la Universitatea din
Chişinău, fiind de părerea următoare: „Ca fenomen de sine stătător în viaţa
spirituală a poporului, publicistica are o vechime mai mare decât presa propriu-
zisă. O mulţime de opere publicistice de valoare au fost create şi au devenit
cunoscute publicului cititor cu mult înainte de apariţia gazetelor şi a revistelor.
Este vorba în primul rând de letopiseţe, articole şi lucrări de sinteză care, fără
îndoială, au influenţat în mod covârşitor asupra procesului de formare a

1
Georgeta Răduică, Nicolin Răduică, Dicţionarul presei româneşti, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1995
genurilor publicistice literare”1. Autorul român din Republica Moldova
consideră că în operele cronicarilor pot fi regăsite multe din procedeele
jurnalistice cunoscute: descrierea precisă a faptelor, indicând timpul, locul,
persoanele participante la un eveniment sau altul (asemenea
corespondenţelor, interviurilor şi chiar reportajelor din presa consacrată);
trecerea cu vederea a altor fapte, cunoscute, pe care cronicarii nu doresc a
le comenta pentru a reda o imagine ce le era convenabilă etc.
Iată şi două mostre de publicistică, reţinută din opera a doi cronicari:
Grigore Ureche şi Miron Costin. Una este un admirabil portret făcut de
Grigore Ureche lui Ştefan cel Mare, un portret în „ alb şi negru” prin
aşezarea faptelor lui memorabile într-o cadenţă de invidiat:

„Fost-au acestu Ştefan Vodă un om nu mare de statu, mânios şi de grabu

vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omoriea fără judeţu.
Amintrilea era om întreg la fire, neleneşu, şi lucrul său îl ştia a acoperi şi unde
nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi
se vâriia, ca văzându-l ai săi să nu se îndărăpteaze şi, pentru aceia, raru război
de nu biruia. Şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădejdea că, ştiindu-să căzut jos,
să ridica deasupra biruitorilor”2.

Cealaltă mostră am reţinut-o din opera lui Miron Costin, Letopiseţul

Ţării Moldovei de la Aaron Vodă încoace, care este o relatare a unui
fenomen ca invazia lăcustelor, pe care l-a putut vedea el însuşi când se afla
pentru studii în Polonia, text considerat de George Călinescu „ un măreţ
episod dantesc”:

“Cu un an înainte de ce s-au rădicat Hmil, hatmanul căzăcesc, asupra leşilor,

aproape de secere, eram pe atuncea la şcoală la Baru, în Podolia, pre cale fiind
de la sat spre oraş. Numai ce vădzum despre amiadzădzi unu nuor cum să
rădică deoparte de ceriu un nour sau o negură. Ne-am gândit că vine o furtună
cu ploaie, deodată, până ne-am timpinat cu nuorul cel de lăcuste, cum vine o
oaste stol. În loc ni s-au luat soarele de desimea muştelor. Cele ce zbura mai
sus, ca de trei sau patru suliţe nu era mai sus, iară carile era mai gios de un stat
de om şi mai gios zbura de la pământ. Urlet, întunecare, asupra omului
sosindu, să rădica oarece mai sus, iară multe zbura alăturea cu omul, fără sială
de sunet, de ceva. Să rădica în sus de la om o bucată mare de ceia poiadă şi aşea
mergea pe deasupra pământului, ca de doi coţi, pănă în trei suliţe în sus, tot
într-o desime şi într-un chip. Un stol ţinea un ceas bun şi dacă trecea acela stol,
la un ceas şi giumătate sosiia altul şi aşea, stol după stol, cât ţinea de la

1
Dumitru Coval, Mesajul slovei publicistice. Articole şi studii, Editura "Cartea Moldovenească”,
Chişinău, 1978, p. 10
2
Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Editura Minerva, Bucureşti, 1978, p. 70
 aprândzu, până îndesară. Unde cădea la mas, ca albinele de gros dzăcea; nice
cădea stol peste stol, ce trecea stol de stol şi nu să porniia până nu se încălzia
bine soarele spre aprândzu şi călătoria până îndesară şi până la căderea de mas.
Cădea şi la popasuri, însă unde mânea, rămânea pământul negru, împuţit.
Nice frundze, nice pai, ori de iarbă, ori de sămănătură, nu rămânea. Şi să
cunoaşte şi unde poposia, că era locul nu aşea negru la popas, ca la masul aceii
mâniei a lui Dumnezeu”1.

Un amplu reportaj este şi cartea spătarului Nicolae Milescu, cu

admirabile note de drum, sau Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Catemir
care, aşa cum s-a mai observat, are un pregnant caracter de pamflet politic 2.
Nu numai atât, dar opera cantemiriană are şi note specifice cunoaşterii de
tip sociologic a realităţii, de reflectare a vieţii în vederea formării opiniei
publice contemporane lui, mai ales prin mesajul pe care-l degajă, de pildă,
Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau judeţul sufletului cu
timpul. Este o operă etico-religioasă în care autorul se dovedeşte un
maestru al dialogului dinamic, asemănător din multe puncte de vedere cu
interviul - convorbire.
Apoi, plină de patos publicistic este şi Istoria ieroglifică considerată
de istoricii literari a fi primul roman al literaturii române vechi 3. Războiul
luptei politice dintre Cantemireşti şi partizanii lui Constantin Brâncoveanu
este prezentat pe un fond de fapte bogat, într-un întreg sistem de cugetări,
aprecieri şi concluzii.
Cât despre Ion Neculce, acesta este, poate, un precursor ilustru al
portretelor umane realizate nu cu penelul, ci cu frumuseţea cuvântului,
dublată de capacitatea psihologică a observatorului fin privind caracterele
omului, portrete realizate, după cum observa George Călinescu4, într-un
prea evident şi pronunţat spirit pamfletar. Un domn ca Dabija e în optica lui
Neculce un voievod ţărănos care „be vin mai mult din oală roşie decât din
păhar de cristal, dzicând că-i mai dulce vinul din oală decât din păhar ”.
Dumitraşcu Cantacuzino era „grec tălpiz şi fricos”, Constantin Cantemir
„carte nu ştie ce numai iscălitura învăţasă de o făcea. Practică bună avea; la
voroavă era sănătos, mânca bine şi bea bine. Semne multe avea pe trup de la
războaie, în cap şi la mâini, de pe cându fusăse slujitor în Ţara Leşească. La stat

1
Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aaron Vodă încoace, ediţie de P.P. Panaintescu,
Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1961, p. 232-233
2
P.P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir, Editura Academiei, Bucureşti, 1958, p. 87; Constantin Măciucă,
Dimitrie Cantemir, Editura Albators, Bucureşti, 1972, p. 993-97
3
Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, vol. I-II, ediţie de P.P. Panaitescu, I. Verdeş, Editura pentru
Literatură, Bucureşti, 1965; Vezi şi Manuela Tănăsescu, Despre istoria ieroglifică, Bucureşti, 1970
4
cf. G. Călinescu, Op. cit., p. 25
nu era mare; era gros, burduhănos, rumăn la faţă, buzat. Barba îi era albă ca
zăpada”. Iar Petru cel Mare „ era om mare, mai înalt decât toţi oamenii, iar nu
gros, rătund la faţă şi cam smad, oacheş, şi cam arunca câteodată din cap
fluturând”. În temeiul unor asemenea „creionări”, George Călinescu putea
conchide că:

“La Neculce se descoperă o tehnică încheiată a portretului în care intră câteva

note tipice: o însuşire sau o anomalie fizică, starea intelectului, predispoziţia
etică; o însuşire sau o scădere morală, un tic, o manie, un obicei, totul dozat,
ritmat şi rotit în jurul unei virtuţi sau diformităţi substanţiale. Portretul
neculcean stă la mijloc între caricatură şi tablou”1.

Pe fondul transformărilor din economie (apariţia şi dezvoltarea

manufacturilor şi ca atare a producţiei de tip industrial, amplificarea
schimbului de mărfuri, impulsionată nu numai de producţia internă dar şi
de pătrunderea mărfurilor industriale din Ţări ale Europei Occidentale şi
Centrale, apariţia şi dezvoltarea rapidă a arendăşiei, intensificarea
circulaţiei monetare etc.), sau din viaţa socială (apariţia burgheziei
comerciale şi industriale, tendinţa unei părţi a marii boierimi de a se
implica în zone ale afacerilor de tip modern, capitalist ş.a.m.d.) dar
îndeosebi începuturile afirmării viguroase a luptei naţionale româneşti cu
precădere în Transilvania, dar evident că şi în Moldova şi Ţara Românească
(cristalizarea curentului cultural al Şcolii ardelene, răscoala lui Horea,
Cloşca şi Crişan cu ale sale componente fundamentale - socială dar şi
naţională - dar mai ales mişcarea politică a Supplex-ului din 1791 2, au făcut
ca preocupările pentru apariţia presei în spaţiul cultural-naţional românesc
să devină tot mai frecvente . Existau, aşa cum am demonstrat până aici, cu
date şi fapte istorice concrete, toate premisele necesare unei activităţi
proprii de presă. Existase, cum am menţionat deja, o primă încercare la
Braşov în 1731, când a fost tipărit un calendar de către românul Petcu
Şoanul; apăruse în 1771 publicaţia de limbă germană „ Temesvarer
Nachrichten”. S-au înmulţit tipăriturile nu doar sub formă de carte dar
îndeosebi sub forma foilor volante, acestea din urmă făcând să se
răspândească nu numai slova oficială, ci şi cuvântul rostit împotriva
regimului. Iată de ce, din partea oficialităţilor, a apărut şi reacţia ostilă faţă
de cuvântul tipărit cu adoptarea de măsuri menite a împiedica răspândirea
sa. Iar prima expresie a gâtuirii cuvântului scris datează în Ţara
Românească din 1784, când domnitorul Mihai Şuţu dădea, la 25 iulie, un
1
Ibidem
2
cf. Gheorghe Platon, Geneza revoluţiei române de la 1848, Editura Junimea, Iaşi, 1989, p. 33 şi
următoarele
asemenea ordin adresat mitropolitului (tipografiile erau în marea lor
majoritate proprietate a bisericii):

“Pre sfinţia ta, părinte mitropolite, fiindcă se cuvine a şti Domnia mea cele ce
se dau în tipar..., iată, cu acest pitac [poruncă, dispoziţie - n.n. - M.B.] dăm
prea sfinţiei tale în ştire ca de astăzi înainte, fără de a nu ne arăta prea sfinţia ta
întâi cu anafora [raport scris -n.n. - M.B.] şi făr de a nu se da voia noastră, să
nu se cuteze tipografii, nici vreun vivlion [librar - n.n. - M.B.], nici măcar
altfel de scrisori sau gărtie vericum a da în tipar. Această înştiinţare să o dai
prea sfinţia ta şi părinţilor episcopi, cum şi tipografilor să le porunceşti”1.

Iar precedente ale cenzurii ar putea fi identificate chiar mai de

timpuriu faţă de 1784, atâta vreme cât în Cartea românească de
învăţătură apărută la Iaşi în 1646, considerată a fi prima legiuire laică din
Moldova, al cărei conţinut se regăseşte şi în textul Îndreptarea legii din
Ţara Românească (1652), există un capitol special, al 50-lea, ce prevedea
sancţiuni, inclusiv pedeapsa cu moartea, pentru cei ce „ suduiesc şi ocărăsc
pe neştine cu scrisoarea”. Se făcea distincţie între defăimarea obişnuită
privitoare la particulari, dregători sau chiar domni (capitolele 43-49) şi cea
comisă prin difuzarea de scrisori. Ocara prin scris se menţiona a se fi
realizat în mai multe feluri:

„uneori scriu hârtii cu sudalme [înjurături - n.n.- M.B.] şi cu ocări asupra

cuiva şi le aruncă pe uliţe sau în mijlocul târgului unde sunt mai mulţi oameni
pentru ca să citească mulţi şi să înţeleagă ocările lui; alţii scriu şi lipesc hârtii
pe ziduri sau pre păreţi pe unde trec oameni; alţii cu meşteşug nu scriu numele
omului, ci scriu niscare semne ca acelea ce nu le au, de toţi înţeleg şi cunosc
pentru cine grăiaşte şi pre cine ocăreaşte”.

Erau, de asemenea, supuşi pedepselor şi cei care ar fi colportat acele

scrisori (scrieri) volante precizându-se: „Cel ce va găsi vreo scrisoare cu
sudălmi sau cu ocări asupra cuiva şi de nu o va sparge sau să o ardză, ce o va
arăta prietenilor săi sau cui-ş va găsi, acesta se va certa ca şi acela care o va fi
făcut, alegând de o va fi făcut vre un om de cinste şi va fi scrisă cu dăscălie
mare, de ce o va ţinea şi se va miera de acele cuvinte tocmite cu filozofie; iar
nice acesta lucru nu iaste ertat să-l facă de vreme ce ieste scris acolea cuvinte
reale [rele, grele - n.n. - M.B.] carele nu trebuiesc să să arate între oameni ”.
Ba, mai mult, era avertizat şi cel „ce va scrie vârşuri [versuri - n.n. - M.B.]
sau va scoate cântece întru ocară cuiva” ca şi cel „ce va lipi scrisoarea cea cu
ocări la uşa sau la fereastra vreunui om de cinste sau de o va lipi la curtea

1
George Ionescu, Spicuiri din trecutul tipografiei româneşti, Bucureşti, 1907, p. 66
domnească sau la bisearică”, inclusiv cel „ce va zugrăvi chipuri de oameni cu
ruşine şi cu ocară asupra lor”1.
Era vorba, altfel spus, de texte în proză sau în versuri, de desene şi
cântece satirice, de pamflete în adevăratul sens al cuvântului puse sub
incidenţa pedepsei legale şi care, când vor ajunge a fi tipărite în periodice
(calendare, reviste etc.) vor fi în situaţia de a cădea sub incidenţa acestei
legislaţii.
Este drept că cenzura era dictată nu numai de grija autorităţilor
pentru a nu fi atacate ele însele cu ajutorul cuvântului tipărit, dar şi din
nevoia de a nu irita puterea suzerană care era Poarta otomană în cazurile
Ţării Româneşti şi Moldovei, respectiv Curtea imperială habsburgică, după
1688, în cazul Transilvaniei. De aceea, în 1795, spre pildă, domnitorul Ţării
Româneşti, Alexandru Moruzi, trimitea mitropolitului o notă provenită din
Transilvania în care erau specificate mai multe titluri de cărţi ce urmau să
fie tipărite acolo povăţuindu-l să vadă ce era posibil a se tipări şi în Ţara
Românească cu menţiunea expresă că puteau fi tipărite lucrări de geografie,
fizică, filozofie şi altele de acest gen, nu şi dintre cele referitoare la „ firi şi
obiceiuri turceşti” sau „gazeturi”2.
Interdicţia fermă de a se tipări „gazeturi” în Ţara Românească şi
Moldova s-a menţinut şi în deceniile următoare. O dovadă de factură
documentară există din 1817 când dr. Constantin Caracaş împreună cu alţi
asociaţi solicitau cu „bună râvnă spre folosul obştesc” aprobarea pentru a
pune în funcţiune o tipografie, prima întreprindere particulară de acest gen.
S-a dat un act de încuviinţare dar se preciza că lucrările religioase ce ar fi
fost tipărite urmau a fi cenzurate de mitropolit şi că „gazeturi nu slobozim
Domnia mea a se tipări precum cer întemeietorii acestei tipografii”3.
Acest regim restrictiv în raport cu iniţiativele menite a da naştere
presei era şi în Transilvania cu o mică deosebire, aceea că reprezentanţii
minorităţii germane şi ai celei maghiare beneficiau, într-un anume fel, de
privilegiile apărate prin „unio trium nationum”, în timp ce românii erau
consideraţi o naţiune tolerată în propria lor ţară, aceasta, pe de o parte, iar,
pe de altă parte, ritmul prefacerilor economice era ceva mai rapid decât la
est şi la sud de Carpaţi, tensiunea structurilor sociale mai puternică, de
unde şi viguroasa răscoală a ţăranilor condusă de Horea, Cloşca şi Crişan,
iar confruntările politico-ideologice mai dure, o expresie concludentă a
acestora constituind-o chiar Mişcarea Spplex-ului din 1791. La toate
acestea este de amintit şi climatul cultural-ideologic mai pronunţat,
alimentat îndeosebi de corifeii Şcolii ardelene. De aceea pe 18 aprilie 1771
1
cf. Constantin Antip, Op. cit., p. 53-54
2
George Ionescu, Op. cit., p. 75
3
Ibidem, p. 96
apăruse, cum am menţionat deja, publicaţia săptămânală „Temesvarer
Nachrichten”, editată de Mathäus Heimerl, după care au apărut şi alte
periodice. Aşa, de pildă, în 1784 a apărut „Siebenbürger Zeitung” („Ziarul
Sibian”), cu un supliment „Die Inteligenzblatt” şi sub conducerea a trei
intelectuali saşi Michael Lebrecht, Johann Karl Eder şi Johann von
Lerchenfeld. În 1790 a apărut la Cluj şi Sibiu publicaţia de limbă maghiară
„Erdelyi Magyar hirvivö” („Vestitorul maghiar din Transilvania”) editată de
Fabian Daniel şi Cserei Elek, iar în 1792 „Siebenbürger Bote” („Curierul
transilvan”)1.
Într-un asemenea context istoric era limpede că iniţiativele privind
editarea de presă în limba română nu mai puteau întârzia. Necesitatea
dezvoltării sentimentelor naţionale, a amplificării şi cizelării unei conştiinţe
naţionale cât mai viguroase şi mai active, imperativul dobândirii drepturilor
politice naţionale, cel puţin pe acela de egalitate a românilor cu „naţiunile”
dominante: ungurii, saşii şi secuii, deveniseră deja mult prea acute în
societatea transilvană pentru a nu-şi găsi şi o tribună modernă şi eficientă
de afirmare aşa cum se dovedea deja a fi presa. Iată de ce încă în 1789 „ în
Transilvania s-a produs o vie mişcare în scopul introducerii presei periodice la
români”2, scria Ilarie Chendi încă în 1900. Discuţiile aveau loc în cadrul
unei asociaţii de cărturari români din Transilvania. În numele acesteia Ioan
Piuariu - Molnar, un cunoscut medic oculist şi un luptător deja angajat în
viaţa politică şi culturală a societăţii, a avut iniţiativa de a solicita
autorităţilor habsburgice aprobare pentru a se publica la Sibiu, în înţelegere
cu tipograful sas Adolf Hochmeister din oraş, o gazetă care să se adreseze
cu precădere ţăranilor. Cererea, fiind adresată în limba germană, titlul
menţionat era Wallachische Zeitung für den Landman, dar ar fi trebuit să
fie realizată ca o foaie săptămânală în limba română. Prin conţinutul ei,
„Foaie română pentru econom” ar fi trebuit să apară în 1790, existând o
anume bunăvoinţă şi din partea guvernatorului Transilvaniei, Banffy
György. Oricum, într-o adresă a sa către Curtea imperială din 26 mai 1789
el scria:

“Cultivarea poporului român este un scop atât de binecuvântat încât aici un

ziar e mai potrivit ca orişiunde. Ziarul va fi citit de pătura cea mai puţin cultă

1
Elena Dunăreanu, Presa sibiană în limba germană (1878-1970), Sibiu, 1971; Eduard Eisenburger,
Michael Kroner, Die Zeit in Der Zeitung. Beiträge zur rumänien - deutschen politischen
Publizistik, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977; Kristof Gyorgy, Az Erdelyi magyar videki
hirlapirodalom története a Kiegyezesig, Cluj 1939; La presse roumaine. Les premieres
journalistes roumains, Bucureşti, 1927, p. 8
2
Ilarie Chendi, Începuturile ziaristicii noastre. 1789-1795, Editura Institutul Tipografic "Minerva",
Orăştie, 1900, p. 3
 şi numai de cei care ştiu româneşte. Scutirea de taxele poştale se recomandă,
căci, dimpotrivă, poporul sărman nu va putea ajunge în posesia ziarului”1.

La rândul ei, Societatea literaţilor din Sibiu trimitea şi ea o adresă

către Curtea imperială pe 30 iulie 1789 în care preciza şi destinaţia şi
scopul publicaţiei.

“Naţiunea, pe seama căreia se va porni acest ziar, nu este la acel nivel cultural
ca în întregul ei să ştie citi. Deci, ziarul este destinat mai ales preoţilor care vor
avea să comunice conţinutul cu poporul în fiecare săptămână”2.

În adresa acestei Societăţi se preciza în detaliu că:

„Obiectele principale ar fi: întâmplările zilei şi deprinderea în bunele moravuri

şi în economie. Ziarul va începe cu un anumit Popa Miron, preot din Valea
Frumoasă, care ar avea să povestească: cum a trăit el în casa sa, între copiii şi
părinţii săi, în ce chip a condus economia; ce a muncit în anii cei rodnici; în ce
măsură s-a supus conducătorilor; cum a sprijinit pe cei săraci cu un cuvânt, ce
bun povăţuitor şi părinte a fost poporului. În faţa popii Miron va fi zugrăvit un
om beţiv, iubitor de gâlceavă şi de rea tovărăşie care fuge de muncă, e nesupus
şi are un sfârşit trist...
Şi se vor mai publica în acest ziar: ştirile militare, înaintările la guvern şi
alte lucruri de folos: datorinţele dintre cetăţeni şi superiori, instrucţiuni
privitoare la diferite ramuri ale agriculturii, apicultură şi viticultură”. Se
promitea că venitul curat care s-ar fi obţinut ca urmare a acestei iniţiative,
urma să fie folosit “pentru răspândirea agricultorilor celor mai bravi şi mai
sârguitori, împărţindu-l an de an şi publicând aceasta şi în ziar”3.

Proiectul românesc de publicare a „ Foii române pentru econom” a fost

prezentat favorabil împăratului de către guvernatorul Transilvaniei, György
Banffy, ba, mai mult, acesta „recomanda încuviinţarea ziarului şi scutirea lui
de taxe poştale”. Rezoluţia împăratului Iosif al II-lea a fost: „ Aprob adresa
Cancelariei, însă scutirea de taxe nu se încuviinţează, ci Societatea se obligă să
achite contribuţia cuvenită”.
Deşi un istoric ungur, Jakab Elek, scria în 1882, relatând acest episod
din istoria jurnalisticii româneşti, că ar fi apărut un număr din publicaţia în
discuţie4, se pare că faptul n-a fost unul real, nu numai pentru că nu s-a
1
Ibidem, p. 6-7
2
Ibidem
3
Ibidem, p. 8
4
N. Iorga, Op. cit., p. 35
identificat existenţa sa în vreun depozit de bibliotecă sau arhivă, dar pentru
că restricţia privind taxele poştale împovăra costurile apariţiei şi, în plus,
există chiar o adresă din partea Societăţii literare de renunţare la proiectul
propus1.
În 1793, Ioan Piuariu Molnar făcea o nouă intervenţie pentru a obţine
aprobarea de tipărire şi răspândire a unei publicaţii în limba română. Banffy
György de această dată nu l-a mai susţinut în condiţiile în care se
revigorase curentul conservator în Transilvania şi sporise chiar ostilitatea
nemeşilor unguri faţă de români pe fondul amplificării mişcării lor
naţionale (Supplex-ul din 1791), Ioan Piuariu Molnar fiind unul dintre
conducători. În plus, era sigur că publicaţia proiectată ar fi urmat să
reprezinte o tribună de apărare a drepturilor politice, sociale şi culturale ale
românilor.
La 9 aprilie 1794, I. Piuariu Molnar se adresa direct împăratului
adăugând şi promisiunea că va susţine, prin contribuţii financiare,
cheltuielile militare ale Imperiului cu 1000 florini din veniturile ce ar fi
rezultat ca urmare a vânzării ziarului. Cererea i-a fost restituită fără să
ajungă la împărat pe motiv că „nu este obiceiul a se trimite Majestăţii Sale
petiţiuni de-ale indivizilor singuratici”2.
Supus persecuţiilor a fost şi Adolf Hochmeister care tipărise un
calendar german în care răscoala lui Horea fusese prezentată într-o manieră
absolut favorabilă românilor, ceea ce a determinat furia nobilimii maghiare
de pe urma căreia au fost ordonate confiscarea calendarelor cu pricina şi o
cenzură severă a ceea ce se tipărea de către Hochmeister.
În această situaţie Ioan Piuariu Molnar a mai avut o iniţiativă,
realizând o publicaţie împreună cu Paul Iorgovici (cel care avea să publice
în 1799, la Buda, Observaţii de limbă românească), care ar fi apărut,
după spusele lui Jakab Elek, şi care, de asemenea, ar fi ajuns la Sibiu pentru
distribuire prin episcopul Gherasim Adamovici. Este ceea ce se scria într-o
adresă a guberniului din Cluj către Curtea imperială al cărei conţinut era
următorul:

„Auzindu-se că proiectatul ziar valah se tipăreşte deja de către un anumit Paul

Iorgovici la Viena şi că s-au trimis câteva exemplare lui Gherasim
Adamovici..., guvernul a notificat starea lucrurilor Cancelariei imperiale,
făcând, în acelaşi timp, propunerea să se interzică strict lui Molnar scoaterea
ziarului, căci nu are nici o încuviinţare şi anume din motiv că astăzi, când
lucrurile se agravează din zi în zi, răspândirea de ziare e mai neadmisibilă ca
ori şi când, căci periculoasele idei de libertate ale francezilor se propagă cu mare

1
Ilarie Chendi, Op. cit., p. 10
2
Ibidem, p. 21-22
 iuţeală încât orice apare în ziar uşor s-ar putea răstălmăci iar opiniile pot
produce zguduirea liniştei publice”1.

În fine, a existat o iniţiativă în 1794, ca avându-şi izvorul într-o

colaborare dintre intelectuali munteni şi transilvăneni. Conţinutul
publicaţiei ar fi urmat să se alcătuiască în Ţara Românească de către o
„societate de învăţaţi” iar tipărirea să se realizeze la Sibiu de către
tipograful Petru Bart, fără ca vreun exemplar să se poată vinde în
Transilvania. Avantajul ar fi fost, din punctul de vedere al autorităţilor
imperiale, că „din Valahia se va întoarce o cantitate oarecare de bani în
favorul tipografilor şi al fabricilor de hârtie de aici ” evident sub
supravegherea unui girant care s-ar fi obligat „ca în acest ziar să nu se
înregistreze nimic ce ar putea deveni periculos bunelor moravuri ” iar măsurile
ce s-ar fi indicat ar fi urmat a „fi strict observate”2.
Iniţiativa aparţinea Societăţii filozoliceşti din Mare Principatul
Ardealului din care, conform unei Înştiinţări, făceau parte „preoţi învăţaţi,
toţi supuşi bisericii Răsăritului, dohtori, filozofi, istorici şi alţi mulţi învăţaţi ”.
În centrul ei pare să fost trinitatea: Şincai - Clain - Maior, dar având lângă
ei pe Gherasim Adamovici, scriitorul Vasile Aaron, inspectorul şcolar Radu
Tempea, eruditul preot din Răşinari, Sava Popovici, şi chiar pe Ioan Piuariu
Molnar. Nici acest proiect de ziar n-a văzut lumina tiparului. Au fost însă
încercări care, prin ele însele, aşa cum scria încă în 1900 Ilarie Chendi în
încheierea studiului său, au reprezentat „întâia deşteptare a poporului nostru
la conştiinţa importanţei culturale şi naţionale a presei”3.
Tot în ultimii ani ai secolului al XVIII-lea s-a înregistrat la Iaşi
apariţia unei publicaţii scrise în limba franceză „Courier de Moldavie”. N-a
fost rodul unei iniţiative aparţinând nemijlocit societăţii româneşti. A fost
tipărit în Tipografia de campanie a armatei ruse aflate sub comanda
mareşalului Grigori A. Potiomkin. S-au păstrat 5 numere, toate în
depozitele Bibliotecii de Stat din Moscova (februarie - aprilie 1790). În
legătură cu mobilul acestei iniţiative, părerile sunt împărţite. După unii
autori publicaţia „Courier de Moldavie” ar fi fost editată pentru uzul
ofiţerilor ruşi şi doar, colateral, al protipendadei româneşti4, după alţii ar fi
fost tipărită nu atât pentru uzul armatei, al corpului de ofiţeri ruşi, „ cât în
temei pentru boierii moldoveni”, aceasta fiind opinia unuia dintre autorii
1
Ibidem, p. 23
2
Ibidem, p. 25
3
Ibidem, p. 35; Vezi şi N. Iorga, Op. cit., p. 32-39; Constantin Antip, Op. cit., p. 9-10; Victor
Vişinescu, Op. cit., p. 30
4
Constantin Antip, Contribuţii la istoria presei româneşti, p. 27
români acreditaţi ca buni cunoscători ai psihologiei politice în Imperiul
ţarist, scopul nemijlocit, urmărit a fi fost atins cu asemenea mijloace, era
atragerea elitei politice locale de partea planurilor imperiale ruseşti vizând
încorporarea Ţărilor Române în graniţele Rusiei şi de extindere a influenţei
sale în Balcani1.
Publicaţia „Courier de Moldavie” a fost puţin cunoscută în societatea
românească. Nu se ştie ce tiraj avea, nici cum era difuzată, dacă era
răspândită doar la Iaşi sau şi în alte localităţi.
Începutul veacului al XIX-lea a fost vizibil marcat de multiplicarea
eforturilor româneşti, ale cărturarilor provenind, practic, din toate cele trei
zone istorice (Transilvania, inclusiv Bucovina, Moldova şi Ţara
Românească), pentru a se putea realiza tipărirea de periodice şi de a lua
naştere, în mod efectiv, o presă ca produs propriu, naţional, expresie, „fără
îndoială, a unei necesităţi istorice acut resimţite. O necesitate căreia nu se
ezita a i se da glas la lumina zilei de vreme ce un Alexie Lazaru putea să
lanseze o Înştiinţare, apărută la Buda în 1814, în care exprima asemenea
gânduri:

“Toate neamurile Europei, cele deşteptate, au aflat cum că a scrie gazete sau
novele şi acele a le împărtăşi oamenilor neamului său e cea mai încuviinţată
mijlocire a lumina noroadele cu întâmplatele ale altora fapte, a le abate de la rău
şi a le aduce spre cele mai bune”2.

Şi dacă la Bucureşti, doctorul Constantin Caracaş nu şi-a putut

concretiza iniţiativa de a tipări şi o „ gazetă”, respinsă fiind de autorităţi,
bucovineanul Theodor Racocea a găsit mai multă înţelegere la autorităţile
de la Lemberg (Galiţia) cărora în 1816 le-a înaintat o cerere în care arăta
că, având „dragoste pentru ţara sa” şi îndemnat de mai mulţi cetăţeni, dorea
şi solicita să i se permită a întemeia un ziar politic şi o revistă ştiinţifică în
limba română cu apariţie săptămânală. A primit aprobarea în februarie 1817
iar o lună mai târziu făcea apel pentru abonamente, numele publicaţiei
urmând să fie Novele sau Gazete româneşti. Aşa credea el, că, pe această
cale, „se revarsă razele ştiinţelor” şi se putea face „politicirea”, că se
„procopsesc” neamurile fiindcă în gazete, „ca şi într-o oglindă, vedem ce se
lucrează în toate părţile lumii”. De aceea, şi românii, „ o naţie de mai multe
milioane”, ca unii care „o limbă au, aceeaşi lege şi tot aceleaşi obiceiuri,

1
Dumitru Coval, Ecouri dintr-un secol. Pagini din presa periodică moldovenească a secolului al
XIX-lea, Editura Universităţii, Chişinău, 1991, p. 7
2
Bibliografia românească veche, vol. III, p. 104; A se vedea şi Paul Cornea, Mihai Zamfir,
Gândirea românească în epoca paşoptistă, vol. I, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969, p. 208
precum şi aceleaşi cărţi şi aceeaşi scrisoare”, au nevoie de o publicaţie prin
intermediul căreia să se poată bucura „de bunătăţile politicirii”1.
Din gazeta proiectată n-a apărut nici un număr. Teodor Racocea a
publicat, însă, un volum intitulat Chrestomaticul românesc sau Adunare
a tot felul de istorii şi alte făptorii scoase din autorii di pe osebite limbii
în 1820.
Un an mai târziu, Zaharia Carcalechi făcea să apară la Buda, pentru
naţia românească fără deosebire de teritoriile pe care se aflau românii, o
publicaţie intitulată Biblioteca Românească sub formă de revistă, în mai
multe caiete. Intenţia a fost de a face să apară în 12 părţi, după numărul
celor 12 luni, iar cuprinsul să fie cât mai variat. O intenţie nobilă ce s-a
dovedit, din nefericire, greu de concretizat. Oricum, din primul număr
începea publicarea unei istorii a romanilor, motivată această opţiune astfel:

“De vreme ce dovedit lucru este că românii sunt viţă de a romanilor vechi, prea
vrednic lucru este ca românii să aibă cunoştinţă despre acei prea străluciţi ai
săi strămoşi şi să ştie minunatele lor fapte, începutul şi lăţimea împărăţiei lor.
Întru aceasta eu vreau să slujesc neamului meu şi să dau la lumină istoria
romanilor cea veche pe limba românească de la facerea Romei”2.

„Biblioteca românească” a fost din anumite puncte de vedere o

„adevărată revistă de actualitate şi informaţii”. Reportaje precum acela
realizat de Carcalechi pe timpul unei călătorii la Bucureşti, oraşul, cu
imaginile sale, entuziasmându-l pur şi simplu cu palatele şi uliţele sale
pietruite, pot fi citite şi azi cu interes. Mai ales că sunt relatări şi despre
modul de viaţă, fie el şi al protipendadei, cuvinte aparte fiind consemnate
despre balul la care a luat parte într-o sală decorată cu catifea şi luminată cu
policandre aurite ce-şi găseau reflectarea în numeroase şi imense oglinzi.
Erau, de asemenea, inserate diverse reţete medicale, cronologii, „alese
lucruri şi întâmplări”, anecdote despre personalităţi marcante ale timpului
precum Iosif al II-lea, împăratul Austriei, traduceri de texte străine etc.
Redactorul plastic era pictorul Lecca. Avea să apară sporadic, respectiv în
1821, în 1829-1830 şi 1834, poate şi pentru că, aşa cum scria N. Iorga în
1922, „era sub nevoile intelectuale şi politice ale timpului”3.
În condiţiile în care revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu a
răvăşit profund societatea românească, îndeosebi la sud de Carpaţi, dar şi în
Moldova, cu ecouri semnificative şi în Transilvania, apetitul pentru
comunicare s-a amplificat dar, din cauza regimului politic absolutist sub
1
Teodor Bălan, Teodor Racocea şi "Chrestomaticul Românesc",Cernăuţi, 1925, p. 6
2
I. Lupaş, Contribuţiuni la istoria ziaristicii româneşti ardelene, Sibiu, 1926, p. 37
3
N. Iorga, Op. cit., p. 43
care au fost readuse domniile pământene şi s-a menţinut, pe de o parte,
suveranitatea otomană iar, pe de altă parte, s-a insinuat şi mai mult Rusia
ţaristă cu pretenţii de putere protectoare, împrejurările au făcut ca apariţia
unor publicaţii să fie imposibilă de realizat. S-a accentuat însă zbaterea în
rândurile unei părţi a marii boierimi pentru reformarea regimului şi s-au
afirmat din ce în ce mai riguros reprezentanţi ai boierimii mici şi mijlocii, o
aspiraţie fiindu-le comună: reconstituirea autonomiei interne în raport cu
Poarta otomană sau, cum se exprima marele istoric N. Iorga, „ pentru a
căpăta un aşezământ potrivit şi cu amintirile de independenţă şi cu aspiraţiile
vremii lor”1.
De aceea, citirea gazetelor constituie una din principalele distracţii la
Clubul nobilimii din Bucureşti pe care-l amintesc mulţi dintre călătorii
străini ajunşi pe meleagurile româneşti. Ştirea însăşi despre restabilirea
domniilor pământene, hotărâtă printr-un protocol intervenit între marile
puteri la Berlin pe 2/14 martie 1822, a parvenit elitei politice româneşti prin
intermediul presei străine, până să ajungă a fi transmisă oficial de către
Poarta otomană. Aşa, cel puţin, scria unul dintre autorii contemporani ai
evenimentelor relatând despre cum a dispărut Tudor Vladimirescu şi ceea
ce a urmat revoluţiei din 1821 în viaţa politică a Ţării Româneşti. „ Prin
gazeturile Austriei se publică că Prea Înalta Poartă Otomanicească a hotărât să
facă domni la aceste două apariţii dintre dumnealor boierii pământeni şi că după
serbătoarea Bairamului este a-i îmbrăca şi căftăni”2. Iar câţiva ani mai târziu,
la încheierea războiului ruso-turc din 1828-1829, textul tratatului de pace
încheiat la Adrianopol, până să-l traducă Dinicu Golescu, conţinutul
acestuia a putut fi cunoscut în mediile mai largi ale clasei politice româneşti
tot pe calea presei străine, N. Iorga invocând, drept mărturie în acest sens,
scrisoarea unui boier oltean de la începutul anului 1830 în care se făcea
menţiunea că „Din gazeturile ce îi vin, trimite cele ce au articurile Tratatului
de pace”3. Acestea sunt, fără îndoială, mărturii documentare ce atestă
dimensiunea cu totul deosebită a nevoii de comunicare publică pe care o
resimţea societatea românească şi au forţa de a explica pe fondul
structurilor politice existente şi al supravegherii lor atente atât din partea
Turciei cât şi a Rusiei ţariste, îndeosebi după Convenţia de la Akkerman
(Cetatea Alba) din 1826, de ce întârzia încă să-şi facă apariţia presa ca
produs nemijlocit al iniţiativelor pur româneşti. Ba, mai mult, aceeaşi stare
generală de lucruri, acelaşi context general istoric sunt în măsură a ne ajuta
să înţelegem de ce nevoii de comunicare i s-au căutat răspunsuri
1
Ibidem, p. 44
2
N. Iorga, Izvoarele contemporane asupra mişcării lui Tudor Vladimirescu, Bucureşti, 1921, p.
160
3
Idem, Istoria presei româneşti, p. 45
recurgându-se la alte mijloace de transmitere a informaţiilor în medii
sociale cât mai largi aşa cum au fost, de exemplu, pamfletele politice ale lui
Ionică Tăutu, şeful „partidei cărvunarilor” de la Iaşi, intitulate: Strigarea
norodului Moldovei către boierii pribegi şi către Mitropolitul sau
Cuvânt al unui ţăran către boieri.
Mijlocul deceniului trei al secolului al XIX-lea era marcat nu numai
de semnarea Convenţiei de la Akkerman care aducea fortificarea
„dreptului” de intervenţie în Ţările Române pe lângă al Porţii otomane şi pe
al Rusiei ţariste, dar în plan cultural, cu reflexe nemijlocite şi în acela al
istoriei presei româneşti, de apariţia, într-o tipografie de la Buda, a cărţii lui
Dinicu Golescu, Însemnare a călătoriei mele. În paginile acestui „Jurnal”
au fost redate impresiile autorului de-a lungul călătoriilor făcute în anii
1824-1826 prin Transilvania, Ungaria, Austria şi Italia, fiind uşor detectabil
şocul pe care l-a resimţit având posibilitatea să compare starea economică
şi social-politică extrem de grea în care se zbăteau conaţionalii săi cu
realitatea din ţările vizitate. Textul s-a impus atenţiei prin puterea
observaţiilor realizate, prin maniera de redare a ceea ce a putut vedea, prin
forţa comparaţiilor făcute şi conţinutul adesea deosebit al judecăţilor de
valoare, cu rezonanţe certe în conştiinţa politică a timpului său. De aceea
nu puţini sunt comentatorii operei lui Dinicu Golescu care-l includ nu doar
în istoria generală a culturii române moderne ca o „ mărturie elocventă a
crizei de conştiinţă a unui nobil valah în dialogul civilizaţiei româneşti cu cea
europeană”1 dar şi în istoria jurnalisticii noastre 2. În acest sens au fost şi pot
fi încă invocate drept notabile mărturii de credinţă ale luminatului boier de
la Goleşti (Argeş), următoarele cuvinte:

„Infrenat de cunoştinţa micşoririi [modestiei - n.n. - M.B.] mele în ştiinţe şi

ascultării [înţelegerii -n.n. – M.B.întru învăţături, nu aş fi îndrăznit
niciodată să apuc condeiul. Dar cum puteam, ochi având, să nu văz, văzând, să
nu iau aminte, luând aminte să nu seamăn, asemănând, să nu judec binele şi să
nu pohtesc a-l face arătat compatrioţilor mei”3.

Şi tot Dinicu Golescu scrie în a sa Însemnare a călătoriei ce poate

să însemne ziarul pentru conştientizarea cetăţenilor, ca să folosim o
expresie mai aproape de zilele noastre, aducând veşti de pretutindeni. Ba,
mai mult, în programul Societăţii literare înfiinţate în 1827 împreună cu I.
Heliade-Rădulescu a fost inclusă o prevedere referitoare la întemeierea de
gazete româneşti. În plus, el însuşi a solicitat autorizaţia pentru o astfel de
1
Damian Hurezeanu, Civilizaţia română modernă. Premise, Editura Institutului de Teorie Socială,
Bucureşti, 2000, p. 62
2
Constantin Antip, Op. cit., p. 62
3
Dinicu Golescu, Însemnare a călătoriei mele, Editura Minerva, Bucureşti, 1977, p. 10
iniţiativă dar domnitorul Grigore Ghica a refuzat s-o aprobe, teama de
complicaţii politice izvorâte mai ales din statutul internaţional al ţării fiind
cât se poate de mare.
A fost acesta, probabil, motivul esenţial al neacceptării intervenţiei
lui Golescu pe care-l menţiona şi Kogălniceanu în retrospectivele sale
despre jurnalistica românească, menţionând apariţia la Leipzig a unui
periodic intitulat Fama Lipscăi pentru Daţia. Oricum, Mihail
Kogălniceanu în a sa Introducţie la revista Dacia literară îl aminteşte, între
precursori ai săi pe terenul iniţiativelor de presă, pe Dinicu Golescu, din
imboldul şi susţinerea căruia a putut să apară în 1827 periodicul amintit.
Din Fama Lipscăi pentru Daţia s-au păstrat câteva numere: unul în
colecţia Muzeului Bruckenthal din Sibiu (nr. 7) şi alte trei (1, 2, 3) în
Arhiva Goethe de la Weimar. Orientarea ei este în concordanţă cu
principiile acţiunii de înnoire a societăţii româneşti aşa cum erau ele avute
în vedere de membrii Societăţii literare. Au fost aşezate în paginile care
compun Fama Lipscăi, atâtea câte sunt cunoscute, un proiect de ortografie,
un articol de popularizare a fizicii, o prezentare a literaturii sârbeşti şi,
desigur, în cea mai mare parte a spaţiului tipografic au fost incluse ştiri
mărunte reţinute cu precădere din publicaţii germane şi doar unele veşti de
„acasă” fără vreun interes deosebit vis-à-vis de situaţia Principatelor1.
Ca o concluzie la acest capitol se impune să precizăm că, după 1821,
viaţa spirituală în Ţările Române a intrat într-o perioadă de dezvoltare mult
accelerată, chiar furtunoasă, şi, aşa cum adesea s-a observat, în lucrări deja
amintite dar şi în multe altele2, acest tumultos proces istoric nu poate să nu
fie pus în legătură directă, ca un efect nemijlocit, cu revoluţia condusă de
Tudor Vladimirescu. E vorba de învăţământ, de codificarea limbii prin
elaborarea de gramatici, de explozia creaţiei literare, de interesul sporit
pentru carte fie traduceri, fie chiar producţii autohtone, aşa cum a fost
volumul lui Paris Mumuleanu Rost de poezii dar mai ales tipărirea
amintitei lucrări datorate lui Dinicu Golescu.
La rândul ei, efervescenţa spirituală a stimulat preocupările pentru
cunoaşterea societăţii, a realităţii româneşti a cărei imagine e supusă
confruntării cu ideile înaintate ale veacului, îndeosebi dintre cele emanate
de Revoluţia franceză, impunându-se concluzia că era necesară edificarea
urgentă a unei ample opere de culturalizare a naţiei. Opera de
autocunoaştere a naţiunii se contura nu ca un simplu exerciţiu intelectual, ci
ca o condiţie sine qua non a integrării ei în sistemul lumii moderne.

1
cf. Paul Cornea, Originile romantismului românesc. Spiritul public, mişcarea ideilor şi
literatura între 1780-1840, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 206
2
De pildă, Dan Berindei, Cultura naţională română modernă, Editura Eminescu, Bucureşti, 1996
 Pe de altă parte, s-a impus, ca proces istoric, instituţionalizarea
culturii şi, în acest cadru, crearea mecanismelor de a spune, de a transmite
şi, corelate cu acestea, mijloacele de a comunica, presa fiind unul dintre
acestea, cel mai important la vremea respectivă. Paul Cornea observa, într-
o amplă radiografie a mişcării spirituale a perioadei 1780-1840, că „ De
fapt, cei doi factori sunt interdependenţi, căci dacă învăţătura şi presa solicită
concursul cărturarilor, nu e mai puţin adevărat că ieşirea din pasivitatea
intelectuală impusă de evenimentele anului 1821 reclamă tribune de unde
cuvântul să poată fi răspândit în cele patru vânturi ”1. Poate, uşor paradoxal,
dar concretizarea mai amplă a acestei necesităţi, respectiv întemeierea
efectivă a presei ca instituţie modernă avea să se realizeze în contextul
încheierii războiului ruso-turc din 1828-1829 şi al existenţei regimului
administraţiei militare ruseşti în Moldova şi Ţara Românească, 1829 fiind
anul lansării presei române moderne. Eroii principali au fost binecunoscuţii
Ion Heliade-Rădulescu în Ţara Românească, Gheorghe Asachi în Moldova,
iar în Transilvania, aproape un deceniu mai târziu, George Bariţ.
Este drept, în calea afirmării presei, chiar de la instituţionalizarea ei,
aceleaşi autorităţi care acceptaseră apariţia ei au aşezat şi numeroase
obstacole. Aşa, de pildă, în 1834, când au acceptat domnii regulamentari,
Rusia ca putere protectoare şi Turcia ca putere suzerană au făcut-o cu
condiţia de a se opune ideilor şi manifestărilor de factură liberală. La
urcarea pe cele două tronuri, a lui Mihail Sturdza în Moldova şi Alexandru
Ghica în Ţara Românească, contele Minciaky le recomandase să vegheze
cu toată atenţia „asupra a tot ce ar putea arăta o oarecare tendinţă a tinerelor
spirite de a se lăsa târâte de idei liberale şi asupra nevoii de a zădărnici prin
orice mijloace propaganda ideilor de răzvrătire”. Iar domnul Moldovei a găsit
de cuviinţă, în răspunsul său, să supraliciteze pentru a dovedi că era vrednic
de misiunea încredinţată scriind:

“Am fost totdeauna convins că ideile privite ca liberale nu pornesc decât de la

un egoism vinovat, care-şi urmăreşte interesele prin provocare de răsturnări şi
anarhie. Fără îndoială că duşmanii cei mai redutabili ai ordinii sociale sunt
maximele mincinoase şi tulburătoare care sucesc minţile tinerimii crude de la
adevăratele temelii ale fericirii obşteşti”2.

Ideile liberale, prin natura lor revoluţionară, continuau a se infiltra în

societatea românească pe fundalul transformărilor care aveau loc în
structurile ei de profunzime: economice şi sociale, ba, chiar, aşa cum s-a
menţionat deja, în mentalităţi. Iar „agenţii” care le răspândeau, însoţindu-le
1
Paul Cornea, Op. cit., p. 268
2
Ibidem, p. 417
de un efort semnificativ prin el însuşi, de adaptare la realitatea istorică
românească, erau şcolile, teatrul, societăţile culturale şi nu în ultimul rând
presa ori tipăriturile din ce în ce mai numeroase.
Ca să îngrădească cel puţin iradierea ideilor revoluţionare, încă sub
regimul ocupaţiei ţariste s-a introdus cenzura la adresa presei şi a
publicaţiilor importate. Printr-un ordin al lui Kiselev din 21 august 1833 se
introducea controlul asupra cărţilor aduse din afară, dar respectarea
prevederilor acestuia era lăsată pe seama librarilor înştiinţaţi că „dacă vor
vinde cărţi oprite, apoi ocârmuirea va fi silită a le închide dughenile şi a-i
trimite peste hotar, împreună cu cărţile”1.
Ordinul nu preciza ce trebuie să se înţeleagă prin carte oprită, de
unde şi posibilitatea recursului la măsuri abuzive din partea regimului, pe
de o parte, iar, pe de altă parte, a multiplicării infracţiunilor comise de cei
care aduceau carte străină. În plus, exercitarea actului de cenzură a fost
lăsată în seama unor oameni nepregătiţi pentru o asemenea „meserie” şi ca
atare coruptibili. Arbitrariul era vizibil astfel că Timoni, consulul Austriei,
putea să observe într-un raport al său din 1837, că „ ziarele franceze se
găsesc aci în toate mâinile .... ceea ce înrăutăţeşte şi mai mult lucrurile în
ţară”2.
Presa românească, abia apărută, avea să se resimtă de pe urma
rigorilor cenzurii practicate de regimul regulamentar. Ca să se poată
menţine, trebuia să se supună „regulilor” obedienţei iar dacă încerca să
răspundă cerinţelor politico-ideologice de factură liberală, nu era lăsată să
pună în discuţie problemele reale ale societăţii, să critice măsurile anti-
economice, antisociale şi mai ales antidemocratice, ale autorităţilor, să
lovească în structurile anacronice ale realităţii istorice româneşti sau să
discute pe marginea necesităţii unităţii şi independenţei naţionale pentru că
aceasta din urmă ar fi lezat interesele puterilor înconjurătoare: Rusia,
Poarta otomană, Imperiul habsburgic. De aceea Al. G. Golescu putea să-şi
informeze prietenii aflaţi la Paris, în octombrie 1838, că:

„în calea oamenilor care ar voi să lumineze opinia publică şi să dezvolte

patriotismul în inimile româneşti stă o cenzură de o mie de ori mai tiranică
decât aceea din timpul ruşilor”3.

Cu toate acestea, aşa cum s-a observat, nici represiunea, nici acţiunea
„profilactică” antiliberală n-aveau să se bucure de succes. În mod obiectiv,
1
Radu Rosetti, Despre cenzura în Moldova în Analele Academiei Române, seria II, tom. XXIX,
mem. sect., ist. I, 1907, p. 9
2
I.C. Filiti, Principatele Române de la 1828 la 1834, Bucureşti, 1934, p. 54
3
cf. Paul Cornea, Op. cit., p. 419
procesul istoric de integrare a Principatelor Române în circuitele
economice şi de idei ale Europei avansa, devenea de la an la an mai
dinamic, făcând să se acumuleze tot mai multe elemente explozive şi de
ruptură cu trecutul, regimurile regulamentare văzându-se din ce în ce mai
şubrede şi, implicit, mai dependente ca iniţiative de mişcare faţă cu cele
două imperii: Rusia protectoare şi Poarta suzerană.
Pe de altă parte, se derula şi un alt proces istoric: într-o măsură din ce
în ce mai mare Principatele Române deveneau obiect al intereselor marilor
puteri ale Europei occidentale; căpătau valenţe sporite în cadrul jocului
politico-diplomatic al acestora1, ceea ce şi-a găsit reflectarea în creşterea
aproape subită a literaturii occidentale consacrate realităţilor româneşti2.
Cultura românească însăşi, spre 1840, se făcea o expresie din ce în ce
mai clară şi mai acută a conştiinţei de sine a românilor discutându-se cu
ardoare, cum avea să se facă în coloanele „ Daciei literare”, mai apoi ale
„Propăşirii” şi ale altora, chestiunea specificului naţional în literatură, artă,
istorie, politică etc., necesitatea renunţării la imitaţiile facile după valori,
mai degrabă nonvalori, ale civilizaţiei occidentale, dezvoltarea creaţiei
culturale proprii, actul de cultură ne mai fiind înţeles ca un scop în sine, ci
ca un instrument al acţiunii revoluţionare. Un foarte fin cunoscător al
istoriei moderne a românilor, înclinat, până la obsesie, a supune unei
analize cât mai profunde, dar şi mai nuanţate, procesul devenirii, fără a
pierde din vedere haina sa evenimenţială, scrie, formulând una din
concluziile sale pe marginea mişcării culturale premergătoare revoluţiei din
1848-1849, că aceasta:

„s-a manifestat, esenţial, ca un fenomen inaderent regimului regulamentar,

structurilor sale politice, economice şi sociale, condiţiei interne şi internaţionale
a Principatelor. Repudiind acest regim, mişcarea culturală s-a orientat hotărât
spre valorile civilizaţiei apusene, spre modelele oferite de tipul de dezvoltare
specific Europei Occidentale ... Mişcarea culturală participă .... la afirmarea
vieţii naţionale, este un factor al acesteia. Pe de altă parte ea se articulează cu
mişcarea politică servind, uneori, ca acoperitoare a acesteia, alteori
îngemănându-se cu acţiunea politică propriu-zisă”3.

1
A se vedea pe larg la Dan Berindei, România şi Europa în perioadele premodernă şi modernă,
Bucureşti, 1997
2
N. Isar, Publicişti francezi şi cauza română 1834-1859, Bucureşti, 1991
3
Damian Hurezeanu, Op. cit., p. 180-181; Vezi şi Paul Cornea, Op. cit., p. 422
 Capitolul

3
Întemeierea presei româneşti

Motto: „Suntem fii ai unui alt veac

şi trebuie să mergem cu
veacu”. .
(Costache Negruzzi)

R
egimului domniilor pământene, instituit după înfrângerea revoluţiei
conduse de Tudor Vladimirescu, i s-a pus capăt odată cu
declanşarea războiului ruso-turc în 1828 şi încheiat un an mai
târziu prin Tratatul de pace de la Adrianopol (septembrie 1829). Prevederile
înscrise în acest document diplomatic, referitoare la Principatele Române,
puse, treptat, în practică, au generat consecinţe deosebit de importante
pentru evoluţia românilor din Moldova şi Ţara Românească. Astfel, au
putut fi recuperate noi elemente ale autonomiei lor interne în raporturile cu
Poarta otomană; le-au fost restituite teritoriile raialelor de pe malul stâng al
Dunării (Turnu, Giurgiu şi Brăila către Ţara Românească, Lacul Brateş
către Moldova), Dunărea redevenind astfel hotarul despărţitor între
Principate şi Poarta otomană, instituindu-se totodată de-a lungul acestuia o
linie de carantină şi un corp de grăniceri. Au fost înlăturate monopolul
Porţii otomane asupra comerţului exterior al Moldovei şi Ţării Româneşti
şi obligaţia ce le fusese impusă în secolele anterioare de a asigura
aprovizionarea Constantinopolului. Consecinţa imediată a fost
multiplicarea rapidă a relaţiilor comerciale cu ţări dezvoltate economic din
Europa de vest şi centrală urmată de extinderea suprafeţelor cultivate cu
cereale, o marfă solicitată intens de piaţa externă, ca urmare a nevoilor
ţărilor industriale de a-şi aproviziona marile aglomerări urbane1.
În noul context istoric, de după războiul ruso-turc, Principatele
Române au rămas până în 1834 sub ocupaţia militară a Rusiei ţariste, drept
gaj pentru plata de către Poarta otomană a despăgubirilor de război ce i-au
fost impuse ca parte înfrântă, ceea ce a condus la accentuarea rolului de
„protector” al Rusiei asupra celor două Principate.
Sub oblăduirea administraţiei militare ruseşti, care a avut în fruntea
ei pe generalul Pavel Kiselev, un aristocrat format în spiritul ideilor
franceze şi preocupat a face cât mai atractivă imaginea ţării sale, cu scopul
de a include cele două Principate, având „ acordul” clasei politice româneşti,
în graniţele Imperiului ţarist2, au putut fi adoptate Regulamentele organice
în 1831 şi 1832 şi care au avut rolul unor veritabile Constituţii. Acestea au
fost elaborate cu concursul reprezentanţilor marii boierimi, respectându-le
şi apărându-le interesele mai ales în raporturile cu ţărănimea clăcaşă.
Regulamentele organice au fost chiar instrumente modernizatoare,
afirmând principiul separării puterilor în stat, permiţând reorganizarea
armatei naţionale, încurajând dezvoltarea industriei şi comerţului, a
învăţământului, etc.
În textele Regulamentelor organice s-a prevăzut că unitatea
românilor ca origine, obiceiuri, limbă, „precum şi trebuinţele a îmbelor
părţi” erau adevărate elemente de susţinere pentru „ nedespărţita unire care
s-au împiedicat şi s-au întârziat de întâmplătoarele împrejurări”3.
Dezvoltarea, în plan intelectual, a societăţii româneşti în deceniul al
patrulea al secolului al XIX-lea (1830-1840) a pus în evidenţă cel puţin trei
note caracteristice importante: preocuparea pentru recuperarea în ritm rapid
a decalajului faţă de Occidentul Europei, instituţionalizarea culturii şi
extinderea mişcării culturale la scară naţională. S-a realizat o cadenţă din ce
în ce mai rapidă în dezvoltarea pe multiple planuri: teatru, creaţie literară,
ştiinţifică, artistică, inclusiv cel al presei, astfel că Mihail Kogălniceanu
putea să constate în 1839:

„Am făcut mai mult în aceşti zece ani din urmă decât în curs de cinci secole”.

S-a accentuat şi procesul de înmănunchere a energiilor intelectuale

existente în spaţiul celor trei zone istorice româneşti, astfel că s-au impus

1
cf. Acad. Andrei Oţetea, Pătrunderea comerţului românesc în circuitul internaţional (în
perioada de trecere de la feudalism la capitalism), Editura Academiei, Bucureşti, 1977
2
A. Papadopol - Calimach, Generalul Pavel Kiseleff în Moldova şi Ţara Românească. 1828-1834,
după documente ruseşti, Bucureşti, 1887
3
Regulamentele organice ale Valachiei şi Moldovei, Bucureşti, 1944, p. 341
din fiecare, aproape concomitent, cel puţin câte un centru important al
creuzetului spiritual românesc: Bucureşti, Iaşi, Braşov. Iar „ în dezbaterea
oricărei probleme , după cum observă Paul Cornea, primează, din ce în ce mai
lucid, punctul de vedere al interesului general românesc. În special datorită
presei, cunoaşterea reciprocă se intensifică, iar tendinţa spre asumarea
punctelor de vedere şi a atitudinilor capătă un impuls puternic”1.
Pe acest fundal general istoric şi-a făcut apariţia presa ca instituţie
fundamentală şi, evident, ca un însemn clar al accelerării proceselor de
modernizare a societăţii româneşti. O realitate care a impus şi impune
întrebarea: cum a putut să apară presa în condiţiile administraţiei militare
ruseşti? Este o întrebare la care evident că răspunsul nu este dificil de
formulat dat fiind caracterul antidemocratic al ţarismului. Administraţia
militară ţaristă a onorat chiar cu o anumită bunăvoinţă solicitările ce i s-au
adresat pentru a permite tipărirea de gazete şi aceasta cel puţin din două
motive: necesitatea de a-i fi popularizate operaţiile sale militare în Balcani
şi, ceea ce am menţionat deja, preocuparea Rusiei pentru a câştiga de partea
ei opinia publică românească. În plus, aprobările date erau condiţionate de
obligaţii pe care şi le asumau iniţiatorii să le respecte cu rigoarea necesară.
Aşa, de pildă, în răspunsul pe care l-a primit Gheorghe Asachi din partea
reprezentantului administraţiei militare ţariste erau menţionate trei condiţii
obligatorii şi care erau astfel formulate:

“Cred că trebuie să vă pun în vedere să acordaţi întotdeauna religiei cea mai

mare veneraţie, guvernului respectul ce i se cuvine şi să nu vă permiteţi nici
cea mai neînsemnată abatere de la legile privitoare la moravuri şi decenţă”2.

Primii paşi pe calea aşezării presei ca instituţie durabilă i-a putut face
I. Heliade-Rădulescu, fire ambiţioasă, care se ilustrase deja în domeniul
învăţământului sub îndrumarea lui Gheorghe Lazăr; avusese iniţiativa
alcătuirii şi tipăririi Gramaticii limbii române; contribuise alături de
Dinicu Golescu la crearea Societăţii literare (1827) ale cărei statute le-a
întocmit chiar el. Avea să părăsească Şcoala de la Sf. Sava pentru a se
lansa în jurnalistică, făcând să apară la 8/20 aprilie 1829 publicaţia
intitulată „Curierul românesc”.
Cererea către administraţia militară rusească ar fi fost înaintată de
către Dinicu Golescu prin octombrie 1828. Avizul favorabil, semnat de
generalul Pavel Kiselev, a fost obţinut pe 3 decembrie acelaşi an. Iniţial,
titlul ar fi trebuit să fie „Gazeta Bucureştilor” şi, ca profil, să fie o publicaţie

1
Paul Cornea, Op. cit., p. 434-435
2
Ibidem, p. 441
„administrativă, comerţială şi politică”1. O Înştiinţare despre apropiata
apariţie a unei publicaţii româneşti era îmbibată de elanuri şi avânt patriotic
la care se adăuga recunoştinţa de rigoare faţă de Rusia protectoare pentru
că făcea posibilă o asemenea iniţiativă. După constatarea conform căreia
„Foarte trist era pentru noi, iubiţilor români, când el [periodicul - n.n. - M.B.]
încă până acuma nu cunoştea limba noastră şi noi veştile lui le primeam în limba
străină, în vreme ce ne aflăm în pământul nostru şi trăim sub legi şi ocârmuirea
noastră”, I.H. Rădulescu elogia Rusia, „aceeaşi Putere ce până acum
părinteşte ne-au apărat încât să ne bucurăm de aceste drepturi ale pământului
nostru”; şi tot Rusiei considera că i se datora existenţa „ Curierului
Bucureştilor”: „gazeta patriei noastre, şi scrisă chiar în limba noastră”2.
Ca intenţie, foaia urma a servi omului politic pentru „ gândirile şi
combinările sale”, pentru „literat şi filozof”, pentru „cine se interesează de
războaiele de pretutindeni”, pentru cei ce se gândeau la „speculaţii şi
negociaţii” şi chiar pentru „asudătorul plugar”3.
Unui public atât de variat ca interese i se făgăduiau „ o culegere de
cele mai folositoare şi interesante lucruri din gazetele Evropei ”; însemnări
pentru creşterea şi sporirea literaturii româneşti; ştiri despre viaţa internă a
ţării: „cele din lăuntru şi slobode săvârşiri ale statului nostru, precum judecăţi
însemnate, sfaturi şi hotărâri ale Divanului pentru îmbunătăţirea patriei,
voinţile Divanului pentru publicarea vreunei pricini şi celelalte”; „vânzări şi
mezaturi deosebite” ori despre „curăţirea oraşelor” sau „precepte
higienice”4.
I. H. Rădulescu îşi dorea să vadă publicaţia răspândită pe întreg
teritoriul locuit de români şi îşi imagina că

„Acuma poate cineva vedea pe simţitorul rumân curgându-i lacrimi de bucurie

văzând în toate casele bătrâni, tineri, bărbaţi, femei, învăţaţi şi mai de rând,
îndeletnicindu-se şi petrecând cu Gazeta în mână” şi care, „având cunoştinţă
şi ştiind un şir de întâmplările lumii, va putea cineva vedea încă şi pruncii cei
mici lăsându-şi jocurile lor cele nevinovate şi adunându-se împrejurul
mumelor şi taţilor lor ca să cetească ei singuri sau să asculte gazeta”5.

Pentru a servi şi nevoilor de lectură ale ofiţerilor din armata rusă

aflaţi în Principate, din 1831, o parte din paginile „Curierului românesc” au
fost redactate în limba franceză.
1
Nicolae Iorga, Istoria presei româneşti, p. 46
2
Ibidem, p. 47
3
Ibidem
4
Ibidem
5
I. Bianu, N. Hodoş, Sadi Ionescu, Publicaţiuni periodice româneşti. Gazete şi Reviste, Bucureşti,
1913, p. 176-177; N. Iorga, Op. cit., p. 48-49
 Iniţial „Curierul” a fost tipărit în Atelierele tipografice ale
Mitropoliei. La 11 octombrie 1830, I. H. Rădulescu a cumpărat singura
tipografie particulară existentă în Bucureşti, proprietatea doctorului
Caracaş, pe care a instalat-o la Obor, pe terenul ce i-l cumpărase tatăl său.
La aceasta, prin Zaharia Carcalechi, a adus „ doi tipăritori şi un culegător de
tipografie ... străini, din Ţara Nemţească”1.
„Curierul românesc” era răspândit atât în Ţara Românească cât şi în
Moldova, în Transilvania sau chiar în Basarabia de unde Ştefan Margela,
care publicase în 1827 prima gramatică românească la Chişinău, scria, la
apariţia gazetei, că „este un mijloc deosebit de a lumina pe fiecare asupra
drepturilor sale”2.
Greutăţile începutului au fost deosebite: hârtie de proastă calitate,
tipar înecat, litera lipsită de eleganţă, dificultăţi numeroase în parcurgerea
materialelor şi mai ales numărul redus al cititorilor. Aşa, de pildă, după
nouă luni de apariţie, tirajul „Curierului” era de numai 280 exemplare, dintre
acestea 225 revenind abonaţilor; paguba, în consecinţă, era de peste 2000
lei, cifră foarte importantă pentru acele vremuri. La toate acestea se
adăugau hărţuielile practicate de autorităţi, propaganda ostilă din partea
spiritelor retrograde etc. Ce-i drept, existau şi momente şi îndemnuri de
încurajare, de susţinere mai ales morală. Aşa, de pildă, tinerii români aflaţi
pentru studii la Paris îi scriau lui Heliade:

“De prisos ni se pare să-ţi descriem câtă bucurie am simţit toţi când am văzut
că se tipăreşte şi în patria noastră o gazetă... şi este cu neputinţă să nu ne bată
inimile de bucurie când vedem şi auzim că să fac lucruri şi aşezământuri
mântuitoare pentru patria noastră în care înlesnesc a se revărsa luminile şi
cunoştinţele care contribuiesc spre fericirea şi folosul românilor”3.

La Iaşi, începuturile temeinice şi durabile pe frontul publicisticii sunt

legate indisolubil de numele lui Gheorghe Asachi, considerat cu temei de
unii exegeţi ai istoriei presei româneşti drept „adevăratul patriarh al
jurnalisticii româneşti”. Temeiurile acestei judecăţi de valoare sunt, desigur,
numeroase: a iniţiat un număr mare de publicaţii începând cu „ Albina
românească” şi continuând, cum se va putea observa, cu multe alte
publicaţii; a activat timp de aproape patru decenii pe ogorul presei
româneşti, fiind, de departe, una dintre cele mai remarcabile personalităţi
ale publicisticii noastre din secolul al XIX-lea. El a încercat, practic, toate

1
George Călinescu, Istoria literaturii române, ed. cit., p. 134
2
N. Iorga, Op. cit., p. 51
3
Apud, Paul Cornea, Op. cit., p. 671
formele posibile, atunci, ale jurnalismului editând: gazete, reviste,
almanahuri, calendare, suplimente literare, ediţii distractive etc.1
Ca profil spiritual, Gheorghe Asachi era inginer şi arhitect, artist
plastic şi filozof, pedagog şi publicist. Acumulase o vastă cultură filozofică,
fiind ştiitor de greacă, latină, rusă, franceză, germană, poloneză, italiană şi
engleză.
Era, de asemenea, o fire întreprinzătoare, având deosebite aptitudini
organizatorice. S-a manifestat prodigios pe terenul învăţământului public,
al ştiinţei, artei muzicale, al teatrului, al activităţilor editoriale şi cu
precădere al ziaristicii2.
La 20 februarie 1829, Gheorghe Asachi a solicitat să i se permită
editarea periodicului „Albina românească”. Periodicitatea urma să fie de
două ori pe săptămână. Volumul era prevăzut să fie de 4 pagini. Până la
procurarea şi instalarea unei tipografii proprii, gazeta urma să fie tipărită la
Tipografia Mitropoliei Moldovei. Din punct de vedere al conţinutului,
publicaţia se angaja să aibă ştiri culese din gazete oficiale. Ştirile de pe
front urmau a fi incluse numai în conformitate cu indicaţiile guvernului. Se
promitea a oferi cititorilor „noţiuni folositoare şi noutăţi interesante din
domeniile istoriei, geografiei, literaturii, fizicii, moralei, comerţului”. Era gata
să publice dispoziţii şi alte acte ale guvernului (pe contul acestuia) în
suplimente speciale.
La 7 aprilie 1829, Gheorghe Asachi a obţinut aprobarea oficială; la
20 aprilie expedia invitaţii pentru abonamente. În zilele de 6, 10 şi 17 mai a
scos de sub tipar şi a răspândit 3 numere de probă cu titlul Novitale de la
Armie, pe baza comunicatelor Comandamentului militar rus, cu
preocuparea de a explica diverse noţiuni ca, de pildă, asedia - asediu.
„Asedia se zice când o armie se aşează înaintea unei cetăţi şi face operaţiile
spre a o lovi şi a o lua. Alta însemnează înconjurare şi alta asedie”3.
„Albina românească” a apărut la 1 iunie 1829 având ca emblemă o
albină desenată de Asachi însuşi, alături de titlu, şi ca subtitlu: Gazetă
politico-literară. Începea cu o Înainte cuvântare4 în care erau proslăvite
realizările epocii în care trăia, afirmând că prin achiziţii morale şi materiale
„o naţie se face puternică şi fericită” pentru a se întreba:

„Oare putem noi privi la aceste bune urmate înaintea ochilor noştri fără a ni
întrista că numai naţia noastră în cea mai mare parte este lipsită de aceste

1
cf. Dumitru Coval, Mesajul slovei publicistice. Articole şi studii, Editura "Cartea Moldovenească",
Chişinău, 1978, p. 12
2
cf. George Sorescu, Gheorghe Asachi, Editura Minerva, Bucureşti, 1970
3
Dumitru Coval, Op. cit., p. 28
4
cf. Iorgu Iordan, Albina românească în "Revista critică", an. IV (1930), nr. 2, p. 73-88
 îmbunătăţiri şi înapoiată decât toate neamurile Europei şi decât multe altele ce
lăcuiesc pre celelalte părţi ale pământului? Cine nu simte în ţara noastră lipsa
aşezământurilor prin a cărora lucrare precum sântem politiceşte să ne putem
face şi moraliceşte mădulări folositoare ale familiei europene, a căreia raze de
învăţătură de atâtea veacuri se răsfrânge pre orizontul nostru?”1

Cu asemenea ţeluri a apărut „Albina românească”, având aripi tinere,

dar hotărâtă; era fermitatea iniţiatorului ei, cărturarul Gheorghe Asachi, de
a-şi urma „ostenitoarea călătorie”, realizată însă cu chibzuinţă căci „mii şi
mii de flori cu felurite vopsele şi mirezme împodobesc câmpul pre carele ea va
să zboare, însă numai acele flori îi vor fi plăcute, care aduc mană şi vindecare, şi
se va feri de cele ce supt amăgitoare frumuşeţi ascund farmăc şi venin în sânul
lor”2. Asachi i-a asigurat „Albinei româneşti” şi condiţii grafice mai bune
decât a putut pune în evidenţă Heliade pentru al său „Curier românesc”.
Acest plus de calitate îl observa Nicolae Iorga încă în a sa Istorie a
literaturii româneşti în veacul al XIX-lea în care scria:

“Artist şi om de gust cum era, în legătură cu multă lume din Apus, Asachi se
pricepu să dea din capul locului o lucrare tipografică mult mai bună, pe hârtie
tare, bine ţesută, cu litere elegante, uşoare de înţeles, cu spaţii între cuvinte şi o
împărţire lesnicioasă; deasupra paginii dintâi se vedea o albină, desenată,
desigur, de însăşi mâna meşteră a lui”3.

Atât Ion Heliade-Rădulescu, cât şi Gheorghe Asachi, mai ales acesta

din urmă, nu s-au limitat doar la întemeierea „ Curierului românesc” şi a
„Albinei româneşti”. Din decembrie 1832 Heliade era şi redactor al unui
„Buletin oficial”, deci şi funcţionar de stat din partea căruia a căpătat titlurile
de pitar, paharnic şi clucer, o situaţie care ar fi de natură să explice
perspectiva conservatoare din care observa la un moment dat schimbările
de mentalitate din societatea românească atunci când scria că:

„....ne-am schimbat numai veştmintele, ne-am lăsat părul să crească şi ni l-am

tuns, ne-am ras barbele, ne-am lepădat papucii şi ciacşirii, ne-am pus în loc de
ciacşiri pantaloni, în loc de papuci galbeni cisme cu lustru, şi am început a ne
acconcia şi încârlionţa părul, a ne încrăvăta gâtul şi credem că am schimbat şi
ideile cele vechi ale fanariotismului şi ale ianicerismului”4.

1
Dumitru Coval, Op. cit., p. 39-30; Pentru cf. vezi şi Constantin Antip, Op. cit., p. 29
2
N. Iorga, Op. cit., p. 53
3
Idem, Istoria literaturii româneşti în veacul al XIX-lea, vol. II, p. 114
4
G. Călinescu, Op. cit., p. 134
 Apoi, tot Heliade a scos „Adaosul literal” (săptămânal) cu texte
literare străine şi originale sau articole de popularizare a ştiinţei (1830-
1832), şi ulterior tot ca supliment, sau, ca publicaţie distinctă, „ Curierul de
ambe sexe” (1837-1847). Pe lângă acesta au apărut „ Muzeul naţional”,
„Gazeta Teatrului” s.a.
Fructe ale altor iniţiative în planul publicisticii au fost gazete precum
„Cantor de avis şi comers” iniţiată de Zaharia Carcalechi, în temeiul unor
relaţii directe cu oficialitatea, consacrată fiind doar afacerilor; apărea de
două ori pe săptămână, până la începutul anului 18571.
Cezar Bolliac, din colaborator al lui Heliade-Rădulescu, a devenit
iniţiator în ale publicisticii făcând să apară, în 1836, „Curiosul”, apreciată de
N. Iorga drept o frumoasă „gazetă de literatură, industrie, agricultură şi
noutăţi”. Era, sau trebuia să fie, conform gândurilor lui Bolliac, aşternute pe
o scrisoare către Costache Negruzzi, „un jurnal critic cari să ne poată curăţi
oarecum limba de mărăcinile care au ajuns a se privi ca talente la autorii
noştri”. De unde şi promisiunea privind „o neiertătoare critică a unei
societăţi literare care să fie chiar censura limbii” plus activitatea de editare a
„tuturor cărţilor de învăţătură trebuincioase în clasele noastre”2. Publicaţia a
durat doar câteva luni fără a concretiza marile intenţii ale iniţiatorului ei.
Alte publicaţii, demne de a fi amintite, au fost: „ Pământeanul” sau
„Mozaicul” ori „Vestitorul bisericesc”, toate în Ţara Românească. Despre
publicaţia „Pământeanul”, un francez prezent pe meleagurile româneşti scria
într-un articol publicat, peste ani, la 23 octombrie 1862, în publicaţia „ La
voix de la Roumanie”: „Eram să uit o foaie care - e adevărat - n-a avut decât o
existenţă efemeră, doar câteva numere, dar pe care un francez e inadmisibil s-
o treacă sub tăcere. Vreau să mă refer la Pământeanul fondat în 1838 de d.
Vaillant”. Informaţia, mărturisea Ulisse de Marcillac, o deţinea de la
Vaillant însuşi3.
Dincolo de Milcov, la Iaşi, Gheorghe Asachi îşi însoţea „ Albina” cu
un supliment literar, „Alăuta românească” (1837-1838, cu întreruperi).
Apărea şi o „Foaie sătească” sau o publicaţie cu un nume exotic precum
„Oziris”. În timp, dincolo de graniţa anului 1840, Gheorghe Asachi şi-a
concretizat iniţiativele pe plan publicistic făcând să apară „ Gazeta de
Moldavia”, „Patria”, „Spicuitorul moldo-român”, „Icoana lunii” ş.a.m.d. Asachi
a fost prezent timp de aproape patru decenii pe terenul presei româneşti, el
încercând, practic, aşa cum am menţionat deja, toate formele posibile la
acea vreme ale jurnalisticii: de la gazete şi reviste la almanahuri, calendare,
1
N. Iorga, Istoria presei româneşti, p. 62
2
Ibidem, p. 63-64
3
Apud, Paul Cornea, Op. cit., p. 445-446
suplimente literare, ediţii distractive etc. Prolificul om de carte ne-a lăsat şi
un „Jurnal al călătorului moldovean”, o lucrare ce pune în evidenţă, peste
timp, până în zilele noastre, în modul cel mai pregnant, „calităţile de
publicist - reporter ale bătrânului nostru cărturar”1.
În plus e de menţionat că atât I. Heliade-Rădulescu şi ai săi
colaboratori între care Iancu Văcărescu, Vasile Cârlova, Ion Şt. Voinescu
sau Grigore Alexandrescu, cât şi Gheorghe Asachi, având şi el colaboratori
ca Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo, Vasile Alecsandri, Costache
Negruzzi etc. au tratat în publicistica pe care au patronat-o, alături de ştirile
preluate din alte publicaţii, de regulă străine, sau de la autorităţi, chestiuni
devenite presante în epocă precum: învăţământul public, activitatea
diverselor societăţi ştiinţifice şi culturale, organizarea teatrului, răspândirea
cunoştinţelor ştiinţifice, creaţia literară, promovarea normelor gramaticale
de exprimare etc.
În Transilvania, Braşovul, cum am menţionat deja, a devenit un
veritabil centru al spiritualităţii româneşti când rolul de prim-plan al
Blajului în acest domeniu de activitate de mai multă vreme părea a se fi
diminuat. Cauza ascensiunii Braşovului sau a Sibiului îşi avea determinarea
în activitatea economică. Oricum, Braşovul a fost, din perspectiva istoriei
presei româneşti, locul unde a putut să apară pe 2 ianuarie 1837 publicaţia
“Foaia duminecii, spre înmulţirea cei de obşte folositoare cunoştinţe,
alcătuită de o soţietate a celor învăţaţi”. A purtat, de la numărul 7, din 14
august 1837, numele mai redus „Foaia de duminecă spre înmulţirea cei de
obşte folositoare cunoştinţe” iar de la nr. 22 din 29 mai 1838 „ o soţietate a
celor învăţaţi” a devenit „o soţietate de învăţaţi”2.
De fapt, nu exista nici o astfel de societate. Existau, însă, preocupări,
după cum scrie G. Bariţ, în legătură cu ideea „ de a înfiinţa o foaie de
literatură poporală în limba noastră” şi care aveau antecedente încă de prin
1833-1834, când se frământa o asemenea intenţie în cercurile inteligenţei
române de la Blaj. Ideea a putut căpăta oarece contur după ce George Bariţ
s-a stabilit la Braşov unde a intrat în legături, pe de o parte, cu cercurile
negustorilor români în frunte cu binecunoscutul Rudolf Orghidan, iar, pe de
altă parte, cu reprezentanţi ai saşilor între care proeminentă era
personalitatea lui Johann Gott, proprietar de tipografie. Aşa s-a putut
concretiza, prin apariţia „Foii Duminecii”, intenţia intelectualilor români, cu
G. Bariţ în prim plan, de a „îndeletnici cu plăcere duhul cetitorilor.. prin
novelar, istorii şi scurte conţepturi, din cărţile cele mai alese de la Lipsia
1
Dumitru Coval, Op. cit., p. 12
2
cf. Iosif Pervain, Foaia Duminecii (1837). Contribuţii la istoria presei româneşti din
Transilvania în "Studia Universitatis Babeş - Bolyai", series IV, fasciculus 2, 1961, Philologia, p.
115
tipărite, în limba nemţească, franţuzească, italienească, rusească şi
englezească”. Deci, nimic original, ci numai traduceri de materiale selectate
din publicaţii străine, aceasta fiind cu precădere o îndeletnicire a lui Ioan
Barac1, de vreme ce Bariţ avea să scrie mai târziu că „ Foaia Duminecii” a
apărut „sub redacţiunea bătrânului translator Ion Barac şi cu spesele
cetăţeanului comerciante Rudolf Orghidan”. În plus, e de reţinut faptul că nu
în calitate de „proiectant” al publicaţiei, care era atributul intelectualilor, ci
ca susţinător financiar, Rudolf Orghidan se credea îndreptăţit într-o epistolă
către episcopul Vasile Moga (8 martie 1837) să scrie că:

“De la zi 1 a anului curgătoriu, am întreprins planul de a da cetitorilor din

naţia mea lucrurile şi ştiinţele acelea prea mult folositoare ce se cuprind în aşa-
numita parte nemţească Sontag - Magazin, tipărită româneşte sub titula Foaia
duminecii”. El îşi exprima speranţa că “să vor afla dintr-un milion două sute
mii români a patriei noastre atâţia cetitori pentru numita foaie ... Cu atâta mai
vârtos că eu, din partea mea, am întrebuinţat toate mijloacele mie cunoscute
spre a mulţămi pe cetitori cu tipărirea cărţii acesteia; iară de altă parte am
nădăjduit şi nădăjduiesc cum că toţi cei înţelepţi vor fi ştiind cât de greu este
tot începutul şi cum că noi, românii, la lucruri de acestea suntem numai
începători”2.

„Foaia Duminecii” nu s-a putut impune, poate că şi dificultăţile

materiale s-au dovedit greu de surmontat, şi a apărut până în ajunul
Crăciunului (1837), astfel că G. Bariţ a făcut să apară la 12 martie 1838, în
excelente condiţii grafice, „Gazeta de Transilvania” având un scop cu mult
mai precis şi mai imperios de atins. Pe această cale, scria el, „ o naţie care
prin întârzierea în cultura duhului putem să zicem cum că ridica mila iubitorilor
de omenie în veacul nostru” şi pedala pe ideea că nu e acelaşi lucru şi nici
folosul obţinut nu era acelaşi citindu-se un ziar străin, oricât de bine făcut ,
şi unul în limba natală „căci fieştecare ştie cum că acele nu sunt scrise în
interesul şi amăsurat trebuinţilor românului”. De aceea, chiar din primul
număr, sub titlul De la redacţie, se adresa astfel celor cărora le era
destinată publicaţia:

“Cinstiţi cetitori, iubiţi români, iată o îngrijire nouă, un dar deosebit, o facere
de bine nepreţuită, o priveghere, o pronie părintească cu ochi ageri
străbătătoare asupră-ne şi la toate lipsele şi trebuinţele noastre! Lăţimea
ştiinţelor şi a cunoştinţelor, împărtăţirea ideilor la toate plasele de oameni!
strigă astăzi toate naţiile, toate stăpânirile cele înţălepte şi părinteşti; mijloacele

1
G. Călinescu, Op. cit., p. 73
2
Iosif Pervain, Op. cit., p. 155-156
 la acestea sunt cărţile, literatura, scrierile periodice [subl. n.n. - M.B.] lăţite şi
propoveduite de noi”1.

Apariţia „Gazetei de Transilvania” fusese anunţată pe 1 ianuarie

1838 printr-o Înştiinţare în care se făcea menţiunea că „După înaintarea ce a
făcut duhul românesc şi după lăţimea gustului cetirii, în patria noastră gazeta a
ajuns a fi o necesitate”2.
În continuare, justificând apariţia Gazetei sale, scrisă evident în
limba română, G. Bariţ mai scria:

“Nici de aceea nu cred să fie mulţi între români carii să zică: tocma novele
politiceşti poci să citesc cu mult mai bine în limbi străine - oh, nu; căci fieşte
care ştie cum că acele nu sunt scrise în interesul şi amăsurat trebuinţelor
românului ... Un străin nu scrie în limba românească, cu atâta mai puţin în
duhul românesc; un strein de ar fi înţeleptul înţelepţilor ... nu cunoaşte
scăderile noastre, nu le simte pe acele, prin urmare nici nu ştie prescrie
mijloacele ajutătoare”3.

În realizarea „Gazetei de Transilvania”, George Bariţ i-a imprimat un

caracter mai îndrăzneţ decât a putut avea „ Foaia Duminecii”, ceea ce i-a şi
asigurat succesul imediat în rândurile cititorilor (a început cu 300 de
abonaţi şi a ajuns repede la 800); „Gazeta” a fost mai conectată la nevoile
timpului şi, îndeosebi, la ceea ce erau, prin conţinutul lor, aspiraţiile
naţionale. De unde atenţia deosebită care s-a acordat, spre exemplu,
formelor graiului românesc. Cu texte literare aduse mai ales de la sud şi est
de Carpaţi, George Bariţ a căutat „a face cunoscut cât se poate (de mult) la
românii din Împărăţia Austriei şcolile şi încercările ce fac românii din cele două
provincii vecine în literatura românească”4.
Pe de altă parte, mai ales după 1839, G. Bariţ a cerut insistent
cititorilor „Gazetei” să-i trimită ştiri despre datinile populare, să-i furnizeze
proverbe, informaţii istorice şi arheologice dar, în special, cântecele
„barzilor români, originare, neschimbate, neatinse, cum se află în gura
poporului, în munţi şi văi, la şesuri şi oriunde ”, aici, în domeniul creaţiei
populare, fiind el sigur că nici o naţie „nu ne va întrece”. A şi primit, dând
1
George Bariţ, Scrieri social-politice, Bucureşti, 1962, p. 46; Ca titulatură, din 3 ianuarie 1849 s-a
numit „Gazeta transilvană”, iar de la 1 decembrie 1849 „Gazeta Transilvaniei”
2
Ibidem, p. 44; V. Cheresteşiu, Op. cit., p. 62-63
3
Ibidem, p. 46-47. A se vedea pe larg şi V. Cheresteşiu, Întemeierea presei româneşti în
Transilvania şi activitatea publicistică a lui G. Bariţ până la izbucnirea revoluţiei de la 1848 ,
Editura Academiei, Bucureşti, 1964
4
Victor Cheresteşiu, Scrieri istorice, Bucureşti, 1979, p. 56-57
publicităţii, asemenea nestemate ale folclorului românesc de la Vasile
Maniu (Sibiu) şi din zona Caransebeşului1.
A găzduit, în paginile „Gazetei”, ample dezbateri filologice, a luat
atitudine împotriva şarlatanilor şi proorocilor mincinoşi, a pledat pentru
instruirea românilor mai ales prin intermediul şcolii, a repetat îndemnul
„Deşteaptă-te şi tu române”, cuvinte care aveau să constituie începutul
vestitei poezii a lui Andrei Mureşanu, versuri puse pe note, melodia
devenind în contextul evenimentelor din Decembrie 1989 şi după aceea
Imnul naţional al României.
Cu asemenea gânduri, G. Bariţ se înscria, ca şi ceilalţi fondatori ai
presei româneşti, pe linia slujirii cauzei naţionale care, prin conţinutul ei,
însemna unitate, libertate şi independenţă, dublate, fireşte, de înlăturarea
structurilor social-economice şi politico-instituţionale vechi, de tip feudal,
şi lansarea societăţii pe orbita modernizării ei, a progresului istoric mai
accelerat. Altfel spus, cu toţii, întemeietorii presei româneşti au avut
conştiinţa clară că aveau obligaţia să îmbrăţişeze cauza românilor
considerată, în ansamblul ei, să facă din gazetele lor tribune ale luptei
pentru solidaritatea românescă, pentru unirea şi independenţa tuturor
românilor ca naţiune. În acest sens I. Heliade-Rădulescu era foarte explicit
într-o scrisoare din 29 noiembrie 1842 adresată lui George Bariţ:

„Îndrăsnesc, domnul meu, a îmi da această părere ca, de aci înainte, foile
noastre să le facem organul dragostei şi frăţiei românilor de obşte că aici este
mântuirea noastră”2.

Efectele au fost imediate. Numărul publicaţiilor a sporit, astfel că

între 1829-1850 au putut să apară, în ciuda tuturor greutăţilor, 75 de ziare,
gazete şi reviste româneşti, în paginile şi coloanele lor găsindu-şi
reflectarea, într-o bogăţie de amănunte, întreaga viaţă publică a poporului
român, cu frământările şi luptele sale politice, cu imaginea a ceea ce
reprezenta viaţa economică şi mai ales cu conţinutul năzuinţelor şi
aspiraţiilor sale de progres şi emancipare în plan cultural, de a-şi făuri
condiţiile propice pentru o viaţă mai bună şi mai demnă decât cea pe care o
cunoscuse până atunci.
La primele gazete şi suplimentele lor şi-au făcut ucenicia mulţi dintre
aceia care aveau să ilustreze cu condeiele lor publicistica românească în
ajunul revoluţiei din 1848-1849 şi după aceea: Dimitrie Bolintineanu,
Cezar Bolliac, Costache Bălcescu, Ion Catina, Grigore Alexandrescu la
1
N. Iorga, Op. cit., p. 75
2
I. Heliade-Rădulescu, Acte şi scrieri, ed. Emil Vârtosu, Editura "Cartea Românească", Bucureşti,
1928, p. 43
„Curierul românesc”, Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo, Costache Negruzzi
s.a. la „Albina” sau „Alăuta românească”, Iacob şi Andrei Mureşanu, Timotei
Cipariu s.a. la „Gazeta de Transilvania”.
În limba maghiară îşi începuse apariţia la Cluj încă din 1814 un
trimestrial ştiinţifico-literar „Erdelyi Muzeum” („Muzeul ardelean”) tipărit
mai apoi la Buda (până în 1918) iar din 1827 s-a publicat gazeta de factură
politică „Erdelyi Hirado” cu denumirea în primii 5 ani de „ Hazai Hirado”.
Din 1830 i s-a adăugat un supliment „Nemzeti Tarsalkado”. Din 1838 a
început să apară la Braşov publicaţia „Erdelyi Hirlap” reprezentând mai ales
interesele secuimii.
La Sibiu continua să apară, într-o formă lâncezândă, „Sibenbürger
Bote”, înlocuitorul din 1792 al gazetei „Sibenbürgen Zeitung”. Elemente
viguroase au fost aduse în presa de expresie germană o dată cu apariţia, în
martie 1837, la Braşov, a gazetei „Sibenbürger Wochenblatt” având, din
1840, şi un supliment social-cultural numit „ Satellit” şi care era
portdrapelul intereselor burgheziei liberale, în polemică deschisă cu
„Sibenbürger Bote”, prin care se exprimau interesele de factură
conservatoare ale patriciatului săsesc.
În sfârşit, e de menţionat, pentru perioada anilor 1829-1839, faptul că
în Bucureşti a apărut la 1 ianuarie 1838 primul cotidian românesc, având un
nume, fără nici un dubiu, cu adevărat semnificativ pentru vremea
respectivă: România iar ca subtitlu „gazetă politică, industrială, comercială şi
literală”. Iniţiativa acestei publicaţii au avut-o Florian Aaron şi Gheorghe
Hill. Prospectul care anunţa această apariţie, dat publicităţii pe 20
decembrie 1837, enunţa aceste intenţii:

“După înaintarea ce a făcut duhul românesc şi după lăţimea gustului citirii

în patria noastră, gazeta a ajuns a fi o trebuinţă.
Omul este curios din natură şi voieşte să cunoască întâmplările lunii a
căreia el este parte; îi place a-şi da părerile sale asupra acelor întâmplări; doreşte
să cunoască orice aflare şi născocire nouă ce a făcut duhul omenesc şi, în sfârşit,
ca să afle tot felul de lucruri prin care să-şi mulţumească curiozitatea şi să-şi
împodobească mintea.
Dar omul este şi nerăbdător: ceea ce se întâmplă în lume, ceea ce se face ori
în pământul său sau în ţări străine, cu un cuvânt orice lucruri care au interes
pentru dânsul, voieşte să le afle cât se poate mai curând. Întârzierea oricărui
lucru ce doreşte se pare că îi taie pofta de a-l mai cunoaşte, îl răceşte (sic!) şi
lucrurile cele mai interesante, dacă le află târziu, se pare că pierd preţul lor
înaintea lui.
 Numai o gazetă cotidiană, care să ese în toate zilele, pare să mulţumească
curiozitatea şi nerăbdarea tuturor acelora care doresc a cunoaşte în grabă şi
neprecurmat cursul lumii, duhul vremii şi întâmplările de la care atârnă
fericirea sau nenorocirea omenirii”1.

În coloanele ei, „România” urma să reflecte evenimente politice

interne şi externe, evoluţia industriei şi comerţului, imaginea creaţiei
literare şi ştiinţifice, reclame comerciale, chestiuni dintre cele mai variate
izvorâte din necesităţile dezvoltării societăţii româneşti.
A fost un program ambiţios şi în bună măsură onorat. Din coloanele
acestui prim cotidian n-au lipsit veştile de pretutindeni, consemnarea
evenimentelor culturale (recenzii pe marginea cărţilor apărute, relatări
despre reprezentaţiile teatrale, diverse notiţe, anecdote, glume etc.). Un loc
deosebit a fost rezervat faptelor economice de la producţia meşteşugarilor
şi a stabilimentelor industriale, la întinderea comerţului. Cotidianul
„România” a fost scris într-o limbă curată, fără neologizări forţate, ca atare
accesibil cititorilor de diverse categorii, atâţia câţi erau în măsură a urmări
slovele aşternute zilnic pe hârtie. Iniţiatorii şi susţinătorii ei ca realizatori
au spus cu deplin temei că „o asemenea foaie este o întreprindere colosală
aici, în patria noastră”. Din păcate, primul cotidian din istoria jurnalismului
în România n-a rezistat decât un an. La 31 decembrie 1838 şi-a încetat
apariţia. Anunţul paginat în chenar de doliu şi inserat în coloanele ediţiei cu
numărul 302 avea următorul conţinut:

“Da «România» de astăzi înainte nu va mai ieşi; un an de zile şi nu mai mult i

s-a dat fiinţei sale; fatalităţi care apasă multe lucruri omeneşti o silesc ca să
înceteze; şi, cu câtă bucurie a început anul trecut cariera sa, cu atâta părere de
rău o părăseşte acum. Singura sa mângâiere este că, oricât a fost de grea şi de
trudoasă sarcina ce şi-a pus asupra, a isprăvit-o cu răbdare şi stăruire... Da,
«România» şi-a pus toate silinţele ca să isprăvească cu cinste cariera sa de un
an de zile; dar trebuie să mărturisească că numai prin jertfe simţitoare a putut
face aceasta”.

În ciuda unor asemenea obstacole, pionierii presei româneşti aveau

să facă alte şi alte sacrificii pentru ca presa să-şi poată continua cursul
ascendent al dezvoltării fiindcă devenise deja expresia concludentă a unei
necesităţi istorice stringente.

1
A se vedea pe larg la Vasile Netea, România - primul cotidian al poporului român în "Studii"
(Revistă de istorie), tom. XIX (1966), nr. 1
 Ca imagine, „Curierul românesc”, „Albina românească”, „Gazeta de
Transilvania” sau „România” arătau în linii generale la fel. Aveau cam acelaşi
format, cultivau sigur aceleaşi genuri ziaristice (ştirea, reportajul, articolul
etc.). Distribuţia în pagină a materialelor era identică. Din acest ultim punct
de vedere, pagina era prevăzută cu două coloane, sistemul de paginaţie era
simplu în sensul că articolele şi ştirile sau reportajele inserate primeau
titlurile pe o coloană şi erau aşezate unele după altele până erau acoperite
toate paginile. Erau publicate şi scurte schiţe, de asemenea poezii originale,
traduceri dar mai ales poezii din folclorul românesc.
Ca rubricare, de regulă, pe prima coloană a paginii întâi era o rubrică
fără titlu propriu, marcată doar cu numele localităţii unde apărea publicaţia
(Bucureşti, Iaşi, Braşov) şi data apariţiei. La această rubrică, prezentă zeci
de ani în presa românească, se publica o ştire importantă (internă, uneori de
provenienţă externă) sau un reportaj, şi foarte rar un articol.
O altă rubrică purta titlul generic Înştiinţări din lăuntru (ştiri
importante din Capitală şi din provincie). Înştiinţări din afară era rubrica
cea mai bogată ocupând uneori şi câte două pagini. Era ilustrată şi cu unele
reportaje sau note de călătorie din afara hotarelor ţării.
Varietăţi era o rubrică prezentă frecvent incluzându-se aici diverse
ştiri, sfaturi de ordin practic, curiozităţi etc.
Mezaturi era titlul unei rubrici existente, cum s-a menţionat deja, în
coloanele „Curierului românesc”.
Literatura era rubrica rezervată creaţiilor literare, poeziilor,
schiţelor, traducerilor din literatura străină, recenziilor, diverselor puncte de
vedere critice. Era, iniţial, o rubrică amplă în condiţiile în care prin unele
texte se încerca exprimarea unor idei de factură politică şi care, din cauza
cenzurii foarte aspre, trebuiau disimulate, dar să şi ajungă a fi percepute de
către cititori.
Articolul, iniţial, a avut o prezenţă redusă dar, treptat, numărul
articolelor a crescut, a căpătat varietate tematică, a devenit, prin conţinut,
sarea şi piperul publicaţiilor reflectând, de fapt, diversitatea problemelor pe
care le punea în evidenţă societatea românească aflată într-o stare de criză
acută a structurilor orânduirii feudale şi sub semnul imperativelor izvorâte
din necesitatea accelerării proceselor istorice ale modernizării (pe diverse
planuri: economic, social, politico-instituţional, cultural, ştiinţific, naţional
ş.a.m.d.). Unele articole, atât în „Curierul românesc”, cât şi la „Albina” erau
publicate şi în limbi străine (franceza).
Cu diverse prilejuri, numerele gazetelor erau însoţite de suplimente
speciale. Un exemplu ar fi nr. 93 (1938) al „României” la care s-a adăugat un
supliment (22 p.) intitulat Însemnare asupra crăpăturilor şi altor efecte
al cutremurului de la 11 ianuarie 1838.
O caracteristică a presei în deceniul 1830-1840 a fost conferită de
prezenţa din ce în ce mai frecventă a textelor literare (schiţe, recenzii, note
critice, bibliografii etc.) şi care erau susţinute mai ales de Costache
Negruzzi la „Albina”, Iancu Văcărescu la „Curierul”, Andrei Mureşanu la
„Gazeta de Transilvania”, Grigore Alexandrescu la „România”.
De altfel, aşa cum s-a observat în mai multe rânduri1, presa
românească, la începuturile ei, a avut, datorită condiţiilor istorice
(caracterul retrograd al regimului social-politic, dominaţia externă
exercitată de imperiile înconjurătoare, ele însele dominate de regimuri
absolutiste, despotice), un caracter preponderent cultural. Avea însă să
evolueze relativ rapid către a reflecta, până la a deveni preponderente, fapte
şi exigenţe din zona politicului şi a luptei politico-ideologice. Aşa s-ar
putea explica faptul că încă din ultima parte a deceniului 1829-1839, deci
din această fază a dezvoltării presei româneşti, se cerea ca literatura să fie
un veritabil mijloc de dezvoltare a conştiinţei naţionale, de înlăturare a
ignoranţei, având ca izvoare predilecte de inspiraţie istoria românilor,
frumuseţile naturale ale patriei, sau, cum se exprima Costache Negruzzi
într-o poezie a sa din „Alăuta românească” (14 martie 1837), să redea
„volbura patimilor în carile se sbuciumă tineri, bătrâni, copii”. Se prefigura, din
ce în ce mai clar, celebrul program al „Daciei literare” lansat în ultimul an
al deceniului al patrulea al secolului al XIX-lea, un veritabil punct de
referinţă în istoria jurnalisticii româneşti şi deci începutul unui nou capitol
chiar în istoria culturii române moderne. O cultură aşezată deja sub
faldurile larg desfăşurate ale romantismului, un romantism activ, militant,
vizionar în care iese pregnant în evidenţă sintagma modernizării 2. În
scrierile timpului, cele mai multe vehiculate de presă, avea deja o largă
circulaţie termenul de modern făcându-se referiri tot mai insistente la
necesitatea unei „literaturi moderne”, a unui „teatru modern”, a unui „stil
modern”, inclusiv a unei „prese moderne”. Se cristalizase deja, cel puţin în
plan spiritual, o linie de demarcaţie între două generaţii, cea a sfârşitului
veacului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea în lâncezeală şi cea
în ascensiune, care-şi doreşte altceva, urmând a-şi căpăta şi un nume
distinctiv. Istoria i-l va atribui: „generaţia lui 1848”. Un „nume” prefigurat,
în iunie 1839, de Costache Negruzzi când spunea:

1
De pildă Victor Vişinescu, Op. cit., p. 37
2
cf. Damian Hurezeanu, Op. cit., p. 170 şi următoarele
 “Nu facem ce făceau părinţii noştri? Nu! Pentru că suntem fii ai unui alt veac
şi trebuie să mergem cu veacul”1.

1
Apud. Teodor Vârgolici, Alecu Russo, Editura Tineretului, Bucureşti, 1964, p. 71
 Capitolul

4
Presa cultural - revoluţionară a anilor
1840-1847

Motto:”De unde venim şi unde

mergem, trecutul şi viitorul,
iată toată fiinţa noastră, iată
mijlocul de a ne cunoaşte”
(Mihail Kogălniceanu)

D
eceniul al cincilea din secolul al XIX-lea, în a cărui acoladă
temporală este inclusă revoluţia de la 1848-4849, a fost, în planul
istoriei presei, un „moment” decisiv, de o importanţă istorică
realmente deosebită. A fost „momentul” aşezat sub semnul „Daciei literare”
cu implicaţii şi iradieri absolut substanţiale pe aproape toate „ palierele”
istoriei ca realitate a naţiunii române. „Dacia literară” şi fondatorul ei,
tânărul de numai 23 de ani care a fost Mihail Kogălniceanu, reprezintă
„Ceahlăul culturii române moderne” de care avea atâta nevoie societatea
românească şi pe care l-a pregătit ea însăşi ca un răspuns la criza de
profunzime a structurilor feudale, în general, a regimului domniilor
regulamentare în special. Acesta din urmă, în ciuda elementelor
modernizatoare, amintite deja, pe care le-au avut în structura lor
Regulamentele organice şi imprimate, ca atare, fizionomiei sale, dacă n-a
putut depăşi bariera intereselor egoiste, de ordin economic în special, ale
unei pături foarte subţiri de privilegiaţi pe care o reprezenta marea boierime
conservatoare, în schimb a facilitat în bună măsură explozia efervescentă
pe care au cunoscut-o cultura şi al ei inerent ingredient - ideologia de
factură revoluţionară1. O ideologie în a cărei structură fundamentală sunt de
reţinut ca elemente determinante: liberalismul şi democraţia, emanciparea
socială (înlăturarea servituţii - clăcăşie sau iobăgie, robie în ceea ce-i privea
pe ţigani sau recunoaşterea, ca egali în evantaiul tuturor drepturilor, de
orice natură, a evreilor), unitate şi independenţă naţională ale poporului
român2.
La geneza internă a curentului cultural numit „Dacia literară” s-a
adăugat, pentru ceea ce s-ar putea numi impulsul decisiv al dezvoltării
mişcării culturale din deceniul al V-lea, prefaţat de antecedente petrecute în
deceniile anterioare, contactul cu viaţa spirituală din ţările dezvoltate ale
Europei occidentale şi îndeosebi cu ideile „timpului franţuzesc”. Acest
contact s-a realizat cu precădere în Franţa de după revoluţia din 1789-1794,
urmată de războaiele napoleoniene şi regimul restauraţiei, dar şi de
revoluţia din iulie 1830, în Germania, şi ea „ contaminată” de duhul
liberalismului, în Elveţia sau Marea Britanie. În aceste ţări, tinerii români
au ajuns a studia încă din primii ani ai secolului, dar, în grupuri tot mai
mari, de prin 1834-18353. V. Alecsandri, de pildă, avea să scrie, pe
marginea acestui fapt că: „O inspiraţie dumnezeiască îndemnase pe părinţii
noştri a-şi trimite copiii în străinătate, la Universităţile de la München,
Heidelberg şi Paris spre a dobândi învăţături folositoare ţării lor”. Apoi, ar fi
de menţionat că primul tânăr moldovean care şi-a luat bacalaureatul la Paris
a fost Nicolae Cantacuzino (15 iulie 1831). În 1834 plecau la Paris: V.
Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza, Nicolae Docan şi Panait Radu . Tot în
Franţa, dar la Luneville, au ajuns M. Kogălniceanu şi cei 2 fii ai
domnitorului Mihail Sturdza. Câţiva ani mai înainte, Dinicu Golescu îşi
lăsase la studii în Elveţia doi dintre copii (în 1824), şi tot pentru Elveţia
pledase Nicolae Şuţu. Alecu Russo a fost trimis şi el în Elveţia în 1829 sau
1830, în localitatea Vernier unde a rămas timp de 7 ani. Acolo tinerii
români au asimilat „modelul” noului tip de civilizaţie, modern, capitalist; l-
au contrapus nu doar mental ci şi prin fapte diverse realităţii „ stagnante”
din ţările lor; au iniţiat diverse forme de acţiune politică dar sub acoperire
culturală; au descifrat elementele de cangrenă din corpul societăţii
româneşti, între acestea primordială fiind necesitatea eliberării şi
împroprietărirea ţăranilor (clăcaşi, iobagi)4; au proiectat, în manieră
1
Dan Berindei, Cultura naţională română modernă, p. 65-70
2
cf. Damian Hurezeanu, Op. cit., p. 154 şi următoarele
3
Dan Berindei, Op. cit., p. 83 şi următoarele
4
Aşa, de pildă, în 1846, Nicolae Bălcescu a publicat binecunoscuta sa lucrare Despre starea soţială a
muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri şi care a avut un ecou deosebit
în societatea românească. Sesizând dimensiunile acestui ecou publicistic, Mihail Kogălniceanu avea
să scrie că lucrarea tânărului N. Bălcescu a fost "pledoaierul cel mai elocvent şi cel mai veridic în
favoarea marii reforme; toate spiritele luminate, toate inimile fierbinţi îşi însuşiră soluţionarea
romantică, cu destule elemente mesianice, viitorul posibil al Ţărilor
Române; au contribuit decisiv la ceea ce s-ar putea numi cristalizarea
catalitică a transformării mentalităţilor.
Veniţi din străinătate, boierii români ca Dinicu Golescu sau Nicolae
Şuţu, dar, mai ales, tinerii trimişi să-şi facă studiile, „ bounjurişti” cum
aveau să fie numiţi în epocă, au adus cu ei nu doar idei şi „ imagini” ale unei
lumi demne de urmat, dar şi componente noi ale unui alt mod de viaţă:
modă, vestimentaţie, confort interior al locuinţelor 1, alte dispuneri ale
elementelor de arhitectonică şi habitat mai ales în zonele urbane, etc. Către
mijlocul deceniului al cincilea al secolului al XIX-lea toate acestea se
regăseau deja în peisajul istoric românesc şi erau cu suficientă acurateţe
surprinse de Vasile Alecsandri, de pildă, într-un articol: Iaşii în 1844 - în
care scria:

„...hainele lungi şi largi au dat rând straielor mai strâmte a Evropei, şlicul
[işlicul -n.n. - M.B.] s-au închinat dinaintea pălăriei; ciubotele roşii şi galbine
au dat pasul încălţămintelor ... de vax; divanurile late s-au cioplit în forme de
canapele elegante şi în urmarea tuturor acestor noutăţi şi a mai multor alte ce
s-au introdus cu moda, casele ... au început a să supune regulelor proporţiei, a
să împodobi cu coloane, cu ferestre largi şi luminoase, cu balcoane desfăţate”2.

Sigur, aşa cum observa acelaşi Alecsandri, imagini ale „trecutului”

persistau, şi în proporţii încă foarte mari, gen „o mulţime de hardughii vechi,
nalte, strâmbe, mucede, cu păreţii afumaţi şi crăpaţi, cu ferestre mici şi
chioare”, etc., astfel că imaginea de ansamblu a Capitalei moldovene îi
părea ca „un teatru curios, decorat cu palaturi şi bordeie lipite împreună,
actorii lui sunt luxul şi sărăcia: iar comedia ce se gioacă în toată ziua pe scena
lui poartă deosebite titluri precum: Cine-i mare îi şi tare, cine-i mic, tot nimic”3.
Iar observaţiile bardului de la Mirceşti nu erau nici pe departe
singulare în mediile intelectuale româneşti. Aproape în acelaşi timp, Alecu
Russo înfăţişa şi el Capitala Moldovei ca reprezentând imaginea unor
interferenţe bizare Occident - Orient, oricum „ un monstruos amestec de
clădiri masive ori elegante, de palate şi de magherniţe împrejmuite de ogrăzi
nenumărate; pe uliţele lui furnică lucruri de la ţară, lux îmbelşugat, echipaje
răpezi, livrele, toaletele pariziene ori vieneze, zdrenţe franco-moldave,
fizionomii vesele, aspre, originale, felurit îmbrăcate, ca pentru bal mascat”4.

chestiunii ca un ţel nobil al activităţii vieţii lor" (M. Kogălniceanu, Texte social-politice, ediţie Dan
Berindei, Bucureşti, 1967, p. 386)
1
G. Călinescu, Op. cit., p. 65
2
cf. Teodor Vârgolici, Op. cit., p. 46
3
Ibidem, p. 47-48
4
Ibidem
 Reflexele acestor înnoiri, cu tot caracterul pestriţ ce-l punea în
evidenţă coexistenţa lor cu moştenirea învechită a trecutului, se regăseau şi
în plan spiritual. Lupta dintre cei care-şi doreau cu o ardoare tot mai
pronunţată, pusă în evidenţă de unele spirite ca: N. Bălcescu, Mihail
Kogălniceanu, C.A. Rosetti, fraţii Ion şi Dumitru Brătianu, Simion Bărnuţ,
George Bariţ etc., chiar devoratoare, şi prizonierii trecutului, ai intereselor
izvorâte din întocmiri economice, sociale şi politico-instituţionale perimate
dar fixate fie prin Regulamentele organice ca în Moldova şi Ţara
Românească, fie, ca în Transilvania, prin legăturile impuse cu Viena sau
Buda, au intrat, începând din 1839-1840, sub zodia unor tensiuni din ce în
ce mai încordate, acumulând o forţă explozivă din ce în ce mai mare. Ele
răbufnesc sub forma unor mişcări revoluţionare ca aceea condusă de Ion
Câmpineanu din 1837 - 1839, cea a comisului Leonte Radu, în Moldova,
semnificativă, îndeosebi, prin obiectivele economice ale programului
(modernizarea structurilor economice, protejarea intereselor industriale şi
comerciale, dezvoltarea căilor de comunicaţii, crearea, ca instituţie de
credit, a unei bănci etc.1 şi mai ales cea din 1840 condusă de Dimitrie
Filipescu2. Se ascund precum „Frăţia”, creată în 1843 de Nicolae Bălcescu,
Ion Ghica şi Christian Tell3, sub faldurile acoperitoare ale Societăţii
literare şi se exprimă mai ales prin intermediul presei culturale care capătă
ca structură internă a mesajului public un caracter politic din ce în ce mai
pronunţat şi mai virulent4. Scopurile ce urmau a fi atinse erau eliberarea
socială, unitatea şi independenţa naţională. Iar zbuciumul, sacrificiile acelei
generaţii pentru a se da răspunsuri coerente şi eficiente imperativelor
istorice ale vremii sale au fost enorme; spiritul de dăruire, dincolo de unele
exprimări care frizau grandilocvenţa, a caracterizat statura, cu adevărat
istorică, a unei generaţii ce-şi merită aureola de făuritoare a renaşterii
naţionale româneşti. Amintindu-şi peste ani acest zbucium, aceste eforturi
în planul creaţiei istorice, Ion Ghica, unul din exponenţii de marcă ai
generaţiei ce a pregătit revoluţia de la 1848-1849, putea să scrie, la 20 iunie
1881, într-o epistolă către Vasile Alecsandri:

„Mult am luptat noi tinerii de pe atunci cu prejudecăţile şi cu obiceiurile cele

rele ... Multe idei greşite de-ale bătrânilor şi de-ale boierilor am spulberat şi
multe idei moderne am împlântat în spirite; multă rugină am curăţit de pe

1
Constantin C. Giurescu, Contribuţiuni la studiul originilor şi dezvoltării burgheziei române
până la 1848, Editura Ştiinţifică, 1972, p. 239-240
2
G. Zane, Mişcarea revoluţionară de la 1840 din Ţara Românească, în "Studii şi materiale de
istorie modernă", III, 1963
3
Ion Ghica, Scrieri, Bucureşti, 1914, p. 386-387
4
Dan Berindei, Revoluţia din 1848-1849. Consideraţii şi reflecţii, Editura „Dacia”, Cluj-Napoca,
1997
 mulţi ... Lucram fiecare cu cuvântul şi cu condeiul [subl. n.n. - M.B.], după
puterile şi mijloacele noastre, la dezvoltarea naţionalităţii române. Să ştii că
lucrul nu era lesne într-un timp pe când chiar cea mai mică aluziune era
pedepsită cu închisoare şi exil”1.

Lucrul cu cuvântul şi condeiul s-a regăsit în ceea ce avea să fie presa

timpului, aici, în mod concret, publicaţiile imediat premergătoare anului
1848. Acestea au fost un reflector al realităţii. Au fost, prin forţa cu care s-
au adresat celor ce le puteau citi dar mai ales difuza într-un mediu social
exploziv, prin mesajul pe care-l conţineau, un instrument modelator de
conştiinţe. Prin coloanele lor au fost limpezite obiectivele pe care putea şi
trebuia să şi le propună „ partida” înnoirii sociale, a luptei pentru
modernizarea societăţii, dar mai ales pentru unitatea românilor, pentru
făurirea României ca stat unitar, liber, independent şi suveran. Iar anul
1840, aşa cum am menţionat deja, anul apariţiei „Daciei literare”, a fost
unul cu valoare de reper fundamental în istoria presei, în istoria culturii
române moderne, în istoria devenirii noastre ca naţiune2.
Iniţiatorul ei a fost tânărul Mihail Kogălniceanu care, cu doi ani în
urmă, la 1 iulie 1838, procedase la redactarea unei serii noi din „ Alăuta
românească” a lui Gheorghe Asachi. El îi schimbase radical atât formatul
cât mai ales conţinutul, ţelurile ce trebuiau urmărite. În articolul - program
intitulat Din partea redacţiei îşi propusese ca, în paginile „Alăutei”, „să
răsune producturile duhului cele mai nouă”. Nu le-a putut concretiza prea mult
fiindcă a fost interzisă în septembrie 1838, după numai 5 numere, din cauza
schiţei satirice Filozofia vistului (vist = un joc de cărţi), în fapt o traducere
după O. I. Senkovski în care era condamnată pasiunea pentru jocul de cărţi
şi din care cauză s-au simţit vizaţi reprezentanţi ai marii boierimi, dregători
de la Înalta Curte, însuşi domnitorul Mihail Sturdza3.
În 1839 începuse a redacta „Foaea sătească a principatului Moldovei”, o
nevinovată publicaţie de economie rurală. Un an mai târziu a preluat
administrarea Teatrului Naţional împreună cu C. Negruzzi şi Vasile
Alecsandri.4
1
Ion Ghica, O călătorie de la Bucureşti la Iaşi înainte de 1848, în Opere, vol. I, Editura pentru
Literatură, Bucureşti, 1967, p. 251-252
2
G. Călinescu, Op. cit., p. 177
3
Augustin Z.N. Pop, Pe urmele lui Mihail Kogălniceanu, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1979, p.
72-74
4
Aşa cum s-a mai observat deja, Mihail Kogălniceanu, ca şi C.A. Rosetti sau Ion C. Brătianu, a fost o
personalitate reprezentativă în epocă şi pentru spiritul său de întreprinzător în domeniul activităţii
economice moderne, capitaliste. A fost, ca să folosim o expresie des uzitată, un veritabil "om de
afaceri". Cu ajutorul lui Ion Heliade-Rădulescu şi al Mitropolitului Moldovei şi-a organizat
tipografie. După lichidarea acesteia, a edificat Fabrica de postav de la Tg. Neamţ, având ca principali
 „Dacia literară”, prin programul ce i l-a fixat iniţiatorul ei, urmărea,
în primul rând, stimularea, pe toate căile posibile, a dezvoltării literaturii
naţionale, a creaţiei literare originale. O creaţie care să-şi fi avut ca izvoare
fundamentale realitatea social-politică, economică şi istorică a ţării. În
Introducţie, datată 30 ianuarie 1840, ca şi în alte intervenţii ale sale, M.
Kogălniceanu trimitea pe creatorii de literatură să se inspire din frumuseţile
naturale ale ţării, din bogăţia folclorului românesc, din istoria naţională sau
din moravurile şi obiceiurile poporului, din modul său de a fi şi a gândi.

„ Cât ceea ce se atinge de datoriile redacţiei, noi ne vom sili ca moralul să fie
pururea pentru noi o tablă de legi şi scandalul o urăciune izgonită. Critica
noastră va fi nepărtinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana. Vrăjmaşi ai
arbitrariului, nu vom fi arbitrari în judecăţile noastre literare. Iubitori ai păcii,
nu vom primi nici în foaia noastră discuţii ce ar putea să se schimbe în vrajbe.
Literatura are trebuinţă de unire iar nu de dezbinare”1.

“Dacia literară”, al cărei prim număr a apărut pe 19 martie 1840, se

angaja într-o confruntare susţinută pentru a limita, dacă nu a eradica,
spiritul de imitaţie ce-şi găsise o largă răspândire, prin tot soiul de
traduceri, în literatura timpului, ca şi pentru dezvoltarea limbii literare pusă
în pericol de diverse tendinţe de neologizare forţată. În acest sens M.
Kogălniceanu observa tranşant că:

“Darul imitaţiei s-a făcut la noi o manie primejdioasă pentru că omoară în noi
duhul naţional. Această manie este mai ales covârşitoare în literatură. Mai în
toate zilele ies de sub teasc cărţi în limba românească. Dar, ce folos! că sunt
numai traducţii din alte limbi şi încă şi acele de-ar fi bune. Traducţiile însă nu
fac o literatură. Noi vom prigoni cât vom putea această manie ucigătoare a
gustului original, însuşirea cea mai preţioasă a unei literaturi”2.

Critica lui Kogălniceanu era dură dar nu demolatoare. Era necesară

pentru a descuraja spiritul de esenţă aristocratică al imitaţiei culturale, dar
şi de a pregăti terenul pentru afirmarea culturii române moderne, în general,
a literaturii, în particular3. El scria, adresându-se creatorilor de valori
spirituale, că:
clienţi armata otomană şi, în curs de refacere, armata română, miliţia naţională, jandarmeria,
pompierii. A fost antreprenor al oficiilor poştale de peste Milcov; în 1868-1869 avea o "flotă"
compusă din două şlepuri numite "Mihail", respectiv "Ecaterina"; supraveghea două exploataţii
agricole pe două moşii proprietate proprie şi o alta în posesie pentru ca alte moşii să le cumpere în
1870. După revenirea Dobrogei în graniţele României avea să achiziţioneze 1800 ha de teren la
Murfatlar, 1100 ha la Tatlageac, 900 ha la Cecige şi Hanlâk.
1
cf. Augustin Z.N. Pop, Op. cit., p. 86
2
Ibidem, p. 89-90
3
Maria Platon, Dacia literară. Destinul unei reviste, Bucureşti, 1966, p. 47-53
 “Istoria noastră are destule fapte istorice, frumoasele noastre ţări sunt
destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi poetice
pentru ca să putem găsi şi la noi sugeturi de scris, fără să avem pentru
aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţii”.

De altfel, lupta pentru crearea unei literaturi originale, care să se

constituie ea însăşi într-o caracteristică definitorie pentru fizionomia
românilor ca naţiune, poate nota cea mai preţioasă a spiritualităţii unui
popor, a fost punctul nodal al programului lansat prin intermediul „Daciei
literare”. Şi prin aceasta s-a răspuns unei cerinţe fundamentale, izvorâte din
substanţa însăşi a procesului istoric de renaştere naţională, lansându-se,
totodată, apelul ca la edificarea literaturii naţionale să-şi aducă a lor
contribuţie creatorii din toate provinciile locuite de români. Kogălniceanu,
în mod răspicat, conchidea că:

„ foaia noastră va fi un repertoriu general al literaturii româneşti în carele, ca

într-o oglindă, se vor vedea scriitori moldoveni, munteni, ardeleni, bucovineni,
fieştecare cu ideile sale, cu limba şi cu chipul său .... În sfârşit, ţelul nostru este
realizarea dorinţei ca românii să aibă o limbă şi o literatură comună pentru
toţi”1.

Publicaţie, cu precădere de literatură, „ Dacia literară”, în numerele

care au putut să fie tipărite, a oglindit practic tot ceea ce constituia viaţa
poporului, a românilor de pretutindeni. A fost convingerea intimă şi fermă a
întemeietorului ei ca „Dacia literară” să fie o tribună cât mai cuprinzătoare,
să respire doar aerul tare al înălţimilor la care se ridicau aspiraţiile
naţionale ale epocii, oricum peste graniţele considerate vremelnice dintre
cele trei ţări româneşti şi, fără îndoială, peste nivelul publicaţiilor deja
existente şi care erau considerate de Kogălniceanu, nu fără temei, încă
provinciale. „Albina e prea moldovenească, Curierul, cu dreptate, poate, nu
prea ne bagă în samă, Foaie pentru minte, din pricina unor greutăţi deosebite,
nu este în putinţă de a avea împărtăşire de înaintările intelectuale ce se fac în
ambele Prinţipaturi”2. „Dacia literară” trebuie, deci, să fie „o foaie
românească şi prin urmare s-ar îndeletnici cu producţiile româneşti, fie din
orice parte a Daciei, numai să fie bune”3.
Aceste puncte de vedere s-au dovedit relativ repede a avea valoarea
unor idei programatice realiste şi de-a dreptul vizionare. Ele au generat
1
Ibidem
2
Dumitru Coval, Op. cit., p. 78
3
Ibidem
efectiv un curent cultural distinct, cu o pondere ceva mai mare în plan
literar, un curent aşezat sub semnul construcţiei naţionale şi al spiritului
popular, atât în conţinut cât şi ca formă.
O altă dovadă în acest sens o constituie preocuparea asiduă pentru
cultivarea, dezvoltarea şi cizelarea limbii care era, desigur, în strânsă
legătură cu lupta pentru dezvoltarea literaturii originale. „ Dacia literară” şi,
în general, presa deceniului al cincilea al secolului al XIX-lea a fost tribună
a acţiunii în forţă pentru dezvoltarea limbii; nu a uneia de factură
păsărească, îmbibată forţat de neologisme ci, cum scria şi Alecu Russo în
Amintirile sale, „limba ce am dobândit o dată cu lumina, o dată cu auzul, o
dată cu vederea soarelui, a codrilor, a câmpurilor şi a florilor ”. Mai ales după
ce a cunoscut alte limbi, Alecu Russo avea să rămână pe mai departe
fermecat de frumuseţea şi savoarea limbii materne scriind:

„Câtă trudă, câtă vreme pune omul a învăţa limba neamurilor străine? dar cea
străină nu-i vorbeşte de ţară, nici de părinţi, nici de fraţii ca brazii, nici de
surorile ca florile, nici de primăvara cu verdeaţa ei şi turmele de oi cu ciobanii
în capul turmilor lăsându-se pe guri de rai, nici de plugurile cu şese boi, nici de
copiliţe bălaie şi fete de împăraţi, cum vorbeşte limba ce o învaţă şi o suge omul
cu laptele vieţii”1.

Strâns legată de preocuparea pentru dezvoltarea literaturii şi a limbii

naţionale a fost descoperirea folclorului ca valoare artistică şi care a servit
foarte eficient ca un argument în combaterea viguroasă a boierimii
retrograde, înstrăinate de popor, cosmopolită şi degradată moral,
concomitent cu evidenţierea virtuţilor etnice şi a aleselor trăsături sufleteşti
ale celor mulţi, a aspiraţiilor lor curate şi din această perspectivă
necesitatea eliberării ţăranilor de clăcăşie, ridicarea culturală şi a stării lor
economico-sociale.
În plus, creaţia populară era considerată, prin conţinutul mesajului ei,
un instrument al educaţiei patriotice, de afirmare a idealurilor de libertate şi
independenţă naţională. Aşa procedase Kogălniceanu încă în 1837 prin
răspunsul dat unui articol dintr-o revistă berlineză a unui filolog german,
care denigrase limba română, scriind: „Dar sâmburele poeziei noastre
naţionale îl constituie baladele şi cântecele populare. Există între acestea unele
de care cei mai buni poeţi n-ar avea motiv să se ruşineze ”. Erau gânduri
consensuale cu cele exprimate de Negruzzi în articolul Cântecele populare
a Moldovei, apărut în coloanele „Daciei literare”2.

1
Citat după Teodor Vârgolici, Op. cit., p. 23
2
cf. Dumitru Coval, Ecouri dintr-un secol . Pagini din presa periodică a secolului al XIX-lea, p.
77
 Politica trebuia, programatic, să fie ocolită în paginile „ Daciei
literare”, altfel n-ar fi fost autorizată să apară. Dar, într-o epocă de explozie
socială, se putea evita o asemenea constrângere impusă de regimul
regulamentar al lui Mihail Sturdza? Evident că nu, aşa că în coloanele celor
trei numere câte au apărut (martie, aprilie şi mai 1840) n-a fost unul în care
o racilă sau alta din câte punea în evidenţă societatea românească să nu fie
supusă criticii. Imaginea Lăpuşneanului simboliza atacul la adresa
boierimii astfel că Vasile Alecsandri într-o prefaţă la opera lui C. Negruzzi
avea să-şi amintească, nu peste mulţi ani, că „ nuvela istorică fu rău văzută la
Palat, rău primită de boieri”1; fabulele lui Alecu Donici înfierau abuzurile,
furturile şi în ultimă instanţă pe Mihail Sturdza însuşi, ajuns a fi prezentat
drept un simbol al tiraniei; glorificarea însăşi a unui domn ca Alexandru cel
Bun a putut fi considerată ca o satiră la adresa capului regimului
regulamentar. Rusia, ca putere protectoare, s-a considerat jignită şi insultată
în paginile “Daciei literare”. Iată de ce revista a fost interzisă găsindu-se şi
pretextul „necesar”, acela că Mihail Kogălniceanu a folosit într-un text
proverbul românesc - peştele de la cap se împute - considerat o injurie la
adresa domnitorului2.
Spiritul „Daciei literare” fusese însă lansat. Era viguros prin
determinarea lui istorică. Era molipsitor prin conţinutul său. Era necesar ca
aerul pentru un organism social-politic muribund dar capabil de revigorare
aplicându-i-se o terapie adecvată, de tip revoluţionar, care să-l proiecteze
pe traiectul istoric al modernizării. Imaginea acestui organism în criză, dar
tratabil, o creiona la 1840, cât se poate de pătrunzător, Vasile Alecsandri
când scria că:

“În vârful scării sociale un domn cu topuzul [măciucă, buzdugan - n.n.] în

mână şi cu legea sub pocioare; pe treptele acelei scări o boierime ghiftuită de
privilegiuri, bucurându-se de toate drepturile, până şi de ilegalităţi, şi scutită
de orice îndatoriri către ţară; alăturea cu acea boierime, un cler ai cărui şefi se
desfătau într-o viaţă de lux trândavă şi scandaloasă, iar jos, în pulbere, o gloată
cu cerbicea plecată sub toate sarcinile. Sus, puterea egoistă, jos şerbia şi mizeria
fără protecţie, şi totul mişcându-se într-o atmosferă neguroasă de ignoranţă, de
superstiţie, de pretenţii, de lăcomie şi de frică... Libertatea lănţuită cu însăşi
mâna domnitorului ... libertatea presei ciopârţită cu foarfecea cenzurei ...
egalitatea turtită, sărmana, sub un nămol atât de mare, atât de greu cât ar
trebui un cutremur social pentru ca să-l răstoarne şi să-l risipească... Nimic
mai trist decât aspectul poporului strivit! Nimic mai viclean şi mai brutal decât

1
N. Iorga, Op. cit., p. 81-82
2
Augustin Z.N. Pop, Op. cit., p 91
 tipul subalternilor puşi în contact cu el; nimic mai umilitor decât fizionomia
boierilor mici, nimic mai grotesc decât îngâmfarea boierilor mari!”1.

Împotriva acestei realităţi şi pentru transformarea ei în sensul

modernizării necesare, oamenii „începutului de drum” cum i-a desemnat
generic un foarte bun cunoscător al istoriei perioadei dintre cele două
revoluţii, mai ales ai istoriei culturale, Paul Cornea, şi-au avut contribuţia
lor deosebită la conştientizarea elitei politice româneşti, iar presa căreia i-
au dat naştere a fost expresia, poate cea mai concludentă, a modului cum şi-
au împărţit eforturile între scris şi lupta politică. O relaţie pe terenul căreia
scrisul însuşi a fost pentru ei o veritabilă armă a luptei politice, indiferent
de perspectiva din care s-a exprimat: literară, istoriografică, ştiinţifică
ş.a.m.d. Tribună cu funcţie de vehiculator al ideilor a fost presa, şi deci un
instrument foarte eficient al acestei lupte2. Iată de ce, abia încetată apariţia
„Daciei literare”, Mihail Kogălniceanu continuă să se exprime prin „ Arhiva
românească” apărută numai în două volume: primul în 1840-1841, cel de-al
doilea în 1845. Din Introducţie la amintita revistă, prima de acest gen în
istoria ziaristicii româneşti, Kogălniceanu se întreba pe sine şi se adresa
astfel cititorilor săi: „Dar istoria noastră unde este, cine o ştie, cine o ceteşte,
cine-şi bate capul, într-o epohă aşa de materială, aşa de egoistă, să gândească
la istorie” şi, prin aceasta, „la naţie, la viitor!”. Şi tot el ca răspuns la
întrebarea de mai sus, trimitea la izvoarele care atestă cum a evoluat
istoriceşte poporul român, acestea putând fi identificate „ în movilele
nenumărate ce împestriţează întinsele noastre câmpii ... în hrisoave şi în urice
şi, în sfârşit, în hronicele Grecenilor, Popeştilor, Urecheştilor, Costineştilor şi a
atâtor alţi bărbaţi carii într-o mână ţineau sabia spre apărarea patriei şi întru
alta condeiul spre a scrie măreţele lor fapte”3.
Abordând, foarte de tânăr, când încă era la studii în Franţa, la
Luneville, apoi în Germania, la Berlin, chestiuni de istorie a românilor ca
popor, în ansamblul lui, ca naţiune, Mihail Kogălniceanu a făcut-o din
perspectiva unei idei fundamentale: aceea că istoria era în posesia unei
capacităţi deosebite de autocunoaştere şi de fortificare a sentimentului
naţional. De unde şi menirea ei de a fi o carte de învăţătură şi, implicit, un
„paladiu al naţionalităţii”, o sursă de fertilizare continuă a conştiinţei istorice
a oamenilor, a poporului şi prin ea de fortificare a conştiinţei intereselor

1
Apud Teodor Vârgolici, Op. cit., p. 67
2
Paul Cornea, Oamenii începutului de drum, Bucureşti, 1974
3
"Arhiva românească", 1841, p. III
naţionale. De unde şi pateticul său îndemn, formulat în Introducţie la
„Arhiva românească”:

“Să ne ţinem de limba, de istoria noastră, cum se ţine un om, în primejdie de a

se îneca, de prăjina ce i se aruncă spre scăpare. Istoria românească, mai ales, să
ne fie cartea de căpetenie, să ne fie paladiul naţionalităţii noastre. Într-însa vom
învăţa ce am făcut şi ce avem să facem; printr-însa vom prevedea viitorul,
printr-însa vom fi români. Căci istoria este măsura sau metrul prin care se
poate şti dacă un popor propăşeşte sau dacă se înapoiază. Întrebaţi, dar, istoria
şi veţi şti ce suntem, de unde venim şi unde mergem. De unde venim şi unde
mergem, trecutul şi viitorul, iată toată fiinţa noastră, iată mijlocul de a ne
cunoaşte”1.

„Arhiva românească”, după apariţia primelor două volume (1840-

1841), n-a putut să se susţină material din lipsă, mai ales, de cititori, dar
Mihail Kogălniceanu şi-a continuat activitatea de ziarist, o bună perioadă
de timp făcând să apară diverse calendare precum cel din 1842 intitulat
„Almanah de învăţătură şi petrecere”. Tematica era variată, textele, cele mai
multe, având caracter informativ dar şi tentă analitică. Altfel spus, prin
intermediul acestui gen de publicaţii erau aduse în atenţia cititorilor
cunoştinţe ştiinţifice din varii domenii (matematică, fizică, astronomie,
economie politică etc.), idei şi informaţii privind practica în agricultură, în
industrie, comerţ, finanţe etc. dar erau cu abilitate strecurate gânduri şi
despre progresul social, despre moravurile timpului sau abuzurile
administraţiei, acestea din urmă punând în evidenţă o certă orientare
antifeudală.
Aşa, de pildă, din perspectiva apologiei progresului, M. Kogălniceanu
înfăţişa vaporul şi tiparul ca fiind cele mai însemnate atribute ale
civilizaţiei timpului său şi despre care scria:

“Tiparul va omorî prejudecăţile, va împrăştia în norod luminile şi ştiinţele

morale, politice şi sociale, iar vaporul, oborând depărtările, va amesteca oamenii
din toate ţările şi din toate stările, va împărtăşi ideile nouă”2.

De remarcat că, aşa cum observa mai demult un cărturar de talia lui
George Călinescu, chiar prin modul cum alcătuia calendarele pe care le-a
publicat, Mihail Kogălniceanu „se dovedea un gazetar cu mult superior lui
Asachi, bine pregătit, cu program hotărât, ridicându-se cu mult asupra secilor
1
Ibidem; Pentru activitatea lui Mihail Kogălniceanu ca istoric, dar şi ca publicist, a se vedea
excelentul volum realizat de Al. Zub, Mihail Kogălniceanu - istoric, Editura Junimea, Iaşi, 1974;
Mihail Kogălniceanu, Opere, vol II, Scrieri istorice, ediţia Al Zub, Editura Academiei, Bucureşti,
1976
2
Dumitru Coval, Op. cit., p. 90
compilaţii”, o dovadă, mai mult decât concludentă, fiind Almanahul pe
1845, considerat „un adevărat magazin literar care urmăreşte înfierbântarea
conştiinţelor pentru gloria străbună”1.
Calendarele, oricât de bine realizate, nu puteau suplini, ca forţă de
iradiere a ideilor care să reflecte cerinţele istorice ale timpului, o publicaţie
de mai largă respiraţie, o presă militantă, pusă în slujba idealurilor
burgheziei în ascensiune, care erau, de fapt, idealurile naţiunii române. De
aceea, Mihail Kogălniceanu, împreună cu Ion Ghica, Costache Negruzzi şi
Panait Balş (jurist ca pregătire), au iniţiat apariţia unei noi reviste botezate
sugestiv „Propăşirea”, altfel spus, progres, prosperare, dezvoltare. A fost
concepută ca o continuatoare a cauzei „Daciei literare” şi al cărei mesaj
înnoitor urma să fie susţinut pe mai departe prin texte menite a promova
creaţiile literare originale, a supune dezbaterii chestiunile dezvoltării
moderne a limbii române, a valorifica nestematele creaţiilor populare, a
populariza realizările ştiinţifice ale timpului, a reconstitui imaginile
încărcate de eroism ale istoriei naţionale, a reflecta preocupările, şi ele în
spiritul vremii, de economie politică, filozofie, jurisprudenţă etc., de unde
şi subtitlul aşezat pe frontispiciu şi care cu siguranţă i-a aparţinut lui Ion
Ghica2: „Foaie pentru interesurile materiale şi intelectuale”.
Prin coloanele revistei „Propăşirea”, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica,
Vasile Alecsandri şi mulţi alţi colaboratori nominalizaţi chiar din primul
număr (Costache Negruzzi, Nicolae Bălcescu, Grigore Alexandrescu, Cezar
Bolliac, Andrei Mureşanu, I. Voinescu, Alecu Donici etc.) îşi propuneau a
lărgi sfera publicistică a preocupărilor de până atunci fixându-şi drept scop
să înfăţişeze „adevăratele interesuri materiale şi intelectuale ale românilor ”
sau, altfel spus, să reflecte, pe lângă trebuinţele spirituale, amintite deja, şi
ceea ce era stringent ca problematică în viaţa economică şi socială sau
politico-instituţională: de la necesitatea înlăturării vămilor între Moldova şi
Ţara Românească abordată de Ion Ghica, la organizarea învăţământului
public, combaterea particularismului provincial şi a xenomaniei (adularea
peste măsură a tot ceea ce era de provenienţă străină) ori sfaturi pentru
ţărani, negustori, meseriaşi etc.3
Primul număr al „Propăşirii” a fost alcătuit către sfârşitul anului 1843
şi tipărit cu data de 2 ianuarie 1844 dar cum conţinutul său, inclusiv titlul,
au fost considerate de autorităţi ca fiind prea „ îndrăzneţe”, chiar
revoluţionare, cenzura l-a masacrat. Articolul lui I. Ghica despre Unirea
vămilor între Moldova şi Valahia a fost eliminat, ca şi alte materiale,
interzisă fiind şi propunerea de denumire a revistei astfel că, după o
1
G. Călinescu, Op. cit., p. 177-178
2
N. Iorga, Op. cit., p. 85
3
"Propăşirea" din 9 ianuarie 1844
săptămână, pe 9 ianuarie 1844, a apărut un alt număr prim cu titlul dat de
consulul rus: „Foaie ştiinţifică şi literară” iar programul iniţial modificat1.
Toate materialele urmau a fi organizate pe trei compartimente: 1)
Ştiinţele exacte (fizică, chimie, istorie naturală, agricultură, igienă publică,
diverse ştiri referitoare la lucrările şi descoperirile savanţilor etc.); 2)
Ştiinţele morale şi politice (chestiuni de economie politică, istoria
naţională, drept, filozofie, învăţământ public etc.); 3) Literatură şi folclor
care urmau să ocupe, ca spaţiu tipografic, ponderea cea mai mare
cuprinzând „tot felul de articole originale, proză şi poezie, viaţa celor mai
cunoscuţi autori, traduceri şi extracturi din cărţile publicate în ţări străine dar
a cărora cuget se atinge de noi”2.
Revista „Propăşirea” a apărut timp de zece luni, în paginile ei fiind
publicate numeroase documente, hrisoave, fragmente din cronici, cele mai
multe referitoare la situaţia ţărănimii şi luptele românilor pentru neatârnare.
Au văzut lumina tiparului studii precum lecţia de deschidere a cursului de
economie politică la Academia Mihăileană rostită de Ion Ghica la 28
noiembrie 1843 sub titlul: Despre importanţa economiei politice sau
Ochire asupra ştiinţelor aparţinând aceluiaşi autor. Au fost, datorită
contribuţiilor lui Kogălniceanu, publicate numeroase texte pe teme de
istorie ca: Un vis al lui Petru Rareş, Ştefan cel Mare arhitect ori nuvele
istorice precum Trii zile din istoria Moldovei (25 februarie 1777 când
Bucovina a fost cedată de Turcia Austriei, 1 octombrie când a fost omorât,
la Iaşi, Grigore al III-lea Ghica şi 18 august 1778 când au fost ucişi boierii
care puseseră la cale asasinarea domnului), toate fiind îndemnuri mai mult
sau mai puţin voalate la fortificarea conştiinţei istorice şi, implicit, a celei
naţionale. Din aceeaşi perspectivă, a fost publicat Cuvântul de deschidere
a cursului de istorie naţională la Academia Mihăileană pe care Mihail
Kogălniceanu l-a rostit în ziua de 24 noiembrie 1843. Atunci, el începea
prin a sublinia însemnătatea cu totul deosebită a tiparului acuzând că acesta
„la noi, nu este încă destul de slobod şi de împrăştiat ” cu toate că „ar fi cel mai
sigur şi mai grabnic mijloc ca să ajungem la civilizaţia societăţii europene ”. El
îndemna la o mult mai mare preţuire a numelor lui Alexandru cel Bun,
Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazu decât ale lui Hanibal ori Cezar pentru că
primii „sunt eroii patriei mele”; la a privi cu „mai mare interes” bătălia de la
Războieni decât pe cea de la Termopile sau „ izbânzile de la Racova şi de la
Călugăreni (care) îmi par mai strălucite decât acelea de la Maraton şi Salamina
pentru că sunt câştigate de către români ” Şi tot astfel toponime istorice ca
Suceava, Târgovişte ori Baia, pentru a sublinia şi mai apăsat că “ Trebuinţa

1
G. Călinescu, Op. cit., p. 178; Dumitru Coval, Op. cit., p. 91-92; N. Iorga, Op. cit., p. 85
2
"Propăşirea", 9 ianuarie 1840; Vezi şi Dumitru Coval, Op. cit., p. 92; N. Iorga, Op. cit., p. 86
istoriei ne este neapărată chiar pentru ocrotirea noastră împotriva naţiilor
străine” prin ale căror gesturi şi demersuri interesate „ începutul nostru ni s-a
tăgăduit, numele ni s-a prefăcut, pământul ni s-a sfâşiat, driturile ni s-au călcat
în picioare numai pentru că n-am avut conştiinţa naţionalităţii noastre, numai
pentru că n-am avut pe ce să ne întemeiem şi să ne apărăm dreptăţile ”.
Propunându-şi a trezi interlocutorilor „interesul pentru istoria patriei”, M.
Kogălniceanu o dată mai mult sublinia că istoria este cea care „ ne arată ce
am fost, de unde am venit, ce suntem şi, ca regula de trei, ne descopere şi
numărul necunoscut, ce avem să fim!”
În spiritul concepţiei romantice despre istorie, în centrul expunerii nu
aşeza biografiile domnilor ci imaginea poporului fiindcă acesta din urmă îi
părea a fi „izvorul a tuturor mişcărilor şi isprăvelor şi fără care stăpânitorii n-
ar fi nimică”. De aceea, pe lângă istoria politică, Kogălniceanu se angaja să
pună în evidenţă „şi o idee lămurită asupra stării sociale şi morale, asupra
obiceiurilor, prejudeţelor, culturii, negoţului şi literaturii vechilor români ”1.
Cursul de istorie naţională era conceput de către M. Kogălniceanu, după
cum cu uşurinţă se poate constata, ca un instrument eficient de înaripare a
luptei contemporanilor săi pentru eliberare socială şi naţională. De aceea, i
s-a şi interzis să-l predea.
Colaboratori de marcă la „Propăsirea” au mai fost V. Alecsandri, unul
dintre cei mai activi, Alecu Donici cu ale sale fabule, Grigore
Alexandrescu, între altele cu Umbra lui Mircea la Cozia, Cezar Bolliac,
Andrei Mureşanu, Costache Negri, Nicolae Bălcescu (Puterea armată şi
arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei şi până acum),
Costache Negruzzi (Despre limba românească), Alecu Russo, mai ales cu
creaţii folclorice adunate îndeosebi din zona Neamţului, Dimitrie Rallet şi
alţii.
De remarcat ponderea deosebită pe care a avut-o prezenţa creaţiei
folclorice în paginile „Propăşirii”, inclusiv dezbateri privind semnificaţia
acestora pentru dezvoltarea literaturii, a culturii române. Cezar Bolliac, de
pildă, în articolul intitulat Poezia populară şi publicat pe 28 ianuarie 1844,
considera:

„Când vra cineva să-şi facă o idee despre caracterul şi simţitatea unei naţii, nu
trebuie să o cerceteze în saloanele aristocraţilor săi, unde toate simţimentele
sunt îngânate şi unde spulberează ideile vagabonde şi bastarde ce ajung
cosmopolite pe aripile luxului; trebuie să se coboare în fundul norodului, în
matca naţiei; să vază traiul săteanului, afecţiile lui, şi în acest chip numai va
putea zice că are o idee despre caracterul acelei naţii. Trăsura [trăsătura - n.n.]

1
Pompiliu Teodor, Evoluţia gândirii istorice româneşti, Editura Dacia, Cluj, 1970, p. 136-141
 însă cea mai caracteristică care poate da o idee fizionomistului filozof ce voieşte
să studieze de departe o naţie oarecare, este poezia: poezia populară” 1.

La rândul său, Alecu Russo, ca şi alţi reprezentanţi ai generaţiei sale,

a adus în paginile presei imagini despre fermecătoarele şi „ mândrele dansuri
naţionale”, texte ale doinelor şi baladelor populare „ poleite cu razele
geniului”. El surprinde

„...o legătură de dragoste între cântecele de vitejie şi mulţimea care ascultă cu

luare-aminte. Adesea, în clipa de înălţare, sunete dumnezeieşti prin măreţia şi
melancolia lor se prelungesc pe strunele vechi, ca ecouri în noi... Poezia aceasta
feciorelnică a baladelor noastre populare e în adevăr sublimă. Din cântecele
acestea, din poveştile acestea în stihuri izvorăşte ca o mireasmă a ţării, o
mireasmă veche, răspândită pe întregul pământ moldovenesc; în ele găseşti
obiceiurile bătrâneşti şi simţi farmecul nespus al cernitelor ei zile”.

Din călătoria prin Munţii Neamţului a adus cu el Cântecul lui

Chetraru şi mai ales legenda Piatra Teiului2.
Cu toate acestea, redacţia adesea a fost în situaţia dificilă de a nu
putea acoperi în ritmul dorit de apariţie întreg spaţiul tipografic propus. O
dovadă este, spre pildă, epistola lui Kogălniceanu din 22 august 1844,
adresată lui Ion Ghica, în care scria:

“Trimite-mi articole, şi cât mai repede, căci am rămas complet descoperit. Vei
vedea în numărul 32 că eu singur am făcut pe de-a întregul revista. Vasile
(Alecsandri), după întoarcerea sa de la Borsec, a devenit tăcut şi zgârcit cu
ideile sale - poate că pe când e mai bogat în simţăminte. El n-are un singur
articol, şi nici chiar nu se gândeşte să facă. Balş e nesuferit cu comentariile
asupra codului civil, contra continuării cărora s-a ridicat întreaga lume. Eu, cu
toată bunăvoinţa mea, n-am pretenţia că pot întreţine interesul abonaţilor doar
prin articolele mele, şi apoi am prea multe ocupaţii şi eu singur nu sunt de-
ajuns revistei. Aşadar, articole, articole!”3.

După zece luni de apariţie, revista „Propăşirea” a fost suprimată.

Pretextul interzicerii de a-şi mai continua existenţa l-a constituit publicarea
povestirii cu iz antireligios a lui C. Negruzzi intitulată Toderică. Episodul
avea să fie descris, după 13 ani, de C. Negruzzi însuşi când relata că:

1
Teodor Vârgolici, Op. cit., p. 55
2
Ibidem, p. 53
3
Mihail Kogălniceanu, Scrisori, note de călătorie, Bucureşti, 1967, p. 34-35
 „Povestea asta se tipări în foaia „Propăşirii” mai mult ca să împle coloanele
jurnalului decât ca meritând vreo însemnătate literară. Cu toate aceste,
nevinovata poveste servi Tartufilor politici ca să închidă jurnalul şi să exileze
pe autor”1.

M. Kogălniceanu, I. Ghica, V. Alecsandri au depus eforturi susţinute

ca să obţină permisiunea autorităţilor din Ţara Românească pentru a
continua editarea „Propăşirii” la Bucureşti avându-i ca redactori pe N.
Bălcescu şi Grigore Alexandrescu. Stă mărturie, în acest sens,
corespondenţa dintre I. Ghica, pe de o parte, M. Kogălniceanu şi V.
Alecsandri, pe de altă parte. Iată, de pildă, ce-i scria Kogălniceanu lui
Ghica:

“ Am citit chiar acum scrisoarea pe care i-ai trimis-o lui Vasile în legătură cu
Propăşirea; propunerile tale îmi plac, şi la fel lui Vasile; noi doi ne-am hotărât
să dăm drumul cât mai repede posibil acestei foi, întocmai după dispoziţiile pe
care ni le-ai comunicat, şi binenţeles că domnii Alexandrescu şi Bălcescu vor fi
coredactori. Cu toate că la primăvară sunt absolut hotărât să părăsesc ţara, îţi
voi trimite articole tot timpul cât voi mai sta la Iaşi, ca şi în timpul absenţei
mele, în străinătate.
În timpul captivităţii mele la Râşca, am scris o lucrare destul de bună asupra
caselor de economie; sunt gata să ţi-o trimit şi, de asemenea, alte articole, îndată
ce vei anunţa că revista a fost pusă în lucru. Pune titlul «Propăşirea» cu litere
mari ca şi în primul program (neapărut). Va fi o palmă pentru cei care se tem şi
de denumirea de Progres” 2.

La rândul lui, V. Alecsandri scria şi el tot lui I. Ghica: „ E trist să te

gândeşti la toate loviturile pe care literatura le primeşte zilnic în frumoasa
noastră patrie. Totuşi să nu ne pierdem curajul. Ne mai rămâne «Propăşirea» “3.
Erau, fără îndoială speranţe frumoase, nobile, dar care nu şi-au găsit
împlinirea. I. Ghica n-a putut obţine aprobarea scontată a autorităţilor de la
Bucureşti.
Cu toate acestea, spiritul „Propăşirii”, în fapt o amplificare a celui
iniţiat de „Dacia literară”, prolifera, câştiga aderenţi, fertiliza conştiinţa
politică liberală din societatea românească văzută în ansamblul ei. O
mărturie în acest sens ar putea fi, de pildă, publicaţia bucureşteană „ Album
ştiinţific şi literar” apărută în februarie 1847 (doar două numere) sub
1
Dumitru Coval, Op. cit., p. 103; N. Cortojan, Soarta unei reviste literare în 1844: "Propăşirea" în
"Convorbiri literare", 1907, nr. 4, p. 423
2
M. Kogălniceanu, Op. cit., p. 40
3
Dumitru Coval, Op. cit., p. 104
redacţia unui jurist, C.N. Brăiloiu, şi sub patronajul Asociaţiei literare a
României. Aceasta îşi propunea programatic să continue tradiţia –
„Propăşirii” apreciată drept „cel mai interesant jurnal ce am avut vreodată”.
Era, aici, poate şi o sugestie venită din partea lui Ion Ghica sau a lui Vasile
Alecsandri sau chiar Grigore Alexandrescu, toţi trei fiind prezenţi cu
colaborări1.
În Capitala Ţării Româneşti, Petrache Poenaru fusese mandatat încă
din octombrie 1843 să scoată de sub tipar o foaie destinată locuitorilor de la
sate şi care avea să poarte titlul „Învăţătorul satului”. Menirea ei era de „a
da ţăranului ştiinţă despre orice ar putea să-i îmbunătăţeze starea precum
lucrarea pământului după un chip mai înlesnitor, creşterea vitelor şi apărarea
lor de boale, paza sănătăţii lăcuitorilor şi îndeletnicirea la deosebite feluri de
meserii folositoare pentru iconomia casei”. Iniţiatorul acestui demers
publicistic credea că avea să se poată adresa dacă nu unui număr cât de cât
important de cititori, cel puţin unuia semnificativ de ascultători afirmând,
de pildă, că „în judeţele de peste Olt o mare parte din numărul ţăranilor se văd
cu călimările de brâu, dovadă că aceia ştiu nu numai să cetească, ci şi să
încondeieze ca să-şi însemne câte ceva pe hârtie la trebuinţile lor ”. În
rândurile cunoscătorilor de carte el enumera pe învăţători, preoţi,
paracliseri, logofeţi ca şi pe “micii proprietari care petrec totdeauna pe la
moşiile lor”, pe „boiernaşii de neam, mazilii, patentarii şi alte bresle cari mai
toţi ştiu carte” şi care „în serile de iarnă şi-n tot anul în zilele de sărbătoare
mor de urât şezând fără treabă şi ar ceti bucuroşi când ar găsi ceva potrivit cu
înţelesul şi cu trebuinţele lor, mai ales când acea citire nu i-ar costisi nimic ”2,
publicaţia urmând să fie una oficială şi răspândită gratuit.
A apărut până în 1852, în 1848 fiind sub îndrumarea directă a lui
Nicolae Bălcescu şi a fost prima publicaţie care s-a adresat direct lumii
satelor.
„Învăţătorul satului”, ca şi publicaţiile lui I. Heliade-Rădulescu,
obediente fiind faţă de regim, atente să nu afecteze imaginea Porţii
otomane ca putere suzerană sau pe a Imperiului ţarist ca putere protectoare,
nu puteau fi decât în contradicţie cu spiritul revoluţionar pe care-l
alimentau „bounjuriştii” şi care căpăta aderenţă în straturi sociale dintre cele
mai diverse. Acestui curent politico-ideologic de factură liberală aveau să-i
răspundă August Treboniu Laurian şi Nicolae Bălcescu aducând în viaţa
publicistică a Ţării Româneşti revista „Magazin istoric pentru Dacia”, o

1
A se vedea pe larg la G. Baiculescu, O revistă puţin cunoscută din prima jumătate a secolului al
XIX-lea: "Album ştiinţific şi literar" (Bucureşti 1847) în "Studii şi cercetări de bibliologie", an III
(1960), nr. 2, p. 24-28
2
N. Iorga, Op. cit., p. 88
revistă consacrată relevării paginilor de istorie naţională a românilor din
toate cele trei ţări.
Apărută sub forma unor caiete cu coperţi albastre, „ Magazin istoric
pentru Dacia” a adus cititorilor fragmente de cronici şi documente
referitoare, de pildă, la dezrobirea ţăranilor prin actele lui Constantin
Mavrocordat; a atacat direct protipendada societăţii prin articole ca acela
intitulat Români şi fanarioţi realizat de N. Bălcescu; a sugerat cel puţin
prin articolul Puterea armată şi arta militară la moldoveni în timpurile
mărirei lor necesitatea refacerii braţului înarmat al naţiunii ca singurul
instrument eficient al luptei ce va să fie pentru unitatea şi libertatea
naţională ş.a.m.d. În condiţiile unui regim al domnitorului Bibescu ceva
mai tolerant decât acela al lui Mihail Sturdza, Bălcescu putea să remarce
„ce poate face un popor cât de mic când îşi apără ale sale, când e aprins de o
sfântă şi nobilă idee” şi să releve datoria unui popor de „ a se mântui prin sine
însuşi”1. Ba, mai mult, în interpretări fundamentale formulate pe marginea
evenimentelor evocate, N. Bălcescu lega, din perspectiva tradiţiilor istorice
ale românilor, cauza libertăţii şi demnităţii naţionale de aceea a libertăţii şi
dreptăţii sociale, apreciind că este o „ monstruozitate socială ca o ţară
întreagă să robească la câţiva particulari”. Totodată, el avertiza pur şi simplu,
printr-un patetic strigăt de durere: „vai de acele naţii unde un mic număr de
cetăţeni îşi întemeiază puterea şi fericirea lor pe robia gloatelor ”2. Era, în
fapt, strigătul de durere socială dar şi naţională al unui întreg popor scos la
suprafaţa vieţii sale social-politice prin intermediul presei culturale şi care
anunţa deja apropiata revoluţie din 1848-1849. Era o chemare patetică la
„acţiune revoluţionară” directă ce se transmitea naţiunii inclusiv prin
intermediul creaţiei poetice. Că poezia însăşi a fost o formă de a îndemna la
acţiune pentru transformarea societăţii în plan social dar şi naţional o
dovedeşte, de pildă, creaţia lui Grigore Alexandrescu între care deosebit de
semnificativă este poezia Anul 1840:

“O, an prezis atâta, măreţ reformator!

Începi, prefă, răstoarnă şi îmbunătăţează,
Arată semn acelor ce nu voiesc să crează;
Ad-o fără zăbavă o turmă ş-un păstor.
.
A lumei temelie se mişcă, se clădeşte,
Vechile-i instituţii se şterg, s-au ruginit;

1
Ibidem, p. 89-90
2
Ibidem, p. 90
 Un duh fierbe în lume, şi omul ce gândeşte
Aleargă către tine, căci vremea a sosit”.

În Transilvania, ideologia şi lupta politică erau consonante, ca mesaj

social şi naţional, ca proiect politic revoluţionar, cu fenomenele din Ţara
Românească şi Moldova. Se realizase deja o veritabilă ţesătură de relaţii, în
plan acţional, între reprezentanţii „partidelor liberale” dintre cele trei ţări
româneşti, o colaborare, adesea foarte strânsă, ceea se-şi găsea reflectarea
şi în domeniul publicisticii. Poate că în Transilvania spiritul luptei naţionale
dar şi al celei sociale era ceva mai amplu ca dimensiune, contradicţiile atât
de ordin social cât şi naţional fiind mai acute, având un caracter exploziv
ceva mai pronunţat. Oricum, „Gazeta de Transilvania”, îndeosebi prin
animatorul ei care era George Bariţ, îşi păstrase o linie de conduită mai
susţinută, mai fermă în urmărirea obiectivelor politice, sociale, naţionale
sau cultural-ştiinţifice decât publicaţiile oficiale ale lui Gh. Asachi sau I.
Heliade-Rădulescu promovând cu consecvenţă imperativul apărării limbii
române în faţa agresiunilor venite din partea nobilimii maghiare cu scopul
afirmat deschis de asimilare a românilor în aşa numita naţiune unitară
maghiară, de alterare a identităţii culturale româneşti. Bariţ, de pildă,
avertiza, pe fondul presiunilor de maghiarizare a românilor, şi scria, încă în
1843, că nu era posibilă pentru români dobândirea educaţiei politice
necesare „în vreo altă limbă decât numai în limba maicii sale ... Orice altă
încercare spre astfel de scop ar însemna a vrea să reîmpingi pe român în veacul
cel mai întunecos”1. Iar soluţia istorică nu putea fi alta decât înfăptuirea
unităţii naţionale româneşti într-un context mai general al epocii în care
„Popoarele Europei pricep şi cunosc cum că tăria şi puterea unui popor, baza
sa ..., prezentul şi viitorul său,- după cum se scria în coloanele «Foii pentru
minte, inimă şi literatură» (1844) -, zac în unirea naţională”2.
E de remarcat că naţionalismul românesc nu punea în evidenţă vreo
notă xenofobă, nu avea tendinţa de a aluneca pe panta periculoasă a
şovinismului, ba, dimpotrivă, prin cei mai remarcabili dintre conducătorii
elitei lor politice liberale şi patriotice, era îmbrăţişată, ca singură alternativă
viabilă la anchilozata întocmire social-economică şi politico-instituţională a
societăţii transilvane, bazate pe anacronicul „unio trium nationum”,
fortificat prin „aprobatae şi compilatae”, convieţuirea, în condiţii de
egalitate şi proporţională reprezentare a tuturor locuitorilor. Aşa suna
chemarea lansată prin coloanele „Gazetei de Transilvania” conform căreia
1
George Bariţ, Op. cit., p. 76
2
Ibidem
„Providenţa şi soarta aruncă de atâtea veacuri, în această patrie frumoasă - şi
nouă tuturor scumpă - atâtea naţii şi confesii una lângă alta. Pentru ce să ne mai
amărâm zilele unii la alţii? Pentru ce să nu vieţuim cu toţii ca fii ai aceleiaşi
mame? Pe cine să învinuim că maghiarul, secuiul, sasul, românul, armeanul ş.a. se
nasc sub aceeaşi climă, pe aceeaşi vale, în acelaşi munte, lângă acelaşi râu?...
pentru ce să nu căutăm viitorului cu bărbăţie unită în ochi? ”. Iar ecouri ale
unei asemenea reflecţii lucide, dictate, fără îndoială, de realitatea istorică
însăşi, puteau, e drept mai timide ca vigoare a exprimării şi mai răzleţe ca
frecvenţă, să fie întâlnite şi în presa maghiară din Transilvania, forţele
ataşate naţionalismului şi şovinismului maghiar fiind mai puternice şi mai
intransigente. O dovadă în acest sens este duritatea deosebită a unui slogan
sub semnul căruia avea să înceapă revoluţia la Budapesta, cu prelungirile ei
în Transilvania, la 15 martie 1848 „unio sau moarte”, adică includerea cu
orice preţ a Transilvaniei în cadrele Ungariei Mari, a aşa-zisei Ungarii
istorice, echivalentă cu Ungaria sfântului Ştefan. Redăm, spre
exemplificare, un mic extras din amintirile lui Jakab Elek, un reprezentant
de stânga al partidei liberale din Ungaria:

„Îmi amintesc, scria el, după evenimentele revoluţionare, că în 1847, fără să-mi
fi cerut cineva, am scris în «Erdelyi Hirado» sub pseudonismul Szekely,
articolul Olahkröl (Despre valahi), articol care mi-a adus neplăceri din partea
autorităţilor austriece”1.

Mai receptivă, evident mai integrată în structurile societăţii româneşti

considerată nu doar în limitele spaţiului transilvan, ci în acelea ale
întregului areal românesc, presa de limbă germană în deceniul premergător
revoluţiei din 1848-1849 a fost o tribună mai fidelă receptării şi redării în
coloanele ei a exigenţelor depăşirii structurilor, în criză profundă, ale
societăţii şi angajării pe frontul luptei pentru înaintarea pe calea
modernizării. De unde şi preocuparea pentru susţinerea ideii de comuniune
culturală, de cunoaştere reciprocă a valorilor spirituale născute din acelaşi
evantai comun de aspiraţii sociale, de progres, de emancipare şi angajare
fermă pe calea modernizării sau de valorificare a ceea ce era moştenire
culturală multi-etnică în cazul Transilvaniei, dar şi ca parte componentă a
spiritualităţii româneşti în ansamblul ei. Poate că aşa trebuie să ne explicăm
apariţia în coloanele presei de expresie germană, mai ales în revista
„Siebenbürger Wochenblatt”, a unor creaţii literare româneşti ca nuvela
Alexandru Lăpuşneanu a lui C. Negruzzi, extrase din cronica lui Neculce

1
cf. Constantin Antip, Op. cit., p. 75-76
sau Cuvânt pentru deschiderea cursului de istorie naţională la
Academia Mihăileană al lui M. Kogălniceanu1.
Revista „Satellit” vehicula şi ea ideea că gazetele româneşti ar fi
trebuit răspândite mai mult şi mai rapid în rândurile populaţiei germane.
Pe acelaşi aliniament publicistic se afla revista redactată de Anton
Kurz intitulată „Magazin fur Geschichte, Literatur und alle Denk-und
Merkwurdigkeiten Siebenbürgens” şi care apărea la Braşov din 1843, în
programul ei fiind înscrisă şi ideea convieţuirii minorităţilor cu majoritatea
etnică românească, redată chiar ca voinţă reală: „ Vrem să cultivăm tradiţia
progresistă în ciuda birocraţilor înrăiţi... Să facem ţăndări odioasa barieră
dintre diferitele naţiuni şi limbi”2. Revoluţia din 1848-1849 va reflecta şi
această componentă a năzuinţelor de libertate, egalitate şi fraternitate, ca
deviză fundamentală, dar pe ansamblul raporturilor de putere dintre forţele
care aveau a se angaja în confruntarea revoluţionară, dominante, în
contextul intervenţiei militare concertate a celor trei imperii înconjurătoare:
otoman, ţarist şi habsburgic, aveau să fie forţele adepte ale naţionalismului
şovinist, mai ales în Transilvania. Pe durata mai lungă a istoriei, viabil, cu
rezonanţe puternice chiar în zilele noastre, avea să se dovedească a fi
curentul politico-ideologic şi cultural adept al convieţuirii multi-etnice şi al
educaţiei membrilor societăţii în spiritul multi-culturalităţii ca o expresie
fundamentală a democraţiei reale.
Alături de acest curent, slujind naţionalismul maghiar, s-a situat
revista „Vasarnapi Ujsag”, care apărea la Cluj încă din 1834 sub conducerea
lui Samuel Brassai. Alte publicaţii, în limbi străine, mai însemnate erau
„Journal de Bucarest” al lui Ulysse de Marsillac şi „Bukarester Deutsche
Zeitung” (1844-1845) al lui Karl Schweder.

1
Eduard Eisenburger, Michael Kroner, Op. cit., p. 55-57
2
Apud Carol Göllner, Muncă şi năzuinţe comune. Din trecutul populaţiei germane din România,
Colecţia Biblioteca de istorie, Bucureşti, 1972, p. 60
 Capitolul

5
Presa revoluţiei paşoptiste

Motto: „Libertatea este ca o femeie

frumoasă şi mândră ce nu se dă
curtizanilor ei decât numai
atunci când îi vede făcând
sacrificiuri pentru dânsa”
(Cezar Bolliac)

P
e traiectul procesului istoric al dezvoltării presei româneşti,
incluzând aici, evident, şi presa de expresie germană sau maghiară,
revoluţia din 1848-1849 reprezintă, în mod indubitabil, un moment
de referinţă. Istoria însăşi a revoluţiei române de la mijlocul veacului al
XIX-lea n-ar putea fi pe deplin înţeleasă fără a pune în evidenţă rolul
deosebit al presei în desfăşurarea ei nu doar evenimenţială, ci în descifrarea
resorturilor sale intime, în perceperea ritmului în care s-a desfăşurat, dar
mai ales a modului cum au privit-o atât liderii săi în timpul dar îndeosebi
imediat după înfrângerea ei, cât şi generaţiile următoare. Şi aceasta cu atât
mai mult, cu cât, în majoritatea lor, protagoniştii revoluţiei erau sau aveau
să fie, ca oameni politici, şi ziarişti de primă mărime: Mihail Kogălniceanu,
Vasile Alecsandri, Nicolae Bălcescu, C.A. Rosetti, Ion Heliade-Rădulescu,
Ion Ionescu de la Brad, Ion şi Dumitru Brătianu, Grigore Alexandrescu,
Cezar Bolliac, Alecu Russo, George Bariţ, Timotei Cipariu, Andrei
Mureşanu, August Treboniu Laurian şi mulţi alţii.
Ca şi componentă organică a revoluţiei, presa n-a fost un simplu
reflector al evenimentelor; n-a fost, în bună măsură nu fusese nici până la
revoluţie, un simplu reproducător de ştiri, de informaţii cu privire la
derularea faptelor, ci a devenit, în marea ei majoritate, unul din
protagoniştii principali ai confruntărilor din care s-a compus epopeea
istorică a revoluţiei. Presa a fost cea care în bună măsură a şi imprimat
evenimentelor ce au compus revoluţia de la 1848-1849 un ritm accelerat, i-
a cristalizat elementele programatice conferindu-le un spirit din ce în ce
mai radical; a fost tribuna, mai ales în Ţara Românească dar şi în
Transilvania, prin care s-au exprimat deziderate fundamentale ale
procesului revoluţionar. Unele dintre acestea fie de ordin naţional, fie de
factură socială din prudenţă politică, aşa cum este cazul Guvernului
provizoriu de la Bucureşti, văzându-se obligat a menaja suspiciunile
puterilor înconjurătoare, otoman, ţarist dar şi habsburgic şi a le determina
astfel să nu intervină militar, n-au fost formulate direct, nu le-a exprimat
tranşant prin documentele cu caracter programatic pe care le-a elaborat.
Din aceleaşi consideraţii s-a afişat o atitudine moderată în adoptarea unor
măsuri politice concrete ca în cazul activităţii Comisiei proprietăţii
ş.a.m.d. Din acest punct de vedere, este, cu siguranţă, pilduitoare atitudinea
conducătorilor revoluţiei române din 1848-1849 în chestiunea naţională,
dezideratul real fiind acela al înfăptuirii unităţii şi obţinerii independenţei,
dar posibilă de realizat era atunci doar respectarea autonomiei interne de
către Turcia ca putere suzerană şi Rusia ca putere protectoare. Exigenţa
reală era mult mai amplă, adică: „înlăturarea protectoratului ţarist şi a
suzeranităţii Porţii otomane dublată de unirea într-un singur stat a tuturor
românilor”, acestea fiind, fără îndoială, „elementele fundamentale ale
programului naţional al revoluţiei”1. Cum, însă, o asemenea exigenţă, pentru a
evita intervenţia militară a puterilor amintite, conducătorii revoluţiei
române intenţionat n-au exprimat-o, presa a fost cea care a întreţinut, la
flacără vie, acest ideal. Aşa, de pildă, încă în ajunul revoluţiei, „Foaie pentru
minte, inimă şi literatură” a lui George Bariţ publica diverse scrisori primite
de la cititori sau redactate de Bariţ şi prezentate ca venind de la cititori ai
publicaţiilor sale2, ca în cazul unui Iordache Mălinescu din Vălenii
Moldovei, referitoare la intenţia nobilimii maghiare de a impune unirea
forţată a Transilvaniei cu Ungaria, corespondentul lui George Bariţ
întrebându-se: „Oare, la ce capăt vor ieşi ungurii cu nebunia lor? Tare mă tem,
1
cf. Marin Badea, coordonator, Istoria românilor, vol. II. Epocile modernă şi contemporană,
Editura "Independenţa Economică", Piteşti, 2002, p. 36
2
cf. I. Lupaş, Din trecutul ziaristicii româneşti, Editura Librăriei Diecezane, Arad, 1916, p. 26-27
domnule, să nu facă românii de acolo vro Horă în care să tragă la joc şi vro
Cloşcă... Interesul vostru este şi al nostru”1. Şi asemenea informaţii
vehiculate de presă nu erau singulare. Tot în coloanele „ Foii pentru minte,
inimă şi literatură” era publicată o corespondenţă pornită din Câmpulung-
Muscel, semnată Dumitru Jianu, care considera că prin legea care impunea
introducerea obligatorie a limbii maghiare în şcoală, ba chiar şi în alte
compartimente ale vieţii sociale din Transilvania, „se cearcă a să da o
lovitură de moarte naţiei şi limbii româneşti”2.
Când a izbucnit revoluţia şi chiar a izbândit, ca în Ţara Românească,
o dată cu instalarea Guvernului provizoriu, ca expresie a unei puteri
revoluţionare, s-a putut înregistra şi apariţia unui număr relativ mare de
publicaţii mai ales că punctul 8 din program prevedea „Libertatea absolută
a tiparului” iar unul din primele decrete adoptate de Guvernul provizoriu de
la Bucureşti, Decretul nr. 3, din 14 iunie 1848, stipula că, „ Potrivit voinţei
poporului, cenzura este desfiinţată pentru totdeauna. Orice român are dreptul
de a vorbi, a scrie şi a tipări slobod ”3. Împotriva cenzurii, la Bucureşti, a fost
lansată şi o foaie volantă (pe 15 iunie) cu o poezie din care am reţinut
versurile:

„Censura se goneşte,
Tiparul dobândeşte
Dorita-i libertate
Cu ea numai trăieşte
Cu ea va prospera”4

De altfel, în toate documentele cu caracter programatic adoptate de

conducătorii revoluţiei române a fost înscrisă, ca o cerinţă fundamentală a
democraţiei politice, libertatea nestingherită a presei. La Iaşi, Petiţia -
proclamaţiune din 29 martie/ 10 aprilie avea înscrisă la punctul 34
„Ridicarea cenzurii”5. Petiţia naţională adoptată pe Câmpia Libertăţii de la
Blaj la 3/15 mai 1848 înscria la poziţia 7 ideea că „ Naţiunea română cere
libertatea de a vorbi, de a scrie şi a tipări fără nici o cenzură ”6. Iar dacă în
Moldova, unde acţiunea politică din 27-29 martie/ 8-10 aprilie 1848 a fost
înăbuşită prin intervenţiile în forţă ale domnitorului Mihail Sturdza, în
1
Cornelia Bodea, 1848 la români. O istorie în date şi mărturii, vol. I, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 184
2
Victor Cheresteşiu, Op. cit., p. 59
3
G.D Iscru, Revoluţia română din 1848-1849, Editura Albatros, Bucureşti, 1988, p. 108
4
G. Călinescu, Op. cit., p. 168
5
Anul 1848 în Principatele Române. Acte şi documente, vol. I, Bucureşti, 1902, p. 179
6
Victor Cherestesiu, Adunarea Naţională de la Blaj. Începuturile şi alcătuirea programului
revoluţiei din 1848 din Transilvania, Bucureşti, 1966, p. 468
imediata apropiere a Prutului aflându-se masate şi trupe ruseşti gata să
intervină, n-au putut să-şi facă apariţia publicaţii de factură revoluţionară,
în Ţara Românească acestea aveau să fie relativ numeroase: „ Pruncul
român” (C.A. Rosetti şi Enric Winterhalder), „Poporul suveran” editat din
10 / 22 iunie de Dimitrie Bolintineanu ca o „ gazetă politică şi literară”, apoi
„Constituţionalul” (8 / 20 iulie), sub conducerea unui anume C. Viişoreanu,
şi care s-a contopit din 6 august cu o nouă publicaţie intitulată „ România”
redactor fiind un tânăr poet din Brăila, G.H.A. Baronzi. „Reforma” a fost
publicată de către Alexandru I. Creţulescu.
„Monitorul român” era inspirat de I. Heliade-Rădulescu, în fapt un
oficios al guvernului, iar „Învăţătorul satului”, amintit deja în capitolul
anterior şi care, la un moment dat, era condus exclusiv de Nicolae
Bălcescu, lărgeau şi ele peisajul publicistic al revoluţiei. Concomitent, în
Ardeal continuau să apară „Gazeta de Transilvania” prin care, de un deceniu,
George Bariţ făcuse tot ceea ce-i stătuse în putinţă ca „Ziua cercării să nu-i
afle pe români fără olei în lampă, rătăcind pe câmpuri ” şi „Organul naţional”
condus de Timotei Cipariu care îşi începuse apariţia la Blaj cu un an în
urmă (1847) sub titlul „Organul luminării”.
Din evantaiul publicaţiilor apărute în creuzetul fierbinte al revoluţiei,
una dintre cele mai importante s-a dovedit a fi „Pruncul Român”, textele
tipărite în coloanele acestuia fiind, prin conţinutul lor, o expresie a
spiritului radical al revoluţiei, al democraţiei concepute din perspectiva
cauzei celor mulţi şi care au purtat amprenta scrisului lui C.A. Rosetti,
„poetul romantic, cu avânturi sentimentale şi un deosebit talent în exprimarea
vehementă a ideilor radicale”1 după cum îl caracteriza N. Iorga, al lui
Nicolae Bălcescu sau al tânărului poet Ioan Catina. Programul fixat de
redactorii responsabili (C.A. Rosetti şi Enric Winterhalder) era unul de
factură populară de vreme ce în articolul de fond al primului număr se scria
că:

„Ţinta acestui jurnal este a sprijini drepturile poporului român. Redacţia

acestei foi va primi orice plângere dreaptă a cetăţenilor şi va face să răsune
coloanele sale în favorul celor nedreptăţiţi”2.

Din aceeaşi perspectivă, a intereselor celor mulţi, „ Pruncul român” a

justificat, poate nu cu rigoarea necesară, ci doar în spirit romantic,
legitimitatea revoluţiei, dreptul celor asupriţi de a răsturna prin forţă un
regim ce le-a fost ostil, calea pe care puteau păşi pentru a-şi impune dreptul

1
N. Iorga, Op. cit., p. 94
2
"Pruncul român", nr. 1 din 10 iunie 1848
la libertate. De altfel, chiar cu primul număr şi cu textul care servea drept
articol de fond, redactorii „Pruncului român” exultau de bucurie că libertatea
fusese câştigată fără jertfe: „nici o picătură de sânge n-a curs şi am dobândit
cerescul dar al libertăţii, curat şi nepătat, ca un sfânt dar dumnezeesc ”1. Era,
aici, însă, şi o imprudenţă politică de tipul culcuşului pe laurii victoriei, mai
ales că se adăugau elogiile la adresa domnitorului Gheorghe Bibescu,
însoţite de strigătul „trăiască” pentru că „a dat dovadă că este adevărat
român, că-şi iubeşte patria mai presus decât toate”, ca şi la adresa
mitropolitului Neofit: la „tot clerul român”, la „armia întreagă ... împreună cu
bravii noştri ofiţeri”2 Vodă Bibescu primise, într-adevăr, programul
revoluţiei, dar determinat de lipsa răspunsului forţelor de ordine, al armatei
întâi de toate, de a reprima masele bucureştene ieşite masiv pe străzi,
pentru ca, 48 de ore mai târziu, să fugă din Bucureşti ca să se ascundă la
Braşov. Iar mitropolitul şi unii ofiţeri, precum colonelul Odobescu sau Ioan
Solomon, aveau să facă relativ repede dovada că nu erau nici pe departe
eroi ai revoluţiei ci mai degrabă posesori ai calităţii de călăi ai acesteia.
Nu puţine au fost în paginile „Pruncului român” pledoariile consacrate
idealului unităţii naţionale, prefigurate chiar din articolul – program, când
se adresa „către fraţii noştri din Moldova” pentru că se considerau a
constitui împreună „o singură naţie”. La 13/25 iulie 1848 printr-un articol
intitulat direct şi tranşant Unire cu Moldova, în coloanele „Pruncului
român” se solicita ca Ţara Românească „ neapărat să se unească cu Moldova ”
pentru a ajunge „să fie mare şi puternică”, întrucât „muntenii şi moldovenii nu
fac decât o singură naţie”, pentru că munteanul şi moldoveanul „amândoi
poartă acelaşi glorios nume de români, amândoi vorbesc aceeaşi limbă, au
aceeaşi religie, aceleaşi interesuri, au suferit aceleaşi nenorociri şi simt aceeaşi
trebuinţă de îmbunătăţire a soartei lor, alcătuiesc, cu un cuvânt, un singur
corp”3.
De asemenea, au fost de-a dreptul consistente pledoariile pentru
cauza libertăţii ţăranilor clăcaşi:

„Nu iartă Dumnezeu să sufere două milioane jumătate de suflete pentru ca

şase mii de proprietari să aibă câte un pogon sau două de pământ mai mult...
Aceste două milioane jumătate de creştini asudă zi şi noapte, bătuţi ca
dobitoacele pentru ca să îngraşe pământul proprietarilor şi să hrănească pe

1
Ibidem
2
Ibidem
3
Anul 1848 în Principatele Române. Acte şi documente, vol. II, p. 484-485; A se vedea şi la Dan
Berindei, Epoca Unirii, Editura Corint, Bucureşti, 2000, p. 21
 răpitorii funcţionari. Pentru cel ce nu are un petec de pământ, patria e mumă
vitregă şi nimeni nu-şi dă viaţa sa pentru muma cea vitregă”1.

Relaţia dintre social şi naţional e relevată aici cu toată claritatea,

patriotismul era conceput ca o stare de spirit dependentă de ameliorarea
substanţială a condiţiei de existenţă rezervată celor mulţi, adică a celor ce
populau masiv lumea satelor. De unde şi avertismentul lansat prin paginile
„Pruncului român” de aripa radicală a revoluţiei şi care era cât se poate de
clar: dacă nu se realiza reforma preconizată prin conţinutul punctului 13 din
Proclamaţia de la Izlaz - eliberarea de clăcăşie şi împroprietărirea
ţăranilor - să fie siguri toţi că „Bătăile lui faraon vor cădea peste noi”, adică,
finalmente revoluţia nu va triumfa2.
Una din trăsăturile caracteristice esenţiale ale presei din timpul
revoluţiei paşoptiste a constituit-o tonul ei febril, adesea ameţitor prin
numeroasele-i apeluri la acţiune, ca şi tenta cu adevărat vizibilă spre
precipitare, mai ales în plan emoţional. Prin intermediul ei, conducătorii
revoluţiei, cu unele excepţii, au nutrit un sentiment acut de grabă
permanentă, de efort pentru construcţie rapidă, pentru a ajunge din urmă pe
contemporanii lor mult mai avansaţi din ţările dezvoltate. Evoluţia însăşi a
evenimentelor, de-acum, fără excepţie, în toate zonele istorice româneşti, a
lăsat impresia că fiecare pas făcut echivala cu a alege între libertate şi
servitute, între succes şi dezastru, între împlinirea unor idealuri
însufleţitoare de libertate şi egalitate în drepturi, pe de o parte, şi catastrofă
pe de altă parte. De unde şi preocuparea concertată de coordonare a
eforturilor, de consonanţă a evenimentelor, de a se imprima prin diverse
iniţiative atât sensul cât şi ritmul socotite ca necesare în desfăşurarea
faptelor, explicându-se, prin intermediul presei, elementele de noutate, de
furie, de clemenţă, de violenţă sau de pasiune. Este, de altfel, terenul pe
care au ajuns a căpăta contururi distincte orientările politice diferite şi, pe
cale de consecinţă, grupările care tindeau să acţioneze asupra corpului
social, conferind identitate şi, nu o dată, raţiunea de a fi „ fracţiunilor” care,
disputându-şi întâietatea, aveau să ajungă, treptat, a trasa ruta evoluţiei
vieţii politice româneşti3.
Cu intuiţiile lui, adesea geniale, Nicolae Iorga observa, încă în urmă
cu 80 de ani, că aşa s-ar putea explica, de pildă, ieşirea pe piaţa ziaristicii
1
cf. N. Iorga, Op. cit., p. 97
2
Ibidem
3
Este, din acest punct de vedere, fundamentală prin forţa de sugestie a materialului documentar pe
care-l conţine, şi nu numai, lucrarea lui Apostol Stan, Grupări politice în România între Unire şi
Independenţă, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979
revoluţionare, încă la 7/19 iunie 1848, deci imediat după apariţia « Pruncului
român», a unei alte publicaţii intitulate „Poporul suveran” ca o „gazetă
politică şi literară”, iniţiativa aparţinând lui Dimitrie Bolintineanu (apariţie
de două ori pe săptămână). Şi tot Iorga sugera, ca o posibilă explicaţie,
sprijinul de care s-a bucurat foarte repede Bolintineanu din partea multor
„fruntaşi tineri care nu puteau recunoaşte uşor ca şef pe Rosetti şi pe
studenţii abia întorşi de la Paris”1. Realitatea e că „Poporul suveran” s-a
dovedit a fi o publicaţie mai echilibrată ca ton, mai ancorată în desfăşurarea
evenimentelor, mai lucidă în aprecierea lor şi, implicit, în descifrarea
semnificaţiilor pe care le comportau. Analizându-se, de pildă, determinările
revoluţiei, într-un articol datorat lui Ion Ionescu de la Brad, intitulat pur şi
simplu Cauza revoluţiilor, se sublinia că „elementul revoluţiei” este „în
oricare soţietate, căci în oricare soţietate, munca, capitalul şi pământul sunt
cele trei ţâţâni pe care se învârteşte toată producţiunea bogăţiilor, elementul
revoluţiei este lucrăreţ pretutindenea, căci pretutindenea se află bogaţi şi
săraci, burgheri şi muncitori, proprietari şi ţărani”2.
Cu puterea cuvântului, cu forţa acestuia de a condamna, de a macula
forţele ostile cauzei libertăţii, în fond raţiunea însăşi a revoluţiei, Poporul
suveran acuza de „înaltă trădare” pe cei care au organizat complotul din 19
iunie / 1 iulie 1848 împotriva Guvernului provizoriu şi, printr-un alt articol,
era ridicată la rang de adevăr fundamental constatarea că:

„Proprietarii, boierii, bogaţii, capitaliştii, având tot acelaşi interes, să coalizează

pretutindenea spre a-şi apăra privilegiurile şi monopolurile împotriva
proletarilor, ţăranilor, săracilor, lazaronilor, irlandezilor şi muncitorilor”3.

Deşi mai puţin vulcanic în exprimare decât „ Pruncul român”, „Poporul

suveran” a pus în evidenţă un echilibru mai pronunţat în prezentarea
evenimentelor, o înclinaţie mai evidentă în a surprinde sensul real al
faptelor înfăţişate, o forţă de pătrundere a conţinutului lor social şi de a-şi
apropia adevărata semnificaţie cu impact asupra deciziilor politice, a fixării
priorităţilor. Aşa era, de exemplu, modul cum îşi găsea reflectarea în
coloanele „Poporului suveran” chestiunea ţărănească la care contribuiau mai
multe condeie între care cele mânuite de Ion Ionescu de la Brad şi Nicolae
Bălcescu. Acesta din urmă putea să scrie în articolul intitulat Despre
împroprietărirea ţăranilor că

1
Nicolae Iorga, Op. cit., p. 97-98
2
"Poporul suveran", an. I, nr. 15, din 2 august 1848
3
Ibidem; Vezi şi Cornelia Bodea, Op. cit., vol. II, p. 845
 „...în orce chip vom tracta chestiunea, supt orice punct de vedere vom privi-o,
ajungem totdeauna la aceeaşi concluzie, adică că este de trebuinţă a face pe
ţăran proprietar şi aceasta nu numai din punctul de vedere al naţionalităţii, nu
numai din acela al dreptăţii, dar chiar din punctul de vedere al utilităţii”1.

„Poporul suveran” lega direct cauza eliberării ţăranilor clăcaşi de

aceea a democraţiei, a unităţii, independenţei şi solidarităţii naţionale,
considerând cu temei că „ţăranii sunt o clasă de oameni de cari sunt legate
toate interesele noastre” şi, în contextul istoric concret în care se
desfăşurau evenimentele revoluţionare, am zice chiar că în „momentul”
exprimărilor la „cald”, poate că nu era o exagerare spusa conform căreia
„glorioasa revoluţie de la 11 iunie”, după cum se scria într-un articol, „s-a
făcut de către toţi pentru toţi de obşte, şi toţi românii de obşte trebuie să fie
mulţumiţi şi să se bucure de sfânta dreptate ce am dobândit ”. Era, oricum, în
concordanţă cu necesitatea eforturilor conjugate ale naţiunii de a-şi apăra
cauza libertăţii şi, de asemenea, cu spiritul programului gazetei „Poporul
suveran” (alături de Bălcescu erau şi Grigore Alexandrescu, Cezar Bolliac,
A.G. Golescu s.a.), program lansat încă de la primul număr:

„Ţinta acestui jurnal este a sprijini drepturile poporului român. Glasul său se
va ridica cu energie în contra tiraniei, dar nu va rămânea mut nici împotriva
poporului când acesta va abuza de libertatea de care se bucură: însă aceasta va
fi ca să-l lumine şi să-l întoarcă de la orice urmare i-ar compromite libertatea şi
ar aduce patria la pieire şi anarhie”. Oricum, din structura acestui program
făceau parte organică şi angajamentul că „va avea drept ţintă unirea
provinciilor române” ca şi „tot ce va putea duce România la fericire şi la
mărire”2.

În chestiunea naţională, „Poporul suveran”, ca şi alte publicaţii, s-a

pronunţat frecvent şi a privit-o ca o cauză a tuturor românilor, aşa cum o
făcea în coloanele numărului din 19 iunie / 1 iulie 1848: „Valahia este liberă
sau pe calea libertăţii. Moldova încă geme în lanţurile robiei. Nu ziceţi încă că
România e liberă când Moldova e robită. Revoluţia de la 11 iunie a liberat o
provincie a României, iar nu România întreagă. Smulgeţi, dar, cocardele
voastre... şi să nu le puneţi decât atunci când toată România va fi liberă, mare şi
unită!”. Şi tot în acelaşi număr dar într-un alt material, era respinsă
vehement ideea de intervenţie militară externă împotriva revoluţiei
1
Nicolae Bălcescu, Opere, tomul I, Partea I-âi. Scrieri istorice, politice şi economice, ed. de G.
Zane, Bucureşti, 1940, p. 287
2
Ibidem; Vezi la N. Iorga, Op. cit., p. 98-99
afirmându-se pe un ton mobilizator, tipic vremurilor revoluţionare,
nelipsindu-i autorului şi o notă specifică eroismului de factură romantică:

„..ca să calce o armie streină pe pământul nostru în cugetul de a ne robi, va

trebui mai întâi să treacă pe pieptul a zece milioane de români, va trebui mai
întâi să spargă inimile noastre ca să scoată amorul patriei ce le locuieşte”1.

Altă dată, către sfârşitul lunii iulie, în coloanele „ Poporului suveran”

era publicat articolul Unirea Moldovei cu Ţara Românească formulându-
se întrebarea:

„Acum ... când principiul unirii se pune în lucrare de toate naţiile ... vom fi
mai de altă idee, noi care, fireşte, suntem fraţi şi care am declarat frăţie,
dreptate? Nu, nu; să lipsească acele bariere ce parcă s-au pus înadins ca să
oprească frate pe frate a se îmbrăţişa”2.

În coloanele „Poporului suveran” s-a făcut, de asemenea, o intensă

propagandă pentru Constituţie în care se căuta întâi de toate să fie
explicată; să pună în evidenţă noţiunea de patrie: „ această fiinţă ideală pe
care locuitorii ei sunt gata a o apăra cu viaţa şi cu moartea” întrucât ea se
sprijină pe „identitatea intereselor, ideilor, pasiunilor ce-i strânge şi uneşte în
apărarea unui bun comun”3.
„Poporul suveran”, ca şi „Pruncul român”, a putut exista cât timp s-a
desfăşurat revoluţia din Ţara Românească , până pe 11 septembrie, când
trupele turceşti s-au apropiat de Capitală, ultimul act al rezistenţei
constituindu-l confruntarea în care s-au angajat pe 13 septembrie pompierii
din Dealul Spirii sub conducerea lui Pavel Zăgănescu, sacrificiul lor nefiind
în măsură a salva revoluţia dar intrând în istorie drept un simbol al
rezistenţei românilor în calea intervenţiilor militare străine.
În presă şi prin intermediul ei au fost făcute publice dezacordurile şi
înfruntările dintre protagoniştii revoluţiei şi care, în acest fel, ajung a fi
legitimate, explicate şi susţinute mai ales când era vorba de revoluţionari şi
conservatori. Un exemplu, chiar prin fizionomia sa pronunţat
conservatoare, este publicaţia intitulată „ Reforma” scoasă de Alexandru I.
Creţulescu. El îi omagia pe

„...acei puţini generoşi boieri care, cu capetele descoperite înaintea poporului

român, cu ochii plini de lacrimi, cu mâinile înălţate către cer, se lepădară

1
Anul 1848... vol. II, p. 484-485
2
Ibidem, p. 628-629
3
Ibidem
 înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, pentru dragostea fraţilor lor, se lepădară
de toate drepturile ce au avut până acum, sărutară stindardele tricolore şi
jurară că nu numai nu vor cugeta şi nu vor face nimic spre răul patriei lor şi al
fiilor lor, dar încă că vor fi gata a muri toţi pentru ca să apere noua Constituţie
ce-şi dete poporul român”1.

În coloanele „Reformei” era agreată ideea de reprezentativitate, de

concretizare a ei printr-o adunare „ într-adevăr obştească” şi, deci,
constituită prin „reprezentarea tuturor stărilor”, dar, se scria mai departe în
textul consacrat acestei teze, să fie respinşi „ unii ploscaşi şi clevetitori” care
ar fi vrut, chipurile, „numai să întărâte, să aprindă duhurile”. Într-un spirit
pronunţat antipopular, „Reforma” detesta „mulţimea de oameni pierduţi care
nu-şi pot găsi bine capului, nu pot subzista decât numai în învălmăşeli şi
răsturnări soţiale” şi care „zbiară astăzi în gura mare şi ameninţă ca să li se
dea posturi, chiverniseli”2.
„Reforma” n-a apărut decât într-un număr, dar caracteristic pentru a
ilustra poziţia forţelor conservatoare în revoluţie. A fost, probabil,
împiedicată să mai apară chiar de către Guvernul provizoriu, după cum
scria N. Iorga.
Presa, atât cât a apărut, şi-a etalat, cel puţin ca tendinţă, funcţia de
modelator a ceea ce s-a numit „ spiritul public” sau unificarea şi
concentrarea, ca obiectiv, a voinţei de acţiune a celor mulţi împotriva
absolutismului, a regimului regulamentar şi care se prefigura ca o
„operaţiune” dirijată de integrare deplină în colectiv. Aşa ni se prezintă, de
pildă, publicaţia numită „Amicul comercianţilor” ce-şi propunea să apară de
două ori pe săptămână la tipografia lui Carcalechi şi sub redacţia unui C.
Andronic. Gazeta lua apărarea negustorilor şi a meşteşugarilor (isnafuri) ca
participanţii cei mai activi la derularea evenimentelor începând cu data de
11 iunie considerându-se, de exemplu, că acuza de neparticipare a lor la
revoluţie „nu numai că este o greşită părere, dar tot într-o vreme este şi o
calomnie, o hulă pentru corpul comercial şi isnafuri” întrucât izbucnirea
revoluţiei de la 11 iunie este netăgăduită că a venit din partea negustorilor 3.
Iar argumentul invocat era că în acel moment istoric „ obloanele prăvăliilor
începusă a răpăi” şi, în „entuziasmul cel mai cutezător, porniră cu toţii la
Palat”. Autorul se întreba îngrijorat: „Cum, dar, cutezară inamicii adevărului să
atribuie acestui respectabil corp neutralitatea de care a fost totdeauna

1
N. Iorga, Op. cit., p. 100
2
Ibidem
3
Ibidem, p. 101-102
departe, mai vârtos când a fost vorba de bine obştesc? ”. Şi, mai departe,
ţinea să precizeze că negustorii şi meşteşugarii au fost cei care au apărat,
ceasuri întregi, Palatul cu „tunurile de la Cazarmă” şi au făcut ca „scârnava
Căimăcămie ... să tremure ca varga dinaintea numelui Dancovici ”, unul din
tribunii străzii, ieşit din mijlocul lor, reuşind să elibereze, „ ca pe o candidă
fecioară desleşinată, scumpa noastră Constituţie”1.
Cu asemenea temeiuri, „Amicul comercianţilor” pleda ca interesele
categoriilor sociale a căror portavoce se făcea (negustori, meşteşugari etc.)
să fie posibil a fi apărate de reprezentanţi proveniţi chiar din rândurile lor,
nominalizat fiind, spre pildă, Mărgărit Moşoiu care fusese o perioadă „şef
al Poliţiei Bucureştilor şi mulţumită căruia „am dormit toţi, în vreme de două
luni, cu porţile şi uşile deschise fără ca să ne lipsească un ac”2.
De aceeaşi factură ca „Amicul comercianţilor” ar putea fi considerată
şi publicaţia „Naţionalul” care a apărut la Craiova cu subtitlul foaie „ politică,
literară şi economică”. Iniţiativa a avut-o unul din tribunii revoluţiei, Petre
Cernătescu, ulterior profesor de istorie la Universitatea din Bucureşti.
Obiectivul principal avut în vedere de redacţie era înfăţişarea „ abuzurilor,
nedreptăţilor, hoţiilor şi asupririlor” şi aceasta „într-o limbă mai popolară ca să
înţeleagă toţi că nu este durere ca durerea Naţionalului şi a naţionalistului”3.
La Bucureşti a apărut şi publicaţia săptămânală „Constituţionalul”
care din 6 august 1848 s-a contopit cu publicaţia „România”, inspirată, pare-
se, ca program, de ardeleni ca August Treboniu Laurian. Chiar prin titlu,
acela de România, publicaţia se manifesta ca o tribună a idealului unităţii
naţionale, ba, mai mult, se exprima deschis şi tranşant pentru „ ideea de
unire a tuturor românilor” nu numai a celor din Principate. Intenţiona să
publice literatură, dar şi articole ştiinţifice, să reflecte „ întreaga politică a
Europei” şi, în acest context, locul şi rolul românilor ca naţiune. Redactor,
aşa cum am menţionat deja, era G.H.A. Baronzi.
În Transilvania presa revoluţiei a fost reprezentată în special de
„Gazeta de Transilvania” şi „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” ale lui
George Bariţ, respectiv „Organul luminării” şi „Învăţătorul poporului” pe care
le tipărea la Blaj Timotei Cipariu. Ele au reflectat, mai ales „ Gazeta de
Transilvania”, cursul tensionat al revoluţiei pe teritoriul transilvan, dar şi
ceea ce se petrecea la est şi la sud de Carpaţi. Au fost, altfel spus, tribune
ale revoluţiei ca operă a poporului român, ca un proces istoric unitar.
Reacţiile lor au fost prompte atât cu privire la caracterul social al luptei
românilor cât, mai ales, cel naţional şi au tresărit imediat ce s-a aprins
1
Ibidem, p. 102
2
Ibidem
3
Ibidem, p. 103
scânteia revoluţiei. Aşa, de pildă, când a aflat vestea despre izbucnirea
evenimentelor revoluţionare la Pesta, George Bariţ scria în coloanele
„Gazetei de Transilvania”: „Plânsul mă îneacă pentru că în viaţa mea publică de
jurnalist, lovită şi cutreierată de atâtea valuri şi prigoniri nemeritate, nu mai
cunosc o altă bucurie”1. Era momentul când marele animator al presei
româneşti putea să îndrăznească a prevesti românilor un viitor mai luminos.

„Pentru români, scria Bariţ, se deschide o epocă nouă. Ei simt că «libertatea,

egalitatea şi frăţietatea», această sfântă deviză a timpului nostru va fi a noastră
scăpătoare... Ne vom sili din toate puterile noastre a lăţi termenii libertăţii, ai
egalităţii şi ai frăţietăţii până în cele mai ascunse unghiuri ale poporului
nostru”2.

Ca şi Bariţ, Timotei Cipariu saluta cu entuziasm izbucnirea

revoluţiei, la Viena şi Pesta, intenţiile ei programatice, speranţa că
transformările sociale, economice şi politico-instituţionale propuse de
revoluţia burgheză din Austria şi Ungaria se vor revărsa şi asupra
Transilvaniei. În „Organul luminării” el avea asemenea comentarii: „ Ştirile
din Capitala Imperiului Austriei, a Ungariei şi Transilvaniei, de cea mai înaltă
însemnătate şi cărora asemenea nu mai avură loc, ştiri de progres către
libertate şi înfrăţirea popoarelor, câştigarea drepturilor omenirii ... ne
inundează”3, pentru ca într-un alt număr al gazetei blăjene să scrie:

„Ungaria, cu o lovitură a sfărâmat toate privilegiile cu Werböczi, Corpus Juris

Hungarici etc., până-n faţa pământului, cât pe ea, ca pe o tablă rasă, n-a mai
rămas alta decât rege, dinastie, libertate şi egalitate în drepturi şi datorii pentru
toţi locuitorii ei într-asemenea... Geniul timpului sau, mai bine zis, violenţa
evenimentelor, suflă de pe calea libertăţii popoarelor, ca pulberea, toate stavilele
lanţurilor şi încuietoarelor ce-i opreau paşii înfieraţi de sute de ani”4.

Acest entuziasm, treptat, s-a diluat, o dată cu încrâncenarea

raporturilor dintre revoluţia maghiară şi cea a românilor ca urmare, pe de o
parte, a neextinderii şi pe teritoriul transilvan a legilor de înlăturare a
iobăgiei, de organizare democratică a societăţii, iar, pe de altă parte, din
cauza pretenţiilor conducerii revoluţiei ungare în consonanţă cu nobilimea
din Ardeal de a forţa unirea Transilvaniei cu Ungaria, de a menţine aşa
numita Ungarie Mare. De aceea, presa românească din Transilvania a
1
“Gazeta de Transilvania”, nr. 22, din 15 martie 1848; I. Lupaş, Op. cit., p. 43
2
„Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, nr. 12 din 22 martie 1848; cf. V. Cherestesiu, Adunarea
naţională de la Blaj, Bucureşti, 1966, p. 183
3
„Organul luminării”, nr. 64 din 17 martie (stv) 1848
4
Ibidem, din 31 martie 1848; cf. V. Cherestesiu, Op. cit., p. 185-186
oglindit într-o măsură din ce în ce mai mare cursul revoluţiei române,
conţinutul proclamaţiilor privind drepturile sociale şi naţionale adoptate la
adunările de la Blaj (abolirea iobăgiei, desfiinţarea privilegiilor nobiliare,
crearea cadrului necesar unei vieţi publice democratice bazate pe justiţie,
egalitate, libertate, frăţietate etc.), necesitatea colaborării din ce în ce mai
strânse cu revoluţionarii din Moldova şi mai ales cu revoluţia din Ţara
Românească etc.
Cât priveşte tema „uniunii Transilvaniei cu Ungaria”, aceasta îi
preocupa pe redactorii presei româneşti în cel mai înalt grad astfel că pe
timpul pregătirii nemijlocite a Adunării Naţionale de la Blaj din 3-5/ 15-17
mai 1848 în coloanele „Organului naţional” al lui Timotei Cipariu se scria că
„După mai multe dezbateri, anunţă cum că întrebarea despre uniune se lasă la o
parte până când naţiunea română va fi recunoscută de naţiune liberă,
constituită, organizată şi cu vot decisiv în Dieta ţării ”1, în timp ce „ Gazeta de
Transilvania” relata şi ea că „Se desfăşoară pricinile pentru care naţiunea
română nu află cu cale a se lăsa în dezbateri asupra uniunii cu Ungaria până când
nu-şi va avea ai săi deputaţi pe scaunele Dietei”2.
Voinţa românilor de a nu se hotărî în plan naţional, şi nu numai, fără
să fie luate în consideraţie şi doleanţele lor, aşa cum s-a stipulat în textul
Programului adoptat pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, a fost ignorată cu
brutalitate şi, pe 17/29 mai 1848, Dieta nobiliară de la Cluj a votat
„uniunea” iar Curtea imperială de la Viena a sancţionat-o. Vestea despre
votarea „uniunii” a răscolit întreaga Transilvanie cu ecouri inevitabile şi
peste munţi ceea ce şi-a găsit reflectarea şi în presă. „ Gazeta de
Transilvania” are consemnate în coloanele ei cuvintele lui G. Bariţ conform
cărora „Uniunea va rămâne înscrisă în istoria ce o vom lăsa fiilor şi nepoţilor
noştri o faptă a silei, terorismului, a tiraniei”, ca şi avertismentul că în noua
situaţie „soarta naţiunii române se va hotărî în Bucureşti şi în Iaşi, iar nu în
Cluj, nici în Blaj, nici în Buda”3.
Din acest moment, acela al adoptării „uniunii”, în condiţiile în care s-
a produs şi groaznicul măcel din comuna Mihalţ (21 mai/ 2 iunie 1848) pus
la cale de baronul Banffi, comite suprem al Albei de Jos, căruia i-au căzut
victime 12 ţărani români, atmosfera politică în Transilvania a căpătat
accente dure de încordare. În Munţii Apuseni mai ales producerea de arme
şi organizarea în vederea rezistenţei au luat amploare. Voinţa românilor s-a
fortificat continuu mai ales după ce în august 1848 membrii Comitetului
Naţional Român care-şi avea sediul la Sibiu au fost arestaţi din ordinul

1
cf. V. Cherestesiu, Op. cit., p. 456
2
„Gazeta de Transilvania”, 17 mai 1848 (st.v.)
3
Idem din 24 mai 1848 (st.v.)
Guberniului nobiliar al Transilvaniei. Presa reflecta toate aceste
evenimente, dar lua şi atitudine militând cu vehemenţă pentru afirmarea
drepturilor naţiunii române, pentru recunoaşterea ei în sens politic, să aibă
acelaşi statut de care beneficiau „naţiunile” maghiară, germană şi săcuiască.
Escaladarea confruntării dintre revoluţia română şi cea maghiară,
consecinţă directă a obstinaţiei cu care conducătorii unguri urmăreau
asimilarea românilor în aşa numita „ naţiune” maghiară, a făcut ca rezistenţa
românească să ia forma organizării politice şi militare a Transilvaniei fiind
puse în funcţiune 15 prefecturi, fiecare dispunând de câte o legiune, iar
Comitetul Naţional să acţioneze ca un veritabil guvern, ca o autoritate reală
peste administraţia românească astfel cristalizată1.
Concomitent, revoluţionarii români au continuat şi demersurile
petiţionare către Curtea din Viena, ca în 13/25 februarie 1849, când se
insista din nou pentru o „întrunire a tuturor românilor din statele austriece
într-o unică naţiune de sine stătătoare” cu „un cap al naţiei” şi unul
„bisericesc”, o adunare anuală „a toată naţia ... spre consultarea periodică a
intereselor naţionale”, reprezentare naţională în organismele legislative ale
Imperiului etc.2 Toate acestea erau considerate doar ca un prim pas pe calea
către împlinirea idealului unităţii naţionale, care ar fi trebuit urmat de o
acţiune de desprindere din graniţele imperiale şi proclamarea independenţei
naţionale.
Remarcabilă a fost, în acest climat învolburat, faptul că în primăvara
anului 1849, când în ajutorul Imperiului habsburgic a venit Imperiul ţarist
prelungind intervenţia sa militară şi pe teritoriul Transilvaniei, că pe lângă
„Gazeta de Transilvania” şi „Organul naţional” îşi făceau apariţia, la Braşov,
gazeta „Expatriatul”, condusă de Cezar Bolliac (25 martie 1849),
„Kronstädter Zeitung” (26 martie 1849) ca o nouă serie a publicaţiei
„Siebenbürgen Wochenblatt” avându-l în fruntea redacţiei pe un publicist
revoluţionar german Maximilian Leopold Moltke, şi „Brassoi Lap” (16
aprilie 1849) redactat de un ziarist progresist maghiar Veszely Károly3.
Spiritul ce anima aceste publicaţii, cu diferenţe de nuanţe în exprimarea
punctelor de vedere, era necesitatea apărării, cu eforturi unite din partea
românilor, saşilor şi maghiarilor, a libertăţii şi democraţiei. Un asemenea
apel se lansa prin „Expatriatul”, chiar în textul articolului program,
subliniindu-se:

1
cf. M. Badea, Gh. I. Bodea, Avram Iancu în conştiinţa poporului român, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1976, p. 72 şi următoarele
2
G. Sbiera, O pagină din istoria Bucovinei din 1848-1849, Cernăuţi, 1899, p. 18-19
3
Constantin Antip, Op. cit., p. 82
 „Fraţilor români!... Pătrundeţi-vă o dată de acest adevăr: astăzi nu sunt luptele
între cutare şi cutare naţie, între cutare şi cutare împărat; astăzi este o singură
luptă în toată Europa: este lupta între libertate şi tiranie, între popoli şi
dinastii. Dinastiile se strâng şi-şi dau mâna din toate părţile spre a-şi propti
tronurile ce se surpă şi toată speranţa ce le-a mai rămas este neînţelegerea şi
învrăjbirea popoarelor între dânsele. Când, o dată, popoarele îşi vor cunoaşte
adevăratul interes atunci lupta aceasta va înceta”1.

Iar în coloanele publicaţiei, „Brassoi Lap”, care avea înscris pe

frontispiciu cuvântul „Fraternitate”, se putea citi un apel similar:

„...spuneţi luptătorilor din satele voastre că trebuie să meargă în luptă pentru

dreptate şi pentru cauza sfântă a popoarelor, pentru liberate. Să lupte ca fiecare
om să aibă după munca sa, ca săracul să nu fie mai prejos în faţa justiţiei decât
bogatul. Să lupte ca să fie doborâte barierele care despart popoarele şi nu le lasă
să se îmbrăţişeze între ele. Aşadar, să intre în luptă pentru principiile sfinte ale
egalităţii şi fraternităţii”2.

Erau, fără îndoială, apeluri şi îndemnuri la acţiune revoluţionară pe

care le dicta realitatea istorică însăşi şi pe care exigenţe ale cursului
revoluţiei pe teritoriul transilvan le impuneau pentru a se putea depăşi, pe
de o parte, tensiunile dintre revoluţia română şi cea ungară, iar, pe de altă
parte, pentru ca, unite pe unul şi acelaşi făgaş, să se opună eficient
intervenţiei militare ruso-habsburgice. Din nefericire, conducătorii
revoluţiei maghiare au înţeles mult prea târziu raţiunea politică şi istorică,
în ultimă instanţă, a unor asemenea demersuri publicistice, concordante cu
acţiunea lui Nicolae Bălcescu pusă în slujba aceleiaşi cauze, şi atât
revoluţia maghiară, cât şi revoluţia română din Transilvania aveau să fie
înfrânte.
Într-un alt spaţiu românesc, aflat la mijlocul veacului al XIX-lea sub
dominaţie habsburgică, respectiv în Bucovina, tensiunile de ordin
economic, social-politic, confesional şi, desigur, naţional nu erau mai puţin
încordate decât în Transilvania sau alte zone ale Imperiului habsburgic.
Burghezia românească era însă mai firavă, fără un suport cât de cât
important în plan economic, dar în plin proces de afirmare pe tărâm
spiritual. Se impusese deja grupul fraţilor Hurmuzachi (Constantin,
Eudoxiu, Gheorghe şi Alexandru) care-şi asiguraseră o solidă pregătire
intelectuală absolvind cursuri ale facultăţilor cu profil umanist (istoric,

1
Ibidem
2
Ibidem, p. 83
juridic şi politic) la Viena; cunoşteau limbi de circulaţie europeană, erau în
măsură să-şi asume funcţii politico-administrative fie în Bucuvina, fie în
structurile superioare ale Imperiului1. Ei au fost principalii animatori ai
revoluţiei din 1848-1849 pe teritoriul Bucovinei acordând o atenţie
prioritară revendicărilor de ordin naţional pe care, în funcţie de cursul
evenimentelor, le-au formulat în diverse variante, tenta generală fiind
aceea de radicalizare: de la autonomia naţională la reunirea Bucovinei cu
Moldova sau unirea tuturor teritoriilor româneşti din Imperiul habsburgic
(Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş şi Bucovina) şi chiar unirea
tuturor românilor într-un stat daco-românesc sub egida Casei de Habsburg
care să fi purtat chiar de atunci numele de România2.
Asemenea idei, şi, în evoluţia, ca sens, deja menţionată, la care s-au
adăugat cele privind libertatea socială, autonomia bisericii ortodoxe,
drepturile şi libertăţile omului, necesitatea restructurării relaţiilor
economice, a instituţiilor politice, imperativul dezvoltării învăţământului şi
în limba română etc. aveau să-şi găsească reflectarea şi publicistic prin
foaia intitulată „Bucovina” subintitulată „gazetă românească pentru politică,
religie şi literatură”.
Iniţiativa publicării „Bucovinei” au avut-o revoluţionarii moldoveni
care au reuşit să emigreze la Cernăuţi între care Mihail Kogălniceanu, Al. I.
Cuza, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Teodor şi Gh. Sion, fraţii Petru şi
Vasile Cazimir, Dimitrie Rallet etc. după ce au dat naştere unui Comitet
revoluţionar în frunte cu Costache Negri. Lor li s-au adăugat venind din
Transilvania mai întâi Aron Pumnul şi apoi George Bariţ. Sprijinul
financiar a venit din partea familiei Hurmuzachi. Primul număr a apărut pe
16 octombrie 1848 cu texte bilingve: română şi germană. Articolul program
a fost semnat de Gheorghe Hurmuzachi şi în care se afirma:

„Foia noastră va fi, dar, defensorul intereselor naţionale, intelectuale şi

materiale ale Bucovinei, reprezentantul dorinţelor şi nevoinţelor ei, organul
bucuriilor şi suferinţelor ei. Monarhia democratică cu toate consecinţele, o
Austrie liberă, puternică, falnică, deplină îndrituire a tuturor naţionalităţilor,
autonomie provincială, întreg şi nemărginit progres în toate ramurile
activităţii omeneşti – acestea sunt principiile noastre şi pe care foaia noastră ...
nu le va pierde din ochi”3.

1
cf. Mihai Iacobescu, Din istoria Bucovinei, vol. I, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993, p.
368-370
2
Ibidem, p. 371
3
Dumitru Coval, Op. cit., p. 107
 Remarcabilă este însă şi prezenţa unei viziuni de ansamblu asupra
cauzei naţionale româneşti care, iniţial, în coloanele „ Bucovinei” este legată,
ca posibilitate de împlinire, de Austria şi de Germania.

„Aflându-ne la graniţa Moldovei, din care şi Bucovina până la 1775 a făcut

parte întregitoare şi cu care aceasta din urmă este unită prin fireştile legături
ale unei aceeaşi naţionalităţi, a istoriei, a religiei, a năravurilor şi a multor altor
relaţii de trebi şi de familii, noi nu putem tăgădui interesul nostru cel mai viu
ambelor Principate şi cercărilor lor de a-şi îmbunătăţi starea şi de a călca
libertăţii şi a fericirii cale, care, prin marile întâmplări de la Mart, s-au câştigat
mai norocitei Bucovine”1.

Dat fiind aportul deosebit al emigraţiei moldovene la realizarea

gazetei „Bucovina”, nu era deloc întâmplătoare prezenţa masivă a textelor
privind situaţia din Moldova, numeroasele proteste la adresa regimului lui
Mihail Sturza, acesta din urmă fiind acuzat că „s-a putut păstra până acum
numai prin întunericul adânc în care s-a ţinut naţia şi care, îndată ce lumina
adevărului va străbate mai adânc în Moldova, va cădea cu tot sprijinul în care se
sămăţeşte”2.
N-a trecut neobservată legea cenzurii adoptată în noiembrie 1848 de
guvernul lui M. Sturdza, în coloanele „Bucovinei”, sub formă de
corespondenţă, scriindu-se:

„Eu tac despre impresia ce mi-a produs mie această lege, menită de a ne
degrada la rangul dobitoacelor; mărturisesc, însă, că sub altă privire ea mi-a
apăsat spiritul ... ea [legea – n.n. – M.B.] nu cuprinde decât forme ... , forme
deşarte, care omoară spiritul şi întemeiază numai nesiguranţa persoanei, averii,
ba chiar şi a existenţei”3.

O contribuţie deosebită la susţinerea, ca ziarist, a „Bucovinei” a avut-o

M. Kogălniceanu. În paginile acesteia el a publicat bine cunoscutul studiu –
programatic Dorinţele partidei naţionale din Moldova şi Proiect de
Constituţie pentru Moldova, două documente prin care era justificată
mişcarea de la sfârşitul lunii martie, se făcea o critică aspră
Regulamentului organic, erau acuzate acţiunile de reprimare a partidei
naţionale, erau justificate aspiraţiile revoluţiei şi imaginile instituţiilor
propuse de partida naţională. Între acestea esenţiale erau unirea Moldovei
cu Ţara Românească, „Cheia bolţii fără de care întreg edificiul naţional s-ar
prăbuşi”, respectiv eliberarea ţăranilor de clăcăşie şi împroprietărirea lor
1
N. Iorga, Op. cit., p. 107
2
Ibidem, p. 108
3
„Bucovina” din 29 noiembrie 1848
fără despăgubire fiindcă „Nu este omenesc ca omul să exploateze pe om, ca
cei mulţi să fie instrumentele de muncă a(le) celor puţini”1.
Tot M. Kogălniceanu a fost autorul a o serie de pamflete printre care:
Noul acatist al marelui voievod Mihail Grigoriu, De crezul
moldovenilor, susţinut de D. Rallet şi el un pamfletar gustat de cititori, cu
texte satirice intitulate Plutarhul Moldovei, Murmura publică, Sfatul
domnesc de la 1846 sau Ziua bună a lui Mihai către deputaţi, ţinta
predilectă fiind, evident, domnul Moldovei.
Compartimentul literar al revistei era susţinut mai ales de V.
Alecsandri care, şi după ce a plecat la Paris către sfârşitul anului 1848, a
continuat să trimită poezii dar şi texte precum Românii şi poezia lor din
care ar fi de semnalat rândurile următoare:

„Românul se naşte primăvara. El întinereşte cu natura căci o iubeşte cu toată

dragostea unui om primitiv. De aceea şi toate cântecele lui încep cu «frunză
verde». Lui îi place să se rătăcească prin desişul pădurilor, îi place sa pocnească
şi să cânte din frunze; îi place să-şi puie flori la pălărie, să asculte cântecele
paserilor şi să zică atunce câte o doină de jale, de dragoste sau de hoţie”2.

Bardul de la Mirceşti ţinea să sublinieze simpatia poporului pentru

haiduci, făcea trimitere la balada Mihu copilu ce însoţea scrisoarea
adresată redacţiei la care adăuga şi asemenea cuvinte:

„Nu pot să-ţi trimit vreo baladă mai însemnată fără a o întovărăşi de câteva
rânduri pline de entuziasm pentru dânsa. Ce să fac? M-am înamorat de poezia
populară ca de o copilă din Carpaţi, tânără, mândră, nevinovată şi aşa de
frumoasă că ... pe soare ai putea căta, iar pe dânsa ba”3.

Plecarea, unul câte unul, a refugiaţilor moldoveni, cu precădere către

capitalele occidentale, a slăbit potenţialul redacţional al revistei „ Bucovina”.
S-au abătut apoi, după înfrângerea revoluţiei, măsurile coercitive ale
regimului absolutist. Din 1850, „Bucovina” a apărut cu intermitenţe. Ultimul
număr a apărut pe 2 octombrie 18504.

1
Anul 1848 în Principatele Române, vol. IV, p. 109-111; Teodor Bălan, Activitatea refugiaţilor
moldoveni în Bucovina la 1848, Sibiu, 1944, p. 87-89.
2
Dumitru Coval, Op. cit., p. 108-109
3
Ibiem, p. 109
4
Pentru mai multe detalii a se vedea Teodor Bălan, Fraţii George şi Alexandru Hurmuzachi şi
ziarul “Bucovina”. Un capitol din istoria politică a Bucovinei din anii 1848-1850, Societatea
Tipografică Bucovineană, Cernăuţi, 1927
 Capitolul

6
Presa unionistă

Motto:„Un jurnalist este apostolul

adevărului” (Vasile Alecsandri)

nfrângerea revoluţiei ca urmare directă a intervenţiilor militare ale

Î
celor trei imperii care îi înconjurau pe români (otoman, ţarist şi
habsburgic) a fost urmată, în Principate, de o dublă ocupaţie militară
(rusă şi otomană) care a procedat rapid la reintroducerea regimului
regulamentar, iar în Transilvania de instituirea unui regim opresiv extrem
de dur.
În Principate, Poarta otomană ca putere suzerană şi Rusia ţaristă ca
putere protectoare au ajuns la o înţelegere intrată în istorie sub denumirea
de Convenţia de la Balta-Liman pe temeiul căreia s-a instituit un regim
mai sever decât cel regulamentar, anterior revoluţiei, fiind afectată grav
autonomia politică internă dar fortificate poziţiile marii boierimi, domnii
numiţi (Grigore Alexandru Ghica în Moldova şi Barbu Ştirbei în Ţara
Românească) fiind aşezaţi sub controlul direct al comisarilor celor două
Puteri. Primul a promovat o politică mai moderată, de echilibru, chiar, între
partida conservatoare şi cea a revoluţiei, o dovadă constituind-o
rechemarea exilaţilor în ţară, unora, ca Mihail Kogălniceanu,
încredinţându-li-se posturi în administraţie. El s-a aliat partidei liberale şi
mişcarea unionistă s-a putut manifesta1. Celălalt, Barbu Ştirbei, a dus o

1
A se vedea pe larg la L. Boicu, Adevărul despre un destin politic. Domnitorul Grigore Al Ghica
(1848-1856), Editura Junimea, Iaşi, 1973; Georgeta Crăciun, Moldova în vremea domniei lui
Grigore Alex. Ghica, Iaşi, 1996
politică în spiritul reacţiunii postrevoluţionare fiind favorabil doar
interesului naţional, limitat, însă, la acţiuni de apărare a autonomiei interne.
În spaţiul românesc intracarpatic, Monarhia habsburgică a restabilit
un regim de factură absolutistă, la temelia căruia a aşezat o teroare
crâncenă: recursul la represiune cu ajutorul „comitetelor de identificare” şi
al tribunalelor speciale, revoluţionarii fiind urmăriţi, arestaţi şi condamnaţi;
orice manifestare naţională a fost interzisă; administraţia a fost reorganizată
în sensul accentuării centralismului; limba germană a fost impusă ca limbă
de stat, iar religia catolică drept religie predominantă; Transilvania a fost
subordonată direct Vienei, fiind condusă nemijlocit de un guvernator
militar cu sediul la Sibiu, în timp ce Banatul a fost ataşat Voivodinei
sârbeşti, depinzând direct de Viena, iar comitatele din Partium (Arad,
Bihor, Sătmar şi Maramureş) au fost lăsate să depindă de Ungaria. Se
urmărea, astfel, încorporarea cât mai strânsă posibil a teritoriilor româneşti
în structurile imperiale, de unde şi observaţia pe care o făcea August
Treboniu Laurian într-o scrisoare către N. Bălcescu: „ lanţuri noi se
pregătesc (pentru români) iar libertăţi deloc”1.
În acest context istoric, presa nu se putea exprima în spiritul
exigenţelor istorice ale progresului economic, social, politico-instituţional
şi mai ales naţional în graniţele celor trei zone istorice româneşti, o
excepţie constituind-o, într-un anume fel, doar Bucovina unde şi-a
continuat apariţia, aşa cum am menţionat deja, gazeta cu acelaşi nume până
la 2 octombrie 1850. Cele câteva publicaţii care au putut vedea lumina
tiparului aşa cum au fost „Vestitorul românesc” (devenit, ca titlu,
„Anunţătorul român”), apoi „Zimbrul” cu un supliment literar intitulat
„Calendarul literar al Zimbrului” sau „Telegraful român” nu puteau insera
decât ştiri inofensive din punct de vedere politic, diverse „ noutăţi” menite a
gâdila „curiozitatea publicului” etc.2
La Iaşi, „Albina românească” era înlocuită, ca titlu, de „Gazeta de
Moldavia” cu subtitlul, la un moment dat, „foaie semioficială”; la Braşov,
dar fără suflu politic, îşi continua apariţia „ Gazeta Transilvaniei” cu un
supliment numit Foaia literară. Tot anodine politic apăreau periodicele în
limba maghiară „Kolozsvari Lapok” (1849-1852) sau „Hetilap” (1852-1855)
şi, de asemenea, cele de limbă germană „Siebenbürger Bote” la Sibiu şi
„Kronstadter Zeitung” la Braşov.
Tot sub semnul obedienţei totale mai apăreau, în Ţara Românească,
alte câteva publicaţii „Buletinul” (oficial al regimului), „Foaia sătească”,
„Echo eclasiastic” al arhimandritului Dionisie Romano sau „ Culegătorul
1
N. Bălcescu, Opere, vol. IV, Corespondenţă, Bucureşti, 1962, p. 218
2
cf. Victor Vişinescu, Op. cit., p. 63-64
român” (1853) al lui C.I. Rădulescu cu ambiţia, neonorată , de a fi fost un
„jurnal politic, literar şi comercial”. Asprimea domnitorului Barbu Ştirbei în
raport cu presa a făcut ca şi această din urmă publicaţie să nu fi putut apare
decât cinci numere.
Această realitate îl obliga pe N. Iorga să observe, încă în 1922, că
după înfrângerea revoluţiei, atât la Bucureşti, cât şi la Iaşi

„...vechile foi fără caracter politic îşi recăpătaseră monopolul. Nici o idee nouă
nu se putea exprima în coloanele acestor publicaţii oficiale sau semioficiale.
Presa românească a fost redusă ... la o stare cu mult inferioară ca spirit aceleia
la care ajunsese înainte de revoluţia neizbutită”1.

Pe plaiuri moldovene, în condiţiile îngăduinţei domnitorului Grigore

Alexandru Ghica, treptat presa a putut să se exprime şi prin texte mai
îndrăzneţe, pigmentate fiind cu stropi ai conştiinţei naţionale şi străvezii
îndemnuri la unitate. A fost cazul evoluţiei publicaţiei „Zimbrul”, deja
menţionată, apărută din iniţiativa tinerilor ieşiţi de pe băncile Academiei
Mihăilene, fără ca aceştia să fi avut contact cu Occidentul şi deci să ajungă
a fi în posesia unui orizont cultural mai larg. Scopurile fixate iniţial au fost
foarte modeste: a satisface „curiozitatea publicului în privinţa noutăţilor din
străinătate, cum şi a celor dinlăuntru” în timp ce „ interesele ţării”, pe care le
aveau totuşi în vedere, urmau a fi reflectate „ în atât cât e îngăduit unui jurnal
de a o face”. O pondere importantă a spaţiului tipografic se preconiza a fi
rezervată literaturii originale, creaţiilor folclorice dar şi traducerilor din
literatura străină, avându-i în vedere pe „ autorii francezi sau germani cei mai
însemnaţi”. Această preocupare se datora, fără îndoială, colaborării lui V.
Alecsandri sau a lui Dimitrie Bolintineanu, primul fiind chiar secretar de
redacţie la „Foiletonul Zimbrului” apărut în iulie – octombrie 1851 apoi în
1855 şi 18562.
Dincolo însă de graniţele Ţărilor Române, fruntaşii revoluţiei, ajunşi
pe meleaguri străine, au dat relativ repede semnalul continuării luptei
pentru împlinirea, pe alte căi şi cu alte mijloace, a idealurilor care-i
animaseră în frumoasa primăvară a popoarelor exprimându-se şi prin
intermediul presei. Iar din această perspectivă se poate spune că în
fizionomia de ansamblu a presei nu s-a produs vreo ruptură, ba, dimpotrivă,
a existat o continuitate, determinată tocmai de neîmplinirea idealurilor
revoluţiei, de menţinerea pe mai departe a exigenţelor ce confereau
adevăratul conţinut de necesităţi istorice: atingerea libertăţii sociale, a
unităţii şi independenţei naţionale. Aceasta, pe de o parte, iar, pe de altă
1
N. Iorga, Op. cit., p. 109
2
Ibidem
parte, e de luat în consideraţie faptul că aceiaşi protagonişti, cu mici, chiar
foarte mici excepţii, se aflau în slujba aceloraşi idealuri, cu siguranţă mai
hotărâţi a le servi până ce îşi vor fi găsit concretizarea. Iar experienţa
revoluţiei arăta, după cum a filtrat-o gândirea lui Nicolae Bălcescu, dar şi a
altora ca Ion şi Dumitru Brătianu, C.A. Rosetti, fraţii Goleşti, Mihail
Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Al. I. Cuza sau George Bariţ, că, după
expresia primului, „Revoluţia viitoare nu se mai poate mărgini a voi ca românii
să fie liberi, egali, proprietari de pământ şi de capital şi fraţi asociaţi la fapta
unui progres comun. Ea nu se va mărgini a cere libertatea dinlăuntru, care este
peste putinţă a dobândi fără libertatea din afară, libertatea de sub domnirea
străină, ci va cere unitatea şi libertatea naţională. Deviza ei va fi Dreptate,
frăţie, unitate. Ea va fi o revoluţie naţională ”1. Altfel spus, era vorba de o
„inversare” a priorităţilor istorice, în prim plan fiind degrabă situat idealul
unităţii naţionale deşi, aşa cum s-a demonstrat deja în precedentul capitol,
mai ales prin intermediul presei, s-a formulat răspicat revendicarea
necesară a unităţii tuturor românilor. Cu alte cuvinte, între obiectivele
revoluţiei din 1848-1849, ideea unităţii naţionale, a unificării politico-
statale a poporului român şi constituirii pe această cale a statului naţional
modern ocupase un loc proeminent. Programatic, doar, această revendicare
nu fusese rostită, înscrisă cu claritate în documente ca Petiţia-
proclamaţiune de la Iaşi ori Proclamaţia de Izlaz şi aceasta din
considerente evident de strategie a revoluţiei. Comentând ulterior
evenimentele, N. Bălcescu putea să scrie că dacă „împrejurările politice nu-i
iertară a pune din început în programul lor chestia unităţii naţionale”,
revoluţionarii „n-au pierdut din vedere solidaritatea ce-i leagă cu toate
ramurile naţiei române”2 pentru ca Ion Ghica să fie şi mai explicit, cu privire
la natura „împrejurărilor politice” amintite de Bălcescu, şi să scrie, în 1850,
că:

„Deosebit de aceasta, ar fi fost, poate, primejdios pentru români a proclama

principiul de unire între dânşii la o epocă când amândouă imperiile (habsburgic
şi otoman), de care atârna cea mai mare parte a lor, erau încă puternice”3.

După revoluţie, unirea românilor şi, ca posibilitate, mai întâi unirea

celor două Principate (Moldova şi Ţara Românească) a constituit obiectivul
politic predilect al revoluţionarilor ajunşi în emigraţie. Pentru C.A. Rosetti,
1
N. Bălcescu, Opere, vol II, partea II-a, ed. G. Zane, Bucureşti, 1940, p. 106
2
Idem, Opere, vol. I, partea a II-a, p. 130
3
Cornelia Bodea, Lupta pentru unire a revoluţionarilor exilaţi de la 1848, în Studii privind
Unirea Principatelor, Bucureşti, 1960, p. 125. Literatura istorică consacrată „momentului” naţional
al revoluţiei este deja foarte bogată. O trece în revistă cu acribia-i recunoscută la Dan Berindei în
Epoca Unirii, Editura Corint, Bucureşti, 2000, p. 17-27
de pildă, unirea echivala cu „pârghia libertăţii românilor”1; pentru Bălcescu
„unirea Principatelor, deocamdată” era „ţinta naţională cea mai principală...,
chestie de viaţă şi putere, atât înlăuntrul, cât şi în afară ”2; ca şi pentru
Bolliac care credea cu ardoare că se impunea „unirea românilor într-un singur
stat, independent întru cele dinlăuntru şi întru cele din afară ”3. Era, doar,
primul pas către o ţintă mult mai amplă: România viitoare, în al cărei cadru
naţional să se poată desfăşura o nouă etapă a revoluţiei şi care trebuia, cum
scria mai departe Bolliac, „să fie politică şi soţială, totodată”4.
„România viitoare” a fost, de altfel şi titlul primei publicaţii scoase de
revoluţionarii români la Paris, numărul unu şi singurul, de altfel, făcându-şi
apariţia pe 20 septembrie 1850. Denumirea avea, evident, semnificaţia sa,
simboliza, ba, chiar, definea proiectul politic al celor desţăraţi de reacţiune
şi nu numai al lor, ci al românilor ca naţiune, mai ales că era întrunită
colaborarea conducătorilor revoluţionari din toate cele trei ţări române.
Intenţiile diriguitorilor şi colaboratorilor „României viitoare” erau
clare: prin intermediul revistei trebuia întâi de toate „ să apere revoluţia
noastră [de la 1848-1849 – n.n. – M.B.] şi să pregătească alta nouă” (N.
Bălcescu); să determine unirea eforturilor tuturor exilaţilor pentru a acţiona
consensual în vederea împlinirii scopurilor propuse; să concentreze „într-un
mănunchi şi sub un stindard toate elementele de putere naţională”5. Colectivul
de redacţie îi avea ca membri pe N. Bălcescu, D. Brătianu, N. Golescu, Gh.
Magheru, C.A. Rosetti, I. Voinescu. Au colaborat: Gh. Cretzianu, D.
Bolintineanu, V. Alecsandri şi Alecu Russo, acesta din urmă ca autor
nemenţionat al Cântării României. Absolut remarcabile, în cuprinsul
unicului număr, sunt Manifestul adresat poporului român la 8/20
septembrie 1850 şi, mai ales, studiul, devenit celebru, al lui Nicolae
Bălcescu, Mersul revoluţiei în istoria românilor.
Întrucât lucrarea lui Bălcescu e cunoscută şi mai accesibilă, a fost
deja citată şi în paginile prezente, reţinem aici un citat semnificativ din
Manifestul-chemare adresat poporului român:

„Sentinele ale poporului, deslipite de trupul lui şi răspândite de vijelie pe faţa

lumii, noi priveghiem cu luare-aminte şi pipăim lucrarea surdă ce se face în
inima poporilor-fraţi şi nu vom lipsi a vă prevesti, în ceasul deşteptării
generale, aceea ce aveţi a face. Fapta voastră atunci va fi mare şi glorioasă, căci
misia românului ce a luat deviză dreptate, frăţie este aceea de a se afla, el întâi,

1
Ion Ghica, Amintiri din pribegia după 1848, vol. I, Craiova, f.a., p. 75
2
N. Bălcescu, Opere, ed. G. Zane, vol. IV, Bucureşti 1964, p. 248
3
Cornelia Bodea, Op. cit., p. 141-142
4
Ibidem; Vezi şi Dan Berindei, Epoca Unirii, p. 28-29
5
N. Bălcescu, Op. cit.,
 în avangarda luptelor democraţiei în contra tiraniei..., pentru viitorul
României, una, mare şi nedespărţită”1.

Din preocupările emigraţiei revoluţionare de a-i atrage pe tinerii

români aflaţi la Paris pentru efectuarea studiilor (George Cretzianu, fraţii
Lecca, Alexandru Odobescu sau Alexandru Sihleanu) a fost creată, la 14/26
februarie 1851, Societatea „Junimea română”. Sub patronajul ei a apărut în
mai acelaşi an revista cu acelaşi nume şi care a fost onorată de contribuţii
ale lui C.A. Rosetti, Cezar Bolliac, Ion şi Dumitru Brătianu, secretar de
redacţie fiind „cetăţeanul Dimitrie Florescu”. Chiar din articolul program al
revistei „Junimea română”, care se dorea să fie „ un adevărat organ al
Republicii române”2, se propaga cu tot zelul posibil „ ideea Unirii naţionale”
pentru împlinirea căreia membrii redacţiei se adresau „ mai cu osebire la
junimea română din toate provinciile”, „la toate simţămintele nobile” la toate
inimile generoase îndemnându-i pe tineri „a se aduna împrejurul stindardului
pe care e scrisă deviza Unirea românilor”.
Era absolut tonifiantă imensa doză de optimism a redactorilor
revistei „România jună” că mai devreme sau mai târziu trebuia să se ajungă
la unirea tuturor românilor în zona pe care „o întindere compactă de români o
face Ţara Românilor” urmând ca, într-o altă perioadă de timp, să se poată
obţine şi alcătuirea „unui stat care să cuprindă Dacia traiană şi aureliană”. La
o asemenea împlinire trebuia în mod obiectiv să se ajungă întrucât „ nu e
deosebire între un român de dincolo sau dincoace de Prut, de dincolo sau de
dincoace de Carpaţi”, subliniindu-se apăsat datoria tuturor vorbitorilor limbii
române „nu numai a ne iubi ca fraţi, ci încă a ni da mâna spre a ni ridica ca un
singur om când ziua aşteptată va veni3“.
Chiar din primul număr, „Junimea română” ruga „pe fraţii noştri care
vor primi această foaie să copieze articolele ce vor socoti de cuviinţă şi să le
împrăştie în popor”. Lansa, de asemenea, apelul către „junii democraţi din
Transilvania, Bucovina şi Banat a se pune în relaţii cu noi”4.
Luna mai a anului 1851 a fost un bun prilej pentru membrii
Societăţii „Junimea română” să marcheze împlinirea a 3 ani de la
desfăşurarea Adunării Naţionale de la Blaj, de pe Câmpia Libertăţii. Iar N.
Bălcescu a fost cel care, la o astfel de acţiune omagială, a prezentat
„revoluţia română din Ardeal cu simţămintele ei naţionale, cu faptele ei măreţe
1
„Republica română”, an. I, nr. 1, noiembrie 1851
2
N. Iorga, Op. cit., p. 112
3
Ibidem, p. 113
4
Ibidem
şi eroice, cu greşelile şi cu vinele ei ”. A folosit prilejul ca să facă a răsuna
îndemnul la înfrăţirea românilor pentru înfăptuirea unităţii lor naţionale1.
În toamna anului 1851, efortul celor aflaţi în emigraţie, mai ales la
Paris, pentru o propagandă în favoarea cauzei româneşti, şi-a găsit, pe linia
presei, noi concretizări. Remarcabilă a fost apariţia, sub formă de broşură
(128p.), a revistei „Republica română”, în noiembrie, cu un articol de fond
aparţinând lui Ion. C. Brătianu şi al cărui scop declarat era să reînvie zilele
lui 1848 de „pe Câmpul Libertăţii de la Blaj şi de la Bucureşti”. Iar ei, autorii
iniţiativei de a scoate „Republica română”, se considerau „propovăduitori ai
adevărurilor celor noi”, între acestea fundamentală fiind ideea de a se câştiga
„o patrie independentă şi liberă..., o patrie cu zece milioane de români cari să
aibă toţi aceleaşi drepturi şi datorii şi o parte întreagă şi deopotrivă la
suveranitatea naţională, o familie, de vor merita-o prin iubirea şi moralitatea
lor, o proprietate de vor voi să muncească ”. Se dorea, cu ardoare, să se
edifice „această nouă patrie” care „să trăiască în frăţie strânsă cu toate
naţiile de aceeaşi seminţie cu dânsa, adecă cu Italia, Franţa, cu Spania şi cu
Portugalia, ca, astfel, toată seminţia latină, ce înfăţişează mai mult decât
celelalte civilizaţia modernă, fiind în întregimea ei, să-şi poată îndeplini cu
deplinătate misiunea în omenire”. O frăţie care era dublată de lipsa oricărei
duşmănii în raport cu alte naţiuni care, la rândul lor, „vor tinde cel puţin spre
dreptate, solidaritate şi frăţie”. Se afirma răspicat şi concluzia
postrevoluţionară conform căreia „Dacă zece milioane de glasuri ar fi strigat
la 1848 «uniţi şi liberi sau moarte», n-ar mai fi fost nici o putere ce ar fi
cutezat, nu să-i atace, dar nici să li tăgăduiască dreptul lor cel sfânt”2.
Lui Ion C. Brătianu i se datora şi articolul sugestiv intitulat România
în care erau expuse, vizionar, soluţiile pentru problemele devenirii
poporului român în epoca modernă şi care aveau să-şi găsească, realmente,
concretizarea în deceniile următoare, după cum, remarcabile, îndeosebi, ca
suflu mobilizator de conştiinţe, sunt şi articolele semnate de Cezar Bolliac,
Dumitru Brătianu sau C.A. Rosetti, toate având ca numitor comun dorinţa
înfăptuirii unităţii românilor fie şi în cadrele unei eventuale „ confederaţii
mari a Dunării”, după expresia lui Dumitru Brătianu.
Al doilea număr al publicaţiei „Republica română” a apărut în 1853, la
Bruxelles, director fiind C.A. Rosetti. Ion C. Brătianu semna articolul
Naţionalitatea în care scria: „Întoarceţi-vă, dar, privirea, putinţele,
aspiraţiunile către fraţii noştri din celelalte părţi ale mumei comune care se
numeşte România (...) Aduceţi-vă aminte că sufletul României nu se poate
manifesta decât în unitatea naţională; că, pe cât vom fi trunchiaţi în bucăţi,
1
Cornelia Bodea, Activitatea „Junimii Române” la Paris, în „Studii”, an IV (1951), nr. 5
2
N. Iorga, Op. cit., p. 110-111
locul naţiunii noastre va fi gol în hora cea mare a omenirii şi omenirea va suferi,
şi noi vom suferi mai tare”. „Unitatea României” era abordată şi de Bolliac,
era tratată şi de C.A. Rosetti din perspectiva relaţiilor cu Rusia 1. Se făcea
menţiunea că publicaţia nu avea caracterul responsabilităţii comune a
colaboratorilor pentru cele scrise, ci fiecare autor se exprima în numele său.
La Paris fiind, Vasile Alecsandri făcea eforturi pentru a scoate o
revistă cu profil social-politic şi literar prin al cărei conţinut să ducă mai
departe cauza „Daciei literare” şi a „Propăşirii”. Într-o scrisoare către N.
Bălcescu din octombrie 1851 el mărturisea:

„Mă întrebi când mă pornesc din Paris? Peste zece zile. Mă duc să încep
jurnalul acel mult dorit, care va cuprinde atâtea frumoase compuneri a celor
mai însemnaţi genii ai României. Scrie, dar, şi trimite-mi scrisorile tale, ca să le
dau paşaport pentru hotarele nemuririi”2.

O dată revenit în ţară, de la Paris, către sfârşitul anului 1851, Vasile

Alecsandri a încercat să obţină aprobarea autorităţilor pentru editarea unei
reviste cu titlul România literară. Pe data de 4 ianuarie 1852 se adresa în
acest sens lui Grigore Alexandru Ghica. Ca să-şi atingă ţelul, poetul
promitea că publicaţia propusă urma să fie „cu totul străină politicii şi care
este menită a cuprinde numai articole de literatură şi de ştiinţă folositoare
patriei noastre”3. Cerea a-i „încuviinţa dreptul acestei publicaţii, precum şi a-
mi încredinţa cenzura, sub răspunderea mea”. Pe 21 ianuarie Secretariatul de
Stat comunica lui Alecsandri aprobarea pentru editarea revistei dar cenzura
urma să fie „atributul autorităţilor”.
La 14 februarie, în ziarul oficial al administraţiei domneşti care era
„Zimbrul”, se publica prospectul „României literare” cu menţiunea că, de la
1844, când se publicase gazeta „Propăşirea”, „nici o foaie literară nu a mai
cercat a ieşi la lumină şi aceasta a fost de mare pagubă literaturii noastre
începătoare şi propăşirii noastre intelectuale”.
Structura revistei, conform prospectului, era astfel înfăţişată:

„Articole ştiinţifice asupra descoperirilor veacului nostru; scrieri istorice,

romanuri naţionale; studii asupra obiceiurilor vechi şi noi; descrieri de
călătorie, piese de teatru, balade poporale, poezii felurite”4.

1
cf. pe larg la Dan Simonescu, Din istoria presei româneşti – Republica Română – Paris 1851 -
Bruxelles 1853, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1931
2
Nestor Camariano, Primul număr al «României literare» din 1852 a lui Vasile Alecsandri în
„Revista Fundaţiilor Regale”, an (1940), nr. 10, p. 5
3
Ibidem
4
Presa literară românească. Articole – program de ziare şi reviste, vol. I, Bucureşti, 1968, p. 151
 O dată obţinută aprobarea, bardul de la Mirceşti a şi realizat primul
număr, gata pentru răspândire în februarie 1852. Autorităţile, însă, au
împiedicat difuzarea revistei şi au suprimat-o, unul din motivele invocate
de cenzură fiind articolul lui N. Bălcescu intitulat Răsvan Vodă. Relatând
acest fapt, într-o scrisoare pe care i-o adresa două luni mai târziu chiar lui
Bălcescu, V. Alecsandri menţiona printre altele:

„Este adevărat că nenorocitul meu jurnal a fost suspendat până a nu se naşte

măcar şi aceasta din mai multe pricini, unele mai dobitoceşti decât altele. Una
din resoanele pentru care mi-au închis gazeta a fost articolul tău Răsvan Vodă,
carele, fiindcă a fost scris de tine [e drept, sub pseudonimul Konrad
Albrecht – n.n. – M.B.] s-a socotit de către domnul Ştirbei ca un pamflet
împotriva lui. Viţa ţigănească a acelui nenorocit domn a atins ambiţia
stăpânitorului Ţării Româneşti. N.B. Nimene nu apucase încă a ceti gazeta
mea când a fost suspendată, căci numărul 1 nu ieşise. Ce să mai zici? Ce să le
mai faci?... I-am trimis şi eu dracului cu toată înalta lor înţelepciune şi m-am
lăsat de jurnalism ca să mă ţin de balade”1.

Represiunea continua să se exercite. Publicaţia „Zimbrul” fusese

suprimată în urmă cu un an pentru aşa-zise versuri defăimătoare la adresa
societăţii; „Gazeta de Transilvania” şi „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”
au fost suspendate fiindcă George Bariţ începuse a publica în coloanele
acesteia din urmă rapoartele lui Avram Iancu, Simion Balint şi Axente
Sever despre revoluţie, tipărite la Viena de Ioan Maiorescu. Acestea
trebuiau să servească drept mărturii pentru afirmarea cauzei românilor ca
naţiune în cadrele Imperiului dar s-a putut repede constata că ceea ce putea
vedea lumina tiparului în capitala imperială nu era valabil şi în Transilvania
astfel că s-a interzis apariţia pe mai departe a celor două publicaţii şi s-a
intentat proces redactorului lor2.
În ciuda ascuţişului deosebit al represiunii, necesitatea libertăţii
presei, a cuvântului scris, se făcea simţită în forme din ce în ce mai acute.
Intelectualii români răspundeau acestei necesităţi prin alte şi alte proiecte
de publicaţii aşa cum era, de pildă, unul croit prin 1853 care preconiza
apariţia unui jurnal universal care să oglindească diverse compartimente ale
creaţiei spirituale: „1. partea politică, actele guvernului şi novelele [noutăţile –
n.n.- M.B.] străine; 2. partea literară, capodoperele poeţilor străini, poezii
originale româneşti, drame, romanţuri, voiajuri, istorie, mode, muzică, pictură,
fizică, chimie şi mecanică, dizertaţii asupra economiei, comerţului,

1
Nestor Camariano, Op. cit., p. 6
2
cf. M. Badea, Gh. I. Bodea, Op. cit., p. 110
jurisprudenţei şi administraţiei şi mai vârtos formarea limbii naţionale ”1.
Acesta, însă, ca şi altele, au rămas doar în stadiul de proiect pentru că
izbucnirea unui nou conflict militar ruso-otoman a fost însoţită de ocupaţia
militară ţaristă a Moldovei şi Ţării Româneşti urmată de ocupaţiile militare
otomană şi habsburgică (1853-1855), pe timpul desfăşurării războiului
Crimeii.
Noul context extern s-a încercat să fie folosit de către reprezentanţi ai
emigraţiei revoluţionare însă fără succesul dorit, îndeosebi în Ţara
Românească. Încheierea însă a ostilităţilor militare şi declanşarea
negocierilor de pace care aveau să fie finalizate prin Convenţia de pace de
la Paris (1856) au condus la posibilitatea reluării procesului luptei pentru
Unirea Principatelor, derulat mai viu, mai incitant şi cu unele rezultate
favorabile pe planul relaţiilor internaţionale, dar treptat, chiar din anii
1855-1856, şi în ţară cu precădere în Moldova. Aici domnitorul Grigore
Alexandru Ghica a făcut să fie adoptată chiar o lege a presei prin care era
statuată libertatea tiparului, erau prevăzute modalităţi practice de exercitare
a acesteia şi, bineînţeles, era înlăturată cenzura. Printr-un afiş domnesc din
21 ianuarie 1856 se preciza că „dacă libertatea nemărginită a presei
înfăţişează adeseori cele mai mari primejdii..., din contră, înţelept limitată, ea
se face folositoare oricărei societăţi”2. A avut, însă, o existenţă scurtă. A fost
abrogată din ordinul Porţii otomane, considerată a fi fost o reglementare
prea liberală.
Pe fondul intensificării mişcării unioniste, Grigore Al. Ghica a iniţiat
unele măsuri mai liberale schimbând mai mulţi prefecţi ostili acesteia; a
decretat dezrobirea ţiganilor, a permis apariţia de tipărituri, inclusiv a
introducerii lui M. Kogălniceanu la cursul de istorie naţională rostită în
1843 la Academia Mihăileană şi toate acestea cu scopul, enunţat de Grigore
Al. Ghica însuşi, „ca patria noastră să facă şi ea de la sine un pas înainte... în
momentul când Europa arată un interes atât de viu pentru Principate şi
meditează regularea soartei lor”3. Într-un asemenea context istoric, domnul
moldovean putea să considere presa ca „singurul mijloc de a forma opinia
publică mai ales în ţara noastră, care este pe calea progresului, şi calea de a
informa adeseori pe guvern despre trebuinţele naţiei”4 şi, în consecinţă, a
făcut să se elaboreze o nouă lege a presei, promulgată pe 12/24 mai 1856.
De aproape un an şi jumătate, lupta românilor pentru unirea
Moldovei cu Ţara Românească îşi găsise deja un făgaş de desfăşurare prin
1
Apud. Dan Berindei, Dezvoltarea presei bucureştene în perioada formării şi organizării statului
naţional român (1856-1864) în „Studii”, an XV (1962), nr. 3, p. 673
2
Apud Paul Cornea, Oamenii începutului de drum, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1974, p.
76-77
3
Acte şi documente relative la istoria renaşterii României, vol. II, p. 838-839
4
Ibidem, p. 913
intermediul presei. Deja către sfârşitul anului 1854 Vasile Alecsandri
revenise cu cererea sa de a edita o revistă „cu dreptul de a se ocupa de
literatură, de istorie, de ştiinţe pozitive, de economie politică şi, într-un cuvânt,
de orice ar putea răspândi lumini folositoare în ţară şi contribui la apărarea
intereselor sale”. De menţionat că, prin ziarul lui Gh. Asachi, fusese
anunţată intenţia de reluare a apariţiei unei reviste intitulate „ România
literară”, apelul ca atare îndreptându-se către „publicul cetitor din ţările
româneşti”. Colaboratori erau: M. Kogălniceanu, Costache Conachi, A.
Donici, Dimitrie Ralet, George Sion, Costache Negruzzi, N. Ionescu, Alecu
Russo, Costache Negri; din Ţara Românească Grigore Alexandrescu,
Dimitrie Bolintineanu, poetul Gheorghe Cretzianu, Alexandru Odobescu;
din Bucovina Costache Hurmuzaki; din Basarabia Costachi Stamati şi
fabulistul Ioan Sârbu. Erau anunţate nume ale unor economişti, jurişti,
autori de studii militare, istorici etc., prin toate acestea conferindu-se
„României literare” un caracter enciclopedic precum, anterior, „ Propăşirii”.
Încă în momentul apariţiei, iniţiatorii „României literare”, director fiind V.
Alecsandri, reiterau intenţiile formulate în prospectul deja dat publicităţii
afirmând că „Numerile acestei publicări vor cuprinde felurite scrieri
interesante precum articole din istoria patriei şi de economie politică; romanuri
naţionale; descrieri de călătorii; cântice poporale, poezii alese şi, într-un cuvânt,
tot ce e menit a răspândi lumini, a aduce plăcere cetitorilor şi a dezvolta limba
românească cu un chip măsurat şi înţelept ”1. De asemenea se reafirma ideea
„Daciei literare” că „România literară” trebuia să fie „câmpul de întâlnire
frăţească a tuturor talentelor din ţările noastre”. Iar ca o primă ilustrare a
acestei idei, chiar în primele trei numere ale revistei, Vasile Alecsandri
publica amplul său studiu intitulat Cântece populare ale românilor din
Transilvania şi din Banat (nr. 1), ... din Moldova (nr. 2) şi din ... Valahia
(nr. 3). Costache Negruzzi era prezent cu Istoria unei plăcinte şi
Slavonismele dar mai ales cu nuvela Alexandru Lăpuşneanu. Era
publicat articolul lui N. Bălcescu pentru care fusese interzisă din start
prima încercare de editare a „României literare”, articol dedicat domnului –
ţigan Răzvan Vodă. Kogălniceanu strecura critici de factură politică la
adresa mitropolitului Veniamin Costachi printr-o „ pildă” istorică evocând
cazul unui mitropolit al Moldovei din secolul anterior sau publicând o
prefaţă la celebrul roman american Coliba lui moş Toma al scriitoarei
Beecher Stowe prin care fusese condamnată sclavia. Dimitrie Ralet lua
atitudine împotriva panslavismului rusesc reproducând şi textul cântecului
Prutule, râu blestemat. Toate acestea au făcut ca, la 6 decembrie 1855,
autorităţile să ordone încetarea apariţiei săptămânale a revistei „România
1
Din presa literară românească a secolului al XIX-lea, Editura Tineretului, Bucureşti, 1967, p. 138
literară”. Faptul, însă, se petrecea când începuse deja să apară o revistă cu
mult mai importantă pentru desfăşurarea mişcării unioniste, respectiv
„Steaua Dunării” de sub conducerea lui M. Kogălniceanu.
Cu „Steaua Dunării”, Mihail Kogălniceanu avea să se afirme, pe mai
departe, după „Dacia literară” şi „Propăşirea” sau „Arhiva românească”, drept
unul din ctitorii de seamă ai presei româneşti având şi marele merit de a fi
întrunit între dimensiunile absolut remarcabile ale personalităţii sale pe
lângă cele de iniţiator, editor sau conducător de publicaţii, şi pe acela de a
se fi afirmat ca unul dintre primii teoreticieni ai publicisticii româneşti. În
acest sens el putea să scrie, în 1855, că:

„În zilele noastre spiritul a ajuns a fi o putere atât de mare şi câte odată chiar şi
mai grozavă decât oricare alta. Spiritul acesta se manifestă prin opinia publică,
iar unul din organele cele mai principale ale opiniei publice este presa, în
general, şi presa periodică sau jurnalismul, în special. Presa este atuul
prelungit al graiului omenesc, este tribuna în care glasul mulţimii răsună până
la marginile lumii civilizate”1.

Iar, la acest „capitol”, alături de Kogălniceanu se poate spune că a

fost şi Vasile Alecsandri, el creionând un portret al ziaristului, evident în
spiritul epocii, al tendinţelor avântate, imprimate, romantic, de oamenii
generaţiei paşoptiste şi unioniste acţiunilor lor multiple: politice, ştiinţifice,
literare etc.

„Aveţi idee de rolul sublim al unui publicist?, întreba poetul-ziarist. Şi tot el

formula răspunsul: „Un jurnalist e apostolul adevărului, propagatorul
cunoştinţelor folositoare. El e devotat cu sinceritate şi cu abnegaţie intereselor
patriei sale şi, când se servea de presă, el o întrebuinţa ca o făclie cerească
pentru a răspândi lumini în cugetele şi minţile oamenilor”2.

„Steaua Dunării” şi-a început apariţia pe 1 octombrie 1855 cu

subtitlul Jurnal politic, literar şi comercial. Scopul urmărit era definit în
articolul – program, adică „de a ţine pre publicul român într-o cunoştinţă
lămurită şi continuă nu numai despre întâmplările cele mai importante ale zilei,
dar tot odată şi despre spiritul şi tendinţele marilor luptători ”. Chiar prin
titlul dat revistei se intenţiona a se susţine, conştientizându-i pe români,
interesele lor la Dunăre, evocându-se, cu alte cuvinte, „ politica seculară a
românilor” la gurile marelui fluviu care fusese şi continua să fie o „ politică
naţională”. Iar exigenţele mai profunde ale politicii momentului în plan
1
Apud. Dumitru Coval, Mesajul slovei publicistice. Articole şi studii, Editura “Cartea
Moldovenească”, Chişinău, 1978, p. 13
2
Ibidem, p. 14
naţional dictau, după cum se preciza în articolul – program, un militantism
mai accentuat „pentru autonomia şi unirea Principatelor, singurul mod în stare
de a consolida naţionalitatea românilor, de a le da demnitate, putere şi mijloace
pentru a împlini misia lor pe pământ”. Nu se pronunţa şi ideea de
independenţă pe care cu siguranţă cenzura n-ar fi acceptat-o.
Pentru realizarea unor asemenea aspiraţii, gândurile lui
Kogălniceanu se îndreptau spre puterile învingătoare în războiul Crimeii,
respectiv către Franţa şi Anglia, dar nu era de refuzat orice alt ajutor în
sensul dorit de români. Motivaţia istorică era că la gurile Dunării şi în
Carpaţi românii existau ca o naţiune căreia îi lipsea doar unitatea politică.
Altfel spus: „Un popor omogen de cinci milioane – înţelegem numai populaţia
ambelor Principate – ce secoli întregi şi prin atâtea catastrofe şi-au păstrat
existenţa şi istoria, poporul român poate şi trebuie ca odată să trăiască, cu
însăşi viaţa sa naţională, prin singura păstrare a legăturilor seculare cu Înalta
Poartă şi supt singura protecţie colectivă a Europei, care ni s-au recunoscut de
către toate puterile adunate la Conferinţa de la Viena”. Tot în preocuparea de
a depăşi foarfecele cenzurii, se afirma, ca intenţie programatică, ideea că
„politica noastră dinlăuntru va fi cu totul de legalitate şi de bună rânduială ” şi
că, „în mijlocul provizoriului de astăzi, trebuie să fim către guvern cu un
respect demn şi neinteresat”.
În plan literar, „dorim o literatură originală, nobilă, naţională, însuşită de
a ni forma mintea şi inima, o literatură de care să ne putem făli înaintea
străinilor”. Se declara un război necruţător „pacoţilei de versuri fără poezie,
de romane traduse şi de tratate anabolistolimbistice” ale „celor mai mulţi din
scriitorii noştri de astăzi”.
O preocupare distinctă, formulată programatic, era îndreptată spre
susţinerea eforturilor pentru dezvoltarea limbii române, o cale de acţiune
pentru unificarea comunicării prin limbaj. Şi aceasta într-un moment în
care se considera, nu fără numeroase temeiuri, că „ limba românească este
răstignită pe fel de fel de cruci, stropşită prin fel de fel de sisteme, întunecată
prin fel de fel de ortografii, unele mai absurde decât altele”.
Pentru a putea comunica cu opinia publica occidentală în care se
vedea şi, de această dată, nu fără temei, un sprijin eficace pentru realizarea
Unirii celor două Principate, începând din 14 iulie 1856 s-a publicat şi o
ediţie în limba franceză – „L’Etoile du Danube”. Redactor era Theodor
Codrescu. În această formă a apărut până la 20 septembrie 1856 iar din 4
decembrie a reapărut la Bruxelles unde s-a tipărit până la 1 mai 1858. De
tipărirea ei la Bruxelles se ocupa Nicolae Ionescu, fratele lui Ion Ionescu de
la Brad, şi el fost elev al Academiei Mihăilene şi care avea să fie o prezenţă
proeminentă pe scena vieţii politice româneşti. Multe articole se redactau la
Iaşi şi erau trimise la Bruxelles ţinându-se seama necontenit şi de acţiunile
care se desfăşurau la Bucureşti1.
„Steaua Dunării” care, iniţial, trebuia să se numească pur şi simplu
„Unirea”, a fost, din start, cea mai combativă publicaţie unionistă şi s-a
exprimat ca tribună a partidei naţionale din Moldova, cu rădăcini adânc
înfipte în trecutul istoric al acesteia. Ideea unirii era impregnată, ca mesaj
fundamental, marii majorităţi a textelor justificând-o din perspective
multiple, în prim plan fiind aşezată perspectiva istorică.

„Unirea Principatelor, se afirma încă din articolul – program, a fost visul de

aur, ţelul isprăvilor a marilor bărbaţi ai României ... Unirea Principatelor este
dar dorinţa vie şi logică a marii majorităţi a românilor. «Steaua Dunării» este
jurnalul Unirii. Prin aceasta ea nu urmează unei utopii; ea apără numai
interesul vital al patriei. Unirea Principatelor este singurul mod în stare de a
consolida naţionalitatea românilor, de a le da demnitate, putere şi mijloace
pentru a împlini misia lor pe pământul ce ... li s-au dat spre moştenire”.

Acesta era scopul imediat care putea fi atins, putea fi realizat în

contextul istoric existent, îndeosebi în ceea ce era componenta conjuncturii
externe generate de războiul Crimeii fiindcă, altfel, conceptul politic de
unitate românească era mai cuprinzător şi înţeles ca atare de redactorii
„Stelei Dunării”. Aşa, de pildă, pe 3 martie 1856, se preciza că unitatea
românilor, în mod obiectiv, includea pe lângă unirea Moldovei cu Ţara
Românească şi alte provincii precum Transilvania, Banatul, Bucovina şi
Basarabia reprezentând „zece milioane de oameni care vorbesc tot o limbă,
sunt tot de o religie, au tot acelaşi spirit şi tot aceleaşi obiceiuri. Acestea sunt
elementele adevărate care trebuie să compuie patria românească”.
Pentru Mihail Kogălniceanu şi, desigur, pentru cei mai mulţi dintre
colaboratorii săi, dacă edificiul Unirii era primordial şi fără îndoială
esenţial pentru devenirea românilor ca naţiune, nu mai puţin importante în
contextul istoric respectiv erau şi exigenţele modernizării în plan economic
dar şi social-politic, instituţional, cultural, ştiinţific etc. Realizarea şi, în
perspectivă, trăinicia actului Unirii erau imaginate doar în strânsă, chiar
organică, legătură cu necesitatea realizării unor reforme de structură
precum „emanciparea şi îndrituirea claselor muncitoare, desfiinţarea sclaviei ...
răspândirea instrucţiei primare”, plus o atenţie deosebită pentru dezvoltarea
economică – agricultura, comerţul, industria etc. Este, din acest ultim punct
de vedere, absolut semnificativă puterea de înţelegere a celor de la „ Steaua
Dunării” a cerinţelor pe care le ridica modernizarea în economie a
Principatelor şi cărora li s-ar fi putut răspunde mai repede şi mai eficient o
1
N. Iorga, Op. cit., p. 118-120
dată înfăptuită Unirea. Iar o dovadă elocventă o constituie cele înscrise mai
departe de Kogălniceanu în articolul – program când afirma:

„Dacă, pretutindenea, interesele materiale ţin astăzi cel întâi loc în viaţa
populilor, acestea trebuie mai cu osebire să preocupe pre români ... Căile de
comunicaţie, aşezămintele de credit, casele de asigurare, societăţile de
agricultură, alimentaţia publică, mijloacele de a dezvolta născânda noastră
industrie, înlesnirile pe care comerţul este în drept a le pretinde, în sfârşit,
chestiile cele mai mari ale economiei politice vor afla în foaia noastră o
apreciaţie demnă şi practică; căci îmbunătăţirea materială ne va da şi
perfecţionarea morală şi aşa vom putea ajunge la adevărata civilizaţie, la
adevărata libertate”.

Apărută într-un moment în care cauza românească ajunsese, pe

fundalul desfăşurării evenimentelor militare cunoscute sub numele de
„războiul Crimeii”, când în prim-planul diplomaţiei europene devenise o
chestiune cu adevărat importantă în raport cu interesele marilor puteri,
„Steaua Dunării” a avut între obiectivele programatice esenţiale o oglindire
cât mai amplă posibil a evenimentelor din viaţa internaţională. „ Rubrica
externă” a fost susţinută direct de M. Kogălniceanu ajutat de cunoscători
avizaţi ai contextului politic european precum amintitul Nicolae Ionescu
sau de Vasile Mălinescu precum şi de C.A. Rosetti ori Dumitru Brătianu,
aceştia din urmă alimentându-l cu corespondenţe de la Paris. Sigur, ştirile
sau comentariile, inclusiv cele selectate din presa internaţională, au fost
prezentate de cele mai multe ori în raport cu interesele nemijlocite ale
românilor. Încă din primul număr al „Stelei Dunării”, Kogălniceanu ţinea să
precizeze că ştirile de politică internaţională „au un interes real pentru noi,
când ele provin din pana vre-unui bărbat însemnat în politică sau în literatură,
ori când figurează în vreun jurnal cunoscut de a avea o mare influenţă asupra
opiniei publice a Europei”.
„Steaua Dunării” s-a bucurat relativ repede de un interes aparte în
rândurile cititorilor ajungând, după numai 11 numere, respectiv către
sfârşitul lunii octombrie 1855, să aibă o cifră record de abonaţi pe vremea
respectivă, adică1000. Foarte repede a devenit un factor polarizator al
mişcării unioniste atât pentru Moldova, cât şi pentru Ţara Românească.
Avem, în acest sens, admiraţia mărturisită a lui C.A. Rosetti, el însuşi un
mare gazetar al epocii, într-o scrisoare adresată lui Dumitru Brătianu aflat,
în ianuarie 1856, la Londra: „«Steaua Dunării» este mai mult decât un jurnal,
este o operă vie de adevăr şi de patriotism; ea a luat curajos apărarea
proiectului unirii celor două Principate într-un singur tot şi sfintele principii ale
revoluţiei”1.
„Steaua Dunării” a fost suspendată în septembrie 1856. A continuat,
după cum am menţionat deja, cu ediţia în limba franceză, „ L’Etoile du
Danube”, tipărită la Bruxelles, până la 1 mai 1858. A avut o contribuţie
deosebită la desfăşurarea luptei pentru Unirea Principatelor atât în ţară cât
şi în străinătate, a fost, după fericita expresie a lui Nicolae Iorga, un
„monitoriu de propagandă al partidului unionist din Moldova”2.
În Ţara Românească, revenirea emigraţiei a făcut ca posibilitatea de
iniţiativă pe terenul presei să devină relativ repede realitate, între cei care
nutreau aspiraţia arzătoare de a-şi pune în valoare calităţile autentice de
veritabil ziarist fiind C.A. Rosetti. E drept că, şi până la acest moment,
fuseseră, chiar pe timpul ocupaţiei străine, unele încercări de a face să
apară publicaţii. A fost cazul „Timpului”, redactor – proprietar fiind un
anume G.R. Bossueceanu, o publicaţie denunţată de Kogălniceanu că ar fi
fost „sprijinită de casele cele mari de comerţ din Bucureşti” şi cel puţin
suspectată de N.T. Orăşeanu ca fiind „tulburată de vântul ciocoismului”. A
apărut de două ori pe săptămână iar la începutul anului 1855 şi-a întrerupt
existenţa. A fost reluată tipărirea ei în 1856 dar sub un alt nume: „ Secolul”,
năzuind să fie un „jurnal politic-comercial” şi să revină mai apoi la
denumirea iniţială. Redactor principal era, acum, P. Grădişteanu.
Proprietarul „Timpului”, G.R. Bossueceanu, i-a adăugat, în virtutea
ambiţiilor sale literare, şi un „ Album litterariu”3 în anii 1856-1857. Cu toate
acestea publicaţia n-a avut un program mai clar şi, ca atare, nici o influenţă
mai deosebită.
În 1855 a mai apărut o publicaţie cu titlul „Patria”, în condiţii tehnice
foarte bune, dar cu texte scrise într-un limbaj îmbibat cu multe neologisme
forţate, în afara tradiţiei literare existente. Iniţiatorul a fost un anume N.
Nenovici. A avut mulţi colaboratori între care C.A. Rosetti, Dumitru
Brătianu sau poetul Creţianu, dar nu s-a putut impune şi datorită gradului
redus de implicare politică, aceasta însemnând în acei ani (1855-1857)
angajare în lupta pentru Unirea Principatelor.
Acestui comandament istoric i-a răspuns în plan publicistic Cezar
Bolliac. El făcea să apară mai întâi la Paris (1857) apoi şi în ţară publicaţia
„Buciumul” la care, din primul număr, printre altele, scria: „Unirea
Principatelor este astăzi o trebuinţă ce se simtă şi nu numai de români, ci şi de

1
Alexandru Cretzianu, Din arhiva lui Dumitru Brătianu, vol. II, Bucureşti, 1934, p. 47
2
N. Iorga, Op. cit., p. 120
3
cf. Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Editura Academiei, Bucureşti, 1979,
p. 14
Europa”1. De altfel, aşa cum am mai consemnat deja în paginile anterioare,
Cezar Bolliac avea calităţile specifice ziaristului şi, în plus, era preocupat
să descifreze, chiar în profunzimea lor, problemele economice şi, mai ales,
sociale ale timpului său. A durat, în perioada luptei pentru Unire, sub
deviza „autonomia, unirea şi principele străin”, de la 10 martie şi până la 1
mai 1857. Apariţia „Buciumului” avea să fie reluată în 1862 pentru o
perioadă de aproape doi ani. Bolliac a fost un altruist, un om al
sacrificiului, al dăruirii pentru împlinirea ideilor în justeţea cărora credea şi,
după cum avea să scrie marele savant N. Iorga, şi-a închinat „ viaţa întreagă
unei opere de ziaristică fără a trage dintr-însa ... foloase pentru o situaţie
politică”2.
Din iniţiativa fostului domn Grigore Alexandru Ghica, doritor de
popularitate dar şi de a reveni pe scaunul domnesc, pierdut ca urmare a
intrigilor ruseşti, şi a unui boier apropiat revoluţiei din 1848, Constantin A.
Kreţulescu, cărora li s-a alăturat E. Grant, cumnatul lui C.A. Rosetti, a
apărut la Bucureşti ziarul „Concordia” (6 februarie 1857). La un moment dat
C.A. Rosetti însuşi a fost invitat să colaboreze, chiar să preia conducerea
publicaţiei dar a refuzat având convingerea că era nevoie de altceva sau,
după expresia sa, că „sentimentele trebuiesc schimbate”. Alte publicaţii la
Bucureşti au fost „Conştiinţa naţională” şi, cu un plus de importanţă,
„România” apărută din iniţiativa lui C. Bozianu, însă pentru o scurtă
perioadă de timp.
Publicaţia care avea să facă epocă în publicistica unionistă, în
special, dar şi mulţi ani după aceea, a fost ziarul „ Românul” apărut din
iniţiativa lui C.A. Rosetti la 9 august 1857 în plină campanie unionistă .
Alături de „Steaua Dunării” şi „Dâmboviţa”, aveau să constituie „triunghiul
de rezistenţă al presei unioniste” după cum aprecia, cu ani în urmă, unul
dintre cei mai buni cunoscători ai vieţii şi operei lui C.A. Rosetti, istoricul
literar Marin Bucur3. „Românul” a fost, de altfel, opera fundamentală a lui
C.A. Rosetti, cel mai de seamă periodic bucureştean în epoca înfăptuirii
Unirii şi a edificării statului român modern, a obţinerii independenţei
naţionale, creându-se în jurul lui o veritabilă şcoală a ziaristicii româneşti.
A fost o publicaţie scrisă, în mare, de C.A. Rosetti însuşi, în spiritul
patetismului care-l caracteriza, dar şi al unei reale consecvenţe în afirmarea
spiritului liberal, al democraţiei politice, al libertăţii în rostirea gândurilor şi
năzuinţelor naţionale dar şi sociale. „Românul” debuta, prin pana lui C.A.
Rosetti, cu o chemare înflăcărată, realmente patetică, gen:
1
cf. Victor Vişinescu, Op. cit., p. 66
2
N. Iorga, Op. cit., p. 128
3
M. Bucur, C.A. Rosetti la ziarul „Românul” în „Revista de istorie şi teorie literară”, tom 16 (1967),
nr. 2, p. 205
 „La lucru, fraţi români! Să ne suim cu mintea mai presus de sfera cea strâmtă
a patimilor individuale şi, ridicând în inima noastră un templu Patriei şi
Libertăţii, să păşim cu toţii înainte, siguri fiind că ceea ce vom avea bine sădit
în minte şi în inimă, mai curând sau mai târziu va intra negreşit în legiuirile
noastre”.

În coloanele „Românului”, pe fundalul istoric al luptei pentru Unirea

Principatelor, C.A. Rosetti, ajutat, din 1858, de C. Bolliac, dar şi de Enric
Winterhalder, de Ion C. Brătianu, Grigore Alexandrescu, Alexandru
Odobescu şi mulţi alţii, au readus în actualitate multe din idealurile
zămislite în timpul revoluţiei din 1848. De altfel, C.A. Rosetti nu numai că
n-a dezavuat revoluţia din 1848, ca alţi lideri copleşiţi, poate, şi de
greutăţile exilului prelungit, ci a justificat-o, admiţând că ceea ce erau în
derulare ca fapte, ca evenimente, ca împlinire, fuseseră înscrise
revendicativ pe steagul Filaretului sau în textul Proclamaţiei de la Izlaz.
După 10 ani, în 1858, sub titlul Revoluţie şi revoluţionari el scria:
„Acestea sunt acele cereri ale tâlharilor de la 1848 şi toate aceste, pentru
care fură atât de acuzaţi şi pedepsiţi cu atâta cruzime, s-au consimţit acum la
toată Europa, care a mai adăugat încă «Titlul de Principatele Unite»..., votul
real de la 1857 însemna consfinţirea din nou a principiilor de la 1848 ”1. Apoi,
din realitatea istorică nemijlocită, a reţinut şi a adus în dezbatere numeroase
chestiuni de interes major pentru dezvoltarea românilor pe calea
modernizării: de la idealul unităţii naţionale la dezvoltarea economică, de la
transformarea structurilor administrative şi instituţionale, la
democratizarea, în spirit liberal, a vieţii politice, toate acestea putându-şi
găsi rezolvarea doar dacă, mai întâi, era edificată unitatea naţională dublată
de obţinerea independenţei. Aşa se adresa, în spirit retoric, românilor pe 21
august 1858 arătându-le şi demonstrându-le că

„până nu vor fi o naţie, nici un om nu se va putea crede fericit. Ce poate folosi

unui om a fi bogat când nu este sigur că mâine o judecată sau o invazie îi va
lua bogăţia? Ce-i poate folosi a fi boier mare, domn chiar, dacă nu este sigur că
mâine un consul îl va putea insulta sau chiar destitui; că mâine o invazie îl va
despoia de toate averile sale şi-l va trimite a muri pe paiele unei temniţe sau pe
spinii esiliului? Nimine nu poate fi proprietar, ci numai un simplu şi timpural
embaticar pe un pământ ce nu este în stare a se apăra singur de invazii, nimeni
nu poate fi bogat sau mare într-o naţie ce nu este stăpână pe dânsa”.2

1
„Românul”, an. II (1858), nr. 74, septembrie 23
2
Idem
 Semnificativă a fost şi ideea, cu o prezenţă masivă şi repetată în
coloanele „Românului”, şi ea de pură sorginte paşoptistă, desprinsă efectiv
din „Testamentul” politic al revoluţiei, conform căreia cauza românească
trebuia să-şi găsească împlinirea îndeosebi ca urmare a eforturilor
românilor înşişi, ca fruct nemijlocit al creaţiei istorice proprii şi nu ca un
cadou din partea marilor puteri ale timpului. Un exemplu e textul unui
articol semnat, ca redactor, de Grigore Ioranu sub pseudonimul Grigore
Micşunescu:

„Spre a ne afirma cu putere, atât în ochii noştri cât şi ai celor ce ne privesc, nu

ne e de ajuns numai aşteptarea în speranţă, nu ne este de ajuns aspirarea către
viaţă, ci avem nevoie de pulsarea vie şi regulată prin care se manifestă viaţa; nu
ne e de ajuns a ne rezima numai cu cele ce străinii vor face pentru noi, ci în
faptele noastre”.

Când pe 24 ianuarie 1859 s-a exprimat votul pentru dubla alegere a

lui Cuza pecetluindu-se, democratic, unificarea politică a Principatelor, în
paginile „Românului” acea zi a fost prezentată ca „ziua cea mai fericită din
analele istoriei noastre”, „minunea fericită” marcând intrarea în „ regimul
libertăţii”, „cea mai frumoasă pagină în istoria naţiunii române”. În context, lui
Cuza i-a creionat un portret de „ ales al naţiunii” chiar după votul din
Adunarea electivă de la Iaşi, omagiat fiind ca un mântuitor al naţiunii:
„România de peste Milcov a numit, în sfârşit, pe domnul ei şi, precum era
desigur, numele alesului a fost aclamat în toată România cu un singur viers: să
trăiască Alexandru Cuza, alesul românilor! Prinţul Cuza a fost unul dintre cei
cari la 48 au ridicat stindardul autonomiei şi al libertăţii Principatelor şi unul
dintre cei cari au suferit la arbitrarul guvernului de atunci ”. Şi toate acestea
aşezate sub titlul Principatele Unite.1
Pe aceeaşi „lungime de undă” a luptei pentru înfăptuirea Unirii
Principatelor, aşa cum s-a menţionat deja, s-a situat „ Dâmboviţa”, cu
subtitlul „Foaie politică şi literară”, apărută la Bucureşti începând cu data de
11 octombrie 1858 sub conducerea lui Dimitrie Bolintineanu. Apariţia ei
avea să dureze, cu unele întreruperi, până la 22 martie 1870. A pus în
evidenţă o orientare democratică fermă, solicitând desfiinţarea privilegiilor,
lărgirea dreptului de vot, împroprietărirea ţăranilor. În raport cu idealul şi
acţiunile nemijlocite pentru înfăptuirea Unirii Principatelor, articolul –
program al „Dâmboviţei” exprima un asemenea angajament, întemeiat pe
credinţa fermă în necesitatea înfăptuirii acestui ideal:

1
„Românul”, an. III (1859), nr. 2 din 6/8 ianuarie 1859
 „În tot timpul publicaţiei acestei foi ne vom sili pe cât ne va fi iertat a sprijini
naţia şi ideile progresiste potrivit cu trebuinţele ţării. De felul compoziţiei
Adunării ce are să fie [este vorba de Adunarea electivă – n.n. – M.B.], depinde
soarta patriei noastre. Orice interes personal, orice cugetare egoistă ar prezida
la alegeri, ar fi o crimă. În ziua terminării alegerilor ţara noastră va trebui să
îmbrace veşmântul se sărbătoare sau doliul morţii; ne vom sili să lărgim, să
explicăm aceste cugetări şi să încredinţăm pe români că aceste elecţii sunt
pentru dânşii o încercare la care îi supune Europa, să cunoască de merită viaţa
naţională”1.

Unirea era considerată în coloanele „ Dâmboviţei” un pas extrem de

important pe calea progresului, a dezvoltării românilor ca naţiune, dar tot
atât de necesară era considerată acţiunea de asanare a mentalităţilor, de
înlăturare a ceea ce era vechi şi perimat în existenţa societăţii. De unde şi
angajamentul că „Dâmboviţa” va fi o tribună de acţiune purificatoare
proiectându-şi astfel eforturile subsumate atingerii unui asemenea scop:

„Vom combate viciul din instituţii, corupţia din datine, fără patimă şi cu
sinceritatea ce insuflă amorul ţării. Vom da părerea noastră cu nepărtinire în
chestiile politice şi sociale puse în dezbatere şi ne vom sili a încredinţa pe
români că cea mai dulce fericire pentru dânşii este să poată zice într-o zi:
«Suntem o naţie ce prin virtuţile ei a făcut să se mire Europa»„2.

În Moldova, sub Nicolae Vagoride, care era ginerele lui Costachi

Conachi şi dispus a recurge la orice acte numai să ajungă a se aşeza pe
scaunul domnesc al acestui Principat, presa a fost împiedicată, prin măsuri
abuzive, să-şi continue existenţa în relativă libertate ca pe timpul domniei
lui Grigore Alexandru Ghica, acesta din urmă aflându-se retras la Paris
unde acţiona în felul său pentru cauza Unirii 3. De aceea „Steaua Dunării” a
fost supusă unei supravegheri atente şi i-a fost interzisă continuarea
apariţiei. Presiuni similare au fost făcute asupra „Zimbrului” deşi redactorii
acestuia se menţineau în bună măsură pe terenul ştirilor de factură
culturală. După cum se ştie, însă, rezultatele falsificate ale alegerilor pentru
Adunarea ad-hoc a Moldovei au fost anulate şi noile alegeri (începând din
29 august / 10 septembrie 1857) au adus victoria forţelor unioniste, presa
putându-se afirma din nou mai ales spre sfârşitul anului 1858 când s-a
trecut la acţiunea electorală pentru desemnarea Adunării elective de la Iaşi.
La 1 noiembrie au reapărut „Steaua Dunării” şi „Zimbrul şi Vulturul”, titlul
1
“Dâmboviţa”, I (1858), nr. 1, din 11/23 octombrie
2
Ibidem
3
N. Iorga, Op. cit., p. 122
din urmă fiind el însuşi o expresie a voinţei românilor pentru realizarea
Unirii, alăturate fiind în acest titlu stemele celor două Ţări Române. Nu
numai atât, dar, din primul număr, redactorii „Zimbrului şi Vulturului”
condamnau vehement abuzurile autorităţilor care făcuseră imposibilă
continuarea apariţiei „Zimbrului” afirmând că „de la o margine a ţării la alta
oameni de toate partidele şi de toate colorile au condamnat această flagrantă
încălcare a dreptului şi a legalităţii” pentru a se exprima, apoi, satisfacţia
pentru „restatornicirea unei ordine legale, cari ni dă certitudinea că ţara va fi
astă dată lăsată în pace de a păşi liberă pe calea ce-i este prescrisă, a se lumina
asupra noii faze în care intră şi că timpii şicanei şi ai arbitralităţii au trecut
pentru a nu se mai întoarce”. Unirea era declarată ca „stindard politic” al
publicaţiei, reflectând, împreună cu „Steaua Dunării”, aproape la unison,
imperativele Unirii, inclusiv evenimentele de la Bucureşti, încât, la un
moment dat, au ajuns a fuziona din necesitatea de a „ da bătălii regulate în
faţă cu corupţiunea şi cetele de abuzuri ce o înconjură”, în joc fiind şi unele
chestiuni de natură tipografică.
O dată actul Unirii împlinit, programul noii publicaţii avea să fie
unul preponderent social-politic, cu accent pe ceea ce erau stringenţe
deosebite: „îmbunătăţirea sorţii locuitorilor săteni”, legea electorală,
secularizarea averilor mănăstireşti, reforma sistemului fiscal, plus toate
principiile existente în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din
1789. De altfel, în acest sens avea să evolueze ansamblul presei româneşti,
inclusiv cea din Transilvania, care, la rândul ei, a oglindit pe spaţii ample
evenimentele de la est şi sud de Carpaţi al căror corolar a fost dubla alegere
a lui Al. I. Cuza şi, prin aceasta, unificarea celor două Principate.
La pregătirea însăşi a actului Unirii a contribuit şi presa românească
din Transilvania dacă avem în vedere, de pildă, că la 7 mai 1855, şi nu
numai, „Gazeta Transilvaniei” scria că „Principatelor li se cuvine şi le trebuie
înlăuntru o neatârnare cu totul suverană ... şi să se unească într-un singur stat
românesc”; dacă „Telegraful român” sesiza şi răspândea ideea că
„împreunarea Principatelor” era o deviză prezentă pe buzele românilor
indiferent de provincia în „graniţele” căreia locuiau; dacă evenimentele de
la Iaşi şi Bucureşti, de fapt de pe întreg teritoriul Moldovei şi al Ţării
Româneşti, erau oglindite pe larg şi cu o satisfacţie mai mult decât
evidentă; dacă erau incluse ştiri şi mai ales comentarii deosebit de critice la
adresa opiniilor antiunioniste găzduite de presa maghiară şi austriacă,
îndeosebi în coloanele cotidianului vienez „Osterreichische Zeitung”, ori
aplaudau atitudinile de simpatie pentru cauza Unirii Principatelor prezente
în paginile unor publicaţii transilvane precum „ Kolozsvary Közlöny”, care-i
avea ca redactori responsabili pe Berde Aron şi Kövari Lászlo şi a apărut în
1856 sau „Kronstädter Zeitung” condus de Johann Gott1. Se spera, şi nu fără
temei, că Unirea Principatelor era menită a conduce către orizonturi istorice
mai luminoase, favorabile unei existenţe mai bune şi mai drepte nu numai
pentru români ca popor, ca naţiune, dar şi pentru minorităţile naţionale
aşezate de istoria însăşi ca realitate a trăi şi a izbândi, alături şi împreună cu
ei ca populaţie majoritară, în acest spaţiu carpato-danubiano-pontic. Rolul
presei în lupta, finalmente victorioasă, pentru realizarea Unirii Principatelor
îşi găsea un ecou remarcabil şi peste hotare, o lucrare apărută la Paris şi
consacrată presei franceze, datorată lui Eugene Hatin, reţinea, ca fapt
istoric, interesul stârnit de „câteva detalii asupra situaţiei presei acestei
naţiuni române, atât de tânără încă, dar care de câţiva ani s-a impus aşa de
puternic atenţiei publice” pentru a conchide că în Ţările Române, în anii
anteriori Unirii,

„presa ia un avânt, ea începe să exercite o acţiune sensibilă asupra opiniei

publice şi aduce ţării servicii însemnate”2.

1
cf. Ştefan Pascu, Ecoul Unirii Ţării Româneşti şi Moldovei, Editura Academiei, Bucureşti 1960;
Carol Göllner, Unirea Principatelor în presa germană din Transilvania, în Op. cit.
2
cf. Constantin Antip, Op. cit., p. 100
 Capitolul

7
Presa din România de la Unire la
Războiul de independenţă (1859-1878)

Motto: „O naţiune n-are trebuinţă de

nimene spre a exista, ea nu
datorează socoteală decât
sieşi” (C.A. Rosetti)

7.1. Cadrul legal al dezvoltării presei

D
ubla alegere a lui Cuza şi, prin aceasta, realizarea în fapt a Unirii
Principatelor a comportat o semnificaţie profundă pe care
contemporanii înşişi au sesizat-o la adevărata ei dimensiune
istorică. Anastase Panu, de pildă, fost caimacam al Moldovei, se grăbea să
spună, chiar în faţa Adunării de la Iaşi, că „Unirea Principatelor este făcută!
România măreaţă şi plină de putere se avântă către viitor”1.
Era aceasta premisa hotărâtoare pentru ceea ce avea să fie politica de
reforme, de clădire, pe o asemenea cale, a statului român modern în
concordanţă cu ceea ce fusese proiectul politic al revoluţiei din 1848-1849,
la care urmau să se adauge, chiar în conformitate cu liniile mari, de
anvergură, ale acestui proiect, independenţa naţională şi, finalmente, într-un
nou context extern favorabil, precum cel care înlesnise realizarea Unirii
Principatelor, respectiv izbucnirea şi desfăşurarea primului război mondial,
edificarea statului naţional unitar român în primăvara şi toamna anului
1918.
Se făurea, astfel, şi pentru presă un cadru istoric favorizant
dezvoltării, ceea ce avea să se observe foarte repede. A fost vorba, întâi de
toate, de o schimbare rapidă a tonului presei: atenuarea, realistă, a timbrului
naţional reflectând o altă necesitate la ordinea zilei, respectiv consolidarea
1
Acte şi documente relative la istoria renaşterii României, vol. VIII, Bucureşti, 1900, p. 697, 707;
A se vedea pe larg la Dan Berindei, Epoca Unirii, p. 93 şi următoarele
a ceea ce se realizase şi care presupunea multă cumpănire în aprecierea
actelor politice, preponderent de ordin diplomatic, vizând recunoaşterea
celor hotărâte la Iaşi şi Bucureşti1.
În al doilea rând, aşa cum s-a menţionat deja în finalul capitolului
anterior, avea loc treptat transferarea focarului atenţiei şi a centrului
dezbaterilor de idei, de la ceea ce fusese obiectiv prioritar până în ianuarie
1859 (înfăptuirea Unirii celor două Principate), şi care fusese îndeplinit, la
un evantai mult mai larg de necesităţi istorice presante, de ordin economic,
social, politico-instituţional ş.a.m.d. Între acestea figurau: eliberarea
ţăranilor de clăcăşie şi împroprietărirea lor, secularizarea averilor
mănăstireşti, modernizarea învăţământului, a justiţiei sau dezvoltarea
industriei, crearea sistemului de credit, dezvoltarea armatei, a ştiinţei
ş.a.m.d.2 Erau toate acestea şi, desigur, şi altele cu adevărat obiective care
trebuiau să-şi găsească o reflectare cât mai amplă în coloanele presei.
În al treilea rând, ca o condiţie chiar pentru reflectarea de către presă
a celor de mai sus, era nevoie de crearea unui cadru legislativ permisiv
activităţii slujitorilor presei, ceea ce se încercase în Moldova încă în 1856.
Acestei exigenţe i s-a răspuns mai întâi prin Legea presei din 1862 şi mai
apoi prin adoptarea Constituţiei în iulie 1866. Actul normativ din 1862 a
fost, practic, o extindere şi la sud de Milcov a prevederilor Legii din 1856
prin care era proclamată libertatea fiecărui individ de a-şi exprima ideile
prin intermediul presei, fără vreo stavilă ridicată prin măsuri restrictive, de
cenzură, recunoscându-se, totodată, fiecărui cetăţean român dreptul de a
întemeia şi a face să apară o publicaţie. A fost adoptată cu 52 voturi pentru
şi 42 împotrivă ceea ce denotă că forţele conservatoare aveau o
reprezentare semnificativă în Adunarea României. Alte prevederi ale Legii
presei confereau autorităţilor posibilităţi de control asupra mesajului
publicistic, ba, mai mult, şi unele posibile acţiuni de care Cuza şi regimul
său aveau să uzeze chiar cu o anume dezinvoltură în cursul luptei politice
pe care a dus-o cu opoziţia conservatoare iar apoi şi cu ceea ce, în epocă, s-
a numit „monstruoasa coaliţie” formată din reprezentanţii marilor proprietari
şi ai liberalilor radicali („roşii”)3.
Foarte importantă, din punctul de vedere al afirmării presei în cadrele
României moderne, a fost Constituţia din iulie 1866, care consfinţea, prin
conţinutul articolului 5, că „Românii se bucură de libertatea conştiinţei, de
libertatea învăţământului, de libertatea presei [subl.-n.n. – M.B.], de

1
Marin Badea (coordonator), Istoria românilor II, Epocile modernă şi contemporană, Editura
„Independenţa Economică”, Piteşti, 2002, p. 66 şi următoarele.
2
cf. pe larg la Constantin C. Guirescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1966, p. 78-84
3
Ibidem, p. 268
libertatea întrunirilor”1 pentru ca în textul articolului 24, căruia aveau să i se
aducă unele modificări şi completări în 1884, să se prevadă:

„ Constituţia garantează tuturor libertatea de a comunica şi publica ideile şi

opiniile lor prin viu grai, prin scris şi prin presă, fiecare fiind răspunzător de
abuzul acestor libertăţi, în cazurile determinate prin codicele penal, care nici
într-un caz nu va putea restrânge dreptul în sine.
Nici o lege excepţională nu se va putea înfiinţa în această materie.
Nici cenzura, nici o altă măsură preventivă pentru apariţiunea, vinderea sau
distribuirea oricărei publicaţiuni nu se va putea înfiinţa.
Nu este nevoie de autorizaţiune prealabilă a nici unei autorităţi pentru
apariţiunea oricărei publicaţiuni.
Nici o cauţiune nu se va cere de la ziarişti, scriitori, editori, tipografi şi
litografi.
Presa nu va fi pusă niciodată sub regimul avertismentelor.
Nici un ziar sau publicaţiune nu va fi suspendat sau suprimat”2.

Răspunderea legală pentru cele scrise şi publicate cu ajutorul presei

revenea autorilor textelor şi doar în lipsa semnăturilor era pusă pe seama
girantului sau editorului (este aşa-numitul sistem al răspunderii prin
cascade). De altfel orice publicaţie trebuia să aibă „ un garant responsabil
care să se bucure de drepturile civile ”. Se făcea şi menţiunea că numai
românii puteau exercita o asemenea funcţie. Delictele de presă, conform
Codului penal, cădeau în competenţa curţilor cu juri, excepţie făcând
culpele comise prin aducerea de ofense persoanei domnului, ulterior, din
1881, regelui şi familiei sale, suveranilor statelor străine, acestea fiind
plasate în seama tribunalelor ordinare3. Nu-i de trecut cu vederea că
domnitorul însuşi s-a pronunţat ca un partizan al libertăţii presei, el
scriindu-i în acest sens tatălui său într-o epistolă din vara anului 1868 când,
ce-i drept, aşa cum scrie un fin cunoscător al istoriei moderne româneşti,
academicianul Dan Berindei, atunci Carol I „se afla încă sub influenţa –
radicalizantă – a lui I.C. Brătianu”4. Oricum, el era în acel moment convins de
necesitatea acestui atribut al democraţiei afirmând că:

„sunt pentru libertatea nelimitată a presei aici. Ea este infinit mai puţin
periculoasă decât o libertate limitată”5.

1
I. Ionescu – Dolj, Presa şi regimul ei în România, Bucureşti, 1914, p. 43-47
2
Ibidem
3
cf. Apostol Stan, Putere politică şi democraţie în România. 1859-1918, Editura Albatros,
Bucureşti, 1995, p. 44-45
4
Acad. Dan Berindei, Societatea românească în vremea lui Carol I (1866-1876), Editura Elion,
2002, p. 156
 Erau prevederi formulate şi acceptate în spiritul liberalismului,
concordante cu sensul istoric pe care îl urmau românii în dezvoltarea lor pe
calea capitalismului, a democraţiei, şi la adoptarea lor se ajunsese după
dezbateri aprinse, tensionate, între reprezentanţii partidei conservatoare şi
cei ai curentului liberal.
La rândul ei presa a profitat de prevederile constituţionale şi legale
care-i asigurau libertatea, practic nelimitată, de exprimare. Ba, chiar, aşa
cum vom avea posibilitatea să menţionăm în paginile ce vor urma, nu o
dată a abuzat. La rândul lor, guvernanţii, cu precădere cei aparţinând
forţelor politice conservatoare, s-au văzut nu doar deranjaţi de presa
opoziţiei liberale, dar au căutat să-i reducă posibilităţile de manifestare
critică.
Deranjat de tonul critic al presei, nu de puţine ori foarte aspru, a fost
chiar Alexandru I. Cuza care n-a ezitat să recurgă la arma cenzurii mergând
până la suprimarea publicaţiilor indezirabile şi chiar la pedepsirea nu doar
cu amendă, ci chiar cu privarea de libertate a ziariştilor care se considera că
au comis delicte de presă. Aşa a fost cazul cu I.G. Valentineanu, un ziarist
împătimit a cărui „Reformă” a fost obiectul a numeroase avertismente şi
suprimări. De un tratament similar s-a bucurat şi un alt ziarist, Constantin
G. Florescu, patronul unei publicaţii modeste, dar foarte acide, „ Aripile
furtunoase” fiind lovit cu asprime de cenzură, amendat şi chiar condamnat
o lună de închisoare pentru un articol intitulat Vaietul dar şi graţiat de către
domn.
Şi un alt ziarist foarte cunoscut în epocă, N.T. Orăşanu, şi-a văzut
interzisă publicaţia „Opiniunea naţională” (1865), înlocuită cu „Epoca”,
suprimată şi aceasta foarte repede pentru a face să apară alte publicaţii,
realizate în genul presei umoristice precum „ Cicala”, 11 februarie 1865,
repede întreruptă ca apariţie, iar mai înainte „Ţânţarul” (februarie – august
1859) urmată, la începutul lui 1866, de binecunoscuta revistă „ Nichipercea”
în care ilustrative aveau să fie agresivităţile critice, pe un ton hazliu, ale lui
B.P. Hasdeu.
Este drept că tonul critic în paginile acestor publicaţii umoristice
adesea a luat forma luptei politice acerbe, fără prea multe urme de respect
între adversari şi care, în bună măsură, a contribuit la cultivarea
neîncrederii în instituţiile statului1. Iar această tendinţă a continuat să se

5
Carol I, Cuvântări şi scrisori, vol. I, Bucureşti, 1909, p. 118
afirme astfel că şi pentru Carol I, mai ales în 1870-1871, pe timpul
războiului franco-prusac, când o bună parte a elitei politice româneşti,
crescute în marea ei majoritate la şcoala liberalismului francez, s-a
manifestat ostil faţă de Germania şi, implicit, faţă de Carol I, dar şi după
aceea, presa a devenit obiect de preocupare, domnitorul gândindu-se la o
nouă reglementare, mai restrictivă, pentru a-i mai „tăia elanul”1. În acest
sens şi guvernul conservator condus de Lascăr Catargiu, pentru a-şi putea
exercita controlul asupra presei, a încercat să-l obţină nu printr-un act
normativ special, ci prin modificări aduse Codului penal în aşa fel
reformulate încât să fie redusă „imunitatea absolută” a presei şi să fie
diminuate excesele de care aceasta din urmă era acuzată că le comitea. În
plus guvernarea conservatoare n-a ezitat ca, în ciuda cadrului legal existent,
democratic, fără îndoială, să ia măsuri represive împotriva presei. O
victimă a acestora a fost, de pildă, revista „Adevărul” (politică şi literară)
care apărea săptămânal, la Iaşi, începând de la 15 decembrie 1871, sub
conducerea, în calitate de editor şi redactor, a lui AL. V. Beldiman, fost
prefect al Capitalei în timpul domniei lui Cuza şi adversar al autorilor
loviturii de stat de la 11 februarie 1866, inclusiv al lui Carol I, şi care a fost
suprimată în aprilie 1872, tocmai datorită criticilor virulente la adresa
regimului dar mai ales a lui Carol I. Mai mult, Al. V. Beldiman a fost
arestat şi dat în judecată. Avea să fie achitat. Verdictul a fost dat de un juriu
al cărui prim – jurat a fost Vasile Alecsandri.
Asemenea măsuri n-au avut darul să intimideze presa, aparţinând
îndeosebi opoziţiei liberale, astfel încât, câteva luni mai târziu, la începutul
anului 1872 s-a venit în Camera Deputaţilor cu un proiect de lege pentru
modificarea unor articole din Codul penal în sensul aplicării, de către
instanţele judecătoreşti, a unor pedepse în bani şi închisoare pentru autor,
girant sau editor în situaţiile în care se considera că, prin texte apărute în
publicaţia respectivă, ar fi fost aduse ofense publice la adresa familiei
domnitoare, ar fi lovit în autoritatea constituţională a şefului statului 2.
Iniţiatorii amintitului proiect de lege au adus în dezbaterea forului legislativ
al ţării propunerea ca judecătorii de instrucţie să fie abilitaţi a dispune
sechestrul preventiv pe ziare şi zaţul din tipografii, să-i aresteze pe ziariştii
consideraţi vinovaţi. Opoziţia, în spirit democratic, a respins însă asemenea
propuneri. În rândurile acesteia s-a situat, de pildă, Titu Maiorescu,
apropiat conservatorilor, care a văzut în asemenea propuneri „ o lovire adusă
libertăţii presei”, chiar o formă de subminare a Constituţiei. Era şi el
favorabil ideii de diminuare a exceselor din presă, de pedepsire a celor
vinovaţi ca urmare a delictelor reale de presă, dar pentru aceasta solicita ca
1
cf. Notes sur la vie du roi Charles de Roumanie, vol. II, Bucureşti, 1896, p. 128-129
2
„Monitorul Oficial”, nr. 15, din 29 ianuarie / 10 februarie 1873, p. 63
abilitate legal să fie instanţele independente, ne aservite Guvernului.
Cunoscutul lider junimist, el însuşi un mânuitor al condeiului nu doar ca
profesor dar şi ca ziarist, cerea ca în Codul penal să se menţioneze expres
că „în această ţară eminamente constituţională nu se va da niciodată un mandat
de arestare în contra unui jurnalist”1. Câştig de cauză au avut Titu
Maiorescu, junimiştii şi, desigur, liberalii care l-au susţinut, amendamentul
fiind adoptat în forma propusă de marele critic literar prin care era respins
arestul preventiv împotriva unei persoane acuzate pentru delict de presă2.
Peste un an, în sesiunea parlamentară 1873-1874, conservatorii au
revenit cu alte proiecte de modificare a Codului penal, scopul urmărit fiind
acelaşi, de a obţine cel puţin atenuarea spiritului critic al presei, şi din nou
în mai 1875 când îi deranja în mod deosebit publicaţia liberală „Alegătorul
liber”. Angajat în a solicita să fie pedepsiţi ziariştii care „ trec peste
marginile bunei cuviinţe” a fost chiar primul ministru Lascăr Catargiu.
Junimiştii şi de această dată, prin Vasile Pogor, s-au opus făcând front
comun cu opoziţia liberală. Vasile Pogor cerea pur şi simplu Camerei
Deputaţilor să nu dea atenţie criticilor din presă invocate de pe banca
ministerială. Ca atare, măsuri speciale n-au fost adoptate dar doi redactori,
care atacaseră persoana lui Carol I în afacerea Struousberg, au fost arestaţi3.

7.2. Explozie publicistică şi diversificare tematică.

Menţinerea tonului militant
În condiţiile unui asemenea regim politic democratic, de asigurare,
prin Constituţie, a drepturilor şi libertăţilor omului, în România anilor
dintre Unirea Principatelor şi războiul de independenţă a avut loc o
veritabilă explozie a publicaţiilor periodice. Numai în deceniul premergător
obţinerii independenţei (1866-1877) au apărut în România peste 250 de
titluri de publicaţii periodice răspândite ca locuri de apariţie la scara întregii
ţări atât în centre de cultură consacrate (Bucureşti, Iaşi, Braşov sau Blaj)
cât şi în zeci de alte oraşe mai mari sau mai mici: Bacău, Brăila, Botoşani,
Piteşti, Râmnicu Vâlcea, Timişoara, Oradea, Sibiu, Cluj, Neamţ, Vaslui
ş.a.m.d. Au fost periodice cu apariţie îndelungată şi cu forţă deosebită de
aderenţă la opinia publică precum „Românul”, „Gazeta Transilvaniei”,
„Pressa” „Telegraful” din Bucureşti, „Convorbirile literare” de la Iaşi ori
publicaţiile lui B.P. Hasdeu „Traian” şi „Columna lui Traian” sau „Trompeta

1
Idem, nr. 27 din 6/ 18 februarie 1873, p. 149-152; 157-158
2
Z. Ornea, Junimea şi junimismul, ed. II-a, Bucureşti, 1978, p. 265
3
Anastasie Iordache, Sub zodia Strousberg, Bucureşti, 1991, p. 140-141
Carpaţilor” a lui Cezar Bolliac după cum e de menţionat şi faptul că multe
publicaţii au avut un caracter efemer îndeosebi cele ocazionate de
„momentele electorale”: („Alegătorul”, Bacău, martie 1869 sau „Electorul
Craiovei”)1.
Cât priveşte conţinutul de idei, forţa de angajare a presei în a înrâuri
opinia publică, aceasta din urmă a fost stimulată de evenimentele care au
condus la Unirea Principatelor, dar temperată, totodată, chiar de regimul
garanţiilor colective, pe continentul european continuând şi după mai bine
de un deceniu de la cunoscuta „primăvară a popoarelor” din 1848 să fie
preponderente regimurile de factură conservatoare, inclusiv în Marea
Britanie2.
Din această perspectivă, preponderent conservatoare, puterile garante
interveneau, având reacţii negative în viaţa politică a României ori de câte
ori se aprecia că puterea de la Bucureşti ar fi promovat o iniţiativă
reformistă prea îndrăzneaţă, având chiar iz revoluţionar. S-a adăugat, apoi,
aşa cum am menţionat deja, cadrul instituţional creat pentru afirmarea
democraţiei o dată cu adoptarea Constituţiei astfel că împreună cu spiritul
public democratic au constituit cele două coordonate istorice esenţiale
favorabile procesului dezvoltării presei.
În acest sens au evoluat, de pildă, imediat după Unire, principalele
publicaţii prin care se exprimase mişcarea unionistă, îndeosebi componenta
ei literară, respectiv „Românul” lui C.A. Rosetti, „Dâmboviţa” lui
Bolintineanu sau „Independenţa” şi „Naţionalul” care apăreau la Bucureşti,
respectiv la Iaşi, „Steaua Dunării”, „Zimbrul şi Vulturul”, rezultată din
fuziunea celor două publicaţii, chiar în ianuarie 1859. Acestora aveau să li
se adauge „Reforma” apărută la începutul lunii septembrie 1859 sub
conducerea unui ziarist profesionist cum era I.G. Valentineanu iar mai apoi
o întreagă suită de publicaţii, într-o gamă tematică din ce în ce mai
diversificată, şi iniţiatori de ziare şi reviste din ce în ce mai numeroşi. B.P.
Hasdeu, de pildă, aducea în câmpul publicistic „Foiţa de istorie şi literatură”
urmată de periodicul „Din Moldova” transformat în „Lumina” şi apoi „Aghiuţă”.
V. Alexandrescu – Urechia iniţia publicaţia „Ateneul român” iar George
Sion „Revista Carpaţilor” în timp ce Bolliac relua publicarea ziarului
„Buciumul”. Alexandru Odobescu a dirijat între 1861-1863 „Revista română
pentru ştiinţe, litere şi arte”, titlul însuşi fiind o veritabilă sintagmă
programatică şi care avea să fie ilustrată prin conţinutul filelor ei. Textele
publicate reflectau realizări ale cunoaşterii în domenii ale ştiinţelor exacte
sau ale naturii dar includeau şi articole de istorie, filozofie, drept, artă.
1
cf. Dan Berindei, Op. cit., p. 249-251
2
Gheorghe Platon, Istoria modernă a României, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1985,
p. 194-196; Apostol Stan, Op. cit., p. 9-63
literatură etc. În paginile acestei reviste a văzut lumina tiparului celebra
lucrare a lui Nicolae Bălcescu – Istoria românilor supt Mihai Vodă
Viteazu. Au fost publicate poezii ale lui Vasile Cârlova, stins deja din viaţă,
studii despre limbă ale lui Alecu Russo şi, bineînţeles, studii elaborate de
însuşi Alexandru Odobescu. Iar asemenea publicaţii, prin conţinutul
mesajului lor către opinia publică, ilustrau zona liberală a scenei politice
româneşti în timp ce zona conservatoare se exprima prin publicaţii ca
„Unirea” (februarie 1861- iunie 1862), continuatoare a „ Conservatorului
progresist” (29 decembrie 1859 – ianuarie 1861) ambele conduse de C.
Brăiloiu, unul dintre cei mai înverşunaţi oponenţi ai procesului istoric de
înnoire economică, social – politică şi instituţională a ţării. Pe aceeaşi
lungime de „undă” ideologică se afla publicaţia „Proprietarul român”.
Şi dacă, în eforturile lui Cuza şi ale colaboratorilor săi apropiaţi şi,
iniţial, chiar mai depărtaţi, pentru consolidarea actului Unirii din 1859, mai
întâi din perspectiva raporturilor cu puterile garante, iar apoi şi în planul
măsurilor interne subsumate nemijlocit acestui obiectiv, îndeosebi
unificarea instituţională, a existat o cvasiunanimitate a punctelor de vedere
exprimate prin intermediul presei, vis-á-vis de reformele interne necesare
impulsionării procesului de modernizare a ţării divergenţele dintre partidele
liberală şi conservatoare erau inevitabile. Izbucnirea violentă a acestora a
mai putut fi prevenită pentru o scurtă perioadă de timp doar de necesitatea
consolidării Unirii sau, cum se scria, de pildă, în coloanele publicaţiei
„Naţionalul”, aproape imediat după proclamarea lui Cuza ca domn al
ambelor Principate:

„Ziua de 24 ianuarie va rămânea una din cele mai mari zile ale istoriei noastre.
Dar dacă actul este mare, cu atât noi am cădea în ochii noştri şi ai posterităţii,
dacă nu vom continua a-l susţinea cu destulă tărie şi energie... Dorim ca atât
Camera, cât şi guvernul să se arate acum cu toată energia cerută spre a
susţinea voinţa naţiunii. Această naţiune s-a pronunţat în modul cel mai
solemn. Voinţa sa este irevocabilă”1

În acelaşi sens se pronunţa redacţia publicaţiei „Dâmboviţa” pentru

care: „Unirea definitivă a ambelor ţări trebuie să ne preocupe înainte de
toate”2 fiindcă „Cea dintâi libertate este libertatea politică a naţiei, ea se
câştigă numai prin întemeierea naţionalităţii. Fără dânsa libertăţile sociale sunt
iluzorii”. Se punea şi întrebarea, care nu era una retorică: „ Cum va putea un
popor a cărui libertate politică este supusă altor, să practice libertăţile

1
Gândirea social-politică despre Unire (1859), Bucureşti, 1966, p. 273
2
„Naţionalul”, nr. 17, din 5 februarie 1859; vezi şi Gândirea social-politică despre Unire (1859),
Bucureşti, 1966, p. 262
sociale?” după care se formula şi răspunsul: „ Acesta este un lucru care
niciodată nu va putea să intre în capul nostru ”1. Aşadar, desăvârşirea Unirii
reprezenta un deziderat şi o necesitate istorică stringente nu numai pentru
momentul respectiv dar, aşa cum s-a demonstrat cu lux de amănunte şi
multă rigoare ştiinţifică, România trebuia să fie, ca perspectivă istorică mai
apropiată sau mai depărtată, nucleul politico-statal fundamental în
continuarea eforturilor necesare încă pentru realizarea procesului istoric al
obţinerii unităţii naţionale depline a poporului român. Oricum, dinspre
Ardeal se făcea ecoul imediat al acestui imperativ istoric Alexandru Papiu
Ilarian care scria în 1860 că „Românii din Transilvania, în împrejurările de
faţă, numai în Principate privesc ... Românii de peste Carpaţi, bărbaţi şi femei,
bătrâni şi tineri, toţi ar fi gata de a muri pentru domnul Cuza ”2. Iar din inima
României, de la Bucureşti, prin intermediul presei, B. Petriceicu Hasdeu, de
pildă, scria, parcă aidoma unei exprimări transcrise imediat cu ajutorul
indigoului, într-un studiu consacrat şi tipărit în coloanele unei publicaţii
purtând titlul „Perseverenţa” (25 mai 1867):

„Aşadar, cestiunea ce ne va preocupa în acest studiu de înaltă politică nu este

unirea cea mică, realizată deja între ambele ţărmuri ale Milcovului, ci unirea
cea mare, de realizat de acum înainte între toate pâraiele ce trebuie să se verse
în oceanul românesc; între toate acordurile, fără de care nu se poate armoniza
hora noastră naţională; între toate pietricelele, câte sunt necesare pentru a
reconstitui anticul mozaic: Dacia lui Traian”.

Armonia unionistă exprimată prin presă s-a destrămat treptat şi a

devenit realitate indubitabilă mai ales după ce Alexandru Ioan Cuza a
anunţat la începutul lunii decembrie 1861 că „înalta misiune” cu care fusese
investit de naţiune, aceea „de a realiza ideea Unirii Principatelor” fusese
concretizată, că „Unirea este îndeplinită”, că „naţionalitatea română este
întemeiată” şi că, din acel moment exista „o singură Românie”. Apoi, când
deputaţii moldoveni şi munteni s-au reunit pe 24 ianuarie 1862 la Bucureşti
în cadrele Adunării României ca unic organ legislativ al ţării, domnul
anunţa din nou că „Unirea definitivă a Principatelor” devenise realitate,
urmând a fi „precum România o va dori şi o va simţi... Astăzi statul nostru s-a
aşezat pe o temelie mai întinsă. O eră nouă ni s-a deschis”3.
Amintita destrămare a armoniei unioniste a căpătat imaginea unei
rupturi iremediabile, în prim-planul vieţii politice făcându-şi reapariţia

1
„Dâmboviţa” din 21 octombrie 1859; Dan Berindei, Epoca Unirii, p. 97-98
2
cf. Ştefan Pascu, Ecoul unirii Ţării Româneşti şi Moldovei în Transilvania în „Studii privind
Unirea Principatelor”, p. 461
3
cf. Gândirea social-politică despre Unire (1859), p. 282-283
„vechiul partid conservator” (moştenitori de privilegii şi adepţi ai tradiţiilor
regulamentare) pe de o parte iar, pe de altă parte, „ Partidul cel nou liberal”
care se pronunţa pentru „egalitate înaintea legilor, a meritului şi dreptăţii”.
Adepţii acestui „partid” considerau că, o dată cu Unirea, cu noul soare
apărut pe cerul României, şi pentru naţiune trebuia să se deschidă o eră
nouă, de schimbări profunde cu caracter structural, o eră de progres
accelerat.1
Amintita ruptură, conservatori – liberali, punea în evidenţă, încă din
noiembrie 1861, un susţinător fervent al desăvârşirii Unirii precum Ion
Ionescu de la Brad prin coloanele publicaţiei sale „ Ţăranul român” şi chiar
în textul articolului programatic intitulat Calea noastră el scria că era
nevoie ca „Ţăranii să devie cetăţeni şi liberi prin a lor împroprietărire cu
despăgubire. Unirea ambelor ministere sub alesul poporului român de la 24
ianuarie. O lege electorală foarte întinsă, spre a reprezenta toate interesele
naţiunii. Armarea ţărilor în oştire regulată, rezervă şi gloate armate”.2
Retrospectiv, dar foarte aproape de evenimente, în ianuarie 1863, în
„Buciumul” lui Cezar Bolliac, Ştefan Sihleanu a surprins şi el cu o anume
acurateţe reluarea, necesară, a luptei pentru obiective social – politice după
desăvârşirea actului Unirii, scriind: „Speram, într-adevăr, atunci, şi inimile
noastre se întineriseră într-un moment, la proclamarea acelui mare act: o
Românie, una singură şi nedespărţită. Cu o singură voce, naţiunea întreagă
aclama ca un singur om Unirea definitivă”, dar dorite, cu ardoare, erau şi
„Întinderea legii electorale, reorganizarea interioară a statului român şi
susţinerea drepturilor noastre politice şi naţionale (care) se aşteptau a fi
nemijlocit rezultatul acestui mare act”3.
În sfârşit, să mai precizăm că pe retina conştiinţei istorice româneşti,
pe care Unirea s-a gravat repede, adânc şi trainic, şi-a găsit o amplă
reflectare şi ruptura conservatori-liberali, izvor abundent al unei lupte
politice acerbe tocmai în jurul reformelor de care procesul modernizării
avea atâta nevoie. O publicaţie de orientare populară precum „ Muncitorul”
care avea să apară la Iaşi în 1888, consemna, la un moment dat, asemenea
aprecieri retrospective:

„Când s-a făcut Unirea, C.A. Rosetti şi-a închipuit că nu se face numai unirea
celor două ţări surori, ci şi unirea şi înfrăţirea între apăsători şi apăsaţi şi
gândea că împilarea şi despilarea vor înceta. Cu acest gând la unirea ţărilor se
făcuse hori, jucând la un loc boieri alături cu ţărani şi cântând: «Hai să dăm

1
cf. Apostol Stan, Grupări şi curente politice, p. 53
2
„Ţăranul român”, an. I (1861), nr. 1, din 12 noiembrie 1861
3
Gândirea social-politică despre Unire (1859), p. 314
 mână cu mână cei cu inima română/ Să-n-vârtim hora frăţiei pe pământul
României ». Dar boierii înţelegeau tot rostul acelei frăţii şi, desprinzându-se
din horă, ziceau: «Noi ca noi şi voi ca voi»„.1

Din cauza intereselor divergente pe care le punea în evidenţă, pe de o

parte, partida conservatoare, iar, pe de altă parte, partida liberală, al cărei
exponent de marcă era Al. I. Cuza, şi pentru atingerea cărora acţiona fiecare
dintre ele prin reprezentanţii proprii pe scena vieţii politice româneşti,
inclusiv cu ajutorul presei, aceasta din urmă a continuat să aibă un
pronunţat caracter politic, să fie o tribună eficientă şi chiar o armă de luptă
în confruntările politice. Cezar Bolliac, de pildă, pe un ton ferm, trădând o
mare doză de nerăbdare, scria încă în iunie 1859, folosindu-se de coloanele
„Românului” la care era colaborator şi sub un titlu de-a dreptul sugestiv,
„Libertatea presei”, că:

„Voim să avem libertatea de a ne aduna unde vom voi, câţi vom voi şi pentru
ce vom voi, a discuta public cât vom voi şi orice vom voi şi a comunica părerile
noastre prin presă celor care nu au fost de faţă [subl. n.n. – M.B.] Voim ... să
sfărâmăm clasele privilegiate, întemeiate pe minciuna calităţii de naştere şi să
clasăm individul în ierarhia socială a adevăratei sale valori. Voim ca, pe lângă
proprietatea numai materială, de moşii şi de clase, ce am avut până acum, să ne
dezrobim şi proprietatea înţelegătoare, industria, şi proprietatea morală,
cugetarea ... Voim să liberăm şi moşiile noastre de clăcaşi şi de intervenţii
zapiceşti”2.

În susţinerea reformelor preconizate de Cuza şi colaboratorii săi

apropiaţi, proeminentă fiind mai ales personalitatea lui Mihail
Kogălniceanu, s-au pronunţat „Dâmboviţa” lui Bolintineanu care şi-a
început apariţia pe 28 ianuarie 1859 şi „ Buciumul” lui Cezar Bolliac,
reapărut la Bucureşti între 15 decembrie 1862 şi 5 decembrie 1864. De
reţinut, în acest sens, că abia se realizase actul Unirii, o dată cu votul din
Adunarea electivă a Ţării Româneşti, şi D. Bolintineanu, un democrat
convins şi consecvent, un apărător al intereselor celor mulţi, intervenea
rapid în câmpul publicisticii pentru a atrage atenţia că grija pentru
naţionalitate, explicabilă şi necesară, nu trebuia să excludă ideea
programatică a reformelor imediate pentru că „între naţionalitate şi
instituţiile dinăuntru se află atâtea legături încât una fără cealaltă nu poate să
existe”. „Iar privilegiaţii, scria Bolintineanu mai departe , să facă bine a
1
Ibidem, p. 323
2
Apud Dan Berindei, Op. cit., p. 159
renunţa la ideea că România se putea sprijini în viitor pe menţinerea drepturilor
lor de altă dată”1.
„Dâmboviţa” şi „Buciumul” au continuat să-l susţină consecvent pe
Cuza, despre Bolintineanu Iorga scriind mai târziu că „a fost, poate, singurul
cu adevărat un devotat al lui Vodă Cuza”, astfel că ele au salutat chiar lovitura
de stat din 2 mai 1864 prin care a fost înlăturată Adunarea României pentru
că, majoritar conservatoare fiind, se opunea înfăptuirii reformei rurale.
Pentru D. Bolintineanu amintitul „2 mai 1864” echivala cu „ruperea
piedicilor ce marea revoluţie politică şi socială de la 1821 găsise în cale;
sfărâmarea tranzacţiunilor între trecut şi revoluţia învinsă în 1821, 1848 şi
1859; ... spargerea celui din urmă cuib de putere al boierismului îmbrăcat în
frac; ... câştigarea la întâia sentinţă a marelui proces secular, dezvoltarea
poporului”2. La rândul său, Cezar Bolliac făcea să apară „ Buciumul” într-un
număr festiv, imprimat pe hârtie colorată şi cu litere de bronz, apreciind
actul de forţă al domnitorului cu complicitatea directă a primului său
ministru, Mihail Kogălniceanu, drept dezlegarea unei enigme a istoriei
asemănătoare celei a sfinxului realizată de Oedip. Al. I. Cuza era astfel un
„Oedip al României; el s-a pus în faţa sfinxului care dezola România şi l-a făcut
să piară, dezlegându-i enigma”3.
În timp ce numărul apărătorilor politicii promovate de Al. I. Cuza
tindea deja să se micşoreze, acela al adversarilor săi sporea. Iar între aceştia
tot mai mulţi erau spirite liberale sau moderat liberale. Un liberal moderat
recrutat de frontul adversarilor lui Cuza a fost, de exemplu, Ion Ghica şi
încă un adversar dintre cei mai redutabili. El a acuzat, începând încă din
1863 pe Cuza şi regimul patronat de el de încălcarea normelor
constituţionale. Devenit colaborator al „Românului”, încă în iunie 1863,
printr-un articol intitulat Reflecţiuni politice, publicat însă în
„Independenţa”, el ataca puterea executivă pentru că a preferat ca practică
politică „guvernarea absolută” demonstrând, după părerea sa, lipsă de
înţelegere a mecanismului constituţional şi mai ales că n-a văzut în
Parlament şi în libertatea presei „o garanţie pentru drepturile şi pentru
viitorul ţării”4.
Adversari i-au rămas chiar liberalii radicali, deşi aceştia, într-o
chestiune fundamentală a epocii aşa cum era necesitatea înfăptuirii
reformei rurale, diferenţele de optică erau mici, mult mai mari continuând
să fie cele care priveau respectul pentru normele constituţionale şi,
1
N. Iorga, Op. cit., p. 132
2
cf. Constantin Antip. Op. cit., p. 103-104
3
Ibidem., p. 104
4
„Independeţa” din 8 iunie 1863; Vezi şi Dan Bogdan, Ion Ghica, Editura Muzeul Literaturii
Române, Bucureşti, 2000, p. 159-160
îndeosebi, pentru a se asigura democraţiei politice o funcţionalitate cât de
cât apropiată de evidenţele proprii acestui concept. Aşa, de pildă, grupările
liberal-radicale s-au preocupat cu o anumită asiduitate, şi au ţinut să
demonstreze convingător, de necesitatea rezolvării problemei agrare care
trebuia să echivaleze cu un răspuns fundamental la exigenţele progresului
social-economic în epocă. Cei care s-au grupat sub steagul liberal-radical
considerau că propăşirea însăşi a românilor ca naţiune era condiţionată de
împroprietărirea ţăranilor căreia trebuia să i se adauge luminarea celor
mulţi mai ales prin intermediul şcolii1. „Românul”, puţin mai târziu, prin
pana lui Dumitru Brătianu, afirma că soluţionarea problemei agrare în
interesul ţărănimii comporta o întreită semnificaţie: economică, socială şi
politică2. Chiar şi în 1864 ideea de reformă rurală era comentată de
reprezentanţi ai grupării radical-liberale ca un răspuns necesar cerut de
spiritul de dreptate „pentru mulţime, pentru popor, pentru ţărani”3.
Emanciparea ţăranilor clăcaşi prin anularea obligaţiilor lor faţă de
marii proprietari şi îndeosebi prin împroprietărire era înfăţişată în coloanele
„Românului”, principala tribună de luptă a liberalilor – radicali, ca un mare
avantaj chiar pentru prosperitatea însăşi a gospodăriei moşiereşti întrucât
prin răscumpărarea redevenţelor de către ţărani, moşierii proprietari urmau
a primi importante sume de bani ce puteau fi investiţi în modernizarea şi
extinderea marii producţii agricole4. Tot aşa, degrevarea moşiilor de
servituţile feudale ar fi condus la sporirea creditului marilor proprietari,
sursă de înzestrare a gospodăriei agricole mari cu instrumente de muncă
moderne.
Remarcabilă, ca spirit ideologic de factură liberală, este şi optica mai
des invocatului ziarist I.G. Valentineanu în care îşi găsea o reflectare
limpede ideea că principiul proprietăţii s-ar fi impus mai ferm în societatea
românească dacă, în apărarea lui, ar fi fost asociaţi ţăranii o dată cu
transformarea lor, pe calea reformei, în proprietari ai loturilor de pământ 5.
Ducându-se mai departe această idee, în coloanele „ Reformei” lui I.G.
Valentineanu se considera că reforma rurală, prin însuşi conţinutul ei, era
menită a aduce un plus de stabilitate raporturilor sociale din lumea satului,
a contribui la crearea unui cadru mai adecvat dezvoltării naţiunii şi statului
naţional, toate acestea fiind posibile numai dacă ţăranului i se inocula şi
fortifica sentimentul că era în proprietatea „pământului natal”6.

1
Vezi, de pildă, „Reforma” din 27 septembrie / 9 octombrie 1859
2
„Românul”, an VI (1862), p. 155-156; 481
3
Idem, an VIII (1864), p. 368; cf. Apostol Stan, Op. cit., p. 101
4
Idem, an VI (1862), nr. 155-156, p. 482
5
“Reforma”, nr. 70 din 1860, p. 266-267
6
Idem, an I (1859), nr. 12, p. 45
 Ieşindu-se în întâmpinarea nevoii de pământ, acut resimţite de ţărani,
se puteau evita, conştient şi în fapt, convulsiile sociale, estompate până
atunci fie de eficacitatea măsurilor represive, fie de prioritatea, percepută şi
acceptată, a imperativului unităţii naţionale, realizat parţial prin unirea
celor două Principate. Unirea era deja o împlinire istorică. Apărarea şi
consolidarea ei erau condiţionate de cursul procesului istoric al
modernizării în structura căruia reforma rurală ocupa un loc absolut
proeminent. De aceea, în mod îndreptăţit, Cezar Bolliac şi „ Românul”
considerau reforma rurală mijlocul absolut necesar de acţiune din partea
elitei politice pentru a transforma ţărănimea în factor conştient şi activ al
luptei pentru apărarea existenţei statului naţional întrucât proprietatea este
aceea care generează „ideea primară de patrie”1. În coloanele „Reformei” se
consemna aceeaşi idee: o dată împroprietărită, ţărănimea redevenea
principala forţă pe care se putea bizui efortul de apărare a ţării 2. Iar
eliberarea de clăcăşie pe calea deposedării ţăranilor de loturile de pământ
deţinute până atunci în folosinţă, aşa cum preconizau conservatorii,
echivala în opinia liberalilor şi a presei prin care se exprimau aceştia cu
„libertatea de a muri de foame”3.
Sigur, de partea cealaltă a baricadei, în raport cu politica reformistă a
lui Al. I. Cuza, s-au situat publicaţiile de orientare conservatoare deja
amintite: „Conservatorul progresist” şi „Unirea” dar şi altele precum
„Actualitatea” (politic şi literar) al lui Pantazi Ghica (1865) care s-a
pronunţat pentru libertatea neîngrădită a presei şi, deci, în opoziţie faţă de
Al. I. Cuza.
Mai ales prin „Conservatorul progresist” forţele de dreapta au căutat
să se opună, politic şi ideologic, ofensivei liberalilor radicali, încercând,
chiar, a construi „o doctrină conservatoare” care n-ar fi avut „în ea nimic din
regretele şi aspiraţiile boiereşti”. Publicaţia „Conservatorul progresist” era
prevăzută şi cu un motto: „Toate politicile permit progresul însă numai
politica conservatoare ni-l poate da”4.
„Conservatorul progresist” s-a unit cu „Unirea” lui Grigore
Bossueceanu (16 februarie 1861), misiunea ce şi-o asuma fiind lupta ce
trebuia dusă „contra influenţelor străine care pun stavilă unirii politice a
Principatelor” şi împotriva „războiului intestin supt felurite forme” care ar fi
dăunat „unirii dinăuntru a intereselor şi claselor societăţii” aceasta fiind

1
„Românul”, an III (1859), p. 71
2
cf. Apostol Stan, Op. cit., p. 104
3
cf. Apostol Stan, Op. cit., p. 104
4
cf. N. Iorga, Op. cit., p. 139
considerată, nu fără temei, „cea dintâi şi puternică condiţie pentru dobândirea
unităţii noastre naţionale”1.
Sub un asemenea înveliş ideologic, nu lipsit de atracţia credibilităţii,
se vroia şi o unitate atât morală cât şi ... socială, realizabilă nu pe planul
„utopiilor”, ci pe „tărâmul practic şi povăţuit de principiile eterne ale
justiţiei şi binelui”, pe de o parte, iar, pe de altă parte, în respectul „ faţă de
tradiţiile ţării care constituie viaţa naţionalităţii noastre”2.
Sub faldurile ideologice şi politice ale conservatorismului, pe timpul
domniei lui Cuza au activat şi alte publicaţii precum „Conservatorul”,
„Nepărtinitorul”, „Patria” sau „Viitorul”, „Jurnalul politic şi literar” sau
„Constituţiunea”. Aceasta din urmă apărea la Iaşi de două ori pe săptămână
între 24 septembrie şi 14 decembrie 1866, sub oblăduirea unui Comitet de
redacţie din care făceau parte: Costache Negruzzi, Vasile Pogor, Iordache
Beldiman, Constantin N. Şuţu şi G. Mârzescu, o publicaţie în care a ieşit,
ca uleiul deasupra apei, disputa între cei „vechi” şi cei „noi”, cei „vechi”
reprezentaţi de G. Mârzescu, cei „noi” exprimându-se prin grupul tinerilor
condus de Vasile Pogor, Titu Maiorescu şi Iacob Negruzzi. În această
dispută a apărut adesea, printre combatanţi, Ion Creangă vorbind şi la Casa
Balş, fief conservator, şi la Sala Primăriei, sediul liberalilor, devenind,
astfel, ţinta ironiilor foiletonistului de la „Constituţiunea”3.
O evoluţie aparte a cunoscut-o „Românul”, imprimată chiar de
creatorul lui, devenit proprietar, adică C.A. Rosetti. Acesta a fost un
susţinător, un partizan dintre cei mai avântaţi prin coloanele „ Românului” al
actului Unirii. Sub un titlu anticipat, Principatele Unite, el i-a făcut lui
Al.I. Cuza un portret hiperelogios, de „ales al naţiunii”, imediat după
exprimarea votului Adunării elective de la Iaşi omagiindu-l ca pe un
mântuitor al românilor
Acţionând după Unire pentru crearea şi fortificarea structurilor
democratice în societatea românească, C.A. Rosetti s-a exprimat adesea în
spiritul unui liberalism ce se vroia a fi absolut, un liberalism mesianic de
tipul „Luminează-te şi vei fi”, „Voieşte şi vei putea” pe fondul devizei, de-
acum binecunoscute: „Libertate, Egalitate, Fraternitate”. El a îmbrăţişat şi
a răspândit, mai ales prin intermediul „Românului”, teza că libertatea emană
de la popor şi, ca atare, tot poporului îi revine obligaţia de a înlătura de la
pupitrul puterii pe cine-i afectează această libertate.

1
Ibidem
2
Ibidem
3
Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, p. 207
 „O naţiune n-are trebuinţă de nimene spre a exista, ea nu datorează socoteală
decât sieşi .... În orice împrejurare, singura autoritate supremă, singurul
suveran de drept este voinţa generală a căriia suveranitatea este necontenit şi
fără prescriere”1.

În numele idealului de libertate, aşa cum l-a înţeles el, C.A. Rosetti
s-a bătut, mai ales cu mijloace aflate la îndemâna ziaristului, pentru
împlinirea lui în general, pentru a deveni un atribut al individului şi, mai
ales, pentru unitatea şi independenţa naţională ale poporului său, pentru
afirmarea presei libere, fără nici cea mai mică îngrădire, abolirea titlurilor
de nobleţe, eliberarea ţiganilor, emanciparea evreilor etc. A fost, în opinia
lui G. Călinescu, „un liberal extravagant şi fanatic, cerând o libertate
individuală absolută”, invocând, în susţinerea acestei aprecieri, autodefiniri
ale lui C.A. Rosetti însuşi gen: „Am înţeles libertatea şi prin urmare am iubit-
o”, inclusiv una testamentară: „Am luptat cu tărie pentru naţionalitate şi
pentru libertate”2.
Rosetti a acţionat cu convingere şi în manieră intransigentă ca un
luptător împotriva spiritului conservator şi retrograd, împotriva „tradiţiei”
încremenite şi puse în solda intereselor celor ce se cramponau, cu orice
preţ, de moştenirea privilegiilor aduse din trecutul mai mult sau mai puţin
îndepărtat. Pe această linie el credea, pe bună dreptate, că

„Nici talentul de a fi cel mai mare, nici virtutea, nici viţiul, nici chiar crima nu
sunt în stare a susţine o idee care a trecut în stare de tradiţiune şi, prin urmare,
chiar dacă am admite că guvernele trecute au avut o idee, ea acum este în stare
de tradiţiune şi nimeni n-o mai poate învia, căci istoria nu staţionează, nici nu
se repetă”3.

Din perspectiva unui asemenea mod de a gândi ca liberal-democrat şi

anti-conservator sadea, C.A. Rosetti a polemizat cu ziarul „ Unirea”, organul
„partidei moarte”, al „părţii drepte a Adunării” pentru că a rămas cu
„regulamentul [organic – n.n. – M.B.] şi dinastiile cele vechi”. A acuzat acest
jurnal ca fiind complet împotriva Unirii, împiedicând-o în desăvârşirea ei,
şi i-a arătat că viitorul nu-i oferea nici o speranţă. În toiul polemicii, C.A.
Rosetti afirma retoric: „Apoi, dacă nobilimea Franţei muri la 1789 de
necapacitate, neaplicare şi prevenţiune, ce mai poate spera boierimea noastră

1
„Românul” din 15/27 iulie 1861
2
G. Călinescu, Op. cit.
3
„Românul” din 25 februarie / 9 martie 1861
ieşită din pravila lui Caragea şi Regulamentul Organic? ”1. Pentru a continua
demonstrativ:

„Bieţii boieri? Ei au fost urziţi în toate ţările a merge din peire în peire, din
asurzitate în asurzitate. Dar nu putea fi altfel. Orice instituţiune ce ajunge la
sfârşitul ei se corupe, se tâmpeşte; într-altfel, ea n-ar putea muri”2.

Şi în prima parte a anului 1864, C.A. Rosetti era încă acelaşi luptător
neînduplecat pentru libertate, pentru democraţie, pentru dreptate în
favoarea celor mulţi, în beneficiul poporului deşi nu lipsiseră, nici până
atunci, unele momente de dezacord până la conflict deschis între el, ca
ziarist, şi autorităţi, mai ales că se simţea frustrat pentru faptul de a nu-şi fi
găsit locul sperat în guvernele alcătuite de Cuza , chiar după înfăptuirea
actului Unirii. De aceea, probabil, C.A. Rosetti, prin coloanele „ Românului”
a atacat din ce în ce mai insistent şi mai violent pe Cuza în care a
„descoperit” relativ repede un „tiran”. De unde şi „motivele” de cenzură la
adresa „Românului”, pentru ca încă în septembrie 1859 apariţia acestuia să
fie suprimată pe motiv de „violenţă a articolelor sale, violenţă incompatibilă cu
demnitatea sa şi cu menţinerea ordinii publice”3. În septembrie 1859 cenzura
a fost ridicată relativ repede, deşi în paginile „Românului” nu era ascunsă
intenţia că se urmărea răsturnarea situaţiei politice existente.
La depărtarea lui C.A. Rosetti de Cuza a putut contribui şi
dependenţa, în plan economic, a „Românului” faţă de grupul de interese al
liberalilor care începea a se contura ca fenomen distinct în societatea
românească angajată ferm pe calea dezvoltării capitaliste dacă luăm în
consideraţie că în 1860 a fost creată Societatea pe acţiuni „ Românul”, prima
de acest fel, cu un capital de 7000 galbeni. Acţionari erau Ştefan
Pherekyde, Ion Marghiloman, Iacob Lobel şi C.A. Rosetti, acesta din urmă
primind 4000 de acţiuni în schimbul dreptului său de proprietate şi
rămânând, de asemenea, să conducă ziarul timp de trei ani.
În 1864 (sfârşitul lunii martie, începutul lunii aprilie) C.A. Rosetti
mai considera că „Nici o chestiune nu poate fi mai mare, dar nici măcar
deopotrivă cu cea rurală”. Era „uriaşa cestiune ce se numeşte legea rurală”4.
S-a oprit însă aici, ajungând să se situeze, în practică, departe de realizarea
împroprietăririi ţăranilor şi în tabăra politică ostilă lui Cuza şi guvernului
condus de Mihail Kogălniceanu, condamnând vehement lovitura de stat din
2 mai 1864. Când liberalii radicali, în tabăra cărora era şi C.A. Rosetti, au
1
Idem, din 4/16 octombrie 1861
2
Ibidem
3
cf. N. Iorga, Op. cit., p. 133
4
„Românul” din 30 martie / 11 aprilie şi 4 / 16 aprilie 1864
încercat în semn de protest faţă de politica forte a lui Cuza să organizeze
aniversarea zilei de 11 iunie 1848 pe Câmpia libertăţii (Filaret) din
Bucureşti şi proiectul lor a fost interzis, directorul „ Românului” scria: „Mâine
se împlinesc 16 ani de la reînvierea de la 1848 şi iată că şi această aniversare o
serbăm, precum serbam şi pe cele trecute, tot singur, tot fiecare în câte un
unghi, şi numai cu câţiva amici ai săi. Mâine se împlinesc 16 ani şi naţiunea n-a
putut să serbeze acea zi a reînvierii, pe Câmpul libertăţii, întrunită întreagă în
jurul tribunei sale libere şi fără nici o piedică, fără nici un geandarm, astfel cum
se cuvine a fi o naţiune vârstnică şi liberă, astfel precum a fost ea în curs de
trei luni când ea domnea singură”1. Ca urmare, în iulie 1864, „Românul” a fost
suprimat din nou „pentru neîmpăcatul resbel ce declarase guvernului şi pentru
violenţa articolelor sale”. A fost desfiinţată cu acest prilej şi Societatea pe
acţiuni. „Românul” n-avea să mai apară decât după doi ani pe 11/23 iunie
1866.
În iulie 1864, C.A. Rosetti a scos o nouă publicaţie purtând titlul
„Libertatea”, ziar popular, costa doar 24 parale numărul. În prim plan,
pentru a-l masca pe C.A. Rosetti a acceptat ca iniţiator să fie Ioan
Fălcoianu dar cenzura, uzitând de aceeaşi formulă, a suprimat-o, chiar în
luna în care apăruse, ca urmare a unei critici vehemente la adresa bugetului,
o critică apreciată ca vicleană ba chiar „înspăimântătoare pentru ţară”.
În 1865, C.A. Rosetti se afla la conducerea unei noi publicaţii
intitulată „Conştiinţa naţională”, cu texte îmbibate de ironii la adresa
domnitorului şi a sfetnicilor săi care, „schimbând religiunea lor politică,
uneori s-au văzut călcând jurămintele lor cele mai solemne, legile cele mai
fundamentale, negreşit cugetând c-o fac pentru binele public ”. Rosetti se
credea un consecvent în „convingerile” sale şi nu ezita să se dea pe sine
însuşi ca exemplu pilduitor când scria că, pentru el, „ convingerea a devenit
atât de mare, atât de sfântă, încât, chiar dacă naţiunea întreagă, după cea mai
liberă şi mai matură dezbatere, s-ar declara în contra, supuindu-mă, fireşte,
verdictului ei în toate relaţiunile mele sociale, tot mi-aş păstra conştiinţa şi-aş
face ceea ce ea însăşi a făcut ... aş ridica mâna mea spre cer şi-aş zice: aceste
idei sunt fără de moarte”. Invocându-l pe Rousseau, el afirma că „ societatea
n-are drept asupra sufletului omului şi, reciproc, individul are drept a nu se
supune în conştiinţa lui când chiar naţiunea întreagă i-ar lovi-o”. Şi această
publicaţie a fost suprimată de autorităţi. Ba, mai mult, în august 1865, C.A.
Rosetti a fost şi arestat.
Oricum, până la suprimarea din 1864, „Românul” sub conducerea
directă a lui C.A. Rosetti a avut meritul de a fi obişnuit publicul cititor cu

1
Idem, din 11 / 23 iunie 1864
chestiunile de ordin constituţional, de ideologie şi cultură politică liberală,
de a fi introdus în publicistica românească elemente de polemică politică
curentă sau, altfel spus, după cum se exprima N. Iorga, „ un foarte mare
merit al său, adaus pe lângă acela al unei sincerităţi netăgăduite şi al unui mare
entuziasm de luptă în serviciul unor idei evident nobile”1.
La reapariţia „Românului”, C.A. Rosetti se autorenega în raport cu
poziţiile unioniste pe care le afirmase în strânsă legătură cu susţinerea lui
Al. I. Cuza. Condeiul lui acuza, de această dată, că „Din nenorocire, alegerea
făcută la Iaşi n-a fost nimerită” iar lovitura de stat din 2 mai 1864 o aprecia
ca fiind echivalentă cu „uciderea deplină a tuturor libertăţilor” în timp ce
conspiratorii care-l obligaseră pe Cuza să abdice, îndeosebi militarii
(maiorul Constantin Lecca, colonelul Constantin Haralambie şi alţii) ar fi
acţionat în acord „cu voinţa generală a naţiunii”. Pe de altă parte, partizanii
lui Cuza, din rândurile cărora făcuse şi el parte, erau acum ponegriţi,
etichetaţi drept „oamenii regimului căzut, la 11 februarie, în organele
despotismului de la 2 mai, iar astăzi se fac propagatorii acţiunii oculte a
străinilor ce vor nimicirea ţării”2.
C.A. Rosetti a fost un republican, dar a acceptat şi monarhia
explicându-se aşa: „Austria şi Rusia având monarhie, ar fi foarte imprudent să
încercăm de a ridica o republică lângă dânsele”. Tot el a ajuns să admită că,
atunci „când o naţie, după o lungă şi liberă dezbatere se va pronunţa în contra
unei idei, negreşit că acea sentinţă are o mare valoare”3.
După reapariţie, în iunie 1866, „Românul” lui C.A. Rosetti, cu un
Eugeniu Carada ca redactor responsabil de la 1 iulie 1866 până în aprilie
1871 când a fost implicat în mişcarea republicană, şi un Emil Costinescu,
viitor lider de marcă al Partidului Liberal, avea să fie principala piesă de
rezistenţă a publicisticii româneşti sau, cum scria N. Iorga, „ o foaie foarte
variată, de informaţie solidă, plină de răspundere în ce priveşte această
informaţie şi capabilă de a sta alături cu publicaţiile analoage din ţările
«Apusului »”4.
În publicistica românească a anilor 1859-1878, un loc aparte îl ocupă
B.P. Hasdeu mai ales prin două din multiplele sale iniţiative: „ Traian”
(1869-1870) şi „Columna lui Traian” având profil de cotidian în anii 1870-
1872 iar mai apoi de revistă din 1873 până în mai 1878 şi ulterior în
intervalele de timp ianuarie 1876 - decembrie 1877, ianuarie 1882-
decembrie 1883). Apariţia a fost iniţial de două ori pe săptămână, apoi

1
N. Iorga, Op. cit., p. 134-135
2
„Românul”, din 28, 29 iunie / 10, 11 iulie 1866
3
cf. G. Călinescu, Op. cit.
4
N. Iorga, Op. cit., p. 149
săptămânală, bilunară şi, finalmente, lunară. Se consideră că mai ales prin
aceste două publicaţii prolificul şi multilateralul om de cultură care a fost
Bogdan Petriceicu Hasdeu a atins „apogeul ziaristicii sale politice”1. S-a
situat, ca poziţie politică, pe meterezele liberalismului, iar în rubrica-i,
devenită celebră în epocă, intitulată Politica şi pe care o susţinea doar el, a
tratat, într-o manieră vehement polemică, numeroase aspecte negative din
viaţa societăţii: demagogia, conservatorismul, derapajele antidemocratice,
păcatele dinastiei, cosmopolitismul, pericolul, în epocă, al infiltrării
intereselor capitalului străin, îndeosebi ale celui german sau austro-ungar,
promovând cu consecvenţă interesele naţionale româneşti, aisbergul
acestora fiind considerate obţinerea independenţei şi înfăptuirea unităţii
politice depline.
Prin publicaţiile sale, îndeosebi „Traian” şi „Columna lui Traian”,
Hasdeu a făcut o publicistică aşezată, poate, sub semnul „democraţiei
radicale”, situându-se într-o opoziţie, de multe ori incendiară, contra
regimului şi mai ales împotriva lui Carol I în care, după opinia lui Iorga,
vedea „o personificare târzie a lui Despot sau a lui Gaspar Graţiani, amândoi
stăpânitori străini, a căror soartă i se prevesteşte lui Carol I ”2. Evident,
consecinţele negative n-au întârziat să se abată asupra asprului antidinast,
mai ales după momentul aşa-zisei mişcări republicane de la Ploieşti
conduse de Candiano Popescu.
Când gradul de angajare politică s-a mai redus ca în paginile
„Columnei lui Traian”, deşi la debutul acesteia declarase că nu urma să
schimbe nimic din orientarea şi ţinuta critică pe care le pusese în evidenţă
„Traian”, B.P. Hasdeu a acordat o pondere mai mare ca spaţiu tipografic
articolelor şi, chiar, studiilor ample de istorie, arheologie, folclor,
lingvistică etc. ajungând ca politicul aproape să dispară. Era un profil care
justifica realmente subtitlul afişat la un moment dat şi care definea
„Columna lui Traian” ca o revistă ce oglindea: „ politica, istoria, ştiinţele
economice, jurisprudenţa, medicina, ştiinţele naturale, poezia, literatura
poporană, bibliografia etc.”. Avea în calitate de colaboratori pe Alexandru
Odobescu, Dimitrie A. Sturdza, Alexandru Papadopol - Calimach, Vasile
Alecsandri sau tineri ca Grigore Tocilescu, Constantin Esarcu
(întemeietorul „Ateneului Român”), G. Dem Teodorescu (unul dintre cei
dintâi folclorişti), Petre Ispirescu, A.D. Xenopol, lingviştii Moses Gaster şi
Lazăr Şăineanu sau pe istoricul G. Ionescu - Gion. A durat în această formă
până în 1883 când a dispărut3.

1
Constantin Antip, Op. cit., p. 105
2
N. Iorga, Op. cit., p. 150
7.3. Presa specializată
Atât pe timpul domniei lui Al. I. Cuza cât şi după aceea, presa în
ansamblul ei a pus în evidenţă o tendinţă din ce în ce mai accentuată de
specializare pe domenii de activitate: politică, în primul rând, dar şi
economică, socială, culturală etc. Iar în „ interiorul” fiecărui domeniu de
activitate pe ramuri şi subramuri, cum ar fi: economie teoretică, statistică
economică, agricultură, finanţe şi credit etc. sau în domeniul culturii:
literatură, folclor, lingvistică, istorie, filozofie, ştiinţe pozitive ş.a.m.d.
Chiar şi în ceea ce era ca tendinţă dominantă - presa politică - s-a accentuat
individualizarea pe curente ideologice şi îndeosebi pe direcţia
partizanatului politic aşa cum credem că a şi reieşit, cel puţin în parte, din
paginile anterioare ale acestui capitol.
Din punct de vedere calitativ, se intra efectiv în perioada clasică a
istoriei presei, trăsătura caracteristică fundamentală rămânând caracterul
politic pronunţat, inclusiv atunci când „specializarea”, derivată din
domeniul de activitate reflectat, era economică, socială, de cultură generală,
ştiinţifică sau literară. Iar dacă un ziarist de profesie precum Constantin
Bacalbaşa punea în evidenţă această notă caracteristică a presei româneşti
privind-o retrospectiv, în 1922, şi când scria că „presa românească s-a născut
mai mult din nevoia românului de a răsufla politiceşte decât din aceea de a
informa pe cititori asupra faptelor zilnice” sau că „Ideea naţională i-a dat
naştere, ideea naţională a făcut-o să crească, ideea naţională a călăuzit-o
neîncetat până în zilele pe care le trăim”1, Titu Maiorescu releva, chiar în
epocă, la 1866, mesajul politic în haina lui naţională, faptul considerat
esenţial că presa se adresa cu asiduitate către opinia publică. În cunoscutul
său studiu Despre scrierea limbei române, el afirma că:

„Secolul XIX se va numi în istorie cu drept cuvânt secolul naţionalităţilor. În

el s-a lămurit şi se realizează ideea că popoarele sunt chemate a se întări în
cercuri etnografice, deosebindu-şi fiecare misiunea istorică după propria sa
natură. Pe lângă tezaurul comun al popoarelor civilizate, mai are fiecare
tărâmul său aparte, în care îşi dezvoltă în mod special individualitatea şi,
separându-se aci de toate celelalte, îşi constituie naţionalitatea sa. Astfel, se cere
ca poporul modern să aibă o formă de stat naţională şi, mai ales, o literatură şi o
limbă naţională”2.

1
Constantin Bacalbasa, Ziaristica din zilele noastre în N. Iorga, Op. cit., p. 206
2
Titu Maiorescu, Critice, Antologie şi prefaţă de Paul Georgescu, text stabilit de Domnica Stoicescu,
Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966, p. 205
 O asemenea notă specifică a pus-o în evidenţă în primul rând presa
politică, de partid, atât din perioada premergătoare constituirii ca atare, în
mod real şi efectiv, a partidelor (1875 Partidul Liberal, 1881 Partidul
Conservator) cât, îndeosebi, după aceea, protagoniştilor vieţii politice deci
şi presei angajate politic nelipsindu-le, adesea, accentele demagogice,
patriotarde şi care nu de puţine ori au fost efectiv inflamate în toiul luptelor
pentru putere şi cu precădere în campaniile electorale. Dar, chiar şi sub
astfel de auspicii, de patronaj ideologic din partea partidelor menţionate, la
care aveau să se adauge începând chiar din 1865-1868 periodicele
muncitoreşti şi apoi după 1879-1881 cele de coloratură ideologică
socialistă ori social-democrată, presa a urmat un curs ascendent pe linia
modernizării sale continue şi a căpătat o aderenţă crescândă în rândurile
opiniei publice. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât presa de partid a fost
slujită de condeieri iluştri, cu o forţă de exprimare deosebită fie ei gazetari
de profesie ori oameni politici precum C.A. Rosetti până în 1885 când a
încetat din viaţă, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, Ion Ionescu de la Brad,
Petre P. Carp, Eugeniu Carada şi alţii, fie în calitate de scriitori sau oameni
de ştiinţă, între care au strălucit, prin opera lor publicistică, veterani ca
Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac, Alexandru Odobescu sau B.P.
Hasdeu dar şi stele în ascensiune, strălucind mai ales după războiul de
independenţă, precum Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici,
Alexandru Vlahuţă, Duiliu Zamfirescu, A.D. Xenopol, Petru Poni, Petru S.
Aurelian, Ion Strat şi mulţi alţii.
Pentru presa culturală, cu accent pe componenta literară, o menţiune
specială se impune în legătură cu revista „Convorbiri literare” apărută pe 1
martie 1867 la Iaşi, emanaţie a Societăţii Junimea, înfiinţată de Titu
Maiorescu, Vasile Pogor, Petre P. Carp, Theodor Rosetti şi Iacob Negruzzi.
A apărut într-un moment de amplificare a creaţiei spirituale româneşti din
care pe piaţă erau prezente valori autentice dar şi nonvalori, impunându-se
ca un imperativ istoric existenţa unei instanţe critice apte a îndruma şi a
forma spiritul public, a-l ajuta să opereze selectiv în asimilarea a ceea ce i
se oferea. O asemenea realitate a dictat, cum cu rigoare sesizau iniţiatorii
„Convorbirilor literare”, „înfiinţarea unei reviste care să aibă scopul de a
reproduce şi răspândi tot ce intră în cercul ocupaţiilor literare şi ştiinţifice; de
a supune unei critici serioase operele ce apar din orice ramură a ştiinţei; de a
da seamă despre activitatea şi producerile societăţilor literare, în special a
celei din Iaşi, şi de a servi ca punct de înfrăţire pentru autorii naţionali ”1.
Accentul, în activitatea responsabililor revistei „Convorbiri literare”, era pus
pe scrierea şi pronunţarea în limba română, creaţia şi critica literară, folclor,
1
cf. George Călinescu, Op. cit., p. 419-420
ştiinţele pozitive, istorie, filozofie, drept, estetică etc. Mentorul
„Convorbirilor literare” a fost Titu Maiorescu despre care Eminescu scria
într-un articol apărut postum şi intitulat Naţionalii şi cosmopoliţii:

„ Principiul fundamental al tuturor lucrărilor domnului Maiorescu este,

după câte ştim noi, naţionalitatea în marginile adevărului. Mai concret: ceea
ce-i neadevărat nu devine adevăr prin împrejurarea că-i naţional; ceea ce-i
injust nu devine just prin aceea că-i naţional; ceea ce-i urât nu devine frumos
prin aceea că-i naţional; ceea ce-i rău nu devine bun prin aceea că-i naţional.
Exemple: norma limbii scrise trebuie să fie cea care există obiectiv şi în
realitate în gura poporului de jos şi a societăţii mai fine, iară nu fanteziile mai
mult sau mai puţin ingenioase ale filologilor noştri... Poezii urâte (...) nu devin
frumoase prin aceea că-s naţionale. Avem atâtea modele nobile de poeţi mai
vechi şi mai ales în neîntrecuta poezie poporală, încât suficienţa cu care sunt
privite asemenea anomalii literare te umple de o spaimă lesne de justificat”1.

A doua menţiune se referă la creşterea numerică dar şi calitativă a

publicaţiilor profilate pe răspândirea cunoştinţelor ştiinţifice în domenii ale
cunoaşterii precum: matematica, fizica, biologia, medicina etc. sau în
palierul ştiinţelor umaniste. Un exemplu concludent l-a reprezentat revista
„Transacţiuni literare şi ştiinţifice” cu diriguitori ca Dimitrie A Laurian şi
Ştefan C. Michăilescu. S-a dorit a avea un caracter enciclopedic şi de
avangardă pe tărâmul acţiunii de răspândire a cunoştinţelor, sub deviza atât
de generoasă şi, desigur, foarte actuală: „Acţiune prin ştiinţă” cu precizarea
că „Ştiinţa, în general, ştiinţa faptelor şi a principiilor, ştiinţa naturii, spiritului
şi umanităţii vor forma conţinutul acestei reviste enciclopedice”2.
S-au asociat unei asemenea iniţiative oameni de ştiinţă ca Emil
Bacaloglu sau dr. C. Davilla, Constantin Istrati sau Constantin Esarcu şi
mulţi alţii. Prin paginile „Transacţiunilor...” a fost răspândită doctrina
pozitivistă a lui Auguste Comte, au fost marcate începuturile cunoaşterii de
tip sociologic; au fost popularizate realizări ştiinţifice din domenii variate:
fizică, astronomie, filozofie, istorie etc. toate sub semnul unei convingeri
nutrite ferm de Dimitrie A. Laurian că, pentru societatea românească era
nevoie să fie asociate „la cultul raţionabil al trecutului aspiraţiunile şi
exigenţele legitime ale timpurilor moderne” la care adăuga şi deviza: „progres
prin libertate, libertate prin educaţiune”. Revista „Transacţiuni literare şi
ştiinţifice” avea să fuzioneze cu „Revista contimporană” condusă de V.A
Urechia.

1
Apud Victor Vişinescu, Op. cit., p. 74-75
2
N. Iorga, Istoria literaturii contemporane, vol. I, Editura Adevărul, Bucureşti, 1934, p. 81
 Din 1881, ca similitudine de profil avea să i se adauge revista
„Contemporanul”, o revistă ce a apărut la Iaşi timp de un deceniu şi care
avea să evolueze, ideologic, spre stânga devenind una din publicaţiile
majore ale mişcării social-democrate.
S-a pregătit, astfel, saltul calitativ pe care avea să-l înregistreze presa
românească începând cu mijlocul deceniului al IX-lea al secolului al XIX-
lea, prin ea însăşi un veritabil corolar al culturii române clasice, dar şi o
expresie a tendinţelor ireversibile de modernizare a ansamblului societăţii
româneşti.
 Capitolul

8
Presa şi războiul de independenţă

Motto: „Un popor e ca un gigant

în unire, ca o furnică în
dezunire” .
("România liberă", 1877)

U
unirea din 1859 şi reformele lui Cuza au marcat ireversibil
procesul istoric de făurire şi consolidare relativ rapidă a statului
român modern. Iar „politica faptelor împlinite” la care au recurs Al.
Ioan Cuza şi colaboratorii săi apropiaţi a fost continuată şi după înlăturarea
„domnului Unirii”. Într-un context extern favorabil marcat de tensiunile
dintre puterile garante, inclusiv de confruntări militare precum cele dintre
Austria şi Sardinia sau Austria şi Prusia, a fost posibil ca pentru România
să se accepte ca fapte împlinite: înlăturarea lui Cuza, aducerea pe tron a
unui prinţ străin în persoana lui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen,
afirmarea hotărâtă a autorităţilor de apărare cu orice preţ a Unirii şi
adoptarea Constituţiei ca lege fundamentală a ţării1. Şi toate acestea s-au
petrecut de-a lungul a numai o jumătate de an, cel mai semnificativ
eveniment fiind cu siguranţă adoptarea Constituţiei în textul căreia
suzeranitatea otomană nici măcar nu era amintită2. Un an mai târziu, în
aprilie 1867, după negocieri cu Poarta otomană, a fost adoptată Legea
sistemului monetar naţional, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1868, ceea ce,
de asemenea, era un însemn foarte clar al tendinţelor României de
1
Acad Dan Berindei, Op. cit., p. 188-190
2
Vasile Russu, Constituţia de la 1866 şi ideea de independenţă în „Analele Ştiinţifice ale
Universităţii Iaşi. Istorie”, an 22 (1976), p. 11-18
recâştigare a statutului de stat independent, urmat de multe alte gesturi şi
fapte precum Convenţia comercială cu Austria-Ungaria din 1875 şi apoi
cea încheiată cu Rusia, doi dintre adversarii redutabili ai Porţii otomane.
Altfel spus, independenţa ca aspiraţie naţională era „la ordinea zilei” iar
presa avea s-o reflecte ca atare făcându-se ea însăşi o tribună tot mai activă
de redare, până la a se confunda cu această stare de spirit. Stau mărturie
chiar numeroasele publicaţii având ca titluri „ Independenţa”, periodic
apărut la Bucureşti în anii 1860-1862, „Independenţa română” tot în
Capitală (1862-1863) precum şi „Independenţa română” ediţie bilingvă în
limbile română şi germană de asemenea la Bucureşti de-a lungul anilor
1866-1867. Alte publicaţii, având ca titlu „Independenţa naţională”, au
apărut la Buzău în 1870, Iaşi în 1874 sau Ploieşti în 1877 1. Nu numai atât,
dar comentariile pe tema necesităţii obţinerii independenţei au fost din ce în
ce mai frecvente, mai îndrăzneţe, mai semnificative prin conţinutul lor. La
1861, de pildă, un anume Radu Ionescu putea să scrie în coloanele
„Independenţei” că „Istoria deosebitelor naţiuni ne dovedeşte că organizarea
unei societăţi este întemeiată pe trei chestiuni mari: chestiunea naţională
[subl. n.n. - M.B.], chestiunea politică şi chestiunea economică. Dezvoltarea
regulată a acestor trei chestiuni trebuie să formeze sistema de guvern care
înţelege adevărata sa misiune, căci de la dânsele atârnă progresul, proprietatea
şi mărimea unei naţiuni”. Doi ani mai târziu, pentru cunoscutul economist
care a fost Dionisie Pop Marţian, necesitatea independenţei era dictată de
nevoile înseşi ale economiei, el afirmând cu multă justeţe că „ A tracta
pentru bunurile independenţei politice şi a neglija bunurile materiale este a
nerecunoaşte temelia pe care se sprijină nu numai independenţa naţională, dar
chiar şi simpla existenţă fizică a unui popor ” atrăgând atenţia, pe un ton
imperativ, că „atârnarea economică a unui popor de la altul atrage după sine,
desigur, şi atârnarea politică”. În aceeaşi manieră şi tot înainte de 1877, se
exprima şi un alt economist notoriu în epocă aşa cum era Petru S. Aurelian
care afirma la rândul său că „astăzi cotropirea economică este mai de temut
decât cea politică, căci, o dată industria şi agricultura înstrăinate, nu mai poate
fi scăpare pentru un popor”2.
Reizbucnirea crizei balcanice în 1875-1876 o dată cu răscoala din
Bosnia şi Herţegovina, urmată de angrenarea în război contra Porţii
otomane a Serbiei şi Muntenegrului iar apoi de insurecţia bulgarilor au
făcut ca opinia publică românească să se „ aprindă” şi să se solidarizeze
activ cu forţele antiotomane din Balcani sprijinind, în forme şi cu mijloace
1
Apud Victor Vişinescu, Op. cit., p. 80
2
cf. Marin Badea, Istoria economică a României, Editura “Independenţa Economică”, Brăila, 1999,
p. 118
diverse, lupta naţiunilor de la sudul Dunării ca şi cum ar fi fost cauza
poporului român însuşi. Iar presa a fost, din acest punct de vedere, un
veritabil seismograf al stărilor de spirit trăite de români, o tribună eficientă
de exprimare şi afirmare a solidarităţii cu popoarele vecine dar,
concomitent, şi de formulare a imperativului independenţei naţionale a
României. Lideri de opinie precum C.A. Rosetti şi cotidianul „ Românul” pe
care-l conducea au exprimat cât se poate de clar şi de viguros ideea că
independenţa era, în epocă, un atribut esenţial al naţiunilor şi că aceasta
trebuia să-şi găsească împlinirea:

„Pacea nu va putea fi menţinută în Orient până ce popoarele creştine nu se vor

constitui în state autonome, conform dorinţelor lor. Pentru noi această soluţie
este fatală, orice efort va fi inutil, nici Turcia, nici Puterile nu vor putea s-o
împiedice sau s-o întârzie multă vreme!”1.

Fără rezerve în formulare şi repetarea cerinţei, de implicare activă a

României pe frontul luptei solidare antiotomane, se exprimau şi alte
publicaţii, îndeosebi cele de factură liberală, mai rezervate fiind cele de
orientare conservatoare. Oricum, izbucnirea evenimentelor militare din
Balcani, intensificarea luptelor şi mai ales cruzimea unora din actele
represive comise de Poarta otomană au făcut ca în coloanele presei
româneşti independenţa să constituie o preocupare centrală, prin ea însăşi o
expresie nemijlocită a stării de spirit generale a societăţii româneşti pentru
care sosise ceasul obţinerii independenţei. Se poate spune că, aşa cum s-a
observat deja2, presa, indiferent de orientarea social-politică, de la
„Românul” (liberal-radical) la „Timpul” (conservator) ori „Socialistul”, la
diversele „independente” precum „Steaua României”, „România liberă”,
„Războiul” sau „Dorobanţul” şi până la „Gazeta Transilvaniei” sau revista
„Transilvania”, a vibrat puternic pe tema independenţei ca necesitate istorică
şi a susţinut mai întâi iniţiativele diplomatice ale guvernelor de a se obţine
recunoaşterea, pe această cale, a statutului României de ţară pe deplin
independentă şi suverană, iar mai apoi eforturile de ordin militar şi
economic pe care le-a presupus participarea la desfăşurarea ostilităţilor din
vara anului 1877 şi până către sfârşitul lunii ianuarie a anului 1878.
Au existat, evident, şi note distincte, puncte de vedere exprimate ce
au individualizat o publicaţie în raport cu alta. Iar aceste diferenţe de
abordare şi oglindire „politică” a diverselor fapte (economice, sociale,
financiare sau diplomatice) legate de proclamarea independenţei sau
susţinerea efortului militar al ţării, au vizat mai ales căile de acţiune pentru
1
„Românul” din 6/18 septembrie 1875
2
Constantin Antip, Op. cit., p. 114
adjudecarea independenţei României. Aşa, de pildă, înainte de a fi
intervenit starea de beligeranţă, „Timpul” ca organ de presă al
conservatorilor se pronunţa ferm pentru ca independenţa să fie obţinută
doar pe calea tratativelor diplomatice ceea ce era în concordanţă cu punctul
de vedere al guvernanţilor. La polul opus se afla presa radical-liberală în
frunte cu „Românul” lui C.A. Rosetti adept al obţinerii independenţei cu
orice preţ şi cât mai repede, inclusiv prin angrenarea ţării în război alături
de Rusia şi împotriva Porţii otomane. Această poziţie a devenit şi mai
radicală după ce trupele ruseşti s-au angajat în luptă pe teritoriul bulgarilor
şi când coloanele „Românului” au fost în şi mai mare măsură acoperite cu
relatări despre desfăşurarea operaţiunilor militare, însoţite, evident, de
îndemnuri susţinute la acţiune directă şi din partea armatei române:

„Dorinţa noastră cea mai vie - se scria în coloanele «Românului» din 14 mai
1877 - este de a vedea armata noastră trecând Dunărea şi mergând să
contribuiască la nimicirea unei dominaţiuni devenită odioasă lumii întregi.
Voim ca românii să-şi datorească lor înşile independenţa absolută a patriei, o
dorim pentru că credem că ea va contribui la mărirea şi ridicarea patriei”1.

Prin intermediul unui alt organ de presă se cerea public guvernului să

apere cu fermitate interesele ţării iar în situaţia în care se impunea
cooperarea cu armata rusă oştirea română să aibă asigurată deplina libertate
de acţiune, să se afle sub comandament român astfel încât independenţa
naţiunii să se exprime practic şi în felul acesta.

„Nu lăsaţi ca în fruntea armatelor române să fâlfâie alt drapel decât tricolorul
român! Momentul propice pentru a face ultimul pas în afirmarea noastră
depinde numai de împrejurări pe care guvernul este în stare a le aprecia mai
bine”2.

Era un îndemn ce concorda de-acum cu politica noului guvern

liberal, condus de Ion C. Brătianu, dar şi cu starea de spirit a opiniei
publice în marea ei majoritate atât din ţară cât şi din teritoriile aflate sub
dominaţii străine. Din această a doua „ zonă” istorică românească, „Gazeta
Transilvaniei” se făcea porta-vocea sau oglinda fidelă a unei asemenea stări
de spirit, în ale cărei coloane se scria că:

"Românii trebuie să intre în acţiune pentru ca să accelereze un război care le-a

impus şi le impune cele mai mari jertfe, trebuie să se bată pentru onoarea

1
„Românul” din 14 mai 1877
2
„Pressa” din 18 iunie 1877
 neamului românesc... Dorinţele cele mai bune şi cele mai fierbinţi ale fraţilor
noştri de dincoace de Carpaţi vă acompaniază"1.

Este probabil, în perspectiva mai largă a istoriei, un merit aparte pe

care şi l-a câştigat presa înainte şi, mai apoi, pe timpul desfăşurării
războiului din 1877-1878, acela de a fi justificat necesitatea obţinerii, fie şi
pe calea armelor, a independenţei de către naţiunea română, de a fi evocat
în sprijinul acestei idei fapte elocvente ale trecutului; de a fi prezentat atât
momentul proclamării independenţei cât şi participarea alături de Rusia
împotriva Porţii otomane ca acte justificate istoric, şi nu numai, şi că
prezenţa însăşi a trupelor române la sud de Dunăre era dictată doar de
raţiuni politice şi strategice, aproape exclusiv de necesitatea recunoaşterii
independenţei. Sau, cum, spre pildă, se scria în coloanele unei publicaţii,
sugestiv intitulate „România liberă”:

"Noi nu năvălim pe pământul altora spre a jefui, spre a distruge şi ucide; noi
nu ne batem pentru a mări averea vreunui stăpân, nici pentru a îndestula
capriciile unui despot; românii se luptă pentru libertatea şi independenţa
patriei"2.

Justificarea necesităţii istorice a independenţei a fost îmbrăţişată de

întreaga presă a „momentului” 1877-1878. A şi fost susţinută, ca atare, s-au
adus în discuţie numeroase argumente, toate gravitând în cele din urmă în
jurul ideii politice fundamentale pentru secolul al XIX-lea - dreptul fiecărei
naţiuni la existenţa liberă, de sine stătătoare. În acest sens, spre exemplu, se
exprima chiar şi cotidianul conservator „Timpul” către sfârşitul lunii aprilie
1877 când afirma că:

„...este de datoria noastră să ne luăm steagul şi să facem ca prin noi şi pentru

noi să se rezolve chestiunea orientală... Numai când popoarele direct interesate
vor participa prin acţiunea lor la război şi se va simţi în mod mai pronunţat
participarea lor, numai atunci se vor evita complicaţiile europene,
transformaţiunea va fi reală, emancipaţiunea efectivă”3.

Faptul că independenţa, ca ideal, era împărtăşită şi susţinută de toate

segmentele opiniei publice şi că şi-a găsit o reflectare, am zice unanimă, în
1
De lângă Plevna, Războiul de independenţă în presa transilvană, Antologie de texte de Titus
Moraru şi Ovidiu Mureşan, Editura „Dacia”, Cluj-Napoca, 1977, p. 132; Vezi şi Constantin Antip,
Op. cit., p. 114-115
2
„România liberă” din 14 iulie 1877
3
„Timpul” din 29 aprilie 1877
presa existentă la 1877-1878 explică de ce actul proclamării acesteia în
forul legislativ al ţării pe 9 mai 1877 a putut fi oglindită de aceeaşi manieră
în coloanele tuturor publicaţiilor. Binecunoscutul discurs pe care l-a
susţinut în Camera Deputaţilor Mihail Kogălniceanu ca ministru de externe
şi în cursul căruia a rostit celebrele cuvinte „ Suntem independenţi, suntem
naţiune de sine stătătoare!”, a fost reluat de toate publicaţiile. N-au lipsit
comentariile de rigoare şi bineînţeles ecourile provocate în societatea
românească, toate atestând un consens al opiniei publice de aprobare a
acestui act politic şi a ceea ce avea să urmeze: susţinerea efortului de sânge
care să pecetluiască pe câmpiile de luptă consacrarea statutului de ţară
liberă, independentă şi suverană pentru România şi oamenii ei. De unde,
spre pildă, şi cuvintele înscrise în coloanele „Gazetei Transilvaniei” al cărei
mentor, care era George Bariţ, putea să scrie:

"Cauza ostaşului român e o cauză generală română, victoria lui e a întregii

naţiuni, fie aceasta risipită în oricare parte a lumii".

În aceeaşi ordine de idei, sunt, cu siguranţă, semnificative şi

gândurile pe care le exprima Petru S. Aurelian în articolul intitulat
Proclamarea independenţei României, apărut în „Revista ştiinţifică”,
preluat de „Telegraful”. El invoca, pentru justificarea actului proclamării
independenţei, raporturile politico-juridice dintre Ţările Române şi Poarta
otomană prin care Turcia se obligase „a ne da sprijin şi ajutor în vreme de
nevoi şi noi să-i dăm în schimbul acestor servicii un dar anume în bani ”, altfel
spus, raporturi de „egalitate” care în timp degenerează tot în defavoarea
românilor şi care, atunci, la 1877, în spiritul principiilor de gândire politică
modernă, trebuiau reaşezate pe o nouă bază, elementul de temelie al
acestora constituindu-l recunoaşterea independenţei româneşti. O idee ce se
regăseşte şi în coloanele „României libere” în care se consemna că
„independenţa română este cuprinsă în dreptul nostru public cel adevărat, ale
cărui temelii sunt tratatele domnitorilor români cu Poarta”1. Salutând, apoi,
actul solemn al proclamării independenţei, acelaşi autor adresa un apel
înflăcărat către toţi românii „să dea sprijinul lor moral marii idei care
formează ţelul către care se îndreaptă viitorul ţării ”, pentru ca ulterior, pe
timpul desfăşurării războiului, atât „România liberă”, cât şi alte publicaţii să-
şi exprime convingerea că victoria va fi de partea celor ce luptau pentru o
cauză dreaptă aşa cum era idealul independenţei şi suveranităţii naţionale.

1
„Telegraful” din 28 aprilie 1977
 "Să avem convicţiunea că vom izbuti; şi credinţa noastră să fie acum cu atât
mai nestrămutată cu cât constatăm, pe fiecare zi, că lumea din toate colţurile
pământului a recunoscut legitimitatea dorinţelor noastre"1.

Când Parlamentul ţării a proclamat independenţa (9-10 mai 1877),

armata română fusese deja mobilizată chiar dacă Rusia, prin convenţia
negociată cu România şi semnată pe 4/16 aprilie 1877, respinsese
propunerea părţii române de a-i fi aliat pe câmpul de luptă. Trupele fuseseră
amplasate la sud de Bucureşti şi în apropiere de Calafat cu misiunea de a
respinge o eventuală invazie militară din partea Porţii otomane,
eventualitate ce ar fi condus la transformarea ţării în teatru de operaţii
militare, conducătorii României nutrind speranţa că s-ar fi putut încă ajunge
la o înţelegere de cooperare militară cu Rusia. În plus, derularea
evenimentelor avea să confirme atât speranţele cât şi temerile guvernanţilor
români, ale opiniei publice, în sensul că fără să declare război Porţii
otomane, guvernul român s-a văzut obligat să răspundă unor acţiuni cu
caracter represiv din partea Turciei (capturi de vase comerciale pe Dunăre,
incursiuni pe apele curgătoare din interior, bombardarea oraşelor porturi
sau interzicerea activităţii agentului său diplomatic la Constantinopol). Ba,
mai mult, în desfăşurarea iniţială a ostilităţilor militare ruso-otomane
armata română a ocupat poziţii de-a lungul Dunării, a preluat apărarea
teritoriului între Olt şi Porţile de Fier şi a sprijinit cu foc de artilerie
trecerea trupelor ruseşti la sud de Dunăre inclusiv în luptele pentru
cucerirea cetăţii Nicopol.
Iar când armata rusă a înregistrat primul eşec în tentativa de a cuceri
Plevna (9/21 iulie 1877), după ce lăsase în urmă necucerită cetatea Nicopol,
s-a solicitat României să colaboreze la desfăşurarea ulterioară a războiului,
să cucerească mai întâi Nicopolul şi să-şi continue înaintarea spre Plevna
ceea ce s-a şi întâmplat. Doar ulterior acestor fapte s-a ajuns şi la un acord
de cooperare ca urmare a convorbirilor dintre Carol I şi Ion C. Brătianu, pe
de o parte, ţarul Alexandru al II-lea şi marele duce Nicolae, pe de altă parte.
Presa a urmărit cu atenţie încordată aceste fapte. Le-a comentat cu
promptitudine, o reflectare emoţionantă înregistrându-se, de pildă, în
legătură cu momentul traversării Dunării de către trupe ale armatei române.
Iată cum îl reda, la 19 august 1977, o publicaţie ad-hoc intitulată
„Resboiul”:

1
„România liberă” din 27 septembrie 1877; A se vedea şi Masele populare în războiul pentru
cucerirea independenţei absolute a României. 1877 - 1878, Editura Politică, Bucureşti, 1979, p.
192
 „La trecerea peste Dunăre entuziasmul şi ardoarea oştirii noastre nu s-au
putut mai mult cumpăta. Strigătele de trăiască România independentă au făcut
să răsune Valea Dunării şi doina, acest cântec duios al românului, se pierdea în
râpa dreaptă unde ostaşul român ardea de a pune piciorul”.

Avea să fie acesta doar un episod din lungul şi eroicul şir de

evenimente politico-militare care au compus epopeea românească a
războiului din 1877-1878 şi pentru care presa s-a constituit ca parte
integrantă a desfăşurării sale, fiind o veritabilă şi adesea emoţionantă
cronică a faptelor de zi cu zi indiferent că acestea erau observate direct pe
fronturi sau în spatele fronturilor acolo unde nu o dată se iau hotărâri
decisive pentru soarta unui asemenea fenomen istoric.
Altfel spus, în presă şi-au găsit reflectarea cele mai importante
momente ale războiului redate prin informaţii de pe front, însemnări,
reportaje, articole, poezii, (Odă ostaşilor români, Peneş Curcanul),
desene ca acelea ale lui Carol Pop de Szatmary care a mers pe front în
calitate de „fotoreporter”, picturi ca ale lui Nicolae Grigorescu etc. S-au
adăugat comentariile, nu doar de ordin militar, în care au fost redate
resorturile intime ale actelor de vitejie ce au aureolat pe ostaşii şi ofiţerii
români; a fost pusă sub lumina reflectorului opiniei publice ampla
solidaritate naţională pe care s-a putut sprijini desfăşurarea războiului şi
care s-a exprimat în forme dintre cele mai diverse: de la ofrandele materiale
destinate frontului (alimente, articole de îmbrăcăminte, donaţii, bani etc.) la
fenomenul voluntariatului care a adus sub steagul luptei mii de tineri,
inclusiv din provinciile româneşti aflate sub dominaţii străine, toate sub
deviza lansată de căpitanul Moise Groza, român din Banat, „ să dăm tot ce
avem pentru bravii noştri soldaţi” şi care era „deviza fiecărui cetăţean
român”. A fost o solidaritate naţională impresionantă pe care şi presa nu
doar a reflectat-o, dar şi-a însuşit-o, sau, chiar mai mult, a propagat-o ca
spirit de acţiune îndemnând la o amplificare a dimensiunilor ei până la
obţinerea victoriei finale. Iar „România liberă” este, peste timp, un exemplu
ilustrativ. Iată unul din îndemnurile sale patriotice lansate cu prilejul
trecerii trupelor române peste cursul învolburat al bătrânului Danubiu:

"România s-a deşteptat... Alergaţi viteji români, alergaţi ca vântul, ca gândul!

Lăsaţi plugul la bătrâni, sapa la femei, vitele la copii... Calea vă este deschisă la
glorie şi nemurire. Strămoşii voştri se găseau odinioară totdeauna între sapă şi
sabie, între plug şi puşcă, vrednici şi de una şi de alta. Alergaţi din munţi şi
din câmpii, după dealuri şi văi. Faceţi din piepturile voastre un zid viu şi
 puternic de apărare, o cetate mişcătoare... Un popor e ca un gigant în unire, ca
o furnică în dezunire; să ne unim, să ne iubim, căci în unire şi în virtute este
mântuirea neamului românesc"1.

Asemenea apeluri erau întru totul concordante cu exigenţele

momentului; îşi aveau suportul în susţinerea cu adevărat populară a
războiului de către cele mai largi forţe sociale. Erau dictate, însă, şi de
exigenţele unor manifestări cu caracter politicianist ce-şi găseau şi ele
reflectarea tot în coloanele presei. A fost, de pildă, cazul unor publicaţii
conservatoare, îndeosebi „Timpul” şi „Pressa”, care, în calitate de tribune
ale partidului ajuns în opoziţie, au găsit de cuviinţă să critice, pe nedrept,
unele acte ale guvernului circumscrise obiectivului câştigării independenţei
naţionale. O asemenea atitudine negativă au pus în evidenţă liderii
conservatori cu prilejul emiterii de către guvern a biletelor ipotecare
(monedă de hârtie acoperită ca valoare cu moşiile statului) în vederea
lichidităţilor necesare susţinerii nevoilor armatei. Critic realist al acestor
puncte de vedere s-a dovedit a fi „Socialistul” care a considerat măsura
luată de guvern ca fiind una salutară pentru economie, temerile referitoare
la inflaţie invocate de liderii conservatori fiind apreciate drept „fantome
ideologice”. Autorul socialist afirma cu temei că „În grelele circumstanţe în
care suntem, este elementar că banii formează piedestalul serios al acţiunilor.
Ei bine, guvernul are bani. Pentru ce, domnilor senatori, respingeţi acest mijloc
de a-i avea când nu puteţi oferi altul? ”2 Era, totodată, sugerată ideea de
solidaritate naţională, atât de necesară în acele împrejurări istorice, şi
necesitatea ca forţele politice înseşi, dincolo de interesele de partid, să-şi
circumscrie eforturile slujirii unuia şi aceluiaşi ideal: recâştigarea
independenţei. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât faptele de vitejie ale
ostaşilor români aduse la cunoştinţa opiniei publice prin intermediul presei
aveau darul de a fortifica spiritul de solidaritate naţională iar pentru românii
din graniţele imperiilor austro-ungar şi ţarist aveau valoarea unui veritabil
balsam dătător de încredere într-un apropiat moment al unităţii şi libertăţii
naţionale. Valeriu Branişte avea să relateze în Amintirile sale din
închisorile ungureşti cum i s-a gravat în sufletu-i de român imaginea eroilor
de la Griviţa şi Plevna şi să precizeze că:

„Acolo ne era toată mângâierea. Impresiile de atunci mi-au rămas un sfânt

tezaur în suflet, un izvor de însufleţire pentru întreaga mea viaţă. Nu ştiu dacă

1
Apud Constantin Antip, Op. cit., p. 116
2
„Socialistul” din 27 mai 1877
 aş fi putut suporta toate vicisitudinile vieţii ce m-au aşteptat, dacă nu aveam în
suflet acel avut, a cărui temelie atunci s-a pus. Pe câmpiile bulgare nu s-a(u)
născut din sângele viteaz al dorobanţului român numai regalitatea şi
independenţa României, ci s-a dat totodată un puternic impuls rezistenţei
noastre naţionale faţă de politica cotropitoare a stăpânirii”1.

Asemenea coordonate ale realităţii istorice româneşti avea în vedere

colectivul de redactori ai „României libere” în frunte cu D.A. Laurian când
afirmau cu deosebită căldură în plină lună a lui ... cuptor că:

„Suntem datori cu toţii astăzi, oricare ar fi părerile noastre, să întreţinem focul

sacru al patriotismului, să îmbrăţişăm prin înfrăţirea noastră pe acei eroi care
îşi dau voioşi sufletul, căci şi-l dau pentru mărirea şi neatârnarea patriei”2.

Şi mai târziu, în toamna anului 1877, „România liberă” lua poziţie

critică deschisă la adresa celor ce căutau să provoace discuţii pe marginea
unor chestiuni de ordin social, ce-i drept importante, aşa cum era
inechitatea distribuirii proprietăţii agrare, dar care puteau şi trebuiau să fie
considerate mai puţin importante în raport cu posibilitatea atingerii
idealului independenţei naţionale şi care solicita, ca imperativ istoric, o
reală concentrare a forţelor în vederea obţinerii victoriei pe front ca premisă
a victoriei politico-diplomatice ulterioare. De unde şi conţinutul apelului
lansat prin intermediul paginilor „României libere”:

„Să căutăm mai bine a răspunde cu grabă la trebuinţele oastei, ce multe a

îndurat dinaintea Plevnei, decât să aţâţăm discuţiuni nefolositoare în teorie şi
vătămătoare în practică”3.

Împotriva disputelor stările, o caracteristică a vieţii politice

româneşti mai ales în ultimele 3 – 4 decenii ale secolului al XIX-lea, dar şi
după aceea, se pronunţa şi o altă publicaţie precum „Telegraful” (Bucureşti)
pornind de la un fapt real: aducerea în faţa opiniei publice a paternităţii
pregătirii actului istoric la 9 mai 1877. În coloanele amintitei publicaţii se
atrăgea atenţia că independenţa ţării, atunci doar proclamată, era nevoie să
fie şi recunoscută:

1
Valeriu Branişte, Amintiri din închisoare, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 58
2
„România liberă” din 17 iulie 1877
3
Idem, din 9 octombrie 1877
 „...nu este nici opera fostului regim [conservator – n.n. – M.B.], nici a
guvernului şi a Camerelor actuale; ea este fructul a sutimi de ani de luptă, copt
la căldura a şiroaie de sânge vărsat de martirii românismului, este opera acelor
domni care au luptat ani întregi pentru libertatea ţării de sub orice influenţă
musulmană, este opera timpului şi a naţiunii întregi care totdeauna au voit să
fie neatârnată, să fie de-sine-stătătoare”1.

În cadrul amplei campanii de susţinere nu doar morală ci şi materială

a frontului, presa a avut şi un foarte pronunţat rol de organizare a acţiunilor
de strângere a ajutoarelor, de mobilizare a opiniei publice în derularea
acestei acţiuni. Presa, în acest plan, nu s-a mulţumit doar să publice liste de
donatori sau apeluri ale „Crucii Roşii”, ori ale comitetelor cetăţeneşti
constituite în acest scop, ci s-a adresat ea însăşi opiniei publice aşa cum o
făcea, spre exemplu, publicaţia ieşană „Steaua României” care, în
septembrie 1877, se adresa cititorilor săi cu apelul: „ Să îmbărbătăm pe ...
luptători, să le înarmăm braţele cele vânjoase cu arme mult mai bune ... Arme să
le dăm noi dar fiilor noştri de sub steaguri, să le dăm în grabă şi cu bucurie ca
ele să fie binevenite în mâna valoroşilor noştri soldaţi în care avem speranţa
mântuirii”2. Ba, mai mult, numeroase redacţii de ziare au dat naştere unor
centre de colectare a donaţiilor oferite de populaţie („ Românul”, „România
liberă”, „Telegraful”, „Monitorul oficial”, „Monitorul Oastei”, „Gura satului” –
care apărea la Arad, „Dorobanţul”, „Resboiul” etc.).
În sfârşit, presa a oglindit desfăşurarea evenimentelor din 1877-1878
şi dintr-o altă perspectivă, aceea a implicaţiilor internaţionale generate de
război şi, desigur, de proclamarea însăşi a independenţei care trebuia
recunoscută întâi de toate de marile puteri, aflate în situaţia de a renunţa de
statutul de „puteri garante” în raport cu Moldova şi Ţara Românească din
1856 până la Unirea din ianuarie 1859, în raport cu România de la 1859 şi
până la proclamarea independenţei la 9 mai 1877. Prin intermediul presei
au fost susţinute demersurile politico-diplomatice ale guvernului condus de
Ion C Brătianu pe timpul şi mai ales după încheierea ostilităţilor militare
acuzând politica expansionistă a Rusiei şi desigur aranjamentele dintre
marile puteri care au avut ca punct culminant Congresul de pace de la
Berlin din iulie 1878.
În altă ordine de idei, publicaţiile româneşti au preluat din presa
străină aprecierile realiste ale diverşilor comentatori sau reporteri de război
referitoare la acţiunile armatei române şi au supus criticii aprecierile sau
1
„Telegraful” din 12 iulie 1877
2
Vezi la Constantin Avram, Laudă vitejiei româneşti. Eroismul ostaşilor români în războiul
pentru independenţă oglindit în publicistica vremii, Editura Militară, Bucureşti, 1977, p. 68
relatările rău voitoare, uneori denigratoare la adresa ostaşilor români sau a
chiar a ţării. Iar unul din condeiele ziaristice de excepţie a fost chiar poetul
nepereche, Mihai Eminescu, pentru care ideea de independenţă naţională
era nici mai mult, nici mai puţin decât o „sumă a vieţii noastre istorice”
precizându-şi această sintagmă cu cuvintele:

„Ar fi un act de adâncă ingratitudine către strămoşii noştri dacă ne-am

închipui că cu noi se începe lumea în genere şi România îndeosebi, că numai
noi am fost capabili a avea instinctul neatârnării când, la dreptul vorbind, n-
am făcut decât a mănţinea cu mult mai mult ori mai puţin succes ceea ce ei au
câştigat fie prin sângeroase lupte, fie prin dezvoltarea unei isteţii extraordinare,
puse amândouă adeseori în serviciul acestei unice preocupaţiuni, a păstrării
neamului şi ţării”.

Şi n-ar fi, probabil, un final mai potrivit pentru acest capitol decât tot
câteva rânduri din opera publicistică a poetului dar şi a unuia dintre cei mai
mari gazetari români care a fost Mihai Eminescu, rânduri publicate cu
prilejul intrării triumfătoare a trupelor române în Bucureşti:

„Mâine, duminică, e ziua hotărâtă pentru intrarea triumfală a trupelor noastre

în Bucureşti. Într-adevăr, dacă este vreun organ al naţiunii care-n aceste
vremuri triste, când totul este ameninţat să prezinte o privelişte mai mândră şi
mai întăritoare de suflet, e organul puterii fizice a poporului românesc,
ostaşul”1.

1
„Timpul”, din 8 octombrie 1878
 Capitolul

9
Presa pe calea modernizării: sfârşitul
secolului al XIX-lea – începutul secolului
al XX-lea

Motto: „Eu nu scriu decât din viaţa

noastră, căci alta nu cunosc şi
nici nu mă interesează”
(Ion Luca Caragiale)

9.1. Un cadru istoric ameliorat

O
bţinerea independenţei de stat a marcat începutul unei etape noi în
dezvoltarea modernă a societăţii româneşti în imaginea căreia
două ar putea fi trăsăturile caracteristice distinctive: diversificarea
şi multiplicarea legăturilor cu exteriorul ceea ce a condus la integrarea mai
pronunţată şi mai rapidă în sistemul economic european şi mondial, pe de o
parte, iar, pe de altă parte, afirmarea unor blocaje social-economice în
procesul dezvoltării interne pe calea modernizării, urmare a
compromisurilor ce au marcat politica de reforme mai ales după domnia lui
Al. I. Cuza şi continuată în bună măsură după războiul de independenţă. De
unde şi tendinţa inerentă de acutizare a contradicţiilor din viaţa României şi
expresia nemijlocită a acestora prin izbucnirea şi desfăşurarea periodică a
unor ample confruntări sociale gen răscoalele ţărăneşti din 1888, 1893 şi
mai ales din primăvara însângerată a anului 1907.
Profilul societăţii româneşti, în multitudinea componentelor sale ca
sistem, a fost supus cizelării de modificarea raportului dintre agricultură,
care a continuat să fie ramura esenţială a economiei, şi industrie, aceasta
din urmă căpătând un ritm mai rapid de dezvoltare, o pondere crescândă în
creşterea avuţiei naţionale tocmai ca urmare a dinamismului ei, a rolului de
generator al progresului în epoca modernă şi care a resimţit în mai mare
măsură decât agricultura efectele cu rol propulsiv ale recâştigării
independenţei de stat. Şi aceasta tocmai datorită faptului că în plan
economic, după obţinerea independenţei de stat, România putea promova în
interior politica de construcţie considerată cea mai adecvată iar în exterior
relaţii comerciale cu partenerii pe care şi-i dorea, în funcţie, evident, de
opţiunile factorilor de decizie interni şi de raportul de forţe dintre
formaţiunile politice existente. Oricum, deviza ce s-a impus în rândurile
oamenilor politici animaţi de ideea accelerării procesului istoric al
modernizării mai rapide a ţării a fost necesitatea mobilizării tuturor
resurselor pentru ca la temelia independenţei politice obţinute să fie aşezat
un edificiu economic modern, cu structuri armonios concepute, capabile să
reziste în competiţia impusă de economiile avansate ale altor ţări. Sau, cum
se exprima, alături de multe alte spirite înaintate ale vremii, marele nostru
poet naţional, Mihai Eminescu, în acelaşi timp un eminent analist al vieţii
social-politice şi economice româneşti, care a sesizat că naţiunile pur
agricole riscă să fie exploatate de ţările industriale până la „ exterminare
economică” făcând apoi precizarea:

„sunt acum două feluri de exterminări – cea prin sabie, sigur cea mai puţin
eficace, şi cea prin sărăcie, care este cea adoptată de politica economică a
Occidentului şi care este cu putinţă atunci când un neam, răsărit la soare fără
civilizaţie economică, imitează precum copiii formele intelectuale ale culturii
străine, fără a crea alături corelatul acelei culturi, industria şi meseriile”1.

După războiul de independenţă, structurile sociale au cunoscut şi ele

evoluţii semnificative chiar dacă a existat un balans evident între imobilism
şi schimbare, determinat, în ultimă instanţă, de ponderea masivă a lumii
satului şi „ajutată” de politica deliberată a elitei politice de a păstra, ca
element de siguranţă şi de linişte socială, o stabilitate în viaţa satului.
Tendinţa către schimbarea structurilor sociale a fost alimentată de
creşterea producţiei industriale, a populaţiei absorbite de oraşe, de
multiplicarea activităţilor productive sau neproductive reclamate şi impuse
de modernizarea societăţii (activităţi comerciale, administrative,
intelectuale etc.). La subminarea stabilităţii raporturilor sociale din lumea
satului, în fond imensa majoritate a populaţiei României (81,6% în 1913),
au contribuit modificările intervenite chiar în interiorul lumii rurale şi care
1
Mihai Eminescu, Economia naţională. Antologie de Vasile C. Nechita, Editura Junimea, Iaşi,
1983, p. 27
şi-au găsit o expresie concludentă în stratificarea acesteia ca urmare a
inegalităţilor de avere din ce în ce mai vizibile, uneori de-a dreptul
frapante1. Oricum, inegalitatea socială, determinată de structura proprietăţii
asupra pământului şi îndeosebi de prezenţa masivă a marilor latifundii,
dădea conţinut problemei agrare, devenite atât de spinoasă în viaţa socială a
României, şi care a polarizat o amplă şi foarte ascuţită confruntare de idei.
Iar concluzia ce se impunea era oarecum limpede: necesitatea urgentă a
redistribuirii proprietăţii în formula simplă dar adecvată: „ pământ pentru
ţărani”.
În stare de imobilism n-a rămas, în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea şi începutul veacului XX, nici moşierimea care, în bună parte, s-a
orientat, ca activitate economică, spre sectorul schimburilor comerciale, cu
precădere în sfera celor desfăşurate pe piaţa externă; s-a implicat în
activităţi industriale ori financiar-bancare ceea ce a făcut ca procesul de
„îmburghezire” a stăpânilor de pământ, sesizabil încă în prima parte a
secolului XIX-lea, să se amplifice.
Ponderea burgheziei în structura socială a României a sporit în epoca
dintre cucerirea independenţei şi izbucnirea primului război mondial.
Rândurile ei au fost îngroşate de cei cu iniţiativă pe câmpul activităţii
industriale şi al comerţului, de cei care s-au dedicat profesiunilor liberale,
sistemului bancar, administraţiei publice ş.a.m.d. Din rândurile ei s-a
recrutat, cu precădere, elita politică liberală care s-a aflat într-o ofensivă
continuă pe scena vieţii politice şi în confruntările ideologice ale timpului 2.
De asemenea, o voce distinctă, ce s-a făcut auzită în viaţa politico-
ideologică a ţării, a aparţinut adepţilor doctrinei social-democrate, expresie,
cu prioritate, a intereselor clasei muncitoare, dar şi ale ţărănimii, ale micilor
meseriaşi, negustori, intelectuali de rând etc.
Spiritul şi febra înnoirii, ale modernizării, ale rataşării naţiunii
române la fluxurile majore ale societăţii capitaliste şi-au pus amprenta şi pe
sfera structurilor politico-instituţionale. A existat şi în acest palier al
realităţii istorice româneşti după războiul de independenţă şi până la
izbucnirea primei mari conflagraţii mondiale o pasiune a inovării ce-şi avea
izvorul în dorinţa unei generaţii mistuite, în avânturile ei generoase, de
ideea recuperării cât mai rapide a rămânerii în urmă, de ardere a etapelor pe
care românii, din cauza vitregiilor istoriei şi cu precădere a dominaţiei pe
care s-au văzut obligaţi a o suporta din partea marilor puteri înconjurătoare,
nu le putuseră parcurge în timp şi să ajungă astfel la nivelul atins de
popoarele Europei occidentale. Ne-o spune privind retrospectiv, între mulţi
1
cf. Gheorghe Platon, Istoria modernă a României, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
1985, p. 289-292
2
Ibidem
alţii, un om de cultură aşa cum era Constantin Esarcu, diplomat şi
animatorul de-a lungul multor decenii al publicaţiei „Ateneul Român”:

„aveam ardoarea juvenilă; aveam credinţa înaintea căreia nu este obstacol;

aveam convingerea că reprezentăm un mare interes, că suntem interpreţii unei
mari trebuinţe a societăţii şi statului român”1.

Ca sistem politic, România era,conform prevederilor Constituţiei din

1866, o monarhie constituţională funcţionând pe temeiul principiului
modern al separării puterilor în stat: puterea legislativă (Adunarea
Deputaţilor şi Senatul), puterea executivă exercitată de domn, devenit rege
în 1881, şi având atribuţii sporite, unele chiar de ordin legislativ, şi de
guvern, respectiv puterea judecătorească. Separaţia puterilor a existat şi în
principiu a funcţionat, practic, însă, executivul a avut rol întotdeauna
hotărâtor, de-a dreptul dominant în raport cu legislativul şi chiar cu puterea
judecătorească.
Prin textul ei, Constituţia consacra un evantai larg de drepturi şi
libertăţi civice dar răsfrângerea lor practică în viaţa indivizilor era de
asemenea natură încât beneficiarii reprezentau doar o elită foarte restrânsă
ca dimensiuni. Aşa, de pildă, egalitatea în drepturi a membrilor societăţii
era înscrisă la loc de cinste în Constituţie dar tot prin acest act fundamental
a fost introdus sistemul electoral cenzitar, exercitarea dreptului de vot
realizându-se diferit, în funcţie de avere2.
O parte integrantă a sistemului politic, evident de factură liberală, dar
nu şi democratic în raport cu imensa majoritate a populaţiei, o constituiau
partidele politice. Ele, aşa cum am menţionat deja, s-au format, ca atare, în
deceniile al optulea şi al noulea. A apărut mai întâi Partidul Naţional
Liberal în 1875 iar mai apoi şi Partidul Conservator în 1881, rădăcinile lor
istorice fiind, desigur, mult mai vechi, datând încă din perioada de început a
secolului al XIX-lea3.
Obţinerea independenţei a fortificat nu numai încrederea românilor
din Imperiul austro-ungar sau a celor din Basarabia în cauza unităţii depline
dar şi noi posibilităţi de organizare şi susţinere, în spiritul solidarităţii
naţionale, a luptei pentru atingerea acestui ideal, în fapt o năzuinţă a tuturor
românilor. Lozinca preferată a ardelenilor avea să fie cea formulată de Ioan
Slavici: „Pentru toţi românii soarele la Bucureşti răsare ”. Iar această
1
cf. Mihai Sorin Rădulescu, Elita liberală românească. 1866-1900, Editura All, Bucureşti, 1998, p.
129
2
cf. Keith Hitchins, România. 1866-1947, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 38-39
3
O analiză amănunţită la Ion Bulei, Sistemul politic al României moderne. Partidul Conservator,
Editura Politică, Bucureşti, 1987; mai recent – Anastasie Iordache, Originile şi constituirea
Partidului Conservator din România, Editura Paideia, Bucureşti, 1999; Stan Apostol, Op. cit.
sintagmă, devenită istorică, a fost confirmată pe deplin câţiva ani mai târziu
după formularea ei, în timpul mişcării memorandiste. O mişcare politică
amplă ale cărei începuturi se plasează imediat după proclamarea regatului
român1.
Acţiunea memorandistă şi procesul de la Cluj intentat conducătorilor
ei au făcut să se verifice o dată mai mult forţa solidarităţii naţionale a
românilor iar cursul luptei naţionale până la primul război mondial avea să
evolueze într-un asemenea sens, fortificată fiind tendinţa activismului, mai
ales după 1905 când s-a conturat o nouă etapă, aceea a neoactivismului.
Numai de pe asemenea poziţii se putea rezista în faţa noii ofensive din
partea cercurilor guvernante de la Budapesta de a-i deznaţionaliza pe
români (Legile Apponyi din 1907) şi a susţine o linie intransigentă fie în
Parlamentul de la Budapesta, fie în negocierile cu Guvernul ungar din anii
1913-1914 în cursul cărora fruntaşii Partidului Naţional Român, aripa
radicală, au respins orice compromis. Războiul şi evenimentele din toamna
anului 1918 aveau să confirme justeţea unei asemenea atitudini
intransigente.
Proclamarea şi mai apoi recunoaşterea independenţei de stat la San
Stefano şi ulterior la Congresul de la Berlin au fost, evident, motive de
satisfacţie pentru români, pentru elita lor politică. Dar şi necazurile au fost
destule. La San Stefano, reprezentanţii Guvernului român n-au fost
acceptaţi ca subiect al negocierilor; armata ţaristă în retragere pe calea pe
care ajunsese în Balcani, o bună perioadă de timp a staţionat pe teritoriul
României existând intenţia clară a regimului ţarist de a ocupa Capitala,
urmare a complicaţiilor politice apărute şi implicit a tentativelor
domnitorului Carol de a se retrage cu armata în Oltenia pentru a organiza
rezistenţa militară. Pierderea celor trei judeţe din Sudul Basarabiei era, de
asemenea, motiv de supărare şi îngrijorare în perspectiva existenţei statului
român independent. Congresul de la Berlin a adus şi alte motive de
îngrijorare: din nou delegaţia română (I.C. Brătianu şi Mihail
Kogălniceanu) a fost acceptată doar să-şi exprime punctele de vedere şi nu
ca parte la negocieri. Protestele sale vis-á-vis de încălcarea de către Rusia a
Convenţiei din aprilie 1877 n-au fost luate în considerare. Ba, mai mult,
României, ca să i se recunoască independenţa i s-au impus şi alte condiţii
precum împământenirea străinilor care locuiau pe teritoriul ei, a evreilor,
care până atunci se bucuraseră de protecţie din afară în calitate de supuşi
străini sau sudiţi. Germania a condiţionat recunoaşterea independenţei de
angajamentul României în rezolvarea răscumpărării căilor ferate construite
de firma germană Strousberg.
1
cf. Şerban Polverejan, Nicolae Cordoş, Mişcarea memorandistă în documente (1885-1897),
Editura „Dacia”, Cluj – Napoca, 1973
 Congresul de la Berlin avea să recunoască independenţa României şi,
de asemenea, revenirea Dobrogei în graniţele statului român. Dar, acelaşi
areopag al marilor puteri consacra, prin hotărârile adoptate, un nou raport
de forţe în Europa între care, după înfrângerea Franţei, în 1871, o
preponderenţă a Puterilor Centrale (Germania şi Austro-Ungaria), o
revenire a Rusiei până la gurile Dunării, o accentuare a stării tot mai
precare pe care o punea în evidenţă Imperiul otoman. Cea care a avut cel
mai mult de câştigat a fost Austro-Ungaria căreia i s-a recunoscut dreptul
de a anexa Bosnia-Herţegovina şi sangeacul Novipazar, ceea ce i-a permis
Vienei să controleze politica Serbiei şi să-şi asigure un rol preponderent în
Comisia Dunării.
Acest raport de forţe dirijat de Otto von Bismarck avea să evolueze,
timp de mai bine de un deceniu, în sensul dorit de „cancelarul de fier” al
Germaniei şi în foarte mare măsură defavorabil intereselor României.
Diplomaţia de la Bucureşti avea să se confrunte cu foarte multe obstacole,
să fie nevoită a proba multă abilitate şi prudenţă pentru a-şi putea atinge
interesele de moment şi mai ales cele de perspectivă între care
fundamentală continua să fie realizarea unităţii naţionale depline în calea
căreia stăteau întâi de toate Austro-Ungaria şi Rusia1.

9.2. Presa pe calea modernizării mai rapide

În acest context general avea să se producă şi procesul de
modernizare a presei. Un proces istoric complex, neliniar, dar care şi-a lăsat
o amprentă puternică asupra cursului pe care l-a urmat, în dezvoltarea ei,
societatea românească la sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului
al XX-lea.
Cercetări avizate au pus deja în evidenţă câteva direcţii fundamentale
pe care le-a comportat modernizarea presei, între ele, pe un loc prioritar,
situându-se caracterul tot mai pronunţat al diversificării, ca profil, a
publicaţiilor, această tendinţă prefigurându-se încă din primii ani de după
Unirea Principatelor.
În acest sens, sesizabilă a fost extinderea evantaiului presei politice
sau al presei de partid în condiţiile în care, după războiul de independenţă,
viaţa politică românească a fost, ca împliniri autentice, mai degrabă anostă,
însă relativ suculentă ca agitaţie, ca doză de politicianism, demagogie,
goană după putere şi afaceri pe seama banului public2.

1
Şerban Rădulescu-Zoner, Poziţia internaţională a României după Congresul de la Berlin.
Premise ale unei opţiuni în „Studii şi materiale de istroie modernă”, vol. VI, Bucueşti, 1979
 Aparent scena politică a României independente a fost una dinamică
având în vedere cristalizarea partidelor politice (în 1875 se organizase
Partidul Liberal, în 1881 se structurase Partidul Conservator, în 1893 şi-a
făcut apariţia cu o structură organizatorică închegată la scara întregii ţări
Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România) în realitate, însă,
chiar şi aceste cristalizări politico-organizatorice şi-au dovedit fragilitatea
relativ repede. Din Partidul Liberal, spre pildă, după numai trei ani s-a
desprins gruparea autointitulată Partidul Liberal Moderat iar doi ani mai
târziu Fracţiunea Liberală şi Independentă care avea să se alăture
Partidului Conservator. O altă fracţiune aveau s-o constituie Liberalii
Sinceri sub conducerea lui Gheorghe Vernescu, evoluţia fiind una doar ca
denumire şi ironizată pe drept cuvânt în epocă, atunci când a adoptat
numele caragialesc de Partidul Liberal-Conservator1.
Partidul Conservator, la rândul său, a fost marcat în aceeaşi măsură
ca şi liberalii de frământări, dispute şi disidenţe mai ales când din trupul
său s-a desprins Partidul Conservator Democrat condus de un om politic
de talent aşa cum era Take Ionescu2. Iar Partidul Social-Democrat al
Muncitorilor din România n-a făcut nici el excepţie de la ... regulă. Ruptura
provocată de „generoşi” care s-au lăsat asimilaţi de Partidul Liberal a fost o
grea lovitură întârziind cu un deceniu refacerea ca partid a social-
democraţiei române3.
Şi programatic forţele politice care au exercitat actele guvernării
(liberalii şi conservatorii) nu puneau în evidenţă diferenţe notabile aşa încât
un fin şi uneori caustic observator al vieţii politice, el însuşi un protagonist
al acesteia cum era Titu Maiorescu, putea să observe încă în martie 1881:

„Suntem convinşi că atunci când, în şirul natural al schimbărilor

constituţionale, se vor retrage de la guvern liberalii de astăzi şi se vor afla în
opoziţie cu un guvern conservator, vor continua a fi, şi în această fază a
formelor constituţionale, supuşi tot aşa de credincioşi ai Majestăţii Sale Regelui
României. O întrebare rămâne acum de dezlegat, care mai este deosebirea de
principii între partidul numit liberal, astăzi la guvernare, şi partidul numit
conservator, astăzi în opoziţie”4 [subln.-n.n. – M.B.].

Lupta, însă, în jurul puterii dintre liberali şi conservatori a fost

crâncenă. Mijloacele de care s-au folosit protagoniştii n-au fost dintre cele
mai fine, iar presa a fost o tribună predilectă de care s-au folosit şi unii şi
1
Vezi Istoricul Partidului Naţional Liberal de la 1848 şi până astăzi, Bucureşti, 1923
2
Detalii la Ion Bulei, Op. cit., p. 306-313
3
Nicolae Capoiu, Refacerea Partidului Social-Democrat din România (1900-1910), Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 58-89
4
Titu Maiorescu, Istoria contemporană a României. 1866-1900, Bucureşti, 1925, p. 185
alţii. De unde şi avantajul din ce în ce mai larg al publicaţiilor aflate sub
patronajul direct sau oficios al fiecăreia dintre forţele politice amintite.
Culoarea conservatoare se regăsea, după războiul de independenţă,
întâi de toate la „Timpul” unde, câţiva ani, a continuat să strălucească pana
de ziarist a lui Mihai Eminescu lângă care mai erau Ioan Slavici, un timp
Ion Luca Caragiale ori Ioan Bădescu. Cu timpul au fost întemeiate
publicaţii noi precum „Epoca” (1885) un ziar modern ca formă de
exprimare, ca stil gazetăresc, „La Roumanie” (1898), „Conservatorul” (1900)
sau „Acţiunea conservatoare” (1906) şi „Ordinea” (1908) precum şi altele,
ultimele fiind purtătoare de cuvânt ale conservatorilor democraţi, adică „ La
Roumanie”, „Acţiunea conservatoare” şi „Ordinea”.
Culoarea politică liberală a continuat să se exprime viguros prin
intermediul „Românului”, chiar în forme democrat-radicale ca pe timpul
luptelor politice duse în jurul modificării Constituţiei (1881 şi 1883-1884),
pierzându-şi însă suflul după moartea lui C.A. Rosetti în 1885.
Dar chiar şi în ultimii ani de activitate ziaristică a lui C.A. Rosetti,
după cum observa Nicolae Iorga, în coloanele „Românului” se discuta „din
ce în ce mai dogmatic”, patronul şi directorul acestui cotidian era din ce în ce
mai „pierdut în amintirile sale de odinioară şi nedespărţit de teoriile şcolii
pozitiviste, de unde plecase cugetarea celor dintâi redactori ai săi ” ceea ce „nu
mai corespundea unei epoci de mai mare libertate în gândire”. La îmbătrânirea
profilului ziarului „Românul” s-a adăugat şi răceala intervenită între C.A.
Rosetti şi Ion C. Brătianu, urmată, scrie mai departe N. Iorga, de

„despărţirea din ce în ce mai pronunţată între prietenii lui I.C. Brătianu şi

aceia ai lui Rosetti” ceea ce „făcea şi ea necesară o foaie care să aparţină mai
mult celui dintâi”1.

Iată de ce s-a ajuns ca piaţa presei, din perspectivă liberală, să fie

repede animată de publicaţii ca „L’Independance Roumaine” începând din
1879, „Voinţa naţională” (1884), „Democraţia” (1888) iar după moartea lui
Ion C. Brătianu (1891), când s-a conturat în Partidul Liberal „ aripa tânără”
în frunte cu Ion I.C. Brătianu, s-au impus atenţiei „ Mişcarea” (1900),
„Secolul” (1902) şi mai ales „Viitorul” începând din 1906.
Ca o presă politică distinctă şi care s-a impus atenţiei, provocând
certe ecouri în rândurile opiniei publice, s-au afirmat publicaţiile de
orientare social-democrată. Era, spre pildă, de notorietate în epoca deja
amintita revistă „Contemporanul” (1881-1891) care apărea la Iaşi, animată
de fraţii Ioan şi Sofia Nădejde, mai ales, şi de cel care avea să fie mentorul
1
N. Iorga, Op. cit., p. 143
ideologic al social-democraţiei române, Constantin Dobrogeanu – Gherea 1;
s-au impus, de asemenea, „Revista socială” apărută tot la Iaşi (1884-1886) şi
mai ales, prin ţinuta lor modernă, „Drepturile omului” (1885), ca prim
cotidian social-democrat, „Munca” (1890-1894) şi îndeosebi „Lumea nouă”
(1894-1899) „România muncitoare” (1902; 1905-1914) sau revista „Viitorul
social” (1907-1908)2.
Un semn, de asemenea elocvent, al procesului istoric de modernizare
a presei l-a constituit apariţia publicaţiilor independente din punct de
vedere politic. Primul semnal fusese lansat o dată cu începutul războiului
din 1877-1878 când ca urmare a necesităţii informării rapide şi mai
obiective privind desfăşurarea evenimentelor militare dar şi politico-
diplomatice şi-au făcut apariţia mai întâi „ România liberă” (15 mai 1877), o
publicaţie de aleasă ţinută intelectuală condusă de D.A. Laurian, fiul lui
August Treboniu Laurian, iar în iulie ziarul „ Resboiul” sub conducerea
redacţională a poetului Grigore Grandea.
După război necesitatea vehiculării de ştiri şi informaţii obiective,
nemalformate în retorta luptelor politice, s-a resimţit în şi mai mare măsură
ceea ce a determinat în ultimă instanţă, ca un fenomen mai amplu, apariţia
începând din 1884 a unui număr mai mare de publicaţii independente. A
fost mai întâi „Tribuna” care a apărut la Sibiu în aprilie sub conducerea lui
Ioan Slavici. În iulie a apărut la Iaşi ziarul „Lupta” din iniţiativa lui
Gheorghe Panu, transferată doi ani mai târziu la Bucureşti. Tot în vara
anului 1884, mai precis pe 20 august, a apărut la Bucureşti, din iniţiativa
unui italian, Luigi Cazzavillan, cotidianul „Universul” ce a devenit foarte
repede unul dintre cele mai citite ziare. În sfârşit, patru ani mai târziu, în
1888, Alexandru V. Beldiman a reluat, la Bucureşti, publicarea ziarului
„Adevărul” (15 august) pentru a i se adăuga, din 1904, ca publicaţie
distinctă dar de acelaşi profil, cotidianul „ Dimineaţa”. De reţinut observaţia
lui Nicolae Iorga că de pe la sfârşitul secolului al XIX-lea presa avea să
depindă din ce în ce mai mult de „ gustul însuşi al publicului” iar ziarul
independent a fost acela care avea să răspundă unei asemenea cerinţe şi,
implicit, „să ajungă la un tiraj mai mare şi la o influenţă mult mai adâncă decât
acelea ale foilor de partid, silite adesea a-l contraface, totdeauna a-l imita”3.
Cursul ascendent al vieţii economice româneşti după războiul de
independenţă şi mai ales după adoptarea a o serie întreagă de măsuri cu

1
cf. pe larg la G.C. Nicolescu, Curentul literar de la Contemporanul, Editura Tineretului,
Bucureşti, 1966; Al. Hanţă, Contemporanul. 1881-1891. O revistă aşa cum a fost, Editura Albatros,
Bucureşti, 1983
2
Presa muncitorească şi socialistă din România vol. I (partea I-a şi a II-a), Editura Politică,
Bucureşti, 1964; vol II (partea I-a şi a II-a), 1966, 1968
3
Ibidem, p. 162
caracter protecţionist vizând dezvoltarea industriei naţionale (noul tarif
vamal din 1886 şi mai ales actul normativ din 1887 intitulat „ Legea de
măsuri generale spre a veni în ajutorul industriei naţionale ”1, tendinţele de
modernizare în transporturi şi comerţ, cristalizarea sistemului bancar, mai
timidă fiind evoluţia în sens modern a producţiei agricole, au făcut ca piaţa
internă să se consolideze, integrarea economiei româneşti în sistemul
capitalist european şi chiar mondial să se accentueze iar necesitatea
circulaţiei de informaţii economice să fie resimţită din ce în ce mai acut.
Aşa se explică apariţia unui număr din ce în ce mai mare de publicaţii cu
profil economic, unele cuprinzând în coloanele lor probleme generale de
economie politică, economie naţională, relaţii economice internaţionale
ş.a.m.d., altele fiind specializate pe diverse ramuri (economie industrială,
economie agrară, comerţ, finanţe etc.).
Din prima categorie de publicaţii e de amintit întâi de toate revista
„Economia naţională” apărută din 1885 prin transferarea în publicaţie de sine
stătătoare a suplimentului cu acelaşi nume care apăruse, începând din 1873,
împreună cu „Revista ştiinţifică” dirijată de P.S. Aurelian; în 1893 şi-a
început apariţia „Capitalistul” iar din 1910 publicaţia „Argus”.
Din cea de a doua categorie de publicaţii, specializate pe domenii
distincte ale economiei, ar fi de amintit: „ L’Industrie Roumaine” (1905),
apărută din iniţiativa Uniunii Generale a Industriaşilor Români (UGIR),
care luase fiinţa în 1903, sau „Reporterul petroleului” prin ea însăşi o
expresie a importanţei crescânde pe care o avea industria petrolului în
România.
Cât priveşte economia agrară ea îşi găsea reflectarea în publicaţii ca
„Agrarul” (1901) apărută din iniţiativa Societăţii Agrare a Marilor
Proprietari sau „Câmpul”. Iar domeniul financiar şi comerţul se exprimau
prin intermediul revistelor „Creditul” (1898), „Bursa” (1902) sau „Curierul
comercial” (1898). De menţionat că „Bursa” avea şi ediţii în cinci limbi
străine (franceză, germană, engleză, italiană şi maghiară). Probabil că nu
întâmplător succesul „Bursei” a concis cu relansarea spectaculoasă,
începând mai ales din 1904, a Bursei de Valori, devenită, pentru multe
decenii, una dintre cele mai importante instituţii de acest gen din sud-estul
Europei2.
Creaţia spirituală a înregistrat încă din deceniile anterioare războiului
de independenţă noi dimensiuni, a cunoscut după 1877-1878, în ciuda
rezistenţelor generate de o societate predominant agrară şi patriarhală, un
1
cf. Radu-Dan-Vlad, Gândirea economică românească despre industrializare (1859-1900), Editura
„Mica Valahie”, Bucureşti, 2001, p. 127
2
cf. Marin Badea, Istoria economiei naţionale româneşti, Casa de Editură şi Librărie „Nicolae
Bălcescu”, Bucureşti, 2003, p. 161
avânt şi mai puternic. În acest palier fundamental al istoriei noastre
moderne au fost aduse valori ştiinţifice deosebite tocmai ca expresie a
exigenţelor izvorâte din procesul însuşi al modernizării. Ele au fost obţinute
în centre ale cercetării precum Universităţile de la Iaşi şi Bucureşti, cu
catedrele existente în număr din ce în ce mai mare, sau în cadrele a
numeroase societăţi ştiinţifice care au făcut, la rândul lor, să apară diverse
periodice. Sunt de menţionat, spre exemplificare, „Revista de drept şi
sociologie” (1899), „Revista judiciară” (1905) sau „Revista generală a
învăţământului” (1905), „Revista pentru istorie, arheologie şi filologie” (1882)
condusă de Grigore Tocilescu, „Revista nouă” (1887) avându-l ca mentor pe
B.P. Hasdeu s.a.
Creaţia literară a impus tripticul de aur format din Eminescu,
Creangă şi Caragiale dar şi pe un Alexandru Macedonski ori Ioan Slavici,
Dimitrie Anghel, Ion Minulescu sau George Bacovia, Alexandru Vlahuţă,
George Coşbuc sau Duiliu Zamfirescu, după cum în domeniul criticii
literare au strălucit Titu Maiorescu şi adversarul său ca metodă, C.
Dobrogeanu – Gherea, pentru ca, la începutul secolului trecut, să se afirme
Ovid Densuşianu, D. Caracostea, Mihail Dragomirescu, Garabet Ibrăileanu
sau Ilarie Chendi. Toţi aceştia şi mulţi alţii s-au grupat în jurul unor
periodice literare precum „Literatorul” (1880) avându-l ca mentor pe
simbolistul Al. Macedonski, „Vieaţa” (1893), iniţial cu Al Vlahuţă şi Alceu
Urechia iar mai apoi doar sub conducerea lui Vlahuţă, „Vatra” (1894) cu
triumviratul Slavici-Caragiale-Coşbuc, „Viaţa nouă” lansată de Ovid
Densuţianu, „Semănătorul” (1901) la care se va impune tânărul Nicolae
Iorga, „Viaţa literară” (1906) sau „Viaţa românească” avându-i ca directori
pe Constantin Stere, I. Cancacuzino şi Paul Bujor, iar ca diriguitor efectiv
şi foarte longeviv pe Garabet Ibrăileanu.
Strâns legat de dezvoltarea literaturii a fost teatrul ca instituţie,
repertoriu, interpreţi, ca număr de scene, ca personalităţi de actori, de
regizori şi scenografi ceea ce şi-a găsit reflectarea şi în presă prin publicaţii
de profil ca „Teatrul” (1912) iar în Transilvania „Biblioteca rurală” şi
„Revista teatrală”, fără a scăpa din vedere că aproape fiecare publicaţie mai
importantă („Universul”, „Adevărul” etc.) aveau săptămânal suplimente
literare, rubrici de critică literară etc.
O notă distinctă în peisajul publicistic al ţării a fost adusă de presa
umoristică, începuturile ai datând din perioada cuprinsă între Unirea din
1859 şi Războiul de independenţă când au apărut în 1859 „Spiriduş” al lui
N.T. Orăşanu, continuat de „Nichipercea” şi care, când a fost suprimat, a
reapărut sub alte nume precum: „Coarnele lui Nichipercea”, „Ochiul dracului”,
„Arţarul dracului”, „Codiţa dracului” sau „Ghiarele dracului”. În februarie
1865 a apărut sub numele de „Cicala”, a fost suprimat şi a reapărut în
februarie 1866 sub numele de „Sarsailă” iar din mai, acelaşi an, sub numele
de „Ghimpele”, pentru ca din 1870, o perioadă de timp, sub numele de
„Urzicătorul” pentru a continua mai liniştit, până în 1879, sub titlul de
„Ghimpele”. Iată şi o profesiune de credinţă a presei umoristice şi mai
concret a publicaţiei „Nichipercea”, altfel spus, cu ce mijloace se căuta o
modelare cât de cât a moravurilor şi năravurilor din societatea românească:

„Vom biciui, vom lovi, vom sfărâma, vom distruge şi vom căuta a seca orice
izvor al imoralităţi, al meschinăriei, al machiavelismului, al şarlataniilor
politice şi sociale, fără cruţare, fără milostivire, fără patimă şi bazaţi
întotdeauna pe fapte. Vom glumi din când în când asupra moravurilor celor
rele şi vom râde cu toţii asupra virtuţilor societăţii. Persoanele şi numele
proprii nu vor suferi nici un atac. Totul va fi astupat cu vălul anonimului
pentru cei ce vor voi să ardice acest văl. Iată profesiunea noastră de credinţă”1.

După războiul de independenţă s-au impus în peisajul publicistic al

ţării mai întâi revista lui Ion Luca Caragiale, ajutat de Anton Bacalbosa,
„Moftul român” în (două ediţii) (1893, 1901) iar sub conducerea lui George
Ranetti „Zeflemeaua” (1901) şi „Furnica” (1904) în timp ce la Arad apărea
„Gura satului”2.
Rubrici cu conţinut umoristic au fost prezente şi în alte publicaţii,
autorii textelor care, la lectură, stârneau râsul satirizând: minciunile
oficiale, demagogia politică existentă din abundenţă, ridicolul multora din
confruntările politice al căror final, de regulă, era împăcarea generală,
pretinsele convingeri democratice, agitaţiile de stradă în care era atras
tineretul, administraţia birocratică, nepotismele (alde domnul Goe), şcoala
cu nesfârşitele favoritisme şi pedagogia cel puţin şchioapă, imoralitatea în
viaţa de familie, goana după senzaţional a presei etc., ceea ce publicul
cititor savura cu adevărat. Nu întâmplător „ Moftul român” a urcat repede la
un tiraj de 8000 exemplare, ceea ce, pentru vremea respectivă, era unul
foarte bun, fapt evocat mai târziu de George Ranetti în „Zeflemeaua” când
scria:

„cererile din provincie curgeau droaie, ediţia se epuiza, colecţiile erau asaltate
iar maestrul se scărpina în barbă cu satisfacţie şi parcă-l văd uitându-se lung
prin ochelari şi strigând: Merge bine, băiete!... Să vedeţi ce-o să fac eu din
gazeta asta”3.

1
Apud O. Papdima, Aspecte din viaţa revistelor româneşti între anii 1859-1881 (grupări, direcţii,
tendinţe) în „Limbă şi literatură”, an VIII (1964), p. 270
2
cf. Valeriu Branişte, Op. cit., p. 47, 50-51
 Pe linia dezvoltării şi diversificării ca profile, s-a înscris şi presa din
provinciile româneşti aflate sub dominaţie străină, toate, însă, păstrându-şi
ca direcţie politică fundamentală rezistenţa în faţa opresiunii naţionale,
preocuparea pentru cultivarea limbii române, a tradiţiilor şi obiceiurilor
strămoşeşti, alimentarea optimismului, a încrederii în victoria cauzei
unităţii naţionale româneşti1. Aşa, de pildă, în spaţiul românesc
intracarpatic a continuat să apară „Gazeta Transilvaniei” căreia i s-a alăturat
ca însoţitor „Observatorul” editat de George Bariţ, la Sibiu, începând din
1878. „Tribuna”, amintită deja, a dat naştere unui nou curs al luptei
naţionale româneşti în Transilvania mai dinamic, mai învolburat, mai
eficient. Iar alături sau în continuarea „ Tribunei”, de regulă pe acelaşi fir al
programului politic de luptă naţională dar şi cu unele polemici în jurul a
ceea ce s-ar putea numi elemente de strategie politică, s-au afirmat
publicaţii ca: „Tribuna poporului”, sub conducerea lui Ion Russu – Şirianu
(Arad, 1897), „Dreptatea” care a apărut la Timişoara şi „Drapelul” (Lugoj,
1901)2 ambele sub conducerea lui Valeriu Branişte, ziarist de mare talent,
„Luceafărul” (Budapesta, 1902) avându-i drept conducători pe Octavian C.
Tăzlăuanu şi Octavian Goga, iar din 1911, la Arad, a apărut „ Românul” ca
organ de presă al Partidului Naţional Român, sub conducerea lui Vasile
Goldiş.
În Bucovina, pe fondul liberalismului imperial de după 1860, au
putut să-şi facă apariţia diverse societăţi ştiinţifice şi culturale aşa cum a
fost, de pildă, Societatea pentru Literatura şi Cultura Română în
Bucovina, care, la rândul lor, au făcut să apară diverse publicaţii. O primă
publicaţie de acest gen a fost „Foaia” care a apărut între 1865-1869. Aceeaşi
Societate a editat între 1881 şi 1884 revista „ Aurora Română”. Câţiva ani
mai târziu, în 1886, şi până în 1881, a putut să apară „Revista politică”,
pentru ca Societatea „Concordia” să poată înfiinţa în 1891 „Gazeta
Bucovinei”, sub direcţia lui Pompiliu Pipoşiu, transformată în organ de presă
al Partidului Naţional din Bucovina. Acesta din urmă a publicat începând
din 1897 şi până la 1900 un nou organ de presă purtând titlul „ Patria”. Din
1902 a apărut „Deşteptarea poporului” dirijată de Eusebiu Stefanelli. O forţă
politică distinctă şi cu o anumită capacitate de exprimare a fost Partidul
Social-Democrat din Bucovina care a avut ca organ de presă ziarul „ Lupta”
(1906-1910) condus de George Grigorovici (1871-1950).
În Basarabia, prima publicaţie care a apărut a fost un oficios, în
1854, „Foaia regională basarabeană” (în limba rusă) după ce încercările din
1848 de a se publica un ziar sau o revistă în limba română eşuaseră. Alte
1
Valeriu Braniste, Op. cit., p. 114 şi următoarele
2
Ibidem, p. 222 şi următoarele
tentative similare, din 1858 sau 1863, au fost, de asemenea, sortite eşecului
astfel că primul ziar scris şi tipărit în limba română n-a putut să vadă
lumina zilei decât în 1884 cu titlul „ Mesagerul Basarabiei”1. Au apărut, în
schimb, mai multe publicaţii în limba rusă („Basarabeanul”, „Amicul”, „Viaţa
Basarabiei”) pentru ca pe fondul revoluţiei din 1905-1907 să poată fi editate
în limba română, dar cu litere chirilice, mai multe publicaţii româneşti
precum „Basarabia” (periodic săptămânal) cu subtitlul „gazetă naţional-
democrată” îngrijită de un tânăr pe nume Pantelimon Halippa, „ Viaţa
Basarabiei”, tot săptămânal, în 1907, şi „Moldovanul”. Între altele, prin
coloanele „Moldovanului” se cerea ca în şcoli limba de predare să fie
româna,

„fiindcă limba strămoşească este pentru un neam ceea ce este (sic!) pentru un
om tata şi maica sa. Şi când părinţii noştri au fost de neamul moldovenesc,
când maicile noastre ne-au legănat tot în cântece moldoveneşti şi ne-au învăţat
să ne închinăm şi să ne rugăm lui Dumnezeu în limba moldovenească, pe care
şi ei au învăţat-o de la părinţii lor şi tot aşa din moşi strămoşi, noi n-avem
dreptul şi nici nu ne lasă inima să ne lepădăm de ea, căci, lepădându-ne de
limba părintească, de neam ne lepădăm. Şi limba, legea şi obiceiurile nu sunt de
ieri de alaltăieri, ci de veacuri”2.

În 1908 a apărut „Luminătorul”, o revistă bisericească. Mai târziu, în

1913, a apărut „Glasul Basarabiei” având un subtitlu semnificativ, gazetă
„naţională şi nevătămătoare”, căreia i s-a adăugat „Cuvântul Moldovenesc”, o
revistă susţinută material de un mare proprietar, Vasile Stroescu, avându-i
între conducători pe Pan Halippa, unul dintre viitorii conducători ai luptei
din 1917-1918 pentru unirea Basarabiei cu România3.

9.3. Potenţarea calitativă a mesajului publicistic

Poate că cel mai elocvent însemn pe care-l pune în evidenţă procesul
istoric al modernizării presei către sfârşitul secolului al XIX-lea a fost
sporul calitativ, aproape necontenit, pe care l-au înregistrat mai toate
publicaţiile vremii. Ne referim mai întâi la afirmarea unei noi generaţii
de intelectuali crescuţi şi formaţi atât în mediul spiritual naţional, dar şi în
străinătate, la Paris, dar şi la Berlin sau Viena (M. Eminescu, T. Maiorescu,
I. Slavici, A.D. Xenopol, P.S. Aurelian, Nicolae Filipescu, Gheorghe Panu,
1
A. Boldur, Istoria Basarabiei, Editura „Victor Frunză”, Bucureşti, 1992, p. 393
2
Apud Ioan Nistor, Istoria Basarabiei, ediţie şi studiu bio-bibliografic de Stelian Neagoe, Editura
Humanitas, Bucure;ti, 1991, p. 270-271
3
A. Boldur, Op. cit., p. 393-394
Valeriu Branişte etc.) şi care s-au impus în publicistica vremii în primul
rând prin dimensiunile deosebite ale orizontului lor de cultură, ceea ce la
permitea să abordeze un evantai amplu de evenimente, fapte sau procese
economico-sociale, politice, cultural-ştiinţifice, morale etc. Comentându-le
analitic, cu rigoare, în spiritul a ceea ce reprezintă adevărul şi preocuparea
onestă pentru slujirea adevărului, noua generaţie de oameni ai presei a
reuşit, fără discursuri înflăcărate, fără texte patetice ca în publicaţiile
revoluţiei paşoptiste sau ale Unirii Principatelor să capteze atenţia opiniei
publice, s-o orienteze în sensul dictat de cerinţele vieţii şi, bineînţeles, de
interesele corect definite de către adevărata opinie publică. Eminescu, de
pildă, este un exemplu ilustru. Ca ziarist s-a putut exprima, cu autoritate, în
varii domenii de activitate, de la economie (George Călinescu l-a
caracterizat drept „cel dintâi gânditor român care-şi sprijină doctrina pe
economie”), la filozofie, astronomie sau istorie etc., fără a mai menţiona
limba şi literatura şi a avut permanent autoritatea morală să supună criticii
sterilitatea spirituală a celor parveniţi, pretenţiile neîntemeiate ale multor
reprezentanţi aparţinând protipendadei timpului său de a fi aşezaţi pe trepte
superioare ale ierarhiei sociale, ifosele unor pretinşi diriguitori de opinie
sau chiar aspiranţi la funcţii responsabile în raport cu destinele naţiunii
române şi nu numai. Aşa de pildă, referindu-se la tinerii care doar vizitau
Parisul, el scria:

„E azi învederat pentru oricine că tinerii care-şi fac educaţiunea acolo, întorşi
în ţară, sunt de o remarcabilă sterilitate intelectuală şi că, în schimbul unei
ştiinţe cât se poate de puţine, vin cu pretenţiuni exagerate, cu trebuinţe
insaţiabile, cu totul disproporţionate cu puterea de producţiune a poporului
nostru. De la un timp încoace e şi mai rău. În loc de a munci – sunt atât de
vaste regiunile de muncă intelectuală în toate direcţiile – îşi umplu capul cu fel
de fel de utopii politice şi sociale, se erijează în mântuitorii nu numai ai
poporului nostru, ci şi ai omenirii întregi, iar când se întorc înapoi doza lor de
cunoştinţe e atât de neînsemnată, încât mai nici unul nu e în stare a se hrăni
prin munca sa proprie, ci trebuie să aibă recurs la protecţiunile politice ale
coruptei noastre demagogii”1.

Sau, tot Eminescu, într-un alt articol apărut în coloanele ziarului

„Timpul”:

„Cine crede că prin profesarea unei serii de fraze a înlocuit munca, deci
libertatea şi cultura, acelo se prenumără, fără s-o ştie, între paraziţii societăţii

1
Mihai Eminescu, Scrieri politice şi literare, ediţie de I. Creţu, Editura Minerva, Bucureşti, 1905, p.
133
 omeneşti, între aceia care trăiesc pe pământ spre blestemul, ruina şi
demoralizarea poporului lor”1.

În al doilea rând, noua generaţie de slujitori ai presei a fost formată,

ca profil intelectual, în spiritul unor curente de idei de factură scientistă,
pozitivistă sau naturalistă şi pentru care spiritul critic era o cerinţă
esenţială. În acest sens, semnalul fusese dat de Junimea şi revista ei
„Convorbiri literare” încă din a doua jumătate a deceniului al şaptelea al
secolului al XIX-lea, dar ca direcţie fundamentală de acţiune în societatea
românească s-a impus mai ales după războiul de independenţă. Raportat la
presă, noul spirit critic avea să însemne altceva decât atacul la persoană,
exagerarea unor defecte fizice ale persoanelor vizate, trivialitatea expresiei,
invectivele, cuvintele grele, rostite sau aşternute pe hârtie fără vreun
argument întemeiat pe fapte concrete sau o logică impecabilă. Avea să
vizeze tare esenţiale ale societăţii, malformaţii grave existente în economie,
în viaţa socială, în familie, în diverse medii politice, de cultură ş.a.m.d. sau
carenţe de personalitate precum: minciuna, demagogia, arivismul,
trândăvia, snobismul, imoralitatea, găunoşenia unor pretinşi oameni de
ştiinţă etc. În tonuri de-a dreptul vehemente, spiritul critic ce i-a animat pe
cei mai de seamă reprezentanţi ai „noii generaţii” de ziarişti (Mihai
Eminescu, I.L. Caragiale, Al. Vlahuţă, Ioan Slavici, George Coşbuc sau
puţin mai târziu N.D. Cocea şi alţii) a vizat tonurile false ale democraţiei,
demagogia patriotardă, cosmopolitismul, naţionalismul şovin etc.
Ridiculizarea „lumii bune”, a „High-life”-ului societăţii, a presei mondene, a
practicilor electorale şi a altor aspecte din viaţa de zi cu zi a societăţii
româneşti a constituit fondul autentic de critică politică şi socială pe care l-
a etalat presa în eforturile ei de a se afirma cu adevărat ca a patra putere în
stat. Sigur că mijloacele ziaristice de care s-a uzitat au diferit, de la un
slujitor la altul al presei. Eminescu, spre pildă, a promovat o critică de tip
analitic bizuindu-se pe evocarea şi invocarea de fapte concrete aşa cum
proceda, de pildă, în articolul Chestiunea cea mare, consacrat stării
extrem de grele a ţăranului român, şi pe care o denunţa în termeni foarte
aspri:

„Populaţia rurală în marea ei majoritate, mai ales cea mai depărtată de târguri,
n-are drept hrană zilnică decât mămăligă cu oţet şi cu zarzavaturi, drept
băutură spirt amestecat cu apă; foarte rar, la zile mari, şi nici chiar atunci în
multe cazuri, se învredniceşte să mănânce carne şi să bea vin; trăind sub un

1
„Timpul” din 23 decembrie 1877
 regim alimentar aşa de mizerabil, ţăranul a ajuns la un grad de anemie şi
slăbiciune morală destul de întristătoare”1.

Caragiale a recurs în demersurile sale critice la alte arme: ironia

usturătoare, zeflemeaua şi chiar batjocura alegându-şi minuţios cuvintele,
nuanţând filigranat aprecierile pentru a fi redate în fraze construite de un
expert în ale sintaxei, preocupat totdeauna, chiar din fragedă tinereţe când
colabora la „Ghimpele”, pentru o anume urbanitate şi acurateţă în
exprimare. Iată şi un exemplu tipic de critică a la Caragiale – ziaristul, un
extras dintr-un articol ce a avut un ecou deosebit în epocă intitulat Răzeşul
de la Golăşei şi moşneanul de la Florica, „răzeşul” fiind Lascăr Catargiu,
lider al Partidului Conservator, şi „ moşneanul” Ion C. Brătianu, preşedintele
Partidului Naţional Liberal:

„Unul este liberal, celălalt conservator – aşa au apucat de pe vremuri să se

eticheteze. Te pomeneşti odată cu răzeşul conservator combătând din răsputeri
o lege sub cuvânt că e prea reacţionară, or luând steagul unei mişcări ca a
portofrancurilor; sau te pomeneşti cu moşneanul liberal că ia o straşnică
măsură administrativă pentru a duce lumea cu d-a sila la biserică”. Şi mai
departe: „Sunt două monede de acelaşi fel; acelaşi amestec de elemente; aceeaşi
greutate, ca să nu zicem uşurinţă; acelaşi tipar. Atâta numai că fiecare arată
faţa contrară decât celălalt: când unul face chip, celălalt face pajură şi vice-
versa: gravura este totdeauna cealaltă, valuta este oricând aceeaşi”2.

În cavalcada criticilor lui Caragiale au intrat, ca obiect al acestora,

chiar şi confraţi de breaslă precum Bolliac sau Macedonski. Ţinte ale
criticii caragialiene au fost chiar produse ale modernismului (în politică, în
viaţa socială, în literatură etc.), o ţintă predilectă din viaţa literară fiind, de
pildă, simbolismul sau parnasianismul. Caragiale, de altfel, ca şi Eminescu,
a fost un antimodernist. El a satirizat cu voluptate ideile liberale şi pe
propovăduitorii lor aplicându-le o imagine degradantă până la caricatură, o
temă frecvent abordată din perspectivă critică, până la caricaturizare, fiind
paşoptismul românilor, temă fructificată, cum bine se ştie, şi în comediile
sale. Pornind de la 48, de la idealurile avântate ale revoluţiei, Caragiale a
sancţionat în termeni aspri „progresul nostru pripit” şi, ca un veritabil
junimist, i-a atacat virulent pe liberali cu precădere în articolele pe care le-a

1
„Timpul” din 23 decembrie 1877; Victor Vişinescu, Op. cit., p. 95
2
I.L. Caragiale, Publicistică politică şi ... delicatese, ediţie şi prefaţă de Viola Vancea, Editura
Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2003, p. 100-101
încredinţat cotidianului conservator „Epoca” deşi puţin mai înainte
colaborase la publicaţia liberală „Gazeta poporului”.
I.L. Caragiale n-a făcut politică militantă deşi în ultima parte a vieţii
se înrolase în Partidul Conservator Democrat. Articolele sale cu destinaţie
politică s-au impus însă atenţiei unei bune părţi a opiniei publice prin forţa
de convingere pe care o degajau, prin talentul literar care potenţa, ca
atractivitate la lectură, intervenţiile sale publicistice, sau luciditatea cu care
a perceput realităţile social-politice ale vremii sale şi le-a transmis, ca
imagini, cititorilor, opiniei publice. Forţa de iradiere a criticilor formulate,
implicit a mesajului său publicistic, a fost cu atât mai mare cu cât ziaristul
Caragiale a etalat o reală exactitate a observaţiilor sociale, a impus o
plasticitate a portretelor creionate şi pe care, pentru un plus, oricând
necesar, de atractivitate le-a condimentat cu anecdote, dialoguri şi scenete
picante; le-a colorat cu parodii, calambururi şi jocuri de cuvinte, toate
acestea contribuind la imaginea lui I.L. Caragiale ca un jurnalist de-a
dreptul fascinant.
Polemica în publicistică, un mijloc modern de confruntare a ideilor,
este imensa pată de culoare ce a caracterizat presa în ultimele două decenii
ale secolului al XIX-lea şi primul deceniu şi jumătate şi-n secolul trecut,
până la intrarea României în vâltoarea primului război mondial în august
1916. Spiritul polemic în presă, afirmarea, nu odată, a acestuia până la
exacerbare, au reprezentat, în fapt, sarea şi piperul ziaristicii româneşti, în
ton, de altfel, cu ceea ce se petrecea şi în alte ţări, Franţa mai ales, dar şi
Germania, Marea Britanie, Italia sau Imperiul austro-ungar. De altfel,
înflorirea spiritului polemic a fost alimentată, în ceea ce priveşte societatea
românească, de existenţa unor tensiuni puternice, cu momente de-a dreptul
explozive, în structurile economice (acutizarea problemei agrare, piedicile,
de ordin structural, din calea dezvoltării industriei etc.) sociale
(nemulţumirile din sfera satului, contradicţiile din lumea urbană îndeosebi
cele dintre burghezie şi proletariat), politice (sistemul electoral cenzitar,
marginalizarea femeii în viaţa politică, dar şi a altor grupuri sociale), şi nu
în ultimul rând naţionale, necesitatea înfăptuirii statului naţional unitar
român continuând să fie încă un imperativ istoric de primă mărime.
Sub semnul polemicii aprinse s-a înscris, de pildă, lupta politică
atunci când s-a putut deplasa şi pe tărâmul ideilor. Unele din momentele
prielnice acestei deplasări au fost cele prilejuite de modificarea Constituţiei
în 1881 şi 1884 când s-au înregistrat, spre pildă, încrucişările polemice
dintre „Românul” (liberal) şi „Timpul” (conservator) între protagoniştii
acestei confruntări nimeni alţii decât C.A. Rosetti şi Mihai Eminescu.
Primul, de exemplu, într-un editorial din 18 decembrie 1881 scria:
 „S-ar zice că se află la redacţiunea «Timpului» un spirit sincer, care spune
adevăratul cuget al partidei sale ori de câte ori este lăsat liberei sale aspiraţiuni.
Atunci se arată francamente cezarian, vorbeşte de ţepele lui Vlad V şi ameninţă
pe rege cu cea mai cumplită soartă dacă nu se va otărî a deveni un Cezar de
felul lui Vlad. Din timp în timp partida pare a se speria de francheţea
redactorului său şi atunci organul conservator se arată un moment
constituţional, liberal şi dinastic”.

La rândul său, Eminescu a atacat şi contraatacat cu texte polemice de

o combativitate deosebită, împinsă, nu o dată, până la violenţă, punându-se
în situaţia de a-şi motiva scrisul şi excesele polemice. La 20 aprilie 1880,
de pildă, în coloanele „Timpului” el putea să scrie pe marginea tonurilor
aspre imprimate textelor cu o mai mare încărcătură polemică:

„Noi regretăm de multe ori – o spunem sincer – de-a fi prea aspri cu adversarii
noştri politici, căci, adevărul vorbind, nu ei sunt de vină, ci sistemul ... Suntem
noi, oare, de vină dacă adevărul curat, spus net, e deja o injurie? Ne propunem
câteodată a fi foarte urbani – ce folos? Adevărul simplu, descoperirea neştiinţei
şi a mărginirii multora din partidul de la putere, este deja o atingere. Cauza e
simplă! Nu sunt oameni la locul lor, nu sunt ceea ce reprezintă. Compararea
toată şi ceea ce reprezintă demnităţi înalte ale statului excitează deja râsul şi
ironia cititorilor, încât o vină din partea noastră, o intenţie de-a ponegri nu
există de fel...
Aceste adevăruri le-am expus în toate chipurile – mai subţire, mai de-a
dreptul, mai în teorii abstracte, mai în figuri intuitive – Geaba. Inscripţia de pe
un templu antic «cunoaşte-te pe tine însuţi» rămâne un problem nedezlegat
pentru imensa majoritate a spiritelor omeneşti. Aşa dar, ironia din partea
noastră e îndreptăţită, împărtăşită de public şi nu ni se poate imputa. Acestea
le spunem faţă cu imputările ce la face Românul violenţei stilului nostru.
Înţelegem politeţa cu d. D. Brătianu, de ex., n-o înţelegem până la acelaşi grad
cu Gianii, Costineştii sau Gheorghienii partidului. Nulităţile trebuiesc
descurajate de la viaţa publică; ele trebuie să ştie că nu se pot amesteca
nepedepsite în lucruri ce nu sunt în stare să le priceapă”.

Polemici aprinse, care au făcut deliciul presei şi creşterea

substanţială a influenţei sale asupra opiniei publice, au fost provocate, mai
ales ca urmare a evenimentelor din primăvara anului 1907, de chestiunea
agrară; de conţinutul fundamental al acesteia care consta în frapanta
repartiţie a proprietăţii, frapantă prin inechitatea proporţiilor dintre
dimensiunile cu totul deosebite ale marelui latifundiu şi extrem de
accentuata pulverizare a micii proprietăţi: adică, un număr de circa 5000
mari proprietăţi, cu peste 500 ha fiecare, deţineau o suprafaţă egală cu
aceea însumată de puţin peste 900.000 de gospodării ţărăneşti. Cu
menţiunea că cel mai mare latifundiar era Casa regală, înzestrată în 1884 cu
12 moşii întinse pe o suprafaţă de 120.289 ha, sporită, în 1900, până la
131.939 ha. Ca o plagă blestemată se întindeau moşiile de mii şi mii de
hectare înghiţind între delimitările lor nu numai şesuri şi dealuri, ape şi
păduri, dar şi sate întregi şi, o dată cu ele, viaţa trudnică a oamenilor. După
unele calcule s-a putut conchide că în timp ce proprietatea medie ce
revenea gospodăriilor ţărăneşti era de numai 3,60 ha, suprafaţa medie a
marii proprietăţi era de peste 900 ha sau, după altele, precum cele ale unuia
dintre bunii cunoscători ai fenomenului agrar românesc, economistul G.D.
Creangă, realizate în baza recensământului fiscal din 1905, 4171 mari
proprietari stăpâneau 57,41% din întinderea cultivabilă şi forestieră a ţării
iar 920.930 proprietăţi ţărăneşti deţineau doar 34,1%. În temeiul unor
asemenea cifre, G.D. Creangă putea să aprecieze, indicând şi principala
cauză a răscoalei din 1907, că:

„cea mai anormală şi mai păgubitoare stare pentru o ţară, din toate punctele de
vedere, o formează cele două extremităţi ale proprietăţii: pulverizarea
proprietăţii ţărăneşti, pe de o parte, latifundiile, adică moşiile cu o întindere
foarte mare, de regulă peste 500 ha, pe de altă parte, o stare care, din
nenorocire, există la noi ca în nici o altă ţară din Europa, exceptând Rusia”1.

Deşi realitatea era extrem de evidentă, cifrele statistice privind

structura proprietăţii, relaţiile de producţie, nivelul scăzut al productivităţii,
mizeria cruntă în care trăiau cei mai mulţi dintre locuitorii satelor erau
absolut grăitoare, exponenţii intereselor marilor latifundiari continuau să
respingă adevăratele cauze ale răscoalei, implicit adevăratele componente
ale problemei agrare erau negate cu obstinaţie în presa conservatoare. Aşa,
de pildă, Ion Lahovari, fost ministru al Agriculturii şi Domeniilor putea să
afirme în coloanele publicaţiei Conservatorul:

„Înainte de toate ţin a declara sus şi tare că tentativa de revoluţie agrară la care
asistăm n-a fost provocată prin starea de mizerie şi împilare la care ar fi redus
ţăranul român”2.

În schimb, presa liberală, îndeosebi „Voinţa naţională” iar din 1906

„Viitorul” a început a se situa pe poziţii realiste în a percepe adevăratul
conţinut al problemei agrare astfel că, de pildă, atunci când au apărut

1
G.D. Creangă, Proprietatea rurală în România, Bucureşti, 1907, p. XLVII
2
„Conservatorul” din 17/30 aprilie 1907
lucrările lui Radu Rosetti (Pământul, sătenii şi stăpânii în Moldova iar
mai apoi Pentru ce s-au răsculat ţăranii), ziarul liberal „Voinţa naţională”
reţinea că mesajul acestora era o puternică lovitură dată teoriilor
conservatoare asupra genezei proprietăţii medievale cu prelungirile ei
puternice, ca realitate economică, în prezentul existent la sfârşitul secolului
al XIX-lea, începutul noului secol.

„Ziarele conservatoare, se scria în organul oficial al PNL, tac şi vor tăcea mult
pentru că lovitura ce un boier a dat-o teoriilor conservatoare e aşa de
nimicitoare, încât nu e de mirare să fi pierdut piuitul toţi Nicolae Ionescu
împreună cu Aguletti şi alţii”1.

După răscoala, în condiţiile în care „pacificarea” ţării a fost în cea

mai mare parte opera guvernului liberal condus de D.A Sturdza, Partidul
Naţional Liberal prin multe din vocile liderilor săi, îndeosebi Constantin
Stere şi foşti lideri ai social-democraţiei ajunşi în rândurile Partidului
Liberal, s-au pronunţat pentru unele reforme, în maniere limitate sub
preşedinţia lui D.A. Sturdza, într-o gândire mai realistă după accederea în
funcţia de preşedinte de partid a lui Ion I. C. Brătianu.
Vocile cu realmente radicale privind abordarea cu adevărat realistă a
problemei agrare s-au recrutat din rândurile mişcării social-democrate şi ale
curentului politico-ideologic de sorginte ţărănească, exponentul acestuia
din urmă fiind Vasile M. Kogălniceanu, fiul lui Mihail Kogălniceanu, la
care s-au adăugat, din perspectivă democratică, punctele de vedere
exprimate de o parte a presei independente, îndeosebi „ Adevărul”, secondat
de „Dimineaţa”, şi „Neamul românesc” al lui Nicolae Iorga. A rămas, în
publicistica românească, drept piesă fundamentală pentru o posibilă
antologie a presei româneşti, văzută prin prisma forţei sale polemice,
celebrul articol al lui Nicolae Iorga intitulat Dumnezeu să-i ierte, un
inconfundabil strigăt de durere în faţa dramei pe care o trăia lumea satului
românesc şi, în acelaşi timp, o mărturie inegalabilă, peste timp, de
solidaritate umană. Iorga scria, cu forţa de expresie a verbului său:

„Să-i ierte Dumnezeu pentru câtă muncă de robi au muncit, pentru ce trai de
dobitoace nenorocite au dus, pentru câtă înşelare au suferit, pentru clipa de
desperare când s-au ridicat, vărsând pe strade nu sânge omenesc, ci rachiul cu
care erau otrăviţi”2.

1
„Voiţa naţională” din 9/22 ianuarie 1907
2
„Neamul românesc” din 8 martie 1907
 Într-un accentuat spirit polemic pe marginea problemei agrare în
România s-au pronunţat cei care au ilustrat punctele de vedere ale social-
democraţiei şi în primul rând mentorul ideologic al acesteia Constantin
Dobrogeanu – Gherea. Acesta a sesizat încă din deceniul nouă al secolului
al XIX-lea natura relaţiilor economice şi sociale din lumea satului
românesc şi a reţinut în ajunul structurării Partidului Social-Democrat al
Muncitorilor din România, exprimat prin intermediul presei socialiste,
adevărata semnificaţie a problemei agrare. Sub titlul Chestiunea
ţărănească el sublinia, încă în vara anului 1890, că:

„Dacă e o chestie socială mai însemnată de la dezlegarea căreia să atârne

fericirea sau nefericirea populaţiunii noastre, mai mult încă, de la care să atârne
chiar trăinicia statului român, desigur că aceea e chestiunea ţărănească”1.

Fondul chestiunii era determinat, conform observaţiilor lui Gherea,

de repartiţia nedreaptă a proprietăţii asupra pământului; caracterul
„inevitabil” al regimului învoielilor agricole; lipsa interesului pentru actul
muncii, în condiţiile acestui regim economic, din partea ţăranilor; rolul
important al constrângerii extraeconomice statuat de reglementările
existente în planul aşa-ziselor „învoieli agricole” sau organizarea activităţii
economice a marilor latifundii.

„Legile tocmelilor agricole, care s-au fabricat de la 1864 încoace – scria C.

Dobrogeanu – Gherea, în iunie 1893, n-au fost făcute pentru a remedia răul
ce a rezultat pentru ţărani din aplicarea legii comune, ci au fost votate pentru a
remedia inconvenientele ce ar rezulta pentru proprietari şi arendaşi din
aplicarea legii comune. Micile avantaje ce ar rezulta pentru ţărani din legile
speciale pentru tocmelile agricole rămân în realitate neaplicate, rămân o literă
noartă, dar ceea ce se aplică cu rigoare sunt execuţiile şi toată acea parte a legii
care dă pe ţărani legaţi de mâini şi de picioare în mâinile boierilor şi
arendaşilor”2.

Mai în profunzime, problema agrară şi, de fapt, conţinutul acesteia,

locul şi rolul ei în structura de ansamblu a economiei româneşti, C.
Dobrogeanu-Gherea avea s-o disece în lucrarea-i, devenită celebră,
Neoiobăgia apărută în 1910. Ca intenţie şi, în acelaşi timp, ca o definire a
demersului său ştiinţific, de această dată, dar şi publicistic, C. Dobrogeanu
– Gherea ţinea să precizeze: „Problema agrară, însă, de care ne ocupăm noi, nu
cuprinde chestia socială şi nici nu seamănă cu problemele agrare ale ţărilor din
Occident; e o problemă specială a ţării noastre şi pentru a o pricepe trebuie să
1
„Munca” din 10 iulie 1890
2
Idem, din 20 iunie 1893
ne îndreptăm atenţia nu asupra elementelor prin care ne asemănăm cu Apusul,
ci tocmai asupra acelora prin care ne deosebim, care ne sunt speciale, căci
tocmai acolo rezidă şi problema, şi rezolvarea ei ”1. Lucrarea fruntaşului
socialist este şi o mostră a spiritului polemic în care a fost scrisă, lectura ei
fiind şi astăzi, tocmai pentru aceasta, deosebit de atractivă. Păcat că, după
1989, într-un regim politic democratic, cu o guvernare social-democrată în
marea majoritate a timpului, efectiv de un deceniu, părintele social-
democraţiei române se bucură de o mult prea nemeritată UITARE!
În sfârşit, reamintim, ca un exemplu absolut ilustrativ pentru
intensitatea spiritului polemic ce şi-a pus amprenta pe dezvoltarea modernă
a presei româneşti la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în prima parte a
secolului al XX-lea, controversa Gherea-Maiorescu. O polemică de
răsunet în istoria culturii române moderne care a adus faţă –n faţă două
concepţii diametral opuse în critica şi gândirea estetică românească: cea a
lui C. Dobrogeanu-Gherea pentru care arta trebuie privită ca un produs
social2 şi cea a mentorului Junimii pentru care creaţia literar-artistică ar fi
fost un dar dumnezeiesc, deci de factură exterioară societăţii 3. Este drept
că, aşa cum s-a observat în multe dintre studiile consacrate acestei polemici
cu amplă rezonanţă în epocă şi care s-a prelungit, într-un fel sau altul, şi
peste timp, între cele două „direcţii” de gândire estetică au existat nu doar
puncte de vedere contradictorii, ci şi elemente de compatibilitate precum
necesitatea promovării spiritului critic în aprecierea rezultatelor cunoaşterii
ştiinţifice, apărarea consecventă a ideii de valoare sau orientarea
consecventă a eforturilor publicistice spre problemele cu adevărat
stringente ale contemporaneităţii4.
Punerea în evidenţă a cotelor înalte pe care le-a atins calitatea actelor
publicistice după războiul de independentă şi până la intrarea României în
vâltoarea primului război mondial ar fi incompletă ca imagine istorică fără
creionarea, fie ea şi foarte succintă, a unora dintre personalităţile de primă
mărime ale celor ce au împodobit ziaristica românească din perioada
amintită.
Un condei de excepţie a fost, desigur, acela al lui MIHAI
EMINESCU. Începuturile activităţii publicistice sunt legate de revista
Familia de la Oradea, condusă de Iosif Vulcan, în paginile căreia i-a fost

1
C. Dobrogeanu-Gherea, Neoiobăgia, Bucureşti, 1910, p. 244-245; O analiză a locului Neoiobăgiei în
literatura social-economică românească – a se vedea la Damian Hurezeanu, C. Dobrogeanu- Gherea.
Studiu social-istoric, Editura Politică, Bucureşti, 1973, p. 240-284
2
cf. Damian Hurezeanu, Op. cit., p. 401-403
3
Z. Ornea, Junimismul. Contribuţii la studierea curentului, Editura pentru Literatură, Bucureşti,
1966, p. 320 şi următoarele
4
Al. Hanţă, Op. cit., p. 263-264; Nicolae Manolescu, Contradicţii lui Maiorescu, Editura „Cartea
Românească”, Bucureşti, 1970
găzduit articolul intitulat Repertoriul nostru teatral (18/30 ianuarie
1870), apoi de Albina care apărea la Pesta unde i se tipărea o recenzie –
pamflet ( 7/19 şi 9/21 ianuarie 1870) purtând titlul O scriere critică şi
Federaţiunea lui Alexandru Roman. În paginile acesteia din urmă
Eminescu a publicat trei articole politice, toate îndreptate critic împotriva
regimului dualist austro-ungar, pledând, totodată, pentru rezistenţa, cu forţe
unite, din partea celor care erau obiectul asupririi naţionale, mai ales prin
cel intitulat În unire e tăria1.
Ca ziarist, însă, Eminescu avea să se afirme la publicaţia „ Curierul de
Iaşi”, proprietate, în asociere, a unora dintre membrii Societăţii Junimea
(Iacob Negruzzi, Anton Naum, Ştefan Vârgolici s.a.), o publicaţie care nu
era, până la prezenţa sa foarte activă în redacţie, decât un banal buletin al
ştirilor oferite de Curtea de Apel din urbea de pe malurile Bahluiului 2. O
dată ajuns în redacţie, poetul şi-a asumat, cu o conştiinciozitate deosebită,
pagina politico-literară în care includea ca rubrici cronica destinată politicii
sau economiei, cronica teatrală şi altele. Cele mai multe articole nu le-a
semnat deşi, prin conţinutul lor, îndeosebi al judecăţilor de valoare privind
evoluţia evenimentelor politice, interne sau externe, ori cele referitoare la
diverse acte culturale erau de o profunzime deosebită la care s-au adăugat
şi unele texte literare originale (schiţa La aniversare sau nuvela Cezara)
reuşind efectiv să scoată publicaţia din starea de anonimat în care se afla.
Oricum, aşa cum scria G. Călinescu, „ stilul articolelor lui Eminescu n-avea
nimic din banalitatea şi improvizaţia gazetărească pentru că poetul, om cu
principii politico-economice şi cu cultură filozofică, punea pe hârtie, în
prilejurile pe care i le oferea gazeta, o doctrină organică ce s-a dovedit
statornică”3.
Activitatea de ziarist la „Curierul de Iaşi”, conştiincios desfăşurată, în
condiţii de calitate superioară, nu-i oferea poetului satisfacţii nici de ordin
material, iniţial 100 lei pe lună, mai apoi 150 lei pe lună, şi nici de altă
natură. Simţea că-i răpea timpul necesar studiului şi mai ales creaţiei
literare, pe de o parte, iar, pe de altă parte, nu-i oferea nici gradul necesar
de independenţă economică şi mai ales morală. Poate, de aceea, când
intervenea pe lângă Maiorescu să ajute un tânăr muzician foarte talentat,
Eminescu acuza că

1
cf. George Munteanu, Istoria literaturii române. Epoca marilor clasici, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1980, p. 186
2
G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966, p. 257
3
Ibidem, p. 258
 „societatea în care suntem nevoiţi a trăi, rezultat al unor antecedente pe care ea
n-a fost, desigur, stăpână, nu este de natură a încuraja talente şi, şi poate şi mai
puţin decât orice, talente muzicale. Astfel, dezvoltarea negativă ajunge cea de
ordine; un talent muzical ajunge de a ilustra grădinile şi berăriile, un pictor
ajunge portretist, un poet jurnalist, ceea ce veţi concede că-i lucrul cel mai
prost din lume [subl.n. – M.B.]. Nu mă lupt cu fatalitatea în fenomenologia ei
generală, dar poate că în cutare ori cutare caz concret să fie cu putinţă o
îndreptare a ei, mai ales când aceasta se prezintă oarecum de sine”1.

Polemist intransigent şi incapabil să accepte propuneri de

compromis, Eminescu ca gazetar şi-a atras mâniile multora din
„personalităţile” locului şi timpului său, unele mai mari, altele mai mici,
astfel că într-o scrisoare adresată lui Ioan Slavici putea să afirme, ca o
mărturisire intimă:

„am devenit susceptibil că orice atac, cel mai nevinovat, mă iritează încât am o
adevărată Berserkerwut [mâine nestăpânită, sălbatică – n.n. – M.B.] că s-au
înmulţit oamenii cu cari nu mai vorbesc nici un cuvânt şi c-am s-ajung să nu
mai vorbesc chiar cu nimeni, nici cu mine însumi. Nu-i vorbă, s-a supărat
văcarul pe sat şi satul habar n-are. Dar dacă-i viaţa aşa, se vede că nu poate fi
altfel”2.

În plus, Eminescu avea sentimentul apăsător că-şi irosea viaţa şi

talentul într-o activitate nesemnificativă la o gazetă pe care cu dispreţ o
definea „foaia vitelor de pripas”accentuând cu alt prilej:

„Acea privire clară se duce, căci, tocmai în timpul cel bogat al vieţii, ne risipim
zilele în nimicuri”3.

Iată suficiente motive pentru poet ca să-şi dea demisia de la „ Curierul

de Iaşi” mai ales într-un moment în care se exercitaseră presiuni asupra lui
de către patronul Tipografiei unde era imprimată gazeta să scrie laudativ
despre primarul Iaşilor, atacat într-o altă publicaţie locală, „ Steaua
României”. Cu o demnitate deosebită, Eminescu a respins amintitele
presiuni, a părăsit redacţia fiind gata să onoreze propunerea, deja existentă,
a lui Slavici şi a prietenilor săi junimişti de a veni la Bucureşti unde i s-a
oferit un loc de redactor la proaspăta publicaţie conservatoare „Timpul”. E
drept, n-avea bani să se poată deplasa către Capitală şi-i scria lui Slavici:
1
cf. Zoe Dumitrecu – Buşulenga, Op. cit., p. 129
2
Ibidem, p. 180
3
Ibidem, p. 181
 „n-am cu ce veni. Asta m-a făcut să-mi ţin gura până acuma – 100 de fr. am pe
lună; din ce dracu să plec? Am şi bagaje: cărţi, manuscripte, ciubote vechi, lăzi
cu şoareci şi molii, populate la-ncheieturi cu deosebite naţionalităţi de ploşniţe.
Cu ce să transport aceste roiuri de avere mobilă în sens larg al cuvântului?”1.

A ajuns, în noiembrie 1877, la Bucureşti unde a fost prezentat

redacţiei ziarului „Timpul” ce-şi avea sediul pe Podul Mogoşoaiei (azi Calea
Victoriei) colţ cu str. Lipscani. I-a cunoscut imediat pe Griogore H.
Grandea, cel care se ocupase, de la apariţia gazetei pe 15 martie 1875, de
redactarea ei, Scipione Bădescu, Ronetti Roman şi alţii. S-a încadrat rapid
în rolul ce i-l pregătiseră junimiştii şi aceasta cu atât mai mult cu cât, aşa
cum scrie G. Călinescu,

„Eminescu părea junimist şi conservator prin structură, prin cultură, prin

cercul literar căruia îi aparţinea şi prin ura împotriva liberalilor, care îl lăsaseră
pe drumuri. Spuma de indignare, scrie mai departe G. Călinescu, ce se
strânsese la gura sa îşi găsi expresie în chipul cel mai firesc cu putinţă în
polemica de gazetă, şi cu aşa violenţă încât depăşea limitele politicii
conservatoare. La drept vorbind, în curând sub latura aceasta Timpul deveni de
fapt un organ de expresie al poetului”2.

Ca ziarist, Mihai Eminescu a fost un fin observator al realităţii şi, în

general, a reflectat, prin intervenţiile sale, problemele esenţiale ale
timpului, reţinute, însă, prin binoclul unei viziuni de factură conservatoare,
fără ca aceasta să-i fi fost impusă de patronul politic al ziarului, respectiv
forţele conservatoare. Filozofia lui politică era una foarte apropiată de cea a
lui Titu Maiorescu, considerând că imperativul „momentului” pentru
societatea românească era edificarea unei vieţi politice naturale care să
reflecte năzuinţa firească de progres moderat, cu o deplină concordanţă
între forme şi fond, fără să fie bruscat sufletul naţiunii. Prin contrast cu
această năzuinţă, politica liberală i se părea a fi nu atât revoluţionară cât
mai ales demagogică, lipsită de realism de vreme ce promotorii ei
pretindeau, în optica eminesciană, a transforma ţara peste noapte după
proiecte ce nu i se potriveau, în timp ce cu adevărat adecvată ar fi fost
viziunea conservatoare asupra conţinutului şi sensului istoric de dezvoltare
a societăţii româneşti. Privirile, scria Eminescu, nu puteau fi decât spre
viitor. La vechile privilegii nici conservatorii, oricât de împătimiţi, nu
trebuiau să se mai gândească. El afirma răspicat:
1
Ioan Slavici, Amintiri, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967, p. 113-114
2
G. Călinescu, Op. cit., p. 262
 „Să nu se înşele nimeni... nu voim a ne întoarce îndărăt către privilegiurile
sfărâmate de noi cu însuşi mâna noastră, nu cerem o reacţiune spre trecut,
cerem însă stabilirea echilibrului care nu mai există pentru susţinerea
intereselor vitale ale ţării. Dacă nu voim atingerea libertăţilor noastre
cetăţeneşti prin reacţiune, nu voim deopotrivă paralizarea lor prin licenţa
demagogiei”1.

Spiritul pătrunzător al poetului – gazetar sesiza şi adevărata natură a

unor fenomene şi procese istorice gen discrepanţa dintre condiţiile de
existenţă a celor mulţi – ţăranii îndeosebi – şi a celor puţini ca număr sau
clasa suprapusă. Şi cu ce argumente ar fi putut fi respinsă observaţia că
ţăranul era cel care plătea pentru huzurul păturii suprapuse, cel care, „ ca
dorabanţ, moare pe câmpul de război, ca muncitor se speteşte plătind dări
pentru a ţine pe umerii lui o clasă de trântori netrebnici? ” Sau, de asemenea,
cine ar fi putut nega de o manieră cât de cât credibilă atacurile sale la
adresa birocraţiei ce cunoştea, ca dimensiuni, o amplificare continuă şi,
odată cu aceasta, o creştere proporţională a poverii ei pentru eforturile celor
mulţi de a susţine material întregul eşafodaj social-politic şi instituţional al
ţării?

„Plebea de sus, scria Eminescu, face politică, poporul de jos sărăceşte şi se

stinge din zi în zi de mulţimea greutăţilor ce are de purtat pe umerii lui, de
greul acestui aparat administrativ care nu se potriveşte deloc cu trebuinţele lui
simple şi care formează numai mii de pretexte pentru înfiinţarea de posturi şi
paraposturi de primari, notari şi paranotari, toţi aceştia plătiţi cu bani peşin
din munca lui pe care trebuia să şi-o vânză pe zeci de ani înainte pentru a
susţine netrebnicia statului român”2.

Îndreptăţită era, fără doar şi poate, critica severă a poetului-ziarist la

adresa clientelei politice ca fenomen cu numeroase implicaţii nocive în
societate şi a cărei victimă se considera el însuşi atunci când îşi pierduse
postul de revizor-şcolar; sau disecţia pe care o realiza în planul diverselor
altor moravuri politice între care frapantă şi rezistentă în timp era şi este
până în zilele noastre labilitatea convingerilor politice şi care, între multe
altele, făcea posibilă trecerea uşoară dintr-un partid în altul după cum
acesta era la putere sau în opoziţie: „ Familii ultraliberale, scria Eminescu, s-au
deprins şi cu treaba asta. Au tras la sorţi să vadă care dintre ei să fie
«conservator» şi apoi acela face treaba celorlalţi cându-s conservatorii la

1
Ibidem
2
cf. Zoe Dumitrescu – Buşulenga, Op. cit., p. 231
putere, iar restul roşu face trebile celui unul când sunt liberalii la putere ”.
Altfel spus, guvernele nu erau decât instrumente succesive ale realizării
intereselor personale în bună măsură pe seama intereselor generale ale ţării.
Nu altfel era percepută de către Eminescu presa însăşi, cu trimiteri
directe mai ales la segmentele ei aflate sub înrâurirea directă a forţelor
politice, apreciind că ziarele „sunt făcute pentru a trezi patimile societăţii şi
a crea în public atmosfera ce-i trebuie guvernului sau adversarilor săi spre a
inaugura suirea unora şi coborârea altora”. În general, despre presă marele
poet naţional credea că „nu-i cu mult mai mult decât o fabrică de fraze care,
cu făţărnicia omenească, îmbracă interese străine de interesul adevărat al
poporului”.
Vocea şi pana de ziarist ale lui Mihai Eminescu, avându-i timp de trei
ani în redacţia „Timpului” pe Ioan Slavici şi I.L. Caragiale, au reprezentat un
ton nou în presa timpului, un luptător de temut în societate prin forţa de
exprimare a adevărului, rigoarea judecăţilor de valoare, stilu-i concis şi
logica-i fără cusur dar mai ales prin virulenţa criticilor formulate. Ca
urmare, unii dintre oamenii forte ai timpului ca Ion. C. Brătianu şi C.A.
Rosetti, vizaţi adesea de critica eminesciană, se spunea că nu citeau din
coloanele „Timpului” decât articolele semnate de Eminescu.
Ca un om foarte conştiincios, foarte exigent cu el însuşi, cu propriile-
i produse, nu doar cele poetice, ci şi cele ziaristice, Eminescu a trudit, din
greu, în redacţia ziarului „Timpul”, măcinat fiind şi de boala ereditară de
care suferea. De aceea nu puţine au fost momentele de istovire, de oboseală
accentuată când era tentat să abandoneze activitatea gazetărească care în
fond nu era altceva decât o „negustorie ... de principii”. Într-o scrisoare din
1882 adresată Veronicăi Micle Eminescu înfăţişa munca la „Timpul” ca un
calvar, ca o imensă sursă de decepţii şi dezamăgiri „ Eu rămân cel mai amăgit
în afacere, căci am lucrat din convingere şi cu speranţa în consolidarea ideilor
mele şi un mai bun viitor. Dar nu mai merge. În opt ani de când m-am întors în
România decepţiunea a urmat la decepţiune şi mă simt atât de bătrân, atât de
obosit, încât degeaba pun mâna pe condei să-ncerc a scrie ceva. Simt că nu mai
pot, mă simt că am secat moraliceşte şi că mi-ar trebui un lung repaus ca să-mi
vin în fire. Şi cu toate acestea, ca lucrătorii cei de rând din fabrici, un
asemenea repaus nu-l pot avea nicăieri şi la nimeni. Sunt strivit, nu mă mai
regăsesc şi nu mă mai recunosc. Aştept telegramele Havas, ca să scriu, iar scriu
de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt, şi n-aş mai fi ajuns să trăiesc ”1. Şi
aceasta nu era o izbucnire accidentală. Cu un an înainte (1881) într-o
scrisoare către tatăl său poate fi regăsită aceeaşi nemulţumire accentuată.

1
G. Călinescu, Op.cit., p. 276
 „N-am răspuns numaidecât pentru că m-a apucat proclamarea regatului pe
dinainte şi-n asemenea împrejurări noi negustorii de gogoşi şi braşoave, adică
(noi) gazetarii, suntem foarte ocupaţi. Aş dori din toată inima să vin acasă să
vă văd dacă aş găsi vreun om de încredere care să-mi ţie locul, căci negustoria
asta, pe lângă că n-aduce nimic, nici nu te îngăduie să închizi o zi – două
dugheana şi să mai iei lumea-n cap, ci-n toate zilele trebuie omul să-şi bată
capul ca să afle minciuni nouă”1.

Ion Luca Caragiale este un al doilea exemplu ilustru de slujitor al

presei româneşti în epoca ei clasică şi căreia i s-a dedicat timp de aproape
patru decenii, din vocaţie şi din plăcere, dar, ca şi Eminescu, evident presat
si de nevoia de a-şi câştiga existenţa. O existenţă cu atât mai complicată cu
atât moartea prematură a tatălui său, în septembrie 1870, când I.L.
Caragiale avea doar 18 ani, l-a determinat să-şi asume el povara întreţinerii
familiei (mamă şi soră). A fost, cum se ştie, mai întâi sufleur şi copist de
roluri la Teatrul Naţional din Bucureşti graţie intervenţiei unchiului său,
Costache Caragiali, apoi corector şi „girant responsabil” la publicaţia
liberală „Alergătorul liber” sau doar corector la o altă publicaţie liberală
„Unirea democratică”. Debutul, însă, de ziarist nu şi l-a făcut la aceste
publicaţii la care a fost angajat în anii 1875-1877, ci mai devreme,
respectiv în perioada 1873-1874. A colaborat mai întâi la periodicul
umoristic „Ghimpele” de sub conducerea lui G. Dem Teodorescu, cunoscut
folclorist, istoric literar şi publicist, care servea politic aripa radicală
(rosettistă) a liberalilor şi la „Revista contimporană”, amintită deja mai sus.
La prima dintre aceste două publicaţii se promova o critică permanentă la
adresa conservatorilor aflaţi la guvernare şi chiar a lui Carol I, cu folosirea
unui limbaj de nereţinută violenţă. Doar Caragiale în Cronica fantastică,
Cronica fantezistă şi Cronica sentimentală era cel care vădea preocupare
pentru o anume urbanitate şi acurateţe în exprimare, semnând cu
pseudonime gen Car sau Palicar2. Alte intervenţii au fost fără semnătură
atât la „Ghimpele” cât şi în coloanele „Revistei contimporane” unde a
încredinţat tiparului versificări de început, cronici sentimentale, literare, sau
texte diverse introduse în structurile altor rubrici gen Una – alta. Peste ani,
cu o ironie melancolică, dramaturgul-ziarist avea să-şi amintească
îndeosebi de colaborarea la „Alegătorul liber” şi „Unirea democratică” dar cu
precădere de atmosfera specifică luptei duse de liberali şi prin intermediul
acestor publicaţii pentru înlăturarea conservatorilor de la putere. O luptă la
care a luat şi el parte fiindcă o anume perioadă de timp a crezut el însuşi în
1
Zoe Dumitrescu – Buşulenga, Op. cit., p. 248
2
I. L. Caragiale, Publicistică politică şi ... delicatese, p. 1-7
idealurile liberalismului de vreme ce mai târziu, peste mai bine de două
decenii, se întreba, nu fără o evidentă nostalgie într-un articol din „ Epoca”
(15 februarie 1896): „Unde sunt vremurile clasice ale liberalismului român?
Unde e Sala Slătineanu? Sala Bossel? Circul de la Constantin-Vodă? ”, după
care adăuga:

„S-au dus toate ca nişte frumoase legende cari au încântat de atâtea ori
tinereţile mele. Din tinereţe mă-nnebuneam după întrunirile publice, şi aveam
de ce. O jale mă cuprinde astăzi când mi-amintesc de frumoasele momente ale
eroicei opoziţii liberale, al căreia am fost unul dintre cei mai fervenţi spectatori!
În acele întruniri îmi făceam eu, împreună cu un popor întreg, educaţiunea
naţională. Acolo am cules cele mai bune inspiraţiuni pentru operele mele
patriotice, aceste opere menite să ajungă peste puţin uitate cu desăvârşire,
devenind neînţelese, graţie părăsirii şcoalei clasice a liberalismului. Acolo am
făcut cunoştinţa iubiţilor mai eroi, pe cari am căutat, cu modestele mele
mijloace artistice, să-i păstrez pentru posteritate”1.

I. L. Caragiale era pe vremea aceea, ca să-i folosim propria-i

expresie, „un patriot liberal zănatec”; se afla în „faza de partizan al ideilor
liberale”2 care a durat până la 1876 când guvernarea a fost preluată de
liberali şi care aveau s-o exercite fără întrerupere timp de 12 ani.
În primăvara anului 1877, I.L. Caragiale a scos pe cont propriu o
publicaţie cu titlul „Claponul” având ca subtitlu „Foiţă hazlie şi populară”.
Periodicitatea era specificată într-un mod mai original: „ apare când iese de
sub tipar”. Tirajul „indicat”: 33.333 exemplare. Cât privea calitatea
publicaţiei, aceasta era autoapreciată aşa: „Claponul este ieftin şi bun”. Şi
toate acestea în articolul inaugural, Profesia de credinţă, prin care
Caragiale mai promitea că publicaţia sa este un „ buletin hazliu al
întâmplărilor Orientului”. Şi se lăuda că 39 de persoane, mai precis
„patruzeci fără unu de colaboratori”, plus corespondenţi „în toate unghiurile
lumii, pe apă şi pe uscat ”3. Au putut apare doar 6 numere, deşi era o
publicaţie atractivă mai ales prin forţa cu care erau satirizate patriotismul
demagogic, eroismul de paradă, reacţia mondenă faţă de diversele
evenimente şi îndeosebi faţă de războiul care abia izbucnise ş.a.m.d.
Împreună cu Frederic Damé, un evreu francez stabilit în România,
Caragiale a scos publicaţia „Naţiunea română”, cu apariţie zilnică şi „fără
coloare politică”, o publicaţie de informaţii pure, dar cu scopul, declarat ca
atare, „să cultive entuziasmul popular pe chestiunea independenţei”. Pregătirea

1
Ibidem, p. 179; vezi şi George Munteanu, Op. cit., p. 413
2
Şerban Cioculescu, Caragialiana, Editura Eminescu, Bucureşti, 1974, p. 19-20
3
I.L. Caragiale, Op. cit., p. 8
apariţiei a fost realizată în 48 ore, primul număr fiind, conform unei relatări
de mai târziu a lui Caragiale însuşi, „jumătate cu articole de entuziasm şi
jumătate cu depeşi şi corespondenţe de pe teatrul războiului ”. De reţinut că
dacă „articolele de entuziasm” puteau fi realizate în redacţie, fără prea multe
eforturi, îndeosebi de ordin material, şi corespondenţa se rezolva relativ
uşor: pe baza ştirilor culese din gazetele străine şi a unei enciclopedii erau
reţinute evenimentele relatate de corespondenţii străini sub formă de
fragmente, pe localităţi, se adăugau date istorice, geografice, statistice etc.
plus „zeamă de fantezie” şi, astfel, ştirile selectate erau prezentate ca luate
de la faţa locului. Astfel redactată, „Naţiunea română” a urcat în câteva zile
la un tiraj de 12.000 exemplare iar mai apoi la 18.000 exemplare în timp ce
publicaţii vechi abia dacă se difuzau în câte 2000 de exemplare1.
Entuziast cu adevărat era Damé, însă Caragiale din ce în ce mai
sceptic. Se aştepta la un „ moment al catastrofei” care nu s-a lăsat prea mult
aşteptat. Redacţia a angajat un corespondent pe care l-a trimis către
fronturi. S-a oprit mai întâi la Turnu Măgurele şi de-acolo trebuia să ajungă
la Plevna. A rămas însă la Turnu Măgurele unde îşi confecţiona ştirile
„senzaţionale” pe baza informaţiilor obţinute de la ofiţeri şi mai ales prin
intermediul femeilor de la Crucea roşie. Pe cele mai importante le codifica
şi le trimitea telegrafic.
Într-o zi de început de septembrie 1877 a trimis la redacţie, cifrat,
următoarea ştire: „Medoc fini. Votca (ruşii), Tzuica (românii) dedans” şi care,
în interpretarea lui Caragiale, a însemnat căderea Plevnei, ruşii şi românii
reuşind să o cucerească pătrunzând în interiorul ei. I-a confecţionat o
introducere şi a dat-o ca o ştire de senzaţie, într-un moment de înfrigurată
aşteptare din partea populaţiei. „Naţiunea română” o dată răspândită, imediat
bucureştenii au năvălit la redacţie să obţină confirmarea ştirii. Li s-au arătat
telegrama şi cheia cifrului după care mulţi dintre ei s-au arătat de-a dreptul
fericiţi. Alţii, mai sceptici, au trecut şi pe la instituţiile centrale implicate,
Ministerele de război şi de externe, unde ştirea a fost infirmată. Aceştia au
revenit la redacţie pentru a-i pedepsi pe cei care îi induseseră în eroare, dar
adevăratul vinovat, corespondentul special, nu era acolo ci la Turnu
Măgurele unde făcuse un chef mai prelungit cu şampanie şi anticipase
căderea Plevnei cu două luni mai devreme. În urma acestei întâmplări
„Naţiunea română” a sucombat2.
După eşecul cu „Naţiunea română”, Caragiale a colaborat, ca
foiletonist şi secretar de redacţie, la „România liberă”, realizând, între altele,
rubrica destinată vieţii teatrale. În ianuarie 1878 a publicat o suită de 3
1
cf. Ion Roman, Caragiale, Editura Tineretului, Bucureşti, 1964, p. 63-64
2
Ibidem, p. 64-65
articole sub titlul Cercetare critică asupra teatrului românesc, cu o
critică severă atât la adresa traducerilor şi prelucrărilor de „producţii
păcătoase, ieşite din fabricile melodramatice” străine, cât şi pe marginea
interpretării pe scenele teatrale a rolurilor: „Când intră pe scenă [actorii –
n.n. – M.B.] şi se găsesc în faţa publicului, sărmanii, stau buimăciţi de uimire,
uită rolurile”. Aceeaşi suită de articole conţinea şi un veritabil rechizitoriu la
adresa celor ce-şi asumaseră rolul de monitori ai vieţii teatrale şi, în loc de
„agenţi” oneşti ai opiniei publice, se lăsau cumpăraţi de conducerile
instituţiilor teatrale prezentând doar în tonuri laudative spectacolele oferite
de acestea. De unde şi observaţia critică a lui Caragiale că „Sistemul de
corupţiune s-a întins nu numai asupra presei, ci şi asupra autorităţilor
întemeiate prin legi tocmai spre privegherea şi cenzurarea mersului Teatrului
Naţional”. Încheierea amintitei suite de articole punea în evidenţă o amară
constatare, valabilă prin conţinutul ei, şi în zilele noastre:

„Noi facem în Ţara aceasta legi numai şi numai ce a avea să călcăm şi

autorităţile noastre sunt întemeiate nu spre paza şi aducerea la îndeplinire, ci
tocmai spre nesocotirea şi batjocora legilor”1.

Colaborarea la „România liberă” a fost de scurtă durată tocmai

datorită accentuatului său spirit critic.
După episodul „România liberă”, Caragiale a ajuns la „Timpul”, la
care, se pare, colaborase încă din noiembrie 1877 cu unele note, articole
mai mici, snoave şi parodii. Ajuns în redacţie, s-a angajat într-o aspră şi
susţinută polemică antiliberală urmărindu-i în special pe D.A. Sturdza şi
C.A. Rosetti. În optica lui Caragiale, liberalismul şi chiar revoluţia de la
1848-1849 erau forme fără fond, nu o dată şi cu aprecieri nedrepte conform
cărora liberalii radicali nu erau, după el, de cât nişte simpli „ samsari politici
care şi-au însuşit o moştenire la care nu au nici un drept ”, sau că „A fi liberal
în sensul cuvântului românesc astăzi este o virtute foarte problematică ”.
„Meritul lui C.A. Rosetti, mai credea I.L. Caragiale, este acela de a fi cel mai
competent în materie de lupte politice” ş.a.m.d.2
Argumentele lui, ce-i drept, nu erau lipsite de o anume credibilitate,
invocate şi ... evocate critic fiind, mai ales, accentele de demagogie din
discursul politic liberal, actele de venalitate din viaţa publică, ingerinţele
administrative în desfăşurarea alegerilor ş.a.m.d. Cu un cuvânt, exista o
mare discrepanţă între principiile afişate de liberali şi practicile de ordin
1
cf. Şerban Cioculescu, Viaţa lui I.L. Caragiale, ediţia II-a, Editura Eminescu, Bucureşti, 1969, p.
83-84
2
Vezi şi Viola Vancea, Politică şi ... delicatese – publicistica lui Caragiale, prefaţă la I.L. Caragiale,
Op. cit., p. XII
politic, economic etc., Caragiale împărtăşind, din aceste puncte de vedere,
teoria maioresciană a formelor fără fond. El a şi ajuns, cu sprijinul lui
Eminescu, un preferat al lui Maiorescu şi oaspete în familia Kremnitz. La
Junimea, în perioada ei bucureşteană, după cum scrie un observator
contemporan al acesteia, N. Petraşcu,

„Caragiale avea nota umorului irezistibil şi, cum la Junimea anecdota prima, el
se impunea chiar în faţa lui Carp, omul cel mai puţin respectuos din lume.
Anecdotele lui produceau, îndeosebi lui Maiorescu, un râs zgomotos”1.

După trei ani, în 1881, Caragiale a părăsit redacţia ziarului „Timpul”

pentru a fi revizor şcolar până în 1883 când a revenit în gazetărie poposind
în redacţia principalului organ de presă al Partidului Liberal: „ Voinţa
naţională”. Ziarul era condus de Nicolae Xenopol, atunci şeful de cabinet al
primului ministru I.C. Brătianu. Pentru aceasta a avut consimţământul, dacă
nu chiar îndemnul, lui Petre P. Carp şi Titu Maiorescu, junimiştii aflându-se
în acel moment în negocieri politice cu Ion C. Brătianu pentru o eventuală
participare a lor la guvernare2.
La redacţia „Voinţei naţionale” Caragiale avea să lucreze intens, chiar
9-10 ore pe zi, pentru un salariu onorabil de 500 lei pe lună, având şi
posibilitatea de a se răfui cu presa care-l atacase ca dramaturg.
A publicat şi articole cu conţinut politic pronunţat criticând, uneori
sarcastic, alteori mai ponderat, diverse aspecte din societatea românească
precum nepotismul în viaţa publică, având şi anumite rezerve precum
aceasta: „Nepotismul este în adevăr rău, dar prin nepotism nu se înţelege decât
proteguirea neonestă şi nedreaptă a rudelor” şi ar fi totalmente nedrept ca
„cineva să sufere pentru că din întâmplare e rudă cu un om ajuns”, ar fi imoral
„a arunca bănuieli asupra unei familii întregi din ură de partid” fiindcă aceasta
ar ajunge să-i determine pe români a exclama: „Dă, Doamne, să nu ajungă nici
unul din familia mea om de seamă că m-am nenorocit!”3.
A comentat nemulţumirile reale dar mai ales imaginare ale
dizidenţelor desprinse din Partidul Naţional, rosettist dar mai ales
vernescan, cu precizarea corectă că: „Politica, nefiind o jucărie copilărească,
ţâfnele ... individuale ale cutărui sau cutăruia dintr-un partid nu pot zădărnici
întru nimic activitatea politică a partidului întreg ”4. Aceasta echivala mai
degrabă cu prostia ce polua viaţa publică şi în care îşi avea terenul prielnic

1
N. Petrascu, Biografia mea, în Torouţiu, Candrea, Studii şi documente, vol. VI, p. CLIII
2
cf. Ion Bulei, Sistemul politic al României moderne. Partidul conservator, p. 41-49
3
I.L. Caragiale, Op. cit., p. 65-67
4
Ibidem, p. 68
„una din rădăcinile boalii intelectuale de la noi care se manifestă prin
publicaţiuni extravagante, prin don-chişonade şi caricaturi politice”1.
A ridiculizat agitaţiile politice sterpe, animate de pretenţii
nejustificate ... constituţional, pe care le organiza periodic opoziţia şi
bineînţeles una din tarele, permanent biciuite de dramaturg şi în piesele
sale, demagogia politică. Un asemenea prilej i l-a oferit, de pildă, o
întrunire a liberalilor – conservatori din 21 septembrie 1885 încheiată cu
hotărârea de a răsturna guvernul pe calea întrunirilor publice adică, ţinea să
precizeze Caragiale, „o cale neprevăzută şi neformulată în Constituţia ţării ”.
Cu alte cuvinte:

„Câteva frânturi de grupuri şi câteva personalităţi nemulţumite, făcând

abstracţie de formele legale, caută să ia cu asalt puterea; este un fel de flibusterie
[piraterie, de la cuvântul francez flibuste – n.n. – M.B.] politică şi seria de
întruniri publice promite a ne dovedi încă o ată cât de puţin simţ politic au
opozanţii de astăzi”2.

Nu o dată însă Caragiale, prin articolele sale, a făcut şi politică

„oarecum pe contul său”. Aşa, de pildă, tot în coloanele „ Voinţei naţionale” a
publicat o schiţă, devenită celebră, Temă şi variaţiuni, în care şi-a etalat
calitatea de fin observator al „ bunelor” năravuri şi „păcatul” de a nu se fi
încadrat în limitele de atunci ale politicii de partid. Astfel practicată,
ziaristica á la Caragiale nu-i putea aduce autorului decât adversităţi şi
etichete ca: bizar, indezirabil etc. şi ca atare o colaborare de lungă durată n-
a mai putut fi realizată. La „Voinţa naţională” această colaborare s-a şi
încheiat în toamna anului 1885, dramaturgul căutând să ajungă a sluji
nemijlocit Teatrul ca instituţie, însă fără succes, cel puţin pentru moment.
Oricum, anii 1886-1887 în biografia lui Ion Luca Caragiale reprezintă o
pată albă atât ca ziarist cât şi ca scriitor. Avea să fie angajat ca director al
Teatrului Naţional din Bucureşti în vara anului 1888 după ce în Guvernul
conservator - junimist instalat după căderea celui liberal condus de I.C.
Brătianu, Maiorescu ocupase postul de ministru al Instrucţiunii Publice şi
Cultelor. Directoratul la Teatrul Naţional l-a abandonat prin demisie în
1889 la începutul lunii mai.
Ca şi după apostolatul istovitor al revizoratului şcolar, şi acum, în in
anno domini 1889, Caragiale a revenit relativ repede în presă colaborând la
publicaţia „Constituţionalul”. Aici a publicat mai întâi eseul-necrolog În
Nirvana prilejuit de moartea lui Eminescu şi aşternut pe hârtie a doua zi
după înmormântarea poetului. Lacrimile nu şi le-a putut opri fie atunci
1
Ibidem, p. 71
2
Ibidem, p. 72
când corul dirijat de cântăreţul C. Bărcănescu a intonat litania Mai am un
singur dor, fie când coşciugul cu corpul neînsufleţit al bunului său prieten a
fost aşezat în locul de veci din incinta Cimitirului Bellu. „ Şi dacă am plâns,
scria el a doua zi, când l-au aşezat prietenii şi vrăjmaşii, admiratorii şi invidioşii,
sub teiul sfânt, n-am plâns de moartea lui; am plâns de truda vieţii, de câte
suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni”. Suferinţe
grele, suferinţe nenumărate biruite până la momentul dovedit imposibil de
evitat, acela care a marcat întreruperea firului unei vieţi rodnice, din ale
cărei intense trăiri ieşise o operă durabilă, o operă de dimensiuni naţionale
şi universale, o operă ce purta şi poartă în veci mândria tipică unei mari
personalităţi. Pentru că, scria mai departe Caragiale, „Acest Eminescu a
suferit de multe, a suferit şi de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era
un om dintr-o bucată, şi nu dintr-una care se găseşte pe toate cărările ”1.
Săgeţile critice lansate de „arcaşul” Caragiale aveau ţinte precise, pe unele
dintre ele vizându-le şi în alte articole publicate în coloanele
„Constituţionalului” ce nu i-au iertat chiar pe unii dintre patronii
conservatori ai ziarului ca în cazul deja menţionatului articol, Răzeşul de
la Golăşei şi moşneanul de la Florica, primul fiind şeful conservatorilor,
în acel moment aflat la putere, adică Lascăr Catargiu, celălat fostul şef al
guvernului din 1876 până în martie 1888, adică Ion C. Brătianu. Ambii i se
făţişau ziaristului –dramaturg „Aşa de asemănaţi întru toate moşneanul şi
răzeşul, aşa de despărţiţi în tot” precum „două monede de acelaşi fel; acelaşi
amestec de elemente; aceeaşi greutate ca să nu zicem uşurinţă; acelaşi tipar ...
Moneda, ce e drept, scria în încheiere Caragiale, nu e calpă, dar e prea veche,
prea ştearsă şi unitatea ei nu se mai potriveşte cu sisteme astăzi în circulaţie ”
iar opinia publică trebuia să ştie „că cele două monede ar trebui o dată
demonetizate şi păstrate numai ca nişte frumoase medalii comemorative”2.
În radiografia vieţii politice a timpului său pe care Caragiale a
realizat-o cu minuţie, consecvenţă şi o deosebită plasticitate a cuvintelor
folosite, a pus în evidenţă şi alte asemănări izbitoare între cele două partide:
liberal şi conservator, altfel doi combatanţi extrem de înverşunaţi pe frontul
luptei pentru putere. Aşa era „respectul” comun pentru Constituţie, adică
pentru legea fundamentală a ţării. Pe timpul „viziratului” liberal, primul
ministru Ion C. Brătianu era aproape zi de zi acuzat de încălcarea
Constituţiei şi aceasta cu complicitatea regelui. În opoziţie fiind din martie
1888, grupul liberal era cel care, după cum observa Caragiale, „strigă
mereu că el cere respectul Constituţiunii ... că cu nici un chip şi pentru nici un
cuvânt el nu crede că trebuie călcată legea fundamentală, fie de sus fie de
1
Ion Roman, Op. cit., p. 157
2
I. L. Caragiale, Op. cit., p. 98-101
jos”. Iar conservatorii de pe jilţul puterii se credeau îndreptăţiţi să se supere
în faţa unor asemenea învinuiri şi să răspundă criticilor lor că „ dacă nu o
calci câteodată nu o respecţi destul”1. Concluzia era, în relatarea ironică a lui
Caragiale, că

„Asta este chiar bine pentru regulatul mers al sistemului constituţional ...
Principii? – fleacuri! Omenie? – Mofturi! Chiverniseala, pricopseala şi
ciupeala - astea sunt principiile. Lipsa de omenie şi de caracter, asta e pecetia
timpului nostru”2.

După 1890, mai precis în 1893, Caragiale a avut iniţiativa de a edita

el însuşi o publicaţie şi aceasta a fost „ Moftul român” împreună cu Anton
Bacalbaşa. Primul număr a apărut pe 24 ianuarie şi iniţial s-a bucurat de
succes fiind, ca publicaţie umoristică, una dintre cele mai izbutite din
istoria presei cu asemenea profil3, chiar dacă la un moment dat redacţia
făcea şi aşa o precizare:

„Dar, cetăţene, nici nu vrem să te facem să râzi. Moftul nu-i gazetă umoristică
în genul Veseliei, al Ghimpelui ori al nu ştiu căruia ... Moftul e satiric şi
literar, Moftul poate fi uneori duios”.

Cu texte făcând haz de haz, calambururi, anecdote etc. în coloanele

„Moftului român” s-a promovat o critică ascuţită la adresa diverselor păcate
ale societăţii: de la falsa democraţie şi demagogia patriotardă, la
cosmopolitism sau naţionalismul şovin ori unele pasiuni ridicole ca
spiritismul care în epocă făcea numeroşi prozeliţi, între şefii de şcoală fiind,
din nefericire, şi marele cărturar Bogdan Petriceicu Hasdeu. Iar paleta
aspectelor de viaţă supuse satirei nemiloase a fost extrem de largă,
moftangii şi moftangioaicele fiind identificaţi de Caragiale, practic, în toate
straturile societăţii întrucât, vorba lui, „ Moftangiul este eminamente român;
cu toate astea, înainte de a fi român, el este moftangiu ”. Acuzat pentru
aceasta de lipsă de patriotism, Caragiale a făcut şi delimitările necesare ca
în articolul intitulat Moftul în faţa opiniei publice, în care scria: „Nu ne
batem joc de România şi de românism, vorbe care se scriu şi se pronunţă cu un
singur r, ci de rrromânism şi de Rrromânia cu trei rrr; nu de popor, vai de capul
lui! râd destul atâţia de el! ci de poppor, ba câteodată şi bobbor, când e
rrromânul «supărat» şi răguşit de supărare”4. Sau, într-un alt număr, apare,

1
Ibidem, p. 104
2
Ibidem, p. 105
3
George Munteanu, Op. cit., p. 427
4
I.L. Caragiale, Op. cit., p. 134
cel puţin implicită, o asemenea „delimitare”, atunci când, relatând despre
demonstraţia paşnică a socialiştilor cu prilejul zilei de 1 Mai, putea să scrie:

„Între lumea, care se adună astăzi, duminică, în Cişmigiu, şi între gazeta asta
a noastră e un mare punct comun: şi unii şi alţii luptăm pentru aducerea unor
vremi mai senine şi mai cinstite. Ei au ales calea organizării şi a luptelor
politice – noi, calea ironiei, a glumei înţepătoare pe socoteala moftangiilor care
guvernează lumea. Aceea ce noi distrugem este tot în direcţia în care distrug şi
ei. Salutăm, dar, pe muncitorii întruniţi în Cişmigiu cu toată dragostea ce
merită o clasă care, de veacuri întregi, suferă mofturi sinistre sub care se
ascund lacrimi şi sânge”.

După 40 de numere, „Moftul român” şi-a încetat apariţia. Moftangii

refuzau să se regăsească în paginile unei reviste pentru că, nu-i aşa, „ Când
moftangiul e un imbecil, îi pasă de critică mai puţin decât îi pasă unui suveran
african de opiniile presei europene; când are oarecare talent şi spirit, critica-l
iritează şi-l neodihneşte ... Între moftangii, cei de spirit şi cu oarecare talent
sunt mai slabi de înger decât imbecilii”1. Încetarea apariţiei Moftului român”
era „culmea nenorocului” după însăşi spusa lui Nenea Iancu, apărută în
numărul 2 din 29 ianuarie 1893. Atunci, cu optimismul, adesea debordant,
ce-l caracteriza, dramaturgul ziarist, la întrebarea „ Care ar fi însă culmea
nenorocului?” formulase următorul răspuns: „Îndată după apariţia Moftului,
să nu mai aibă moftul căutare în patria română”2.
Începând cu 1 ianuarie 1894, alături de Slavici şi Coşbuc a editat
revista „Vatra” dar a devenit şi berar în Bucureşti sau la Buzău unde a
concesionat, precum Gherea la Ploieşti, restaurantul gării. În 1895 s-a
înscris în Partidul Democrat Radical al lui Gheorghe Panu dar a fost atras
de liberali să colaboreze la nou înfiinţata lor publicaţie „ Gazeta poporului”,
în coloanele căreia sub semnături ca Ion şi i a publicat însemnări şi notiţe
răutăcioase la adresa junimiştilor, a lui Petre P. Carp în mod deosebit, dar şi
a Partidului Conservator ca atare, un partid „fără popularitate”, un partid ce
nu mai putea trăi, ci doar „trăgăni” ceea ce era, desigur, „prea puţin
convenabil”3.
O dată cu începutul anului 1896 a scris pentru „ Ziua” lui Gheorghe
Panu de această dată aruncând cu ironii dintre cele mai acide asupra
liberalilor care, la putere fiind, „Fac mult: strică şi cârpesc, cârpesc şi
strică”, ceva mai de seamă nu îndrăznesc a face, ne având curajul „să

1
I.L. Caragiale, Momente, Antologie, postfaţă şi bibliografie de Adrian Anghelescu, Editura Minerva,
Bucureşti, 1981, p. 36
2
Idem, Publicistică. Politică şi ... delicatese, p. 117
3
Ibidem, p. 141
desfiinţeze una măcar din legile contra cărora au vociferat ” când erau în
opoziţie sau să intervină efectiv pentru a sprijini lupta naţională a românilor
din Transilvania aşa cum promiseseră, mai ales prin D.A. Sturdza, de pe
băncile opoziţiei. Or, lupta naţională a românilor din Transilvania era, în
optica lui Caragiale, o chestiune gingaşă şi pe bună dreptate o chestiune pe
care D.A. Sturdza a exploatat-o „copilăreşte şi mitocăneşte”1. De aceea, I.L.
Caragiale a reluat această chestiune la sfârşitul lunii ianuarie 1896 când a
realizat şi dat publicităţii, în coloanele ziarului „ Ziua”, un lung reportaj
politic intitulat Culisele chestiunii naţionale, o adevărată capodoperă a
genului, căreia i-a imprimat, după expresia lui Şerban Cioculescu, poate cel
mai bun cunoscător al operei caragialiene, „caracterul extraordinar al unei
adevărate comedii politice”2.
În 1896, Gheorghe Panu şi Partidul Democrat Radical au trecut la
conservatori şi, astfel, Ion Luca Caragiale a ajuns să colaboreze la ziarul
„Epoca” în paginile căruia a publicat o serie de editoriale politice şi care s-
au constituit în prima sa campanie politică în publicistică 3. În urma unor
astfel de articole şi a unui toast pe care l-a rostit în cinstea lui Alexandru
Lahovari sub titlul Literatura şi politica4 fără ca liderul conservator să fie
prezent, din motive de sănătate, acesta din urmă i-a trimis lui Caragiale o
scrisoare elogioasă în care printre altele afirma: „Dar, un lucru pentru care vă
sunt încă mai recunoscător, sunt momentele plăcute pe care le-am petrecut
citind articolele d-tale în care spiritul formei nu vatămă întru nimic seriozitatea
ideilor şi a cugetărilor. Silit prin nefericita mea meserie de om politic a citi
gazetele, sunt plin de recunoştinţă pentru acei care (foarte rari) fac dintr-o
aspră datorie o plăcută petrecere”5. Scrisoarea e datată 5/11 februarie 1897.
Peste o lună Al. Lahovari a murit iar I.L. Caragiale i-a consacrat un frumos
necrolog.
Spre deosebire de publicistica anterioară momentului „Epoca”,
articolele lui Caragiale din oficiosul conservator sunt expresia unei
aderenţe raţionale la politica de partid şi se impun atenţiei prin perspectiva
istorică din care au fost realizate, prin conţinutul observaţiilor etice, prin
puterea de caracterizare a oamenilor (vezi evocarea făcută lui C.A. Rosetti,
ori pamfletul dedicat lui D.A. Sturdza etichetat scurt: „Bigot, netolerant,
fanatic, e în stare să prigonească toată viaţa pe un om cu spiritul liber ”, ca şi
necrologul publicat la moartea lui Alexandru Lahovari) 6 şi a situaţiilor,

1
Ibidem, p. 146
2
Şerban Cioculescu, Caragialiana, p. 24-25
3
Ibidem, p. 25
4
I.L. Caragiale, Op. cit., p. 206-207
5
Şerban Cioculescu, Op. cit., p. 26
6
I.L. Caragiale, Op. cit., p. 208-212; 218-220; 223-225
marcând un moment relevant „în istoria presei noastre politice”1. În acest
sens este grăitor dacă nu emblematic articolul Tocsin şi toxice realizat, ca
şi conţinut de idei, într-o manieră similară ca aceea pe care o regăsim în
poezia eminesciană Epigonii, adică o comparaţie între eroii revoluţiei de la
1848 sau „întemeietorii Partidului Liberal clasic” şi urmaşii lor, aflaţi la
guvernare în 1896. Primii au abolit privilegiile, ceilalţi „ au restatornicit
privilegiile”, primii si-au „vândut moşiile” ceilalţi „au cules averile risipite”;
primii au dărâmat cetatea nobiliară ceilalţi „au reclădit cetăţi de trei ori mai
tari” ş.a.m.d. Şi în final un portret colectiv al urmaşilor liberali în faţa
căruia înaintaşii lor, în mod ironic, din punctul de vedere al lui Caragiale,
n-ar avea de ce să fie mâhniţi:

„Iată urmaşii voştri liberali. Iată haitele catilinare de politicieni liberali, de

diplomaţi de mahala, de vânători de slujbe şi de mici gheşeftari: avocăţei
lătrători, samsari dibaci, toate lichelele şi drojdiile sociale, tinzând să suie sus-
distincţie fără merit, avere fără muncă, pofte fără saţiu – roade minunate ale
unei şcoli ce le-a înarmat numai instinctele pernicioase, pândind alegerile şi
toate nevoile publice pentru a ciupi pataca; neghiobi fără naivitate, răi fără
bărbăţie; urând meritul şi talentul deosebit ca pe nişte vrăjmaşi de moarte”2.

În paginile „Epocii” a publicat şi unele dintre cele mai frumoase texte

literare precum: O plimbare la Căldăruşani, Boborul, Garda civică,
Politică şi delicateţe, Între două poveţe ş.a. De la „Epoca” a plecat în
octombrie 1897.
După „Epoca”, I.L. Caragiale a mai colaborat la „ Drapelul” lui P.S.
Aurelian, „Evenimentul” şi „Sara” din Iaşi; prin 1899 a scris şi în coloanele
„Gazetei săteanului” iar în 1899-1900 a avut o susţinută activitate ziaristică
la „Universul” lui Luigi Cazzavillan. Avea o rubrică intitulată Notiţe critice.
El nu putea fi altfel decât critic. Se şi justifica în faţa cititorilor la debutul
său în coloanele „Universului” afirmând: „Eu nu mă pot gândi sus, când umblu
cu picioarele pe coji de nuci. Viaţa banală a mea, a noastră a tuturor românilor,
iată ce mă interesează, iată ce-mi atrage irezistibil atenţia ... Şi eu am dreptul,
pot zice chiar datoria, să fac critică”. Promitea că în exercitarea actului
critic „Voi fi sever dar drept. Voi fi blând şi naiv în formă dar violent şi caustic
în fond”3, ceea ce trebuie să subliniem că asemenea cuvinte reprezintă şi azi
un strălucit mesaj pentru profesia de ziarist. Din suita de „notiţe critice”
apărute în „Universul” a fost posibilă tipărirea volumului de Momente
(octombrie 1901).
1
Şerban Cioculescu, Op. cit., p. 27
2
I.L. Caragiale, Op. cit., p. 190
3
„Universul” din 10 octombrie 1899
 Paralel cu colaborarea la „Universul”, Caragiale era prezent şi în alte
publicaţii ca: „România jună”, „Pagini literare” sau „România ilustrată” pentru
ca din 1901 să reia publicarea revistei „Moftul român” ca periodic
săptămânal. Noua serie a „Moftului român” a fost bine primită, tirajul a atins
repede cifra de 8000 exemplare, fapt confirmat de George Ranetti care scria
în „Zeflemeaua”, o altă revistă umoristică a vremii:

„Cererile din provincie curgeau droaie, ediţia se epuiza, colecţiile erau asaltate
iar maestrul se scărpina în barbă cu satisfacţie şi parcă-l văd, uitându-se lung
prin ochelari şi strigând: - Merge bine, băiete! ... Să vedeţi ce-o să fac eu din
gazeta asta”1.

Avea colaboratori ca D. Teleor, Alecu Urechia, George Ranetti, G.

Cair ş.a. dar, după cum avea să-şi amintească unul dintre ei, „ toate le făcea
el: era secretar, redactor, scriitor, tipograf, paginator, corector şi director”2.
În noua serie a „Moftului român” a publicat Caragiale unele din
binecunoscutele Momente ca Bubico, Românii verzi, Căldură mare sau
Lanţul slăbiciunilor. Noua serie a „Moftului român” a încetat pe 18
noiembrie 1901.
În anii următori s-a avântat în afaceri reluate precum Berăria
„Gambrinus”; a fost supus denigrării de plagiat; a încercat din nou să se
exileze în Transilvania fără a reuşi; a călătorit prin Europa după ce,
testamentar, i-a sporit moştenirea Momuloiei; în martie 1905 s-a stabilit la
Berlin.
A păstrat, însă, legăturile cu ţara exercitându-şi, cu intermitenţe, şi
meseria de gazetar. Aşa a dat, în 1906, pamfletul versificat Mare farsor,
mari gogomani apărut în gazeta antidinastică „Protestarea” din 26 iunie
1906 iar în primăvara lui 1907 a dat celebrul pamflet 1907. Din primăvară
până-n toamnă. Prima parte a acestui pamflet a apărut în ziarul vienez
„Die Zeit” sub semnătura Un patriot român. În toamna aceluiaşi an, într-o
formă mult amplificată, a apărut în broşură, la Tipografia „ Adevărul” a lui
Constantin Mille, în 13.000 exemplare.
1907. Din primăvară până-n toamnă reprezintă apogeul activităţii
lui Caragiale ca gazetar politic. El a realizat prin această nestemată a
jurnalismului românesc o pătrunzătoare disecţie pe corpul societăţii
româneşti relevându-i structurile sociale, instituţiile, sistemul politic,
melanjul dintre mentalităţile vechi şi noi, toate în căutarea „ rădăcinii răului”.
A judecat şi caracterizat corect partidele politice, administraţia, justiţia,
„sistema” democratică înfierând spiritul oligarhic din viaţa social-politică
1
Ion Roman, Op. cit., p. 239
2
„Adevărul literar şi artistic” din 1 iunie 1922
întemeiat pe cârdăşia de interese. Soluţia preconizată: înlăturarea cu
metode democratice a alcătuirilor politice care se bazau pe o profundă
inechitate.
Alte colaborări de-a lungul anilor 1908-1911 au fost realizate la
publicaţii ca: „Universul”, revista „Convorbiri critice” a lui Mihail
Dragomirescu, „Românul” care apărea la Arad sau „România muncitoare” a
socialiştilor. Din toate contribuţiile sale ziaristice, deşi departe de ţară,
răzbate acelaşi crez fundamental de gazetar împătimit pe care l-a şi redat
într-o scrisoare către directorul „Universului”, N. Dumitrescu-Câmpina, şi
anume:

„Eu nu scriu decât din viaţa noastră, căci alta nu cunosc şi nici nu mă
interesează”.

9.4. Modernizare prin eficientizare

În istoria jurnalisticii româneşti anii 1884-1888 au marcat un
moment foarte important pentru ceea ce numim generic modernizarea
presei. Am prezentat, deja, prin două exemple ilustre, Eminescu şi
Caragiale, forţa cu totul deosebită a condeielor gazetăreşti în această
perioadă. Sunt de adăugat multe alte exemple, unele deja amintite, precum
Ioan Slavici, Alexandru Vlahuţă, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Alexandru
Macedonski, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Constantin şi Tony
Bacalbaşa, Nicu Filipescu sau Grigore Păucescu etc. Au apărut, însă, şi
conducători ai activităţii jurnalistice precum italianul Luigi Cazzavillan,
Alexandru V. Beldiman, Constantin Mille sau George Panu, care au făcut
din ziaristică o afacere rentabilă şi pentru aceasta au operat modificări
esenţiale, pe de o parte, în structura ziarului iar, pe de altă parte, în înnoirea
suportului tehnic al realizării tipăririi şi difuzării presei. Cât priveşte
structura ziarului, au fost sparte vechile canoane sporindu-se, întâi de toate,
ponderea spaţiului rezervat informaţiei propriu-zise în dauna comentariului;
a fost promovat reportajul pe cele mai diferite teme; s-au practicat pe o
scară din ce în ce mai mare interviul, ancheta economică ori socială; a luat
amploare preocuparea pentru publicitate şi îndeosebi cea cu reclame
comerciale ca o sursă foarte importantă de venituri. Într-o asemenea haină,
mult schimbată în raport cu ceea ce fusese până atunci presa, a apărut
„Lupta” lui George Panu, la Iaşi, care avea ca rubrici, întâi de toate,
articolul de fond. De altfel introducerea articolului de fond ca rubrică
distinctă în permanenţă în presa românească este legată de numele lui G.
Panu, el semnând această rubrică număr de număr. Apoi erau ştirile
preluate de la Agenţia Havas, Ultima oră, Cronica parlamentară,
Informaţiuni şi Ultima informaţiune. La capitolul informaţii erau: Ştiri
din ţară, De-ale judecăţii şi Ştiri judiciare, Cancanuri politice, Acte
oficiale, Buletin exterior, Săptămâna literară şi Giuvaieruri (diverse
spicuiri din alte publicaţii). La subsol, pe 2-3 pagini, era prezentă „ Foiţa
ziarului Lupta” cu romane-foileton. Aşa a fost publicat romanul Dinu
Milian al lui Constantin Mille.
Dar nu numai ca structură, implicit ca formă de prezentare, ziarul
„Lupta” a reprezentat o noutate deosebită în peisajul publicistic românesc,
ci înnoirea sau modernizarea era evidentă şi prin spiritul imprimat ziarului
de George Panu. Nicolae Iorga, de pildă, sesizase că „ Lupta” dintru început
a atras atenţia „prin raţionalismul articolelor sale prime [articolele de fond n.n.
M.B.], prin caracterul de şarjă al portretelor, foarte citite şi foarte temute,
ale tuturor personalităţilor care au luat parte în acel moment la viaţa politică şi
pe care şeful unui partid abia existent [Partidul Democrat Radical n.n. M.B.]
avea mai multă latitudine decât altcineva să le caracterizeze după adevăr, prin
ironia tăioasă, crudă, care se întrebuinţa faţă de adversari, oglindea spiritul de
critică necruţătoare şi de logică dusă până la capăt ”1. Spiritul de noutate pe
care-l aducea „Lupta” lui Panu în publicistica românească avea să fie
sesizat, retrospectiv, şi, desigur, din interiorul însuşi al presei, şi de
Constantin Bacalbaşa care scria şi el, ca şi Iorga, în 1922:

„În coloanele unei mici gazete de nr. 4, intitulată Lupta, Gheorghe Panu, fost
liberal guvernemantal până atunci, trecut în dizidenţa democrată a lui C.A.
Rosetti, scria articole de o mare putere combativă semnalate printr-o logică
specială care, de multe ori, era înrudită cu sofistica. Dar, între premisele, aşa
cum le prezenta Panu, şi concluziile lui era atâta armonie încât minţile erau
seduse de farmecul acestui scris bătăios, corosiv, ironic sau zeflemist, potrivit
subiectului tratat. În scurt timp Lupta lui Panu a dobândit o mare popularitate
printre intelectualii bucureşteni”2.

De o factură similară cu „Lupta” atât ca factură dar, mai ales, ca

elemente de conţinut, ca spirit şi vervă publicistică, a fost „ Epoca”. Ziarul a
apărut la 16 noiembrie 1885 din iniţiativa unor tineri intelectuali,
conservatori ca orientare politico-ideologică, proaspeţi reveniţi în ţară după
efectuarea studiilor la Paris. Animatorul grupului a fost Nicolae Filipescu,
alături de el fiind Grigore Păucescu, un teoretician modern al doctrinei
1
N. Iorga, Op. cit., p. 164-165.
2
Ibidem, p. 196-197.
conservatoare, de profesie avocat dar care, după mărturia lui Caragiale, era
şi un mare iubitor de literatură şi artă şi, mai presus de acestea, „ un spirit
incapabil de judecăţi extreme”1.
„Epoca” a apărut într-un moment în care forţele conservatoare erau în
plină frământare: junimiştii negociaseră cu Ion C. Brătianu o posibilă
participare la guvernare; din Partidul Liberal se rupsese disidenţa lui
Gheorghe Vernescu după care, la scurt timp, se dusese în „apele
conservatoare”; în 1884 se produsese modificarea Constituţiei şi a Legii
electorale cu statuarea a trei colegii de vot în loc de patru ceea ce-l
determinase pe Lascăr Catargiu, liderul conservatorilor, să afirme cu deplin
temei:

„Convicţiunea mea este că Partidul Conservator nu poate să rămână, în urma

modificării legii electorale, aşa cum a fost mai înainte. Trebuie numaidecât să
facem o fuziune cu elementele care s-au introdus în colegiile electorale, aşa cum
ele sunt compuse astăzi. Nu se poate să nu ţinem seama de noua stare de
lucruri”2.

Nu numai atât, dar împrejurările istorice obligau deja ca unii lideri,

de-acum liberali-conservatori, să ceară „un curent sănătos de idei politice” şi
chiar în forme mai mult sau mai puţin voalate să atace pe Carol I aşa cum o
făcea ziarul „România” care, în august 1884, scria aluziv: „ M.S. Regele
voieşte, de bună seamă, să dezrădăcineze din convingerea poporului că monarhia
constituţională este cea mai bună formă de guvernământ ”3. S-a adoptat şi un
nou program de acţiune politică dat publicităţii iniţial în martie 1884 şi a
doua oară pe 24 noiembrie 1885, un hibrid de principii liberal-
conservatoare precum protejarea atât a muncitorului din agricultură cât şi a
marelui proprietar, armonie între muncă şi capital, toată solicitudinea
pentru învăţământ sau politică de economii în finanţele publice dar, mai
ales, respectarea sinceră şi leală a Constituţiei. Clarificarea pragmatică, în
spirit modern, mai vioi, mai alert, mai în concordanţă cu realele cerinţe ale
vieţii se impunea. Şi aceasta şi-au propus tinerii politicieni conservatori
grupaţi în jurul „Epocii” cu Barbu Ştefănescu Delavrancea ca prim redactor,
avându-l alături şi pe Vlahuţă dar adevăratul conducător al ziarului fiind
Nicolae Filipescu, proprietar al ziarului, iar din 1886 şi director. El, de fapt,
de la început a realizat reportajul politic. În scurt timp „ Epoca” a devenit
ziarul politic cel mai citit.

1
I.L. Caragiale, Op. cit, p 239-240.
2
Ion Bulei, Op. cit., p 63.
3
Ibidem, p. 67-68.
 Componentei politice i-a fost adăugată şi una literată de care iniţial
au răspuns Delavrancea şi Vlahuţă. Orientarea în plan literar s-a menţinut
pe linia tradiţiei postpaşoptiste afirmându-se adesea valoarea artistică a
creaţiei populare, datoria creatorilor de literatură de a se inspira din folclor
şi din tezaurul tradiţiilor istorice naţionale.
La 1 ianuarie 1886 a apărut, ca supliment literar, „Epoca ilustrată”
care a inclus şi colaborări ale lui Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi sau B.P.
Hasdeu.
La 14 ianuarie 1889 „Epoca” şi-a încetat apariţia. Partidul
Conservator se afla la guvernare din martie 1888. A doua serie a apărut
începând din 2 noiembrie 1895, când l-a avut ca prim-redactor pe Anton
Bacalbaşa, cu articole preponderent politice, semnate cu pseudonimul
Demagog. Din prima jumătate a anului 1896 a editat „ Epoca literară”
condusă, cum am menţionat deja, de I.L. Caragiale şi Şt.O. Iosif. Avea să se
adauge şi semnătura tânărului şi prolificului Nicolae Iorga care şi-a publicat
în „Epoca literară” o parte din studiile sale de istorie şi critică literară. Avea
să-şi extindă colaborarea şi cu articole politice. „ Epoca” a marcat vizibil, ca
un ziar foarte modern, publicistica românească.
Un loc de-a dreptul proeminent în peisajul presei româneşti din
ultimul deceniu şi jumătate ale secolului al XIX-lea şi mai apoi încă
aproape 5 decenii dar cu precădere în declanşarea şi evoluţia procesului
istoric al modernizării l-a ocupat ziarul „Universul” care şi-a început
apariţia pe 20 august 1884. Fondatorul „Universului” a fost un italian, Luigi
Cazzavillan, care poposise în România ca ziarist în 1877 în calitate de
corespondent de război. După încheierea ostilităţilor militare s-a stabilit la
Bucureşti. Apoi, a avut iniţiativa ca, împreună cu câţiva colaboratori,
printre care nu se găsea nici un ziarist de profesie, să scoată ziarul
„Universul”. După obiceiul zilei, în condiţiile unui regim politic liberal,
redacţia „Universului” se angaja, conform unei declaraţii din numărul 3, că
„Vom discuta sofistica conservatoare şi reacţionară, vom apăra idei liberale şi
vom ţinti ca întotdeauna legile în fiinţă să se respecte ”1. O intenţie, desigur,
onorabilă, dar fără să aibă suportul de factură umană necesar, respectiv
colaboratori care să poată concura la atingerea unui asemenea obiectiv şi pe
care întreprinzătorul italian nici nu i-a găsit. Ca atare, s-a văzut obligat ca,
în locul unei publicaţii profilate pe dezbatarea de idei, să realizeze un ziar
de informaţii, un ziar popular, independent ca mesaj politico-ideologic,
miza pusă în joc fiind actualitatea informaţiei interne şi externe, faptul
divers, publicitatea etc. Dar, iată ce structură avea primul număr. Pe prima
pagină: un editorial, o corespondenţă externă, una din Transilvania, un
1
Constantin Antipa, Op. cit., p. 137
articol de actualitate şi la mijloc o gravură. La celelalte trei pagini erau
dispuse rubrici diverse ca: Noutăţi telegrafice, Din ţară, Din Capitală, D-
ale Comunei, De toate şi de pretutindeni, Gazeta tribunalelor, o rubrică
umoristică, Bursa din Bucureşti, Faptul zilei, roman foileton1. Evident,
în primul număr publicitatea lipsea. Luigi Cazzavilan, însă, a avut ideea de
a edifica lângă redacţie un magazin cu mărfuri italiene şi româneşti căruia
avea să-i facă reclamă număr de număr în paginile ziarului, până ce s-a
constituit pagina de publicitate comercială. Magazinul a fost desfiinţat în
1887. Mica publicitate a fost, ca rubrică, iniţial, bisăptămânală, apoi
zilnică. Preţul era unul de factură populară: 5 bani pentru Bucureşti, 10
bani pentru provincie, pentru ca mai târziu preţul generalizat să fie cel de 5
bani în timp ce toate celelalte ziare aveau preţul de 10 bani. De la început
„Universul” a avut o distribuţie activă şi inteligentă, folosindu-se şi de
mijloacele pe care le oferea Poşta Română2.
Realizat, din start, în condiţii de imprimare moderne, de alcătuire
propriu-zisă şi de distribuţie eficientă, foarte repede „ Universului” i s-au
adăugat diverse „suplimente” precum „Ziarul ilustrat al călătorilor şi al
întreprinzătorilor pe uscat şi pe mare” (1886) apoi „Tezaurul familiei” (1885),
un bilunar cu titlul „Trebuinciosul la orice fel de persoane” sau altele
consacrate modei, caricaturii, copiilor iar din 1891 „ Universul literar”. Din
18 septembrie 1892 până la 19 septembrie 1897 a apărut „ Universul
ilustrat” cu descrieri de călătorii, cronici politice şi mondene, ştiri externe,
anecdote, curiozităţi, jocuri distractive, literatură etc. Altfel spus, „ un întreg
complex de publicaţii” care se putea adresa în acest fel unor segmente
diverse dar numeroase de populaţie, inclusiv, după cum observa N. Iorga,
„celor fără multe pretenţii dar cu tot atâtea drepturi la informaţie şi
sfătuire”.3
„Universul” şi, desigur, cel care i-a dat naştere, italianul Luigi
Cazzavillan, nu numai că au marcat decisiv procesul de modernizare a
presei româneşti, dar şi-au câştigat foarte repede preţuirea cuvenită din
partea opiniei publice, astfel că orice inventar sau trecere în revistă a
realizărilor existente în domeniul presei de la Anuare la diversele
manifestări cultural-ştiinţifice gen cele care au marcat 40 de ani de la
urcarea pe tron a lui Carol I (1906) aveau în prim plan „ Universul” şi pe
întemeietorul său. Aşa proceda, de pildă, şi avocatul ziarist Mihail Mora
într-o amplă conferinţă despre publicistica românească, susţinută la Ateneul
Român, şi în cursul căreia afirma:

1
Ibidem.
2
N. Iorga, Op. cit, p. 160
3
Ibidem.
 „Un frumos capitol în viaţa presei româneşti este activitatea regretatului
Cazzavillan. Când se va scrie istoria timpului nostru, nu se va putea să nu se
vorbească mult şi cu mari elogii despre acel neobosit care a rupt gardul
lâncezelii, a răspândit gustul cititului, prietenia pentru presă, atenţia pentru
scriitori, dragostea de publicaţiunile româneşti”1.

Un reper deosebit de important de pe imaginea de ansamblu a istoriei

presei româneşti, ajunsă în faza modernizării ei, îl constituie fără nici o
îndoială ziarul Adevărul, publicaţie politică şi literară care a apărut, de-a
lungul istoriei sale, în mai multe serii. Prima serie a avut ca moment de
debut data de 15 decembrie 1871 şi ca loc de apariţie oraşul de pe malurile
Bahluiului fiind un fruct al iniţiativei lui Alexandru V. Beldiman. Acesta
fusese un colaborator apropiat al lui Alexandru Ioan Cuza, când a ocupat
postul de prefect de poliţie al oraşului Bucureşti. După reuşita complotului
de la 11 februarie 1866 s-a retras la Iaşi unde s-a hotărât, către sfârşitul
anului 1871, să se exprime prin intermediul unei publicaţii botezate
„Adevărul”, el având calitatea de editor şi redactor
„Adevărul”, la prima sa ediţie, a debutat cu o violentă campanie
antidinastică, Alexandru V. Beldimanu se declarase un adversar hotărât al
lui Carol I şi al conspiratorilor de la 11 februarie 1866. El recomanda chiar
recursul la revoluţie afirmând că „sunt momente în viaţa unui popor unde este
silit şi chiar datoriu de a se pune în stare de revoluţiune ” pentru înlăturarea
tiraniei monarhice.
Arestat ca urmare a unor asemenea atacuri publicistice la adresa
domnului, Alexandru V. Beldiman a fost judecat de o instanţă din Roman
pe 18 martie 1872. L-a avut ca apărător pe liberarul G. Mârzescu, acesta
invocând, în pleduaria sa, principiul conform căruia „ Naţiunea nu poate
renunţa şi abdica nici într-un caz la drepturile ei naturale şi imprescriptibile ”2,
iar un juriu al cărui prim jurat era Vasile Alecsandri a dat ca verdict
achitarea. Cu toate acestea, „Adevărul” nu şi-a mai putut continua existenţa
şi a reapărut abia după 16 ani, pe 15 august 1888, la Bucureşti, de această
dată Alexandru V Beldiman având calitatea de director politic al ziarului.
Financiar, a fost ajutat de Alexandru Cuza, fiul fostului domnitor, cu suma
de 35.000 lei (de menţionat că în 1889, pentru reluarea apariţiei „ Timpului”,
se cotizase suma de 20.000 lei sub forma a 20 de acţiuni personale, fiecare
în valoare de 1000 lei)3. Alţi colaboratori i-au fost Grigore Ventura, un
1
Mihail Mora, Ziare şi ziarişti, Tipografia Aurora, Bucureşti, 1907, p. 23.
2
Tiberiu Avramescu, „Adevărul”. Mişcarea democratică şi socialistă (1895-1920), Editura Politică,
Bucureşti, 1982, p. 23
3
Ibidem, p. 24
gazetar cu experienţă, şi fiul acestuia Constantin Ventura, apoi I.N. Roman,
o vreme, prim redactor, Eduard Dioghenide, Eugen Vaian, Ion Teodorescu,
C.D. Anghel, Anton Bacalbaşa, Traian Demetrescu, Ion Păun-Pincio sau
Constantin Stere, dr. Ştefan Stâncă, Garabet Ibrăileanu ş.a. aproape toţi
colaboratori ai presei socialiste. Au adoptat ca motto cuvintele lui V.
Alecsandri: „să te fereşti, române, de cui străin în casă!”, aluzie directă la
Carol I. În programul de acţiune adoptat şi prezentat publicului cititor ceva
mai târziu, între primele obiective figurau înlăturarea dinastiei străine şi
înlocuirea ei cu una autohtonă; era avută în vedere, ca ţel fundamental,
împroprietărirea fără despăgubire a ţăranilor pe domeniile publice,
desfiinţarea armatei permanente şi înarmarea poporului, ameliorarea
situaţiei femeilor în societatea românească, legiferarea repausului
duminical ş.a.1. Erau revendicări general-democratice, cu aderenţă largă în
societatea românească la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul
secolului al XX-lea, iar susţinerea lor de pe poziţia de ziar independent i-a
adus relativ repede o audienţă semnificativă şi aceasta cu atât mai mult cu
cât „Adevărul” şi-a declarat din primul număr şi şi-a susţinut repetat
independenţa sa în raport cu forţele politice existente pe eşichierul istoric al
ţării.

“Suntem cu totul independenţi, se preciza în editorialul cu care debuta seria a

doua a publicaţiei. Nu reprezentăm aspiraţiuni personale, ci un mare princip:
neatârnarea neamului românesc de jugul străin, sub orice formă el s-ar
înfăţişa ... «Adevărul» va zice cea ce simt milioane de români! El va apăra o
cauză sfântă şi naţională”2.

Iniţial, „Adevărul” era imprimat la Tipografia Toma Bazilescu cu care

la un moment dat Al. V. Beldiman a intrat în conflict şi în perioada 24
martie-26 iulie 1892 proprietarul Tipografiei a dat publicităţii un alt ziar cu
acelaşi nume, finalmente câştig de cauză având Al. V. Beldiman. Nu numai
atât dar „Adevărul” a fost treptat transformat în trust de presă prin editarea
şi tipărirea iniţial a unor suplimente, transformate ulterior în publicaţii de
sine stătătoare. Aşa a putut fi realizat mai întâi „ Adevărul de duminică”
începând din 1892; apoi „Adevărul literar” începând din 13 septembrie
1893 cu colaborări semnate de George Coşbuc, I.L. Caragiale, Garabet
Ibrăileanu, Şt.O. Iosif, Haralamb Leca, Artur Stavri, Ion Păun-Pincio,
Traian Demetrescu, Radu D. Rosetti ş.a.3. Din februarie 1892, săptămânal
apărea şi câte o caricatură sub semnătura mai ales a lui Constantin Jiquidi.
1
Ibidem, p. 25-26
2
„Adevărul” din 15 august 1888
3
Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, p. 5
Consecventă în atitudinea ei antidinastică, în fiecare an, la 10 mai, redacţia
făcea ca ziarul să apară cu prima pagină încadrată de un chenar negru şi
menţiunea 10 mai, zi de doliu. Astfel realizat, şi consecvent ca fizionomie,
adică un ziar aflat în slujba democraţiei, adesea un ziar de factură populară,
mai ales când s-a apropiat (1895) de mişcarea social-democrată „ Adevărul”
a cunoscut o creştere constantă a tirajelor: 8.000 exemplare în 1893
respectiv 10-11.000 exemplare în 1896. Încă în 1892 veniturile
„Adevărului” se cifrau la 10-20.000 lei lunar1.
Deteriorarea sănătăţii lui Al. V. Beldiman a fost principala cauză care
a determinat preluarea proprietăţii asupra „Adevărului” de către Constantin
Mille, un colaborator consecvent al ziarului atât pentru partea politică, cât
şi cea literară. Evenimentul a avut loc la începutul anului 1895 când Al. V.
Beldiman, printr-un articol intitulat O declaraţie, preciza printre altele:

„Am ales pe domnul Constantin Mille ca să-i trec proprietatea ziarului

«Adevărul» pentru că domnia sa este un om intransigent în politică, fiindcă
onorabilitatea domniei sale este mai presus de orice bănuială şi, în fine, pentru
că am convingerea că «Adevărul» va rămâne un organ independent al cauzei
democratice”.

Şi Al. V. Beldiman nu s-a înşelat. Preluând ziarul atât ca proprietate

cât şi ca direcţie, C. Mille i-a accentuat caracterul democratic şi republican;
i-a păstrat statutul de independenţă; a ridicat nivelul capacităţii de
informaţie şi îndeosebi i-a sporit forţa comentariului politic; şi-a
restructurat colectivul de redacţie potenţându-l cu ziarişti buni, adepţi
sinceri ai democraţiei precum Beno Brănişteanu (1874-1947), Emil D.
Fagure, Iosif Nădejde, I. Teodorescu ş.a.
Fire întreprinzătoare, C. Mille a achiziţionat, chiar în 1895,
Tipografia lui Ioan Weiss chiar dacă era cam veche (fondată în 1870); a
procurat o rotativă Marinoni, modernă, care imprima 4-5.000 exemplare
pe oră (noiembrie 1895) pentru ca în iunie 1897 să cumpere încă o rotativă,
mai performantă, întrucât imprima 12-14.000 exemplare pe oră. Cu
asemenea realizări, tirajul „Adevărului” a crescut şi de asemenea influenţa
sa în societatea românească. Confraţi de breaslă, precum cei de la revista
„Lumea ilustrată”, într-un „Calendar” pe anul 1898 nu se sfiiau să scrie:

„Şi, din omul politic pasionat de altă dată, Mille a ajuns ziaristul pasionat care
munceşte de dragul artei, nesilit de nimeni, şi care are numai o râvnă: să ridice
ziarul său, deci, implicit, şi ziaristica română la nivelul celei din Apus. Şi sub

1
Tiberiu Avramescu, Op. cit., p. 27
 toate formele cată el să facă aceasta: şi ca parte tehnică, şi administrativă; mai
ales din punctul de vedere redacţional cată el să-i dea varietatea şi caracterul
încordat de actualitate pe care trebuie să-l aibă un ziar modern”1.

Mergând mai departe, pe linia amplificării, ca dimensiuni, a Trustului

de presă „Adevărul”, C. Mille a aşezat activitatea pe temeliile economice
tipice societăţilor pe acţiuni (martie 1898). Apoi, a iniţiat edificarea a ceea
ce avea să fie „Palatul Adevărului” pe str. Sărindar, valorificând resurse
proprii dar şi un împrumut consistent de la Creditul Funciar Urban în
valoare de 130.000 lei cu dobândă de 5% şi rambursabil în 40 de ani
(decembrie 1897), urmat de un alt împrumut (105.000 lei) în august 1898,
de la o persoană fizică dar cu dobândă de 10% şi returnabil în 1900. De
reţinut că Palatul „Adevărului” s-a vrut să fie o replică româneasăc a
Palatului „Le Figaro” din Paris. Oricum, în 1898, „Adevărul” avea
înfăţişarea unui ziar de factură europeană, cum cu o mândrie îndreptăţită
spunea C. Mille. De unde şi rezultatele unui asemenea efort:tiraj de circa
20.000 exemplare, uneori peste această cifră, un buget care ajunsese la
375.000 lei şi o echipă redacţională redutabilă, cu corespondenţi
permanenţi la Viena, Milano, Paris, Bruxelles.
Nu totul a fost din lin în evoluţia „ Adevărului” ca şi a altor publicaţii.
Criza economică din anii 1899-1901 i-a creat greutăţi de ordin material;
critica, uneori vehementă, la adresa regimului i-a atras presiuni de tot soiul:
expulzarea unor redactori ca Beno Brănişteanu pe motiv că acesta era
evreu, percheziţii la Tipografie sau blocarea expedierii tirajului în provincie
pentru a-i provoca falimentul.
Când criza a fost depăşită, „ Adevărul” a apărut, din 1903, în 6 pagini
în loc de 4 şi cu ambiţia, exprimată de Mille, aceea de a fi „ ziarul ideal care
să se ocupe absolut despre tot ce se petrece în lume şi să înfăţişeze întreaga
activitate a vieţii noastre sociale, satisfăcând toate trebuinţele atât pur
practice cât şi intelectuale”2.
Cele două pagini suplimentare erau alcătuite tematic: luni sub titlul
Viaţa militară, marţi Literatură şi artă, miercuri Mişcarea economică
reflectând probleme economice, financiare şi juridice, joi Belgia
Orientului cu articole de satiră şi umor, vineri Din toată lumea (fapte şi
curiozităţi de pretutindeni), sâmbătă Moda ilustrată iar în ultima zi a
săptămânii Copiii noştri devenită mai apoi Pentru copii.

1
cf. Tiberiu Avramescu, Op. cit., p. 36-37
2
„Adevărul” din 13 ianuarie 1903
 Din 1904, Trustul de presă „Adevărul” a făcut să apară un al doilea
cotidian, „Dimineaţa” cu titlul iniţial „Adevărul de dimineaţă”, dat pe piaţă la
primele ore ale zilei începând cu data de 2 februarie. În anunţul cu privire
la apariţia noului ziar Mille preciza că „«Adevărul» rămâne ce a fost
totdeauna: un organ politic eminamente independent, cu aceeaşi linie politică
intransigentă şi sub aceeaşi direcţiune politică” în timp ce „Dimineaţa” „va fi
organ pur de informaţiuni şi de fapte, cu un serviciu telegrafic extern şi intern
din cele mai intense şi care va avea drept deviză aceea ce constituie lozinca
presei moderne fapte şi actualitate”. Denumirea de „Dimineaţa” a fost
adoptată la 16 noimbrie 1904.
Tirajul mediu în primul an de apariţie a fost de 15.000 exemplare, iar
în anii 1906-1907 era de 40.000 exemplare în timp ce „ Adevărul”, în aceiaşi
ani, 1906-1907, avea tiraj mai mic, de 30.000 exemplare. Succesul
„Adevărului” şi „Dimineţii” era astfel explicat de N. Iorga, el însuşi în acei
ani combatant energic pe tărâmul presei: Mille „ aducea un condei ager şi
hotărârea de a sfida prejudecăţile, de a călca şi anume interese pentru a servi
ceea ce era pentru dânsul un crez de democraţie”1.
Ascensiunea „Adevărului” şi a sateliţilor săi: „Dimineaţa”, „Adevărul
ilustrat”, din 1895, „Moda ilustrată”, „Adevărul la sate”, „Viaţa literară” plus
almanahurile i-au sporit tirajele şi desigur veniturile cu atât mai mult cu cât
una din notele caracteristice ale „Adevărului” în ansamblul publicisticii
româneşti la începutul secolului trecut au constituit-o marile „ campanii de
presă” pe teme ca: problema agrară, răscoala din 1907, proiectul liberal de
reformă agrară, democratizarea vieţii politice, desăvârşirea unităţii
naţionale, războaiele balcanice etc.
Progresele tehnice s-au constituit în suport esenţial al procesului de
modernizare a presei şi, în linii mari, au fost asimilate ceva mai târziu în
România până la obţinerea independenţei de stat 2 şi mult mai rapid după
1884-1885, uneori aproape imediat ce s-a realizat o invenţie sau o inovaţie.
Aşa au fost asimilate, de pildă, maşinile cu aburi de imprimat adoptate în
1864 la Imprimeriile statului şi apoi maşina rotativă Marinoni („Universul”
în 1890) apoi şi „Adevărul” (1895). În ajunul primului război mondial,
„Universul” şi „Adevărul” se imprimau pe 3 rotative, „Dimineaţa” la două
rotative în tiraje de masă: „Dimineaţa” – 100.000 exemplare, „Adevărul” –
1
N. Iorga, Op. cit., p. 167
2
Prima maşină cu aburi în realizarea imprimării s-a utilizat în 1814 pentru tipărirea cotidianului
„Times”; perfecţionarea procesului de obţinere a cernelei topografice s-a realizat în 1815 de către
francezul Lorilleux, mai fluidă şi mai eficientă; cea dintâi maşină rotativă de tipărit s-a realizat în
1865 la Philadelphia şi aproape concomitent în Anglia; în 1884 a fost inventat linotipul pentru
culegerea rapidă a literelor iar maşina rotativă a fost perfecţionată de Marinoni şi imprima, pe la
1868, un număr de 6.000 exemplare pe oră.
60.000, „Universul” 80.000, acesta din urmă ajungând în 1916 la 170.000
exemplare.
De asemenea, după ce, în 1884, fusese inventat linotipul, Mille l-a
importat în 1907 existând în 1914 în număr de 8, progresul fiind foarte
evident: cu linotipul erau culese 4.000 de semne pe oră în loc de circa
1.000 semne cât se puteau culege manual.
Inventarea telegrafului şi apoi a telefonului au făcut posibilă
transmiterea rapidă a ştirilor şi implicit o prospeţime reală a ziarelor. Mille,
de exmplu, a obţinut pentru redaţcia „Adevărului” unul dintre primele
posturi telefonice din Bucureşti în 1898 (nr. 25) devenit 14/10 după 1900 şi
tot el şi-a instalat un fir telefonic special pe linia Budapesta-Viena-Berlin-
Paris-Londra. De reţinut că în 1904 cheltuielie „Adevărului” pentru
convorbiri telefonice şi telegrame se cifrau la 250.000 lei în timp ce fondul
de salarii era de 108.000 mii lei1.
Apoi inventarea aparatului de fografiat şi redarea fotografiei prin
procedeul zincografiei au contribuit în şi mai mare măsură la potenţarea
forţei de atracţie a presei. Acest porcedeu a fost adoptat în 1887 la
Tipografia „Socec”. Ulterior, în 1910-1911, la Tipografia „Baier” a fost
adusă şi pusă în funcţiune prima maşină litografică cu plăci de zinc,
premergătoare ofsetului, acesta fiind introdus în România de Tipografia
„Socec” în 1914 pentru a se generaliza după primul război mondial. Din
1902 a fost adoptat şi procedeul redării fotografiilor în culori, o asemenea
rotativă existând la „Universul” în special pentru imprimarea revistelor
ilustrate. Pentru ziare acest procedeu, al tiparului în culori, a fost folosit de
tipografia „Adevărul” începând din 1912, „Dimineaţa” fiind primul cotidian
din lume tipărit în două culori2, al doilea fiind „Le Figaro”.
În asemenea condiţii, evident, a sporit în ritm din ce în ce mai rapid
numărul tipografiilor şi, implicit, modernizarea lor tehnică. Aşa, de pildă,
dacă în 1859 existau doar circa 10 tipografii mai importante, în 1881 erau
numai în Bucureşti 24, iar în 1890 numărul lor se ridica la 40. A crescut ca
atare şi numărul publicaţiilor astfel că, dacă în 1884-1885, apăreau la
Bucureşti peste 40 de publicaţii dintre care 20 erau cotidiene, în 1908, o
statistică, probabil incompletă, arăta că apăreau peste 250 de periodice între
care 17 cotidiene precum: „Acţiunea”, „Adevărul”, „Conservatorul”,
„Dimineaţa”, „Epoca”, „Minerva”, „Viitorul”, „Voinţa naţională”, etc. Dacă în
1884 apăreau una sau mai multe publicaţii la Bacău, Bârlad, Botoşani,
Brăila, Buzău, Galaţi, Târgovişte, Craiova, Iaşi, Turnu-Severin, Ploieşti,
Focşani, Roman, Râmnicu-Sărat şi Tulcea, în 1908 apăreau numai la Iaşi

1
Constantin Antip, Op. cit., p. 145
2
„Adevărul”. 1888-1913. 25 de ani de acţiune, Bucureşti, 1913.
31, la Craiova 30, la Galaţi 30. În total, în Vechea Românie apăreau în 1908
aproape 600 publicaţii într-o diversitate de profile: 219 social-politice, 91
economice, 37 enciclopedice, 36 literare, 26 medicale, 20 umoristice, 15
sportive ş.a.m.d.1.
Din 1884-1885 şi până la primul război mondial, presa a devenit şi
ca organizare, ca existenţă şi activitate, un segment, o parte componentă a
vieţii economice. Mai ales „Adevărul” şi „Universul”, dar şi multe altele,
„Minerva”, de pildă, sau, mai înainte, „Tribuna”, ca întreprinderi de presă şi
edituri, au devenit adevărate unităţi economice de tipul Societăţilor
Comerciale. Diferenţa, şi din acest punct de vedere, între presa de dinainte
de războiul de independenţă şi cea de după 1878, şi mai ales de după 1884-
1885, este enormă. O punea în evidenţă, cu toată rigoarea, un maestru al
managementului în domeniu aşa cum a fost Constantin Mille cu prilejul
împlinirii unui sfert de veac de apariţie a „Adevărului” (seria a II-a)spunând
că au fost:

„vremuri când un ziar nu era considerat ca un fond de comerciu, când o bancă

nu consimţea să finanţeze o afacere de presă şi când publicitatea era aproape
nulă. În acele timpuri lipsa a câtorva sute de lei te ameninţa ca să încetezi
publicarea ziarului; şi când ziarul este un organ independent, n-ai la ce pungă
să recurgi afară decât la aceea a ta, la propriile tale mijloace”2.

Condiţia însăşi a ziaristului era una cel puţin precară, dacă nu foarte
grea. Era împovărată nu doar economic, pentru cei care n-aveau alte surse
şi posibilităţi de a-şi susţine existenţa, dar şi de persecuţiile regimului
atunci când presa şi oamenii ei căutau a se exprima cu adevărat ca a patra
putere în stat cum erau cazurile „Adevărului”, ale presei socialiste sau de
opoziţie. Tot Constantin Mille, de exemplu, evocând personalitatea lui
Alexandru V. Beldimanu putea să afirme cu prilejul împlinirii unui sfert de
veac de activitate a „Adevărului” (seria a II-a) că:

„Au fost clipe când am dat totul pentru ziar şi când directorul ziarului celui
mai citit şi mai temut de către cei răi şi abuzivi nu ştia cu ce va trăi pe a doua
zi. Vă spun toate acestea fiindcă sărăcia nu-i o ruşine şi fiindcă numai aceia
care au condus un ziar şi în zilele bune şi în zilele rele ştiu câtă putere de
rezistenţă trebuie să ai ca să poţi lupta cu restriştea”3.

Erau şi alte impedimente ce grevau asupra condiţiei de existenţă a

ziariştilor ca, de pildă, mentalităţile, afectate îndeosebi de povara
1
Vezi Anuarul presei române şi al lumii politice, an III, Bucureşti, 1909, p. 195 şi următoarele.
2
Ibidem, p. 3
3
Ibidem
prejudecăţilor, sau îngustimea segmentelor celor cărora li se putea adresa
presa. Un avocat ziarist, deja amintit, Mihail Mora, afirma în acest sens că:

„În special în ţară la noi, unde prejudecăţile sunt un monstru anevoie de

răpus, soarta ziarelor şi ziariştilor nu este de invidiat; ele şi ei au cele mai mari
tulburări, mai dese piedici şi mai puţine recompense”1. Viaţa ziaristului, scria
mai departe Mihail Mora, era grea şi cu multe privaţiuni „Căci publicul
cititor e restrâns, cheltuielile ziarelor mai mari decât se crede şi consecinţa
imediată: imposibilitatea unui personal numeros şi specializat în diferite
direcţii”2.

La toate acestea s-a adăugat poziţia autorităţilor faţă de presă: de

regulă una de ostilitate cu procese de presă, îndeosebi împotriva presei
româneşti din Transilvania, soldate cu condamnări grele, intervenţia
cenzurii şi chiar suspendări temporare sau definitive, mai ales în
împrejurări zise excepţionale (răscoala ţăranilor din România sau intrarea
României în război în august 1916). Şi o remarcă de epocă, aşa cum era cea
a lui Mihail Mora, ziaristul-avocat deja citat, din 1906: cu prilejul împlinirii
a 40 de ani de domnie, Carol I a împărţit în stânga şi-n dreapta medalia
jubiliară. Şi „s-a acordat fără economie şi deosebire de merite. «Monitorul
Oficial» stă dovadă. Ziariştilor nu. Oare, se întreba amintitul autor, la progresul
acesta, la răspândirea gustului de citit, la susţinerea ideilor bune, la alinarea
suferinţelor urmate după sacrificiul atâtor devotaţi statului, ziarele noastre n-
au contribuit cu nimic, ziariştii noştri n-au pus şi ei tot sufletul, toată inima,
toată inteligenţa lor?”3. Întrebarea era, desigur, justificată. Presa avea,
avusese şi mai avea să aibă contribuţia ei specifică la dezvoltarea societăţii,
iar ziariştii rolul lor ca profesionişti. Un rol pe care aveau să-l şi
conştientizeze; să-l pună în discuţie pentru însăşi condiţia lor de existenţă,
căutând a sensibiliza, din acest punct de vedere, şi opinia publică. Dintr-o
asemenea perspectivă definise Vasile Alecsandri rolul ziaristului de „ apostol
al adevărului” iar Mihail Kogălniceanu, încă în 1855, definea pe ziarişti şi
presa „atuul prelungit al graiului omenesc” sau tribuna şi tribunii prin care
„glasul mulţimii răsună până la marginile lumii civilizate ”4. Ceva mai târziu,
după un spor de experienţă, acumulată de-a lungul unui sfert de secol, C.A.
Rosetti afirma şi el:

1
Mihail Mora, Op. cit., p. 28.
2
Ibidem, p. 36.
3
Ibidem, p. 32.
4
Dumitru Coval, Mesajul slovei publicistice, p. 13-14
 „Presa trebuie să fie a patra putere a unui stat civilizat şi liber. Presa, însă,
pentru ca să fie a patra putere a unui stat trebuie ca redactorii ei, când iau
condeiul, să fie sacerdoţi... ziariştii sunt preoţii care servesc la altarul acelei
zeităţi ce se numeşte Naţionalitate şi Libertate”. Ziariştii, spunea el mai
departe, trebuie să fie „răsunetul opiniei publice”, să-i reţină aspiraţiile ei, s-o
orienteze pe căile către împlinirea lor şi, astfel, „să dea pe toată ziua aceea ce
trebuie ziaristicii”1.

O dată cu dezvoltarea presei şi afirmarea, ca atare, a ziariştilor de

profesie au apărut şi primele preocupări pentru organizarea lor în vederea
promovării şi susţinerii intereselor ce le erau specifice fie în raport cu
autorităţile, fie în raport cu patronatul. Aşa s-a ajuns la organizarea
primului congres al oamenilor de presă din noiembrie 1871 cu
participarea reprezentanţilor a 13 publicaţii între care „Românul”, „Trompeta
Carpaţilor”, „Ghimpele”, „Uniunea liberală” (Iaşi), sau „Biserica română” şi la
care s-a discutat în jurul diverselor chestiuni profesionale, dar şi al unor
elemente de principiu vizând exigenţele istorice fundamentale ale
dezvoltării societăţii româneşti. S-a convenit în acest sens, printr-o
rezoluţie, chiar la primul punct, că:

„Naţionalitatea, libertatea şi interesele ei trebuie să fie regula noastră de

credinţă a tuturor, în toate ramurile activităţii publice şi private. Naţiunea
română este complexul întregului popor român, adevărata politică naţională
nu poate admite asuprirea unei părţi din naţiune prin cealaltă. Presa va lupta,
dar, pentru realizarea unui guvernământ românesc, prin naţiune şi pentru
naţiune, întemeiat pe adevărata libertate naţională”2.

Erau apoi enumerate chestiuni legate de economie, administraţie,

învăţământ, justiţie, armată şi apărarea ţării, cu un cuvânt o paletă largă de
obiective, le-am zice istorice, percepute prin prisma liberalismului şi la a
căror atingere trebuia să se ajungă pe calea acţiunilor democratice, presa,
prin cei prezenţi la amintitul congres, angajându-se să le reflecte şi să le
susţină tot de o manieră liberal-democrată. De menţionat că la acest prim
congres al presei româneşti n-a participat nici un reprezentat al presei de
orientare conservatoare.
În 1882 s-a pus în discuţie ideea întemeierii unei societăţi a
ziariştilor. Au fost alcătuite statutele unei asemenea organizaţii profesionale
1
Vezi Banchetul oferit lui C.A. Rosetti cu ocazia aniversării a XXV-a a fondării „Românului” la
27 septembrie 1881, Bucureşti, 1881, p. 102
2
G. Caliga, Almanahul dicţionar al presei din România şi al celei româneşti de pretutindeni,
Bucureşti, 1926, p. 6-7.
(proiect) şi supuse dezbaterii la care au participat între alţii: Mihai
Eminescu, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Zamfir Arbore, Constantin
Bacalbaşa ş.a.1. După adoptarea „documentelor constitutive” trebuia să se
procedeze la alegerea preşedintelui Societăţii Ziariştilor candidaţii propuşi
fiind C.A. Rosetti, contestat de reprezentanţii presei conservatoare între
care şi Eminescu, respectiv Bogdan Petriceicu Hasdeu, contestat de ziariştii
liberali, pe motiv că acesta, ca ziarist, ar fi fost un amator şi nu un
profesionist ceea ce, evident, erau exagerări voite. Finalmente a fost ales
B.P. Hasdeu, dar acesta şi-a dat imediat demisia şi preşedinte a fost, astfel,
desemnat C.A. Rosetti. A deţinut această funcţie până la moartea sa, în
1885, când şi Societatea s-a destrămat.
Câţiva ani mai târziu a fost înfiinţată Societatea Presei în frunte cu
directorul „României libere”, Dimitrie A. Laurian care a fiinţat până către
sfârşitul secolului al XIX-lea când, în locul ei, a fost creat Sindicatul
Ziariştilor din Bucureşti2. Scopurile acestuia, fixate prin statut, erau
exclusiv profesionale, adică: „ocrotirea intereselor morale şi materiale ale
ziariştilor; strângerea legăturilor de colegialitate şi solidaritate profesională
între ziarişti; ridicarea şi menţinerea prestigiului şi demnităţii corporaţiunii;
crearea unei case de ajutor şi pensiuni pentru membrii sindicatului ”3. Prin
acelaşi statut se preciza lipsa oricărei ţinte de ordin politic în activitatea
Sindicatului menţionându-se expresis verbis că preocupările de natură
politică „nu vor putea face niciodată şi sub nici un cuvânt obiectul dezbaterilor
sau manifestărilor de orice fel ale sindicatului, comitetelor sau delegaţiunilor
sale”4.
Mai târziu, abia în 1913, a fost creată Asociaţia Generală a Presei
din România între iniţiatori numărându-se Constantin Mille, C.G.
Costaforu, Iosif Nădejde şi Beno Brănişteanu. O organizaţie de apărare pe
mai multe planuri a intereselor specifice profesiei de ziarist şi nu ca una
limitată la ajutor mutual. Aceasta reiese cu prisosinţă din modul cum au
fost fixate, chiar în primul capitol din statut, ţelurile Asociaţiei, respectiv:
„a) apărarea intereselor morale şi materiale ale membrilor ei; b) apărarea şi
înălţarea prestigiului presei în general prin toate mijloacele ce-i vor sta la
îndemână şi mai cu osebire ori de câte ori presa va fi atinsă în drepturile şi
libertăţile ei consfinţite prin legi şi constituţie sau un membru al ei ar suferi o
jignire nemeritată; c) crearea unei case de pensiuni şi a unei case de ajutor ...;
strângerea relaţiilor de solidaritate ale ziariştilor între ei; aplanarea pe cale
amicală a diferendelor dintre ei; instituirea de tribunale arbitrale şi jurii de
1
Cf. Constantin Antip, Op. cit., p. 192
2
Ibidem.
3
G. Caliga, Op. cit., p. 17-18.
4
Ibidem
onoare pentru rezolvarea incidentelor dintre ziarişti şi directori ori editori de
ziare sau chiar dintre ziarişti şi persoane particulare”1. Alte prevederi vizau
modalităţi de susţinere a pregătirii profesionale a ziariştilor, a încadrării în
viaţa culturală, spirituală a societăţii, cu un cuvânt, măsuri menite a-i ajuta
pe slujitorii presei să devină cu adevărat exponenţi avizaţi ai opiniei
publice, în măsură a-i recepta interesele şi a o călăuzi pe calea cea mai
potrivită de acţiune pentru împlinirea lor.
În ajunul primului război mondial presa, ca şi alte domenii de
activitate, ca şi alte segmente sau „paliere” ale societăţii româneşti, se afla
în plină expansiune, putea privi atât înapoi, cu suficiente motive de
mulţumire, chiar de bucurie, la drumul deja parcurs de-a lungul unei
perioade numite cu o expresie franţuzească, care era la modă mai ales în
saloanele aristocratice ale „Micului Paris”, la belle epoque, şi cu suficient
optimism în viitor, spre alte posibile împliniri.

1
Ibidem, p. 21-22
 Capitolul

10
Presa în timpul primului război mondial
şi al Marii Uniri

Motto: ”Neutralitatea e ca
ziaristica: duce la orice cu
condiţia să ieşi dintr-insa”
(Nicolae Filipescu)

10.1. Mesajul social-politic al presei în 1914

C
ând a izbucnit războiul în vara anului 1914, societatea
românească şi oglinda ei de zi cu zi, mai mult sau mai puţin
fidelă, care era presa, erau intens preocupate de trei chestiuni
majore.
Prima, ca ordine a importanţei, a gravităţii impactului ei asupra
cursului dezvoltării istorice generale a românilor, era, fără îndoială,
realitatea naţională. Aceasta prezenta imaginea unui corp viguros de
aproape 12 milioane de oameni, dar rupt artificial în mai multe bucăţi. Şi
aceasta pentru că, în afara graniţelor României, la 1900, aproape 2.800.000
de oameni, vorbitori de limba română, se aflau sub stăpânire ungară
(Principatul istoric al Transilvaniei şi regiunile învecinate: Banat, Crişana şi
Maramureş), 230.000 în Bucovina şi 1.092.000 în Basarabia 1. Imaginea

1
O publicaţie străină de notorietate în epocă cum era Almanahul de la Gotha (decembrie 1906)
menţiona că în interiorul graniţelor României libere trăiau 6.585.534 locuitori; în Ungaria erau
2.799.479 români, conform recensământului oficial din 1900, în Rusia erau 1.121.389 români
(recensământ realizat în 1897), în Bulgaria 83.942 (recensământ din 1905) şi în Serbia 89.873
(recensământ din 1900). Alte evaluări, realizate din perspectiva istorică, indică cifra de 12 milioane
de români din care aproximativ 50% se aflau sub diverse stăpâniri străine. (Cf. Ion Bulei, Atunci
când veacul se năştea, Editura Eminescu, Bucureşti 1990, p. 8-9)
dezvoltării acestora era din multe puncte de vedere similară, deşi se aflau
sub administraţii diferite: ungară, austriacă şi, respectiv, ţaristă. Participarea
la viaţa politică în calitate de comunităţi etnice distincte era extrem de
restrictivă, dezvoltarea culturală era sistematic împiedicată de administraţii
preocupate a-i deznaţionaliza pe români pentru a putea fi mai uşor
asimilaţi; foarte numeroase şi diversificate erau mijloacele de care uzau
aceleaşi administraţii pentru a-i împiedica pe români să se realizeze în plan
economic, în activităţi industriale, comerciale, bancare etc.1
Idealul unităţii naţionale depline, din asemenea motive, era o
prezenţă deosebită în viaţa societăţii româneşti; în jurul căilor pe care şi-ar
fi putut găsi împlinirea şi al mijloacelor de care se putea uza în acest scop
se desfăşurau dezbateri aprinse şi, firesc, acestea îşi lăsau amprenta atât pe
imaginea vieţii politice interne cât şi pe aceea a relaţiilor externe ale ţării,
inclusiv pe creaţia spirituală românească: literatură, artă, istorie, psihologie
etc. iar presa a fost nu doar un vehiculator al acestor preocupări, reflectorul
lor de zi cu zi, ci şi parte implicată în acest învolburat proces istoric pentru
că, aşa cum scria în epocă un mare sociolog al vremii, Dumitru
Drăghicescu, unitatea politică şi naţională a românilor „trebuie să fie ţinta,
în vizarea căreia să se desfăşoare, în primul rând, energia noastră. Fie că ea se
va putea realiza pe calea paşnică a evoluţiei democratice sau pe alte căi,
violente, ideea unităţii politice a tuturor românilor va trebui să fie trează în
mintea tuturor”2. Şi cum putea fi alimentată mai eficient conştiinţa întregii
comunităţi româneşti cu ideea acestei necesităţi istorice decât prin
intermediul slovei scrise şi răspândite, inclusiv peste graniţele artificiale
existente atunci între români şi români, ceea ce era apanajul în primul rând
al presei. Iar paginile presei erau de-a dreptul abundente în relatarea a
diverse fapte politice naţionale sau economice ori de natură spirituală. Pe
tonuri nuanţate, de optimism înflăcărat sau moderat, nu o dată şi pesimiste,
se propuneau, evident, soluţii sau modalităţi realiste de acţiune pentru a se
ajunge la eliberarea românilor aflaţi sub dominaţii străine şi înfăptuirea
unităţii naţionale depline. Multe personalităţi ale timpului erau convinse că
pentru o victorie românească în lupta menită a conduce la împlinirea
idealului unităţii naţionale depline era necesară nu doar o slăbiciune de
moment a imperiilor habsburgic şi ţarist, aşa cum se întâmplase în 1859 cu
Imperiul rus sau în 1877-1878 cu cel otoman, ci chiar dezmembrarea lor.
Aşa gândea, de pildă, Ionel I.C. Brătianu, şeful Partidului Naţional Liberal
şi prim-ministru al ţării începând din 4/17 ianuarie 1914. Aşa gândea un
fruntaş politic ardelean ca Vasile Goldiş, şi ca el mulţi alţii, cu semnul de
întrebare pe care nu putea să nu-l aibă în vedere în 1912 când scria: „ Este
1
Keith Hitchins, Op. cit., p. 223
2
D.Drăghicescu, Din psihologia poporului român, Bucureşti, 1907, p. 548
absolut neîndoielnic că teritoriul românesc din Ungaria s-ar alipi României numai
în cazul dezmembrării Imperiului austro-ungar. Dar, şi de aici urmează
întrebarea, îşi poate, oare, imagina un om cu mintea lucidă că această
dezmembrare ar putea-o face fie românii, fie toate popoarele nemaghiare din
Ungaria la un loc?”1 Iată întrebarea căreia, în vara anului 1914, când a
izbucnit războiul european, devenit mondial, i se întrezărea răspunsul; în
temeiul acestui răspuns aveau să fie proiectate acţiunile politico-
diplomatice şi militare menite a netezi calea către unitatea naţională
românească şi la dezbaterea cărora, pro şi contra, presa avea să aibă un rol
deosebit mai ales prin impactul inevitabil cu conştiinţa opiniei publice.
A doua chestiune cu implicaţii deosebit de grave în derularea
cursului dezvoltării istorice a naţiunii române o constituiau, prin caracterul
lor anacronic, relaţiile economice şi sociale din lumea satului şi îndeosebi
inechitatea frapantă a distribuirii proprietăţii asupra pământului. Statistica
istorică arată că proprietăţile de peste 100 ha reprezentau 57,40% din
suprafaţa agricolă a ţării (cultivabilă, păşuni şi păduri) şi erau deţinute de
4171 de familii, în timp ce gospodăriile ţărăneşti, în număr de peste
900.000, deţineau doar 34% din suprafeţele cultivate şi cele acoperite cu
păşuni şi păduri2. Această chestiune îşi găsise o amplă reflectare în presă
atât înainte de marea răscoală a ţăranilor din 1907, cât mai ales după acest
eveniment tragic din istoria modernă a poporului român. În primăvara şi
vara anului 1914, problema agrară a revenit masiv în paginile presei ca
urmare a aducerii în parlament de către guvernul liberal condus de Ion I. C.
Brătianu a unui proiect de reformă rurală care, în esenţă, propunea
exproprierea marilor latifundiari de părţile din moşii care depăşeau 1000 ha
iar suprafaţa astfel expropriabilă urma a nu fi mai mare de 1 milion de ha.
Pentru conservatori, însă, aşa cum se susţine, de pildă, în coloanele unei
publicaţii din Craiova, care purta titlul „Timpul”, exproprierea ar fi însemnat
„ruina definitivă a ideii însăşi de proprietate, sentinţa de moarte a României
libere şi glorioase” pe ale cărei ruine ar fi urmat să fluture „ steagul roşu al
dezorganizării sociale”3. De pe această poziţie conservatorii s-au opus şi în
cazul dezbaterilor din Parlament, declarat Adunare Constituantă pentru că
trebuia să aducă modificări în textul legii fundamentale a Ţării, obiect al
modificărilor preconizate fiind articolele referitoare la proprietate şi la
sistemul electoral.
În presa de factură democratică şi cea socialistă s-a susţinut
necesitatea unei reforme rurale mai radicale fiindcă, altfel, după cum se
scria în coloanele „României muncitoare”sub forma unui interviu acordat de
1
Vasile Goldiş, Despre problema naţională, Editura Diecezană, 1912, p. 42
2
G.D. Creangă, Proprietatea rurală în România, Bucureşti, 1907, p. XLVI-XLVII
3
„Timpul” (Craiova) din 23 ianuarie 1914.
C. Dobrogeanu-Gherea, dacă pământul „s-ar da cu ţârâita, sub formă de
împroprietărire, dacă se va da în felul cum s-a dat până acum, ar cădea numai
producţia, fără ca să-l ajute efectiv pe ţăran, şi ar întări numai absurda
întocmire neoiobagă de azi, după cum au făcut-o toate împroprietăririle
precedente”1.
În sfârşit, al treilea component, de astă dată din viaţa politico-
instituţională a ţării, care afecta cursul dezvoltării istorice a societăţii
româneşti îl constituia sistemul electoral de tip cenzitar adoptat în baza
Constituţiei din 1866 şi care limita drastic accesul marii majorităţi a
cetăţenilor la posibilitatea de influenţare în sens democratic a deciziilor de
natură juridică şi politică. Reforma electorală propusă de liberali, nici
aceasta de factură radicală, preconiza, ca proiect, renunţarea la sistemul
conzitar, în funcţiune, bazat pe existenţa a trei colegii, fixate în raport cu
nivelul veniturilor obţinute, şi înlocuirea lui cu un singur colegiu dar al
ştiutorilor de carte, aceasta în situaţia în care marea majoritate a populaţiei
era analfabetă.
Pe marginea acestui proiect de reformă disputele au fost de asemenea
extrem de aprinse, oglindite, ca atare, pe larg în coloanele presei. Liberalii,
ca iniţiatori ai reformei, afirmau, nu fără temei, că:

„Nu este cu putinţă ca, după 40 de ani de dezvoltare în toate ramurile, de

simţitoare şi strălucite progrese, România să trăiască cu reformele politice din
primele timpuri ale organizării ei constituţionale şi să continue a lăsa în afară
de viaţa publică marea majoritate a cetăţenilor”2.

Pentru conservatori, reforma electorală apărea ca o osândire la

pierderea averilor pe care le deţineau fiindcă, o dată pusă în aplicare
preconizata lege electorală, marii proprietari ar fi urmat să piardă
monopolul accesului la putere şi în locul lor „ o să vie mulţimea cea mare a
celor cari n-au putut agonisi, împotriva celor cari au fie pământ, fie casă, fie
industrie, fie comerciu, fie orice situaţie temeinică”.
În schimb, prin coloanele presei democratice precum „ Adevărul” şi
„Dimineaţa” sau cea de orientare social-democrată, reforma electorală a fost
susţinută ca „o reformă democratică, cum spunea, de pildă, C. Dobrogeanu-
Gherea într-un interviu acordat pentru «România muncitoare», întrucât
desfiinţează cenzul material, capitalist... Se înţelege că este democratică
reforma care egalizează votul unui lucrător sau ţăran cu votul unui bogătaş,

1
Constantin Dobrogeanu-Gherea, Opere complete, vol 5, Editura Politică, Bucureşti, 1978, p. 166-
167
2
Cf. Anastasie Iordache, Viaţa politică în România, 1910-1914, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972,
p. 263
capitalist sau latifundiar” dar era limitat în exercitarea acestui drept de
marele număr al neştiutorilor de carte astfel încât „ totul se va mărgini
prognoza Gherea, la aşa-numita burghezie sătească”. Sau, altfel spus:

„prin colegiul unic al ştiutorilor de carte, puterea politică a latifundiarilor,

arendaşilor, aristocraţiunii rurale trece în bună parte la această burghezie
sătească” şi democraţia autentică nu-şi va găsi funcţionalitatea necesară.
Alternativa propusă prin intermediul presei democratice, inclusiv cea de
orientare social-democratică, era „realizarea votului universal egal, diract şi
secret”1.

Chiar şi aşa moderate, proiectele de reforme avansate de Partidul

Liberal în 1914 ar fi constituit un impuls real pentru dezvoltarea ţării pe
calea modernizării. În sesiunea de primăvară a Parlamentului (Adunării
Constituante) nu s-a ajuns la o finalizare a dezbaterilor pe marginea
amintitelor reforme şi cu atât mai mult la modificarea Constituţiei. A
intervenit şi criza balcanică din iulie 1914 ca urmare a asasinării la
Sarajevo a arhiducelui Franz Ferdinand, moştenitorul Casei de Habsburg, şi
a soţiei sale Sofia. După asasinat, Viena a fost inflexibilă în dorinţa ei de a
pedepsi Serbia al cărei cetăţean, studentul Gavrilo Prinţip, comisese cele
două crime, şi războiul a fost declanşat, transformat imediat în război
european prin intrarea în acţiune militară a marilor puteri grupate în cele
două alianţe politico-militare: Antanta (Anglia, Franţa, Rusia) şi Tripla
Înţelegere (Germania, Austro-Ungaria şi Italia), aceasta din urmă
declarându-şi neutralitatea datorită revendicărilor teritoriale pe care le avea
faţă de Austro-Ungaria.
În noua situaţie internaţională, atenţia responsabililor politici de la
Bucureşti, a Guvernului întâi de toate, a fost absorbită în bună măsură de
politica externă, chestiunea reformelor fiind amânată 2. Din nou, ca în 1848-
1849 sau anii luptei pentru Uniunea Principatelor, fie în cadrul Adunărilor
ad-hoc, fie în cel al Adunărilor elective, chestiunile de ordin social şi, în
general, de reforme interne, au fost trimise pe plan secund, în prim-plan
fiind aşezat imperativul unităţii şi independenţei naţionale. Noile
împrejurări internaţionale, ivite ca urmare a izbucnirii războiului, erau
apreciate ca un moment favorabil românilor pentru a-şi făuri unitatea
naţională deplină.

1
Constantin Dobrogeanu-Gherea, Op. cit., p. 161-162
2
Anastasie Iordache, Op. cit., p. 295.
10.2. Presa în vreme de război. Anii neutralităţii
Izbucnirea războiului în iulie 1914 chiar în apropierea graniţelor
României şi extinderea rapidă a ostilităţilor militare la scara, aproape, a
întregului continent european, şi nu numai pe uscat dar şi pe apă, au ridicat
pentru români, în general, pentru elita politică a momentului, în special, şi
cu precădere pentru guvernul condus de Ion I.C. Brătianu un evantai foarte
larg de preocupări: de la posibilitatea ca România în noile împrejurări
externe să devină ţara tuturor românilor prin unirea în cadrele unuia şi
aceluiaşi stat a provinciilor aflate încă sub dominaţie străină, la necesitatea
desprinderii de alianţa cu Puterile Centrale (existentă din octombrie 1883)
şi alăturarea ţării de partea celor care compuneau Antanta, de la necesitatea
unui surplus consistent de pregătire a potenţialului militar al ţării, la
perspectivele economiei naţionale în noul context istoric sau, de ce nu, care
trebuiau să fie, de pildă, locul şi rolul presei în asemenea împrejurări1.
Sigur că nu presa şi locul ei constituiau prioritatea priorităţilor
fiindcă, într-adevăr, presantă era definirea poziţiei ţării, a guvernului, în
raport cu evenimentele militare de pe continent. Şi aceasta cu atât mai mult
cu cât de la Berlin şi Viena s-a solicitat Bucureştilor intrarea în acţiune de
partea Germaniei şi Austro-Ungariei în conformitate cu Tratatul secret de
alianţă din octombrie 1883 care fusese prelungit periodic, ultima dată în
februarie 1913, şi încă pentru o perioadă de 7 ani 2. Asupra guvernului, însă,
apăsa în mai mare măsură necesitatea istorică a unităţii naţionale depline
sau ceea ce în epocă s-a exprimat, chitesenţial, printr-o sintagmă şi anume
presiunea „instinctului naţional”. Or, această presiune şi-a găsit imediat cea
mai eficientă cale de a se exercita în explozia ştirilor în legătură cu
evenimentele militare şi politice şi, deci, în vehiculatorul acestora care era
presa. Acum, începând din vara anului 1914, o dată cu săvârşirea
asasinatului de la Sarajevo, şi pe tot timpul celor doi ani, până în august
1916 când România avea să intre în vâltoarea războiului, deci de-a lungul
întregii perioade de neutralitate armată, presa a alimentat zi de zi interesul
opiniei publice referitor la desfăşurarea fronturilor, la evoluţia relaţiilor
externe ale României, la chestiuni legate de pregătirea militară a ţării şi nu
în ultimul rând despre evoluţia economiei, a vieţii sociale, spirituale
ş.a.m.d.
Remarcabilă, în acest amplu evantai de relatări, comentarii, reportaje
sau imagini cu care presa s-a adresat unei opinii publice din ce în ce mai
ahtiate sau mai nerăbdătoare de-a lungul unui temporar „arc al aşteptării”3,

1
Cf. Marin Badea (coordonator), Op. cit., p. 143-144
2
România în primul război mondial, Editura Militară, Bucureşti, 1979, p. 26-27
cuprins între iulie 1914 şi august 1915, a fost prezenţa aspiraţiei româneşti,
puternic exprimate, de unitate politică deplină. Şi această prezenţă, chiar
debordantă, era determinată, pe de o parte, de intensificarea asupririi
naţionale a românilor din Transilvania, cu precădere în anii 1907-1914, iar,
pe de altă parte, de faptul că, mai mult intuitiv, din punctul de vedere al
opiniei publice, chiar al elitei politice a timpului, România se afla în
amintita alianţă cu Puterile Centrale. Iar această alianţă nu mai putea
continua atâta vreme cât cea mai mare parte a românilor din afara
graniţelor ţării se aflau sub dominaţie austro-ungară. Iată de ce, unul din
cele mai răsunătoare articole de presă ale acelor prime zile de după
izbucnirea războiului a fost cel aparţinând lui Nicolae Iorga intitulat Nu cu
Austro-Ungaria apărut în a sa publicaţie „Neamul românesc”, o revistă,
cum recunoştea Iorga însuşi, modestă şi „cu un aşa de restrâns număr de
abonaţi”1, dar şi în „Universul” al cărui colaborator prodigios a rămas marele
savant şi ziarist, în acelaşi timp, de-a lungul întregii perioade de neutralitate
armată a ţării. Acum, la sfârşitul lumii iulie 1914, el cerea:

„Ca un popor de omenie, cu linişte, arma la picior! Ceasul nostru va veni, dar
numai atunci când asupra ambiţiilor zdrobite ideea română va veni să
cumpănească dreptăţile naţionale care azi nu se văd deasupra măcelului”2.

Pentru înfăptuirea unităţii naţionale depline se pronunţau toate

„segmentele” vieţii politice şi, pe un plan mai larg, ale opiniei publice
româneşti de la liberali şi conservatori, la social democraţi sau fără să
poarte însemnul vreunei apartenenţe politice. Iar aceste luări de poziţie au
fost exprimate predilect prin intermediul presei. Evident în tonuri diferite
după cum dictau şi interesele de partid sau de grup. Aşa, de pildă, presa
liberală în funte cu oficiosul partidului care era publicaţia „ Viitorul” afirma
răspicat necesitatea istorică a valorificării contextului extern pentru
înfăptuirea idealului naţional, dar campania de presă menită a fortifica,
necesarmente, conştiinţa politică a neamului trebuia chibzuită, în funcţie de
realitate, fiindcă nu întotdeauna sentimentele, fie ele şi de factură populară,
concordă cu interesele statului într-un moment sau altul 3. Vârfurile de lance
ale presei liberale au fost „Viitorul” condus de Vintilă Brătianu, fratele
primului ministru şi principalul economist al Partidului Naţional Liberal, şi
„L`Independance Roumaine”. Ca tribune oficiale ale partidului care exercita
actul guvernării aveau, în mod obiectiv, misiunea de a apăra politica de
1
N. Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, p. 332
2
„Neamul românesc” din 27 iulie 1914, articol preluat şi de „România muncitoare” din 31 iulie,
organul de presă al Partidului Social Democrat.
3
„Viitorul” din 31 august 1914
neutralitate, inclusiv cu mijloacele specifice polemicii, făcând nu odată din
alb-negru şi din negru-alb.
La rândul lor, conservatorii, aflaţi în opoziţie, erau conştienţi că
împrejurările istorice ar fi putut înlesni, ca în alte momente ale dezvoltării
naţiunii române în epoca modernă, împlinirea unităţii politice, dar, ca şi în
1876, solicitau multă circumspecţie. Unii dintre ei, ca Petre P. Carp, într-un
fel chiar Titu Maiorescu sau Al Bădărău, continuau să fie adepţi ai
respectării alianţei cu Germania şi Austro-Ungaria. Alţii însă ca Take
Ionescu şi Nicolae Filipescu se pronunţau deja ca partizani ai acţiunii
militare româneşti împotriva Austro-Ungariei, ţara neputându-se considera
legată de Puterile Centrale ca urmare a Tratatului secret din 1883
(principalii lideri ai acestui partid cunoşteau conţinutul Tratatului secret din
1883 pentru că fusese negociat în special de Petre P. Carp, atunci şeful
Legaţiei române la Viena)1. Nu numai atât, dar Take Ionescu, lider influent
în tabăra conservatoare, care a revenit precipitat în ţară după o lungă
călătorie în Occident cu un popas şi la Viena, s-a pronunţat ferm pentru
acţiune împotriva Austro-Ungariei cerând prietenilor politici acelaşi lucru,
adică: „Să fim la înălţimea vremurilor şi să nu ajungem în situaţia de a ne
blestema generaţiile viitoare că am lăsat să treacă acest ceas fără să ne facem
datoria de buni români”. Iar această poziţie, după ce i-o făcuse cunoscută
reginei Elisabeta la Castelul Peleş de la Sinaia 2, a prezentat-o şi opiniei
publice printr-o serie de articole în presă: Urile, Mişcarea spre stânga,
Înălţarea Americii etc. Ca să-şi justifice poziţia antiaustro-ungară Take
Ionescu acuza Viena de megalomanie imperialistă; de tolerare a politicii
naţionalist-şovine a Budapestei în raport cu naţionalităţile pe care le ţinea
cu forţa în cadrele aşa-numitei Ungarii istorice printre care şi românii din
Transilvania; înfăţişa grozăviile antiumane, deja vizibile, ale războiului şi
îndrăznea să anticipeze consecinţele acestuia. Între acestea erau enumerate,
mai întâi, „o reînviere a urii dintre naţiuni cum n-a mai fost de veacuri ” şi „o
mişcare precipitată spre ideile de extremă stângă, spre acele numite
socialiste... o dată ce, prin dezlănţuirea înspăimântătoarei cetastrofe, clasele
conducătoare vor apărea în ochii maselor mai incapabile decât le crezuseră
ele”; prevedea, apoi, „o cascadă a tronurilor”, deci o prăbuşire a imperiilor
şi o ridicare cu 50 de ani mai devreme a Statelor Unite ale Americii la
rangul de hegemon al lumii3. Istoria a confirmat în foarte mare măsură
prognoza politică a liderului conservator.
Sigur că alte elemente de analiză politică l-au obligat tot pe Take
Ionescu cât şi pe alţi lideri de opinie ca, la Consiliul de Coroană de la
1
Romulus Seişanu, Take Ionescu, Bucureşti 1930, p. 242
2
Vezi Ion Bulei, Arcul aşteptării, p. 51
3
Ibidem.
Castelul Peleş din 21 iulie/ 3 august 1914, să subscrie la ideea ca România,
pentru moment, să adopte poziţia de neutralitate. Iar N. Filipescu avea s-o
şi justifice în coloanele ziarului „Epoca”:

„Doresc o neutralitate leală şi provizorie. Leală, căci fără asta nu mai e

neutralitate. Provizorie, căci neutralitatea e ca şi ziaristica: duce la orice cu
condiţia să ieşi dintr-însa”1.

În raport cu evenimentele externe, presa conservatoare s-a divizat ca

orientare, ca atitudine politică, după cum divizate erau forţele înseşi ale
„taberei” conservatoare nu numai ca urmare a existenţei celor două forţe
politice, Partidul Conservator cu Al. Marghiloman ca preşedinte din iunie
1914 şi Partidul Conservator-Democrat condus de Take Ionescu, dar
îndeosebi ca atitudine faţă de poziţia României în raport cu interesele
naţionale şi calea înfăptuirii lor în contextul istoric respectiv. În acest sens
Partidul Conservator patrona „La Politique” (ziarul personal al lui Al.
Marghiloman), publicaţia „Înainte” şi „Epoca” care aparţinea şi era condusă
de Nicolae Filipescu, acesta din urmă fiind consecvent împotriva Austro-
Ungariei, vehement împotriva guvernului când imaginea fronturilor ar fi
îndreptăţit intrarea României în acţiune iar primul ministru Ion I.C.
Brătianu nu se hotăra să facă un asemenea pas decisiv. Acestora le-a
adăugat Al. Marghiloman publicaţia „Steagul” începând din 16/29
noiembrie 1914.
Partidul Conservator Democrat avea sub patronajul său politic două
ziare centrale: „Acţiunea” şi „La Roumanie”, ambele de orientare antiaustro-
ungară dar şi cu multe accente antigermane puse în evidenţă mai ales prin
intervenţiile personale ale lui Take Ionescu, acesta semnând aproape zi de
zi în coloanele, mai ales, ale celei de-a doua publicaţii.
Presa independentă, în prim plan cu cotidianele centrale „Universul”,
„Adevărul” şi „Dimineaţa”, s-a pronunţat şi ea iniţial pentru neutralitatea
ţării dar, de asemenea, o neutralitate temporară şi activă, pentru că, se scria
în coloanele cotidianului „Dimineaţa”,

“Noi voim dezrobirea neamului românesc. Noi nu voim încălcarea altor

teritorii ce nu ne aparţin, voim numai asigurarea drepturilor noastre
naţionale”2.

În campania aceasta, de susţinere a idealului unităţii naţionale, de

fructificare a contextului istoric extern considerat deosebit de favorabil şi
1
„Epoca” din 23 august 1914
2
„Dimineaţa” din 14 aprilie 1915
de combatere a Austro-Ungariei dar şi a Germaniei cele trei mari cotidiene
au avut un rol deosebit. Cu menţiunea că “Adevărul” şi “Dimineaţa”,
conduse de Constantin Mille, atacau violent şi Guvernul, îndeosebi pe
primul ministru Ion I.C. Brătianu, acuzând indecizia lui politică şi politica
internă oligarhică, „Universul” condus de C. Dumitrescu-Câmpina era
deferent în raport cu Guvernul. În epocă avea o largă circulaţie bârfa că, pe
căi ascunse, „Universul” beneficia de susţinere financiară din partea lui Ion
I.C. Brătianu.
Doar presa socialistă a susţinut nu numai neutralitatea, ci şi
menţinerea consecventă a ţării în această stare. Sigur, cu anumite nuanţe,
social-democraţia românească era şi ea partizana înfăptuirii unităţii
naţionale pentru că, scria, de pildă, C. Dobrogeanu-Gherea, făurirea statului
naţional unitar, ca o necesitate istorică, era „în afară de discuţie”. El credea
cu toată convingerea că, într-o ţară „care are nenorocirea ca o parte din
trupul ei să fie sub stăpânire străină, întregirea ţării e o dorinţă comună a
tuturor cetăţenilor”. Ca atare, în discuţie erau, din punctul de vedere al
social-democraţiei, exprimat cu precădere prin intermediul presei, numai
mijloacele şi căile de acţiune pentru atingerea unui asemenea scop. Între
acestea, calea războiului socialiştii n-o aprobau. Considerentele erau mai
multe dar unul dintre ele merită să fie invocat pentru că istoria acelor ani l-
a confirmat şi poate că, într-un fel sau altul, şi în zilele noastre are o
anumită rezonanţă. Acest considerent era că adevăraţii beneficiari ai unei
asemenea ample confruntări militare nu puteau fi decât marile puteri,
indiferent de alianţa care ar fi fost învingătoare. Tot Gherea, de pildă, putea
să scrie că acestea, „Sleite de puteri, după un lung şi istovitor război plin de
jertfe imense, neputându-se despăgubi pe seama unora dintre ele, a celor
învinse, vor căuta să se despăgubească pe seama ţărilor mici”. Sau că:

“O ţară mică ... dacă ridică sabia şi e învinsă, riscă de sabie să piară; iar dacă e
învingătoare, cei mari şi puternici o despoaie de fructul victoriilor ei”1.

Campania antirăzboinică a social-democraţilor a fost consecventă, cu

multe accente de violenţă în articole formulate la adresa guvernului acuzat
că ar fi pregătit în taină intrarea ţării în război sau că ar fi fost tentat să
cedeze presiunii antantofililor. Ilustrativ a fost cotidianul „ Lupta zilnică”,
înlocuitorul „României muncitoare”, care, chiar prin titlu, punea în evidenţă
atitudinea mai combativă a social-democraţilor în optica cărora: „ noul”
cotidian avea:

1
Constantin Dobrogeanu-Gherea, Op. cit., p. 259, 266.
 „datoria imperioasă, de la care nu se va putea sustrage o singură clipă, de a
veghea de aproape ... şi mai mult decât oricând, la mersul treburilor publice, de
a pune în cumpănă totul – muncă, popularitate, cinste, energie, capacitate,
spirit de jertfe – pentru a feri ţara şi poporul de calamităţile ce ar putea să abată
asupra lor, o guvernare incapabilă şi criminală”1.

Neutralitatea României a fost hotărâtă, cum bine se ştie, la Consiliul

de Coroană care a avut loc pe 21 iulie/ 3 august 1914, la Castelul Peleş de
la Sinaia. Regele Carol a prezentat textul Tratatului de alianţă dintre
România şi Puterile Centrale şi a solicitat ca, în numele onoarei, al
beneficiilor politice care ar fi fost şi care ar fi urmat să fie obţinute pe mai
departe, acesta să fie respectat intrându-se în acţiune militară de partea
Puterilor Centrale. N-a avut decât un singur susţinător, în persoana
bătrânului Petre P. Carp. Toţi ceilalţi oameni politici prezenţi (şefi de
partide, preşedinţii Camerelor legislative sau foşti primi-miniştri, inclusiv
membrii guvernului, în total, 20 de lideri ai vieţii politice româneşti), s-au
pronunţat împotriva respectării Tratatului de Alianţă cu Puterile Centrale
doar această atitudine fiind în măsură să răspundă „simţământului public”.
La această atitudine, de neonorare a Tratatului de alianţă, îndemna,
acoperitor din punct de vedere juridic, o clauză conform căreia părţile
semnatare, în caz de război, intrau în acţiune numai dacă una dintre ele era
atacată de o terţă parte. Nu era cazul. Austro-Ungaria atacase Serbia. Ca
atare nici chestiuni de onoare, apropo de respectul pentru semnătura pusă
pe tratat, nu puteau fi imputate României. Chiar şi Alexandru
Marghiloman, şeful în funcţiune al Partidului Conservator, şi-a justificat
opţiunea spunând: „Nu trebuie să nesocotim faptul că opinia publică e contra
unui război alături de Tripla Alianţă. Dacă am face un astfel de război azi, am
jigni adânc sentimentul naţional. Căci el ar însemna părăsirea, pentru foarte
multă vreme, a ideii românismului în Austria şi alte locuri ”2. Iar cuvântul lui
Marghiloman a fost de natură a-l descumpăni pentru a doua oară pe rege.
Finalmente, însă, hotărârea Consiliului de Coroană, care nu era un
organism constituţional, a fost de adoptare a neutralităţii. În relatarea,
ulterioară evenimentului, pe care a lăsat-o I.G. Duca, Ion I.C. Brătianu a
afirmat:

1
„Lupta zilnică” din 29 septembrie 1914; A se vedea şi Presa muncitorească ... vol III, 1900-1921,
partea a II-a 1907-1916, p. 609 şi următoarele.
2
Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. I, Editura Scripta, Bucureşti, 1993, p. 161
 „Noi cerem ca România să rămână neutră. Tratatul, precum s-a arătat, nu ne
obligă, dar, chiar dacă ne-ar obliga, România nu poate admite ca aliaţii ei să
dispună de soarta ei fără ca măcar să-şi fi dat osteneala de a ne vesti.
Sentimentul public, aproape în unanimitate, e împotriva războiului. Apoi,
soarta românilor de peste munţi, idealul naţional al românismului sunt
chestiuni pe care un guvern nu le poate nesocoti. Dacă în lucrările mici se
poate trece peste sentimentul public, în ceasurile mari ale vieţii naţionale,
oamenii de stat trebuie neapărat să ţie seama de voinţa poporului. Să rămânem,
deci, neutri. E probabil că şi Italia va avea aceeaşi atitudine. Să aşteptăm
desfăşurarea evenimentelor. După toate prevederile, războiul va fi probabil
lung. Vom avea deci prilejul să ne mai spunem cuvântul”1.

Presa aştepta nerăbdătoare rezultatele întâlnirii de la Sinaia dintre

rege şi cei mai de seamă lideri politici ai momentului. S-a evitat iniţial un
comunicat destinat presei pentru un plus de chibzuinţă. Sub presiune, un
membru al guvernului a făcut cunoscută pentru ziarul „ Opinia” această
hotărâre (iniţială) de a nu se da un comunicat ceea ce „ nu înseamnă însă că
există vreo divergenţă, fie în guvern, fie între guvern şi fruntaşii politici ”2.
Precaut, guvernul a dat un comunicat de presă a doua zi anunţând doar că
„s-a examinat atitudinea ce trebuie s-o aibă România în circumstanţele
prezente. Cu aproape unanimitate Consiliul a decis că România îşi va lua toate
măsurile pentru paza frontierelor ei”. De remarcat că „Universul”, a cărui
redacţie de regulă era mai bine informată, lansa o ediţie specială chiar pe
21 iulie / 3 august informându-şi cititorii că „ România păstrează expectativă
fără ca să decreteze pentru moment mobilizarea”. A fost o formulă agreată
pe moment de reprezentanţii la Bucureşti ai marilor puteri implicate în
război, presa captând ştiri în legătură cu rezultatele întâlnirilor dintre
aceştia şi primul ministru Ion I.C. Brătianu şi foarte repede s-au captat şi
reacţiile guvernelor din marile puteri: Germania, Austro-Ungaria şi Rusia,
care au agreat hotărârea Consiliului de Coroană. Alte amănunte aveau să
apară în presă imediat după încheierea războiului aşa cum a fost cazul unui
memoriu întocmit de Titu Maiorescu, în acel moment departe de ţară, şi în
cuprinsul căruia se declara şi el în favoarea „unei neutralităţi binevoitoare”
convins că:

„prin aceasta respectăm cu lealitate tratatul de alianţă, lealitate care, mai ales
din partea unui stat mic în relaţiile sale cu Marile puteri, este şi moraliceşte şi

1
România în primul război mondial, p. 39.
2
Ibidem, p. 41
 politiceşte de un interes capital pentru existenţa şi dezvoltarea lui mai
departe”1.

Spre deosebire de Titu Maiorescu, Petre P. Carp a continuat să-şi

susţină punctele de vedere şi atitudinea politică filo-germană şi filo-austro-
ungară prin presă chiar dacă îi era limpede că aceasta nu mai putea, în
contextul istoric respectiv, să provoace vreun răsunet în ţară. Această
diferenţă de atitudine la nivelul liderilor politici a condus foarte repede la
amplificarea frământărilor din tabăra conservatoare şi treptat la o polarizare
atitudinală: antantişti, ca partizani ai intrării ţării în război de partea
Antantei (lui N. Flipescu şi Take Ionescu li s-au adăugat Ion Lahovari,
Barbu Ştefănescu Delavrancea, C. Olănescu etc.) iar alţii au continuat să se
pronunţe, ca şi P.P Carp, pentru o neutralitate favorabilă Puterilor Centrale
sau chiar pentru ca să se meargă în acţiune militară alături de acestea (D.
Neniţescu, V. Arion etc.). Primii au iniţiat crearea unei organizaţii politice
care să acţioneze pentru a face presiuni asupra Guvernului şi a determina
intrarea imediată a României în război numită Acţiunea Naţională
(octombrie 1914). Fenomenul şi-a găsit o amplă reflectare şi în presă. Ba,
mai mult, a fost lansată o publicaţie nouă cu titlul „ Acţiunea” reprezentând
opiniile liderilor Acţiunii Naţionale. Pentru contracararea acesteia, însă de
pe poziţii mai moderate, Alexandru Marghiloman făcea să apară, ca oficios
al Partidului, cotidianul „Steagul” care, într-un fel, a contribuit la calmarea
spiritelor din interiorul Partidului, situaţie comentată cu multă satisfacţie
într-un articol sugestiv intitulat Linişte, reţinându-se şi concluzia: „Norii s-
au risipit şi cerul conservatorilor se înseninează”2. Dar o asemenea
„concordie” conservatoare s-a putut înregistra doar la începutul lunii
decembrie 1914, avea să dureze şi în primele luni ale anului 1915 când, pe
fronturi, între beligeranţi nu s-au înregistrat modificări deosebite.
Raporturi de „forţe” similare se desenau, în fapt, la nivelul întregii
opinii publice pentru că şi presa de alte „culori politice” sau independentă se
pronunţa aproape la unison pentru menţinerea stării de neutralitate, foarte
atentă, însă, atât la evoluţia evenimentelor militare, dar şi a celor politico-
diplomatice chiar dacă în culisele acesteia din urmă, cu deosebire în
condiţii de război, era foarte greu, dacă nu imposibil, de pătruns. Iar pe
acest plan se petreceau unele evenimente semnificative. Aşa, de pildă, pe
fondul unor similitudini de interese, între care cu adevărat proeminente
erau cele iredentiste în raport cu Austro-Ungaria, la 10/23 septembrie se
1
Convorbiri literare, an III (1920), nr. 2, p. 81
2
„Steagul” din 21 decembrie 1914
convenea încheierea unui acord româno-italian, semnat la Bucureşti de Ion
I.C. Brătianu şi şeful Legaţiei italiene la Bucureşti, baronul Fascioti. Prin
această înţelegere, guvernele celor două ţări se angajau să nu părăsească
starea de neutralitate decât prin consultări reciproce şi să se pună de acord
în probleme de interes comun, Italia recunoscând drepturile României
asupra Transilvaniei1. Pe 18 septembrie / 1 octombrie 1914 era semnată o
convenţie secretă între Rusia şi România, prin care, în schimbul
neutralităţii sale binevoitoare, acesteia din urmă i se recunoştea de către
Sankt-Petersburg drepturile istorice asupra provinciilor româneşti din
Austro-Ungaria, Rusia angajându-se să obţină şi acordul aliatelor sale:
Anglia şi Franţa. Erau, asemenea fapte, semne clare că România nici nu
dorea şi, cu siguranţă, nici nu putea să rămână în afara războiului până ce
acesta se va fi încheiat. Iar în presă tocmai în acest sens erau exprimate
opiniile atât ale gazetarilor cât, din ce în ce mai multe, ale diverselor
personalităţi politice, culturale, ştiinţifice ş.a.m.d.
În coloanele „Adevărului”, de exemplu, marele istoric A.D. Xenopol
cerea ca neutralitatea să fie doar o soluţie de moment şi nu o politică fermă
şi pe timp nelimitat fiindcă:

„A rămâne neutrali până la sfârşit înseamnă a face o politică de iepuri ... A lăsa
să trecă acest moment, unicul pe care istoria ni-l pune la îndemână, pentru a ne
rotunji statul cu răschiratul nostru neam, este a ne arăta nevrednici de a ne
număra printre popoare; căci un popor trăieşte doar nu numai ca să mănânce
de azi pe mâine, ci şi ca să îndeplinească un ideal pe pământ, şi mai mare şi mai
îndreptăţit ideal ca acel al poporului român e greu de întâlnit pe lume”2.

În concertul vocilor care se exprimau cu ajutorul şi prin intermediul

presei pe marginea opţiunilor politice şi militare ale ţării, aceea a social-
democraţilor era uşor discordantă: România trebuia să se menţină în stare
de neutralitate consecventă şi leală, să nu intre din proprie iniţiativă şi nici
să nu se lase atrasă în vâltoarea războiului, deşi, aşa cum am consemnat
deja mai sus, idealul unităţii politice a tuturor românilor îl împărtăşeau şi-l
susţineau şi ei. Pentru români, considerau social-democraţii, ca şi pentru
alte popoare mici războiul abia izbucnit era unul prea mare; în acea
„învălmăşeală generală statele mici din Apusul şi Orientul Europei vor fi
destinate să servească drept compensaţii pentru sacrificiile de oameni şi bani
pe care le fac marile state beligerante”. Ca atare, soluţia benefică ar fi fost
menţinerea ţării în afara confruntărilor militare deja începute, ei, social-

1
cf. Valeriu Florin Dobrinescu, Ion Pătroiu, Gheorghe Nicolescu, Relaţii politico-diplomatice şi
militare româno-italiene (1914-1947), Editura Intact, 1999, p. 16
2
„Adevărul” din 15 august 1914
democraţii declarând, chiar prin hotărâri ale unui congres extraordinar de
partid şi date imediat publicităţii, că „singura politică compatibilă cu
interesele vitale ale ţării este neutralitatea sinceră şi definitivă, pentru a cărei
menţinere muncitorimea română se va lupta chiar cu preţul sângelui său,
apărând integritatea teritorială a ţării împotriva oricărei încercări de violare ”.
Iar ca să întărească, o dată mai mult, această opţiune, s-o impună atenţiei
opiniei publice, unul din liderii de marcă ai social-democraţilor, dr. Cristian
Racovski, declara:

„De astă dată şi pentru astă dată suntem şi noi [socialiştii] guvernamentali în
unanimitate completă”1.

Axat dintru început pe o linie de acţiune menită a-şi apropia

obiective deosebit de importante, unul fundamental cum era acela al
obţinerii teritoriilor româneşti aflate sub dominaţie austro-ungară, altele
subsumate acestuia (ieşirea din alianţa cu Puterile Centrale, negocierea
alianţei cu Puerile Antantei şi pregătirea Armatei pentru a putea face faţă
exigenţelor unui război modern), Guvernul de la Bucureşti s-a văzut repede
supus presiunilor atât din partea Puterilor Centrale cât şi din aceea a
Antantei în funcţie de evoluţia fronturilor. De aceea, presa, ca un veritabil
seismograf, reacţiona mai calm sau mai violent, vocea ei ieşind în evidenţă
şi mai pregnant, nu o dată alternativ, după cum evolua starea de spirit a
opiniei publice: când erau în ofensivă Puterile Centrale, presa germano-filă
solicita Guvernului pe tonuri ridicate să se decidă valorificând alianţa
existentă încă din 1883 iar când Puterile Antantei erau în ofensivă, cealaltă
parte a presei, cu ziare şi reviste mult mai numeroase, solicita Guvernului
să urmeze „vocea instinctului naţional”, să intre în acţiune pentru eliberarea
românilor asupriţi din Imperiul austro-ungar. Aşa suna, de pildă, o
Declaraţie adoptată de Cercul românilor de peste munţi, organizaţie
patriotică făurită la 15 decembrie 1908 de ardeleni aflaţi la sud de Carpaţi
ca Simion Mândrescu, Gh. Popa-Lisseanu, I. Scurtu ş.a., declaraţie căreia
presa „antantistă” i-a oferit spaţii ultravizibile. Un fragment suna aşa:
„Credem că e momentul suprem ca România să intervină cu forţa armată spre a
ocupa tot ce-i românesc în Austro-Ungaria, căci altfel s-ar putea întâmpla ca în
viitor să avem de revendicat de la alţii ceea ce revendicăm de atâta vreme de la
Austro-Ungaria”2. Aceeaşi era starea de spirit a corpului profesoral
universitar şi a studenţimii şi care se exprimau periodic prin intermediul
unor mari întruniri populare ca pe 26 septembrie 1914 la Sala „ Dacia” unde
1
Documente din istoria mişcării numcitoreşti din România, 1910-191, Editura Politică, Bucureşti,
1966, p. 802; 818
2
cf. Ion Bulei, Op. cit. P. 79
cunoscutul profesor Thoma Ionescu, între mulţi alţii, declara: „ Ardelenii ne
spun că dacă nu venim să-i scăpăm de stăpânirea ungurească, în 50 de ani vor
dispare. Pentru aceasta nici o jertfă nu-i prea mare ” iar presa vehicula cu
dărnicie asemenea exprimări şi îndemnuri patriotice1. Ba, mai mult, le
agrementa publicistic, aşa cum proceda „Universul” prin al său „satelit”
care era „Universul literar”, şi care pe 27 septembrie făcea să apară o hartă a
României în al cărei contur erau cuprinse: Vechiul Regat, Transilvania,
Banatul, Crişana, Maramureşul şi Bucovina. Costa doar 5 bani, preţ
popular, să cumpere tot românul.
Fiind vremuri de război, la „rampă” au ieşit şi generalii. La Academia
Română, generalul Crăiniceanu susţinea o comunicare intitulată Din istoria
noastră militară ca să argumenteze astfel că „un ideal nu se poate împlini
decât pe calea sângelui” şi în concluzie să poată adresa îndemnul: „Deci,
acţiune şi numai acţiune, căci numai acţiunea este viaţa şi onoarea”2. Generalul
Averescu a ales, însă, presa pentru a formula aceleaşi îndemnuri la acţiune
şi punctele sale de vedere au fost găzduite cu generozitate de „ Epoca”.
Intensitatea vibraţiilor era aceeaşi în coloanele altor publicaţii ca
„Adevărul”, „Dimineaţa” sau „Facla” şi acestea sunt doar câteva exemple
fiindcă, altfel, aşa cum credem că reiese şi din capitolul anterior, piaţa
presei româneşti era abundentă în ajunul războiului. După izbucnirea
conflagraţiei, sporind exponenţial interesul opiniei publice pentru mersul
evenimentelor militare şi nu numai, evantaiul publicaţiilor s-a lărgit şi mai
mult. Statistici ale vremii arată că numai publicaţiile de coloratură politică
erau în număr de peste 300 iar dintre acestea doar la Bucureşti apăreau 25
de cotidiene, 12 săptămânale şi 2 bilunare. Ca profile specializate: 86 de
publicaţii erau axate pe chestiunile economice, 54 erau „arondate”
juridicului, 38 diverselor ramuri ale ştiinţei, 37 literare, 30 bisericeşti şi
didactice etc. În total, pe teritoriul Vechiului Regat apăreau 635 publicaţii
periodice3. Un număr relativ important de publicaţii apăreau şi în
provinciile româneşti aflate sub dominaţii străine deşi acolo dificultăţile în
calea acestui gen de activitate erau numeroase: 26 în Transilvania, 8 în
Bucovina, 3 în Basarabia.
Dacă ar fi să se judece mai simplist rolul presei atât înainte de război
dar mai ales în timpul acestuia şi, cazul României, de ţară neutră, situaţie în
care presa şi-a putut continua apariţia, numărul publicaţiilor ar fi reper
convingător dar o întrebare e de reţinut: cât de mare era influenţa ei asupra
opiniei publice? Poate că răspunsul este dificil de formulat în lipsa unor
investigaţii mai de amănunt, inclusiv sau, mai ales, din perspectiva a ceea
1
„Universul” din 15 septembrie 1914
2
cf. Ion Bulei, Op.cit., p. 114
3
Ibidem, p. 130
ce s-ar putea numi sociologia istorică a informaţiei. În încercarea de a
satisface o curiozitate de acest gen, pe deplin justificată, a fost adus în
discuţie numărul cititorilor potenţiali, adică, pe ansamblul societăţii, al
celor ştiutori de carte1, care era redus, adică, din cei aproape 8 milioane de
locuitori cât număra populaţia României, doar 54,3% dintre bărbaţi şi
23,2% dintre femei erau ştiutori de carte. Şi este evident că nu toţi erau
cititori de presă. Nu-i mai puţin adevărat că îndeosebi la oraşe dar şi în
lumea satului ştirile vehiculate de presă se transmiteau şi pe cale orală. În
vremuri agitate, aşa cum erau anii primului război mondial, întrebarea: „ ce
mai scrie la jurnal?” era adresată cu o frecvenţă deosebită iar cei care aveau
posibilitatea să le consume la lectură nu ezitau să răspundă, să transmită
mai departe ştirile reţinute, adeseori comandate cu o fidelitate mai mare sau
mai mică. În cafenele şi restaurante, la marile mitinguri ce se organizau de
regulă la sfârşit de săptămână, întruniri ale numeroaselor asociaţii aşa cum
era de pildă Liga culturală a tuturor românilor sau în foarte numeroasele
ateliere mici (cizmării, frizerii etc.) nu se discuta decât despre război,
despre politica guvernului sau a opoziţiei, situaţia afacerilor în asemenea
împrejurări şi toate acestea având de regulă ca puncte de plecare „ ultimele
ştiri” sau „ştirile de ultimă oră”.
Cuvântul tipărit şi răspândit fie cu ajutorul presei, fie prin
intermediul cărţii avea credibilitate. Adesea cuvinte-argument, atunci ca, în
bună măsură, şi în zilele noastre pentru susţinerea unui punct de vedere,
erau acestea: „aşa scrie la ziar”, „aşa am citit eu la jurnal” ş.a.m.d. O
credibilitate care, ce-i drept, avea să fie zdruncinată de anumite practici
interesate şi cointeresate, unele bănuite, altele dovedite chiar în acei ani dar
mai ales după război. Aşa au fost zvonurile în legătură cu eforturile
germane pentru a cumpăra pe bani grei „Adevărul” şi „Dimineaţa”2, cu oferte
între 7 şi 9 milioane de lei şi, în mod sigur, conform unor surse de arhivă,
sume importante de bani, prin intermediul unor lideri ai Partidului Social
Democrat din Germania, au ajuns şi în puşculiţa mult mai săracă a social-
democraţilor ca să acţioneze pentru a împiedica Guvernul să facă alianţă cu
Puterile Antantei.
Alte grupuri de interese sau personalităţi cu capital de încredere ca
ziarişti, cazul lui Ioan Slavici, au putut cădea în ispită şi două publicaţii ca
„Minerva” şi „Seara” subvenţionate de Grigore Cantacuzino, unul dintre cei
mai bogaţi oameni din ţară, s-au angajat să facă propagandă în favoarea
Germaniei şi Austro-Ungariei. N-au avut succesul scontat de Berlin şi
Viena iar patronii amintitelor publicaţii au acceptat „târgul” nu din

1
Vezi, de pildă, la Ion Bulei, Op.cit. p. 130-131
2
Ibidem, p. 132
sentimente filo-germane, aşa cum a făcut-o Petre P.Carp când a dat naştere
pe 1 martie 1915 ziarului său propriu cu titlul „ Moldova”, ci din motive de
ordin pecuniar. Cu asemenea mijloace, însă, nu se putea alimenta un curent
de opinie, cât de cât semnificativ, în favoarea intereselor Puterilor Centrale
pentru că absolut dominant era acela pro-antantist, reprezentând credinţa
profundă a românilor ca naţiune că venise, în sfârşit, momentul favorabil
împlinirii, nu numai ca ideal ci ca necesitate istorică stringentă, a unităţii
statale depline, a edificării statului lor naţional unitar. Credinţa se amplifica
în ciuda a numeroase greutăţi generate de efortul pentru dotarea armatei, de
mobilizările care diminuau cantitativ forţa de muncă activă mai ales în
agricultură, de obturarea căilor de transport pentru exportul de produse, în
primul rând cereale, lemn şi petrol, spre piaţa tradiţională şi puternic
absorbantă care o constituiau ţările din Occident (Olanda, Belgia, Anglia,
Franţa) şi aceasta mai ales după intrarea Turciei în război alături de Puterile
Centrale (1915) când au fost închise strâmtorile Bosfor şi Dardanele. Iată
de ce, o dată cu fortificarea credinţei în realizarea idealului naţional, îşi
făcea loc şi neliniştea sau apăsarea stării de aşteptare surprinsă publicistic
de pana unui scriitor ca Mihail Sadoveanu pentru care:

„Primăverile sunt, fără îndoială, în armonie cu sufletele oamenilor. Astăzi,

scria el la început de aprilie 1915, primăvara noastră e cu totul altfel. Cerul ei e
tulbure şi rece; vânturi bubuitoare mână munţi de nouri din toate părţile ţării.
Sub cerul tulbure poporul nostru aşteaptă cu încordare şi durere”1.

Concomitent s-a amplificat şi frontul susţinătorilor ideii de intrare în

acţiune, de apropiere, indiferent de preţul jertfelor materiale şi umane, a
idealului unităţii naţionale. Între aceştia şi tânărul Nicolae Titulescu ale
cărui opinii, rostite public în cadrul unui miting al Acţiunii Naţionale
organizat la Ploieşti, au fost găzduite de cotidianul „Epoca”. Cu forţa
oratorică a discursului său, pe care o punea deja în evidenţă, el ţinea, parcă,
să atenueze apăsarea stării de aşteptare dar să alimenteze şi spiritul de
încredere într-o cauză justă afirmând că:

„Din împrejurările de azi România trebuie să iasă întreagă şi mare! România

nu poate fi întreagă fără Ardeal; România nu poate fi mare fără jertfă! Ardealul
e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e şcoala care i-a făurit neamul, e farmecul
care i-a susţinut viaţa. Ardealul e scânteia care aprinde energia, e mutilarea
care strigă răzbunare, e făţărnicia care chiamă pedeapsă, e sugrumarea care
cere libertatea! Ardealul e românismul în restrişte, e întărirea care depărtează

1
„Universul” din 1 aprilie 1915
 vrăjmaşul, e viaţa care chiamă viaţă. Ne trebuie Ardealul! Nu putem trăi fără
el. Vom şti să-l luăm şi mai ales să-l merităm!”1

Presiunile din stradă şi prin intermediul presei aveau ca obiectiv

Guvernul, pe Ion I.C. Brătianu, pentru a-l determina să intre în acţiune dar
primul ministru nu putea risca o asemenea hotărâre dacă n-avea toate
asigurările necesare din partea viitorilor aliaţi şi întâi de toate un Tratat
politic în care să fie consemnate revendicările teritoriale îndreptăţite din
partea României. Este ceea ce Nicolae Iorga ştia cu un plus de amănunte
chiar de la primul ministru de vreme ce scria despre acestea în revista sa
„Neamul românesc”din aprilie 1915 că „niciodată n-a fost la noi om care să
poarte pe umerii săi sarcina de răspundere pe care o poartă fiul lui Ion
Brătianu”2, un fapt care, într-un anume fel, era întărit de „ L`Independence
Roumaine”, publicaţie oficioasă a Partidului Naţional Liberal, care afirma că
statele neutre, aşa cum era şi România, trebuie să obţină garanţiile necesare
privind împlinirea aspiraţiilor lor naţionale înainte de a se hotărî să intre în
război3. Or, asemenea garanţii, mai ales din cauza Rusiei, Puterile Antantei
nu le acordau.
Acestea, în număr de patru, Anglia, Franţa Rusia şi Italia, aveau să le
accepte în forma propusă de Ion I.C. Brătianu abia după un an de negocieri,
în vara lui 1916, când presiunea militară exercitată de Puterile Centrale atât
pe frontul de răsărit cât şi pe cel de apus ajunseseră a fi deosebit de
puternice, existând pericolul ca trupele germane să rupă frontul la Verdun.
Atunci, pus în faţa alternativei ... ultimative „acum ori niciodată” şi
acceptându-i-se toate solicitările: un Tratat cu conturul viitoarelor graniţe
ale ţării, o convenţie militară în care erau prevăzute drept clauze
aprovizionarea cu muniţii şi susţinerea frontului de sud de către aliaţi,
guvernul s-a angajat să intre în război (4/17 august 1916). Opţiunea
Guvernului a fost supusă atenţiei Consiliului de Coroană (14/27 august
1916) ţinut în Palatul Cotroceni. Argumentele pentru o asemenea opţiune
au fost aduse în principal de Ion I.C. Brătianu. „ Într-o vâltoare ca aceea a
actualului război în care toată lumea se preface, o ţară ca a noastră, o ţară cu
aspiraţiuni naţionale nu poate să rămână până la capăt neutră, fără să-şi
compromită tot viitorul. Având drept ideal unitatea naţională, suntem datori să
urmărim realizarea lui căci cine ştie dacă, în decursul veacurilor, vom mai găsi
un prilej atât de prielnic ca cel de azi ”. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât

1
„Epoca” din 5 mai 1915
2
„Neamul românesc” din 19 aprilie 1915
3
„L`Independence Roumaine” din 13 mai 1915.
„patru din cele mai mari puteri ale lumii au recunoscut temeinicia revendicărilor
noastre naţionale şi au consfinţit printr-un act solemn hotarele etnice ale
românilor de peste Carpaţi”1.
Era vorba, evident, despre Anglia, Franţa, Rusia şi Italia. Intrarea în
război fusese fixată pentru a doua zi, 15/28 august 1916. Într-adevăr, pe
15/28 august 1916, România a declarat război Austro-Ungariei şi a atacat
prin defileurile estice şi sudice ale Carpaţilor înaintând relativ uşor. În
aceeaşi zi, Octavian Goga, poetul pătimirilor noastre, semna în „ Epoca”
articolul sugestiv intitulat Ultima zi din România mică. O viziune de
interpret fidel al năzuinţelor poporului său pentru care în acel moment
prezentul trebuia să fie o punte cât mai mică între ceea ce a fost şi ceea ce
va fi pentru poporul român. Un moment în care:

„Trecutul şi viitorul îşi poartă fiorii peste sufletul neamului în aceste ceasuri
care ne fac să resimţim răsufletul eternităţii deasupra noastră. Ca la judecata
din urmă se desfac mormintele din care ne strigă suferinţele de veacuri şi ne
îndemnă mărirea strămoşilor. Închegarea unui singur trup se hotărăşte. Astăzi
amurgul cade cea din urmă oară peste vechile noastre hotare ca, mâine, soarele,
răsărind roşu din foc şi din sânge, să lumineze România Mare”2.

Primele impresii, după intrarea în război a României, nu putea să le

supună atenţiei opiniei publice decât tot presa. Între cei care le-au
consemnat pe hârtia tipărită pentru opinia publică, ziaristul binecunoscut şi
în epocă, şi în perspectiva mai largă a istoriei, Constantin Bacalbaşa. Sub
titlul Adevărata renaştere naţională, printre altele,el scria, şi tot în
coloanele ziarului „Epoca”:

„Marele pas istoric l-au pornit copiii României în sunetul unor goarne care au
sunat nu fanfara de cucerire ci mai ales imnuri de libertate. Pe drapelele
româneşti va sta scris nu simbolul urii între popoare, ci simbolul dezvoltării şi
al neatârnării românilor”3.

Cu intrarea României în război, condiţia de existenţă şi de

manifestare a presei a cunoscut modificări dictate de starea excepţională a
unui asemenea fenomen în viaţa societăţii. O primă dovadă a fost
suspendarea presei de orientare social-democrată. A intervenit, inevitabil,
limitarea posibilităţilor de informare, de captare a ştirilor şi ... cenzura sau
autocenzura cu consecinţe directe asupra imaginii presei, a funcţionalităţii
ei înseşi.
1
Istoricul Partidului Naţional Liberal de la 1848 până astăzi, Bucureşti, 1923, p. 208-209
2
„Epoca” din 15 august 1916.
3
Ibidem, din 16 august 1916
10.3. Presa în anii participării României la război (1916-
1918)
Încă de la izbucnirea sa în vara anului 1914, războiul a pus sub un
mare semn de întrebare, libertatea presei şi aceasta chiar în condiţiile în
care România continua să rămână în afara ariei de desfăşurare a conflictului
militar şi desigur a fronturilor. A ieşit repede în evidenţă înfruntarea, altfel
inevitabilă, între „interesul de stat” care, cu un spor de legitimitate, se
cerea să fie protejat şi „dreptul la adevăr” sub semnul căruia se exprimă
presa ca instrument de informare, modelare şi orientare a opiniei publice.
La aceasta s-a adăugat dilema însăşi a ziariştilor ce nu putea să nu
balanseze între „dreptul de a afla pentru a ştii” şi „curajul de a tăcea” când
în tolba ştirilor culese erau date concrete ce ar fi interesat pe inamic
dăunând, implicit, securităţii propriei ţări. O dilemă ce se cerea a fi dublată
de onestitatea profesională şi de rezistenţă în faţa tentaţiei de a câştiga în
schimbul odiosului act al trădării de ţară şi neam.
În sfârşit, e de reţinut şi „confruntarea”, din punctul de vedere al
autorităţilor statului, între datoria de a fi luat măsuri pentru protecţia
împotriva „adevărurilor dăunătoare ţării” (planuri militare, negocieri
diplomatice, mijloace economice de susţinere a războiului) ce nu trebuiau
să fie cunoscute de virtualul inamic şi nevoia de a se face propaganda
necesară în acţiunea de mobilizare patriotică, de fortificare a încrederii nu
doar în justeţea cauzei ci şi în victoria finală, o ţintă ce nu putea fi atinsă
decât dacă propaganda respectivă se bizuia pe informaţii cu conţinut
adevărat, reflectând realitatea datelor concrete cu care trebuia să opereze.
Fără o selecţie riguroasă, unele dintre ştirile vehiculate astfel de presă ar fi
putut servi inamicului, mai ales în coroborare cu altele obţinute pe alte căi.
Iată de ce una din măsurile luate de autorităţi a fost înfiinţarea unui Birou
de presă la Ministerul de Interne.
După intrarea României în război, o parte a presei, cea de orientare
social-democrată, datorită susţinerii consecvente a neabandonării
neutralităţii şi de condamnare a războiului, a criticilor virulente adresate
guvernanţilor, a fost suspendată. Doar condamnarea războiului nu era o
crimă. Iorga, de pildă, şi nu numai el, condamnase în reperate rânduri prin
intervenţiile sale în presă grozăviile acestuia, forţa lui distructivă în raport
cu bunurile de cultură şi civilizaţie, astfel că, peste ani, în faimoasa sa
operă memorialistică O viaţă de om aşa cum a fost, rememorând acele
febrile zile de neutralitate şi frânturi din activitatea sa ca ziarist, nu se sfiia
să condamne o dată mai mult fapte ca: „ arderea oraşelor bogate în tezaure
de artă şi de învăţătură, împuşcarea suspecţilor şi a ostatecilor, tot cinismul
brutal din care era făcută psihologia colectivă a unui război de o speţă nouă ” şi
toate acestea din primele momente ale conflagraţiei, o dată cu atacurile
asupra Belgiei. Apoi, scria mai departe N. Iorga,

„Când Franţa a venit la rând, după Charleroi, întrebuinţându-se contra ei

aceleaşi proceduri hunice, cu ghiarele care loveau în divinele figuri ale sfinţilor
de pe frontonul catedralei încoronărilor regale la Reims, şi piatra de atâtea ori
seculară plesnea în îmbrăţişările incendiului, sentimentul, neputincios, şi cu
atât mai arzător, contra civilizaţiilor care dezonorau civilizaţia s-a revărsat în
articole de înfierare, care au găsit răsunet, contribuind şi ele la formarea
spiritului public de care ... aveam aşa de multă nevoie”1.

O asemenea contribuţie, la formarea şi cizelarea spiritului public, au

adus publicaţii ca „Adevărul”, „Dimineaţa”, „Universul”, „Viitorul”, „Epoca”
sau „Neamul românesc”. Pentru ca această din urmă publicaţie să-şi poată
continua apariţia, imediat după intrarea României în război, în cursul unei
întâlniri de taină Ion I.C. Brătianu – N. Iorga, primul ministru i-a acordat o
importantă sumă de bani, pentru a putea procura hârtia necesară. Şi aceasta
în condiţiile în care marele savant, şi ziarist în acelaşi timp, formulase
sugestia de a se face un „ziar al frontului”. De reţinut şi mărturisirea, de
ordin memorialistic, a lui Nicolae Iorga în legătură cu „ ideea, răsărită o
clipă, a unui mare ziar, capabil să lupte cu cele cumpărate sau întemeiate de
cheltuitorii agenţi germani”, o idee părăsită foarte repede, pare-se din cauza
lipsei de fonduri financiare2.
Evoluţia fronturilor, defavorabilă României, a făcut ca o foarte
importantă parte a ţării să fie ocupată de inamic (Oltenia, Muntenia,
Dobrogea), ca instituţiile centrale ale ţării să fie retrase la Iaşi (Parlamentul,
Casa Regală, Guvernul) şi ca presa, la rândul ei, să se resimtă negativ.
După decembrie 1916 (Capitala a fost ocupată pe 6 decembrie) şi-au mai
putut continua apariţia la Iaşi doar unele publicaţii precum „Neamul
românesc” al lui Nicolae Iorga, cu subvenţia guvernamentală deja amintită,
apoi câteva publicaţii liberale precum „L`Independance Roumaine”,
„Mişcarea” şi „Opinia”. Toate acestea au pus în evidenţă câteva note
caracteristice comune: justificarea războiului pe care-l purta România,
atenuarea decepţiilor provocate de turnura războiului, defavorabilă
României, alimentarea încrederii că, la sfârşitul conflagraţiei, România se
va situa în tabăra învingătorilor.
1
N. Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, p. 334-335
2
Ibidem, p. 336-338
 Din cauza războiului, a victoriilor obţinute de inamicii României
(sfârşitul anului 1916) publicaţii importante ca „ Adevărul”, „Dimineaţa” şi
„Universul”, toate proantantiste, nu şi-au mai putut continua apariţia când
Capitala a fost ocupată de inamic. Lipsite fiind de baza materială existentă
la Bucureşti, şi care n-a putut fi transferată la Iaşi, timp de aproape 2 ani cât
a durat regimul de ocupaţie n-au mai apărut.
Au apărut, în schimb, câteva publicaţii aservite ocupanţilor precum
„Gazeta Bucureştilor”, „Lumina” lui Constantin Stere sau „Bukarester
Tageblatt”. Diriguitorii lor aveau să-şi atragă, după război, oprobiul opiniei
publice, ca şi Alexandru Marghiloman care a fost, ca prim-ministru,
semnatarul Tratatului separat de pace de la Bucureşti (Buftea) din 7 mai
1918 deşi acesta din urmă nu numai că a exprimat mai multe elemente de
rezistenţă pe timpul negocierilor, dar a fost, cumva, şi o interfaţă, pentru o
perioadă dificilă, între România lui Ion I.C. Brătianu şi inamicii acesteia în
vremuri de restrişte aşa cum au fost acelea din anul 1918 din primăvară
până-n toamnă.
Rezistenţa românească în faţa inamicului şi-a găsit valorificarea în
celebrele lupte de la Mărăşeşti şi Oituz. Ea şi-a dobândit reflectarea
necesară şi în presă. Sub oblăduirea Guvernului, de pildă, a apărut din
februarie 1917 şi până în aprilie 1918 ziarul „ România” ca organ al Marelui
Cartier General al Armatei. I-a avut ca director pe Mihail Sadoveanu iar ca
prim redactor pe Octavian Goga. Între colaboratori sunt de amintit:
Alexandru Vlahuţă, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Ion Minulescu, Vasile
Voiculescu ş.a. De menţionat mesajul cu care a pornit la drum „ România”,
aşa cum a fost redat la apariţia primului număr:

„Această armată înfăţişează un drept sfânt. Această armată înfăţişează

străduinţele şi jertfele străbunilor noştri la porţile Orientului; înfăţişează straja
ce a îngăduit în vremuri Apusului să se statornicească şi să se civilizeze.
Această armată înseamnă conştiinţa celor mai mari suferinţe şi nedreptăţi pe
care le-a suferit vreodată un popor; ea cuprinde în constituţia ei, ca o fatalitate,
voinţa de a întregi elementele sfârtecate ale naţiunii şi de a sfărâma nedreptatea
seculară”1.

Iar „România” era numai o redută de pe frontul luptei pentru

împlinirea idealului naţional în care presa a avut locul şi rolul ei, ambele
deosebit de importante ca eficacitate a impactului dintre acţiunea politică
naţională şi conştiinţa politică atât a românilor ca naţiune, cât şi a
reprezentanţilor altor popoare, ale marilor puteri cu precădere, care aveau
să se pronunţe în legătură cu consecinţele primului război mondial şi, în
1
Apud Constantin Antip, Op. cit., p. 195
acest cadru, şi cu privire la justeţea cauzei naţionale româneşti. Un exemplu
care ar putea fi invocat este ziarul „Adevărul”, („Glasul poporului”), organ de
presă al social democraţilor români din Transilvania, care, la apariţie, în
octombrie 1917, cerea „să se lege o pace prin înţelegere, prin care nici o ţară
să nu fie strivită şi nici una să nu iasă biruitoare. Să se facă cu putinţă ca-n
toate ţările popoarele singure să-şi hotărască soarta şi nici un neam să nu mai
fie asuprit de altul”1.
Pe frontul bătăliilor de presă au acţionat şi românii din diaspora şi
mai ales pe teritoriile unora din marile puteri ale timpului: SUA, Rusia,
Franţa, Italia. Aşa au fost publicaţiile „ România Mare”, „Foaia Ţăranului”,
„Lupta”, „America”, „România Nouă”, „La Roumanie”, „La Transylvanie”, etc.2
prin care iniţiatorii şi susţinătorii lor s-au străduit să capteze, întâi de toate,
opinia publică românească dar şi pe aceea a ţărilor în care-şi făceau
apariţia; să-şi aducă a lor contribuţie la îmbărbătarea naţiunii, la fortificarea
credinţei în victoria finală.
Prăbuşirea ţarismului în februarie 1917 şi, mai apoi, victoria loviturii
de stat a bolşevicilor care au continuat să susţină, între altele, ideea
autodeterminării naţiunilor asuprite de fostul imperiu ţarist până la
despărţirea de statul căruia îi aparţinuseră până la izbucnirea războiului au
fost oglindite pe larg în presa românească, mesajul istoric reţinut fiind în
concordanţă cu aspiraţia românilor de realizare, în contextul istoric
respectiv, a unităţii politice naţionale. Aşa grăia unul din textele inserate în
coloanele ziarului social-democrat „Adevărul”, („Glasul poporului”) prin care
social-democraţii români din Transilvania salutau victoria bolşevicilor ruşi:

„Voi cereţi ca nici o naţiune să nu ţină în asuprire pe alta, nici un neam să nu

fie subjugat şi fiecare popor singur să aibă dreptul de a se conduce. Nici o ţară
să nu răpească pământ străin şi nici o ţară să nu ceară haraciu – despăgubire
de război – de la alta”3.

De fapt cele mai multe opinii exprimate şi vehiculate cu ajutorul

presei referitoare la evenimentele din Rusia se refereau la noua situaţie
istorică, prin ea însăşi mult mai favorabilă împlinirii idealului naţional
românesc, o speranţă şi mai mare în atingerea acestui ideal decât la
începutul războiului. Aşa se scria, de pildă, în coloanele ziarului liberal
„Mişcarea”, ce apărea la Iaşi, pentru care „ revoluţia rusă nu trebuie privită
1
Documente din istoria mişcării muncitoreşti din România, 1916-1921. Editura Politică,
Bucureşti, 1966, p. 64.
2
C.Gh. Marinescu, Opinia publică internaţională în sprijinul luptei românilor pentru unirea
Transilvaniei cu ţara (1914-1920), în Transilvania în istoria şi conştiinţa românilor, Editura
I.M.F. Iaşi, 1985, p. 233-234.
3
Ibidem, p. 70
numai prin efectele ei imediate asupra noastră, ci şi prin influenţa ce poate ea
să aibă asupra intereselor mari şi permanente ale neamului şi statului nostru,
interese pentru care am pornit la luptă”1. Aşa se exprima George Ranetti într-
un editorial al ziarului ”România” din primele zile ale anului 1918 în opinia
căruia

„Evenimentele ce se desfăşoară în Rusia ar trebui să convingă şi pe cei mai

pesimişti dintre noi că niciodată izbândirea idealului naţional românesc n-a
fost mai aproape”2.

10.4. Presa Marii Uniri

Evoluţia evenimentelor avea să înceapă a confirma asemenea
speranţe şi tocmai în strânsă legătură cu ceea ce se petrecuse deja pe ruinele
fostului imperiu ţarist, fiindcă, în zona dintre Prut şi Nistru, inclusă de
Rusia în graniţele ei la 1812, spiritul de rezistenţă al românilor nu fusese
nicicum anihilat cu toată gama mijloacelor de opresiune practicate de
regimul ţarist iar firul luptei naţionale a fost reluat foarte repede. În acest
nou context istoric presa s-a constituit şi ea într-o pârghie deosebit de
importantă a luptei naţionale. Aşa, de pildă, când în aprilie 1917 a aluat
naştere Partidul Naţional Moldovenesc îşi făcuse deja apariţia şi ziarul
„Cuvântul moldovenesc” la care colaborau şi refugiaţii din Regatul României.
Cuvântul de ordine, din primele numere, era autodeterminarea naţională pe
care în principiu o accepta şi regimul lui Kerenski. Oricum, această idee era
redată cu toată claritatea prin intermediul „Cuvântului moldovenesc”:

„De azi înainte suntem slobozi şi ne e îngăduit să fim moldoveni sau, mai bine
zis, fii ai lui Traian şi urmaşi ai lui Ştefan cel Mare”3.

Evoluţia rapidă şi tumultoasă a evenimentelor a făcut ca să apară şi

alte ziare aşa cum a fost „Sfatul Ţării”, organ oficial al Parlamentului
Republicii Moldoveneşti, care purta denumirea tot de Sfatul Ţării sau
gazeta „Soldatul român” ca oficios al Comitetului Central al Ofiţerilor şi
Soldaţilor Moldoveni. În toate aceste publicaţii ca şi în cele de la Iaşi sau,
într-o anumită măsură, chiar în presa din teritoriul ocupat de inamic îşi
1
„Mişcarea” din 6 decembrie 1917
2
„România” din 4 ianuarie 1918
3
„Cuvânt moldovenesc” din 9 aprilie 1917
găseau reflectarea evenimentele din Republica Democratică Federativă
Moldovenească (proclamată astfel de Sfatul Ţării pe 2 decembrie 1917) 1
sau hotărârea de independenţă a acesteia luată pe 24 ianuarie 1918.
Declaraţia adoptată de Sfatul Ţării şi publicată de presă proclama, „ în unire
cu voinţa norodului, Republica Moldovenească slobodă, de sine stătătoare şi
neatârnată, având ea singură dreptul de a-şi hotărî soarta în viitor”2.
Către sfârşitul lunii martie, având susţinerea maximă a populaţiei dar
şi sprijinul direct din partea guvernului de la Iaşi, inclusiv prin prezenţa de
trupe ale Armatei conduse de generalul Ernest Broşteanu, Sfatul Ţării a
adoptat, cu o covârşitoare majoritate de voturi, unirea Basarabiei cu
România (27 martie / 9 aprilie 1918). Unirea astfel proclamată era un act de
dreptate istorică şi naţională după mai bine de un secol de la răpirea acestei
părţi de pământ românesc din trupul Moldovei şi pe care opinia publică
românească a susţinut-o cu frenezie, presa, mai ales cea care apărea la
Chişinău, relatând pe larg atmosfera momentului. Publicaţia „ Staful Ţării”
relata în acele zile că „Publicul, zguduit de entuziasm, striga: «Trăiască
România Mare!» ... Deputaţii şi publicul se îmbrăţişau şi se sărutau. Ochii
tuturor sunt înnouraţi de lacrimi de bucurie ”. Iar aceste imagini nu puteau fi
văzute doar la Chişinău, ci pe întreg cuprinsul Basarabiei unde s-au derulat
manifestări dintre cele mai diverse de susţinere şi, practic, de întărire a ceea
ce fusese înscris în Hotărârea de unire. Aşa, de pildă, de la o adunare
populară organizată la Soroca, ziarul „Cuvânt moldovenesc” publica un
amplu reportaj, inclusiv textul moţiunii adoptate, din care reţinem:

„Proclamăm astăzi în mod solemn ... că declarăm unirea Basarabiei cu

România, sub al cărei regim constituţional şi sub ocrotirea legilor căruia vedem
siguranţa existenţei noastre naţionale şi propăşirea economică şi culturală”3.

O atare stare de spirit exista şi la dreapta Prutului, la Iaşi, la

Botoşani, la Piatra Neamţ, la Roman sau Bacău şi chiar pe teritoriul ocupat
de inamici: Bucureşti, Craiova, Piteşti, Braşov, Timişoara, Oradea, Cluj,
etc. Era o stare de spirit pe care „ Drapelul”, ce apărea la Lugoj, o consemna
astfel:

„Ştirea aceasta [despre actul unirii Basarabiei cu ţara – n.n. M.B.] a produs în
România întreagă o însufleţire de nedescris. Pretutindeni se serbează actul

1
„Sfatul Ţării” din 14 decembrie 1917
2
„Cuvânt moldovenesc” din 29 ianuarie 1918
3
„Cuvânt moldovenesc” din 28 martie 1918
 acesta cu o solemnitate demnă de importanţa istorică a momentului, menit să
pună baze noi dezvoltării economice a României”1.

În procesul istoric al unirii Bucovinei cu România, cel de-al doilea

act din tripticul hotărârilor populare care au marcat înfăptuirea statului
naţional unitar român, presa a avut, de asemenea, un rol catalizator al
voinţei românilor din această provincie. Iar acest rol deosebit si l-a asumat
publicaţia „Glasul Bucovinei” care a apărut pe 9/22 octombrie 1918 ca fruct
al iniţiativei elitei intelectualilor români din Bucovina în frunte cu
eminentul filolog Sextil Puşcariu care a scris în întregime primul număr. El
nota în însemnările sale publicate mai apoi ca Memorii:

„În Glasul Bucovinei voiam să spulberăm mai ales ultimul respect şi teamă de
Austria, ultima rămăşiţă de admiraţie pentru armatele germane pe care mulţi
nu voiau să le creadă încă biruite şi să pregătim terenul pentru o încredere
oarbă şi necondiţionată faţă de România... Ideile acestea trebuiau infiltrate
consecvent în articole cu fel de fel de titluri, în reproduceri, în felul cum lansam
veştile în Spicuiri... Am îngrijit ca Glasul Bucovinei să se audă şi în Ardeal şi
la fraţii noştri refugiaţi”2.

Marele merit al grupării intelectualilor români din Bucovina din

iniţiativa căreia a apărut „Glasul Bucovinei” a fost acela de a fi formulat un
veritabil program de acţiune politică naţională imediată, de a fi împrăştiat
şovăielile generate, încă, de teamă faţă de autorităţile imperiale, de a fi
exprimat riguros ceea ce era dorinţa fierbinte a românilor şi, implicit,
evantai al intereselor naţionale pe cale de a-şi găsi împlinirea. Sub titlul Ce
vrem? şi care era articolul de fond al publicaţiei, se preciza la modul cel
mai răspicat posibil:

„Vrem să rămânem români pe pământul nostru străbun şi să ne ocârmuim

singuri, preum o cer interesele noastre româneşti. Nu mai vrem: să cerşim de la
nimeni drepturile care ni se cuvin, ci, în schimbul jertfelor de sânge aduse în
acest război, jertfe mai dureroase decât ale altor popoare, pretindem: ca
împreună cu fraţii noştri din Transilvania şi Ungaria, cu care ne găsim în
aceeaşi situaţie, să ne plăsmuim viitorul care ne convine nouă în cadrul
românismului. [subl n. M.B.]. Cerem: să putem aduce la congresul de pace
aceste postulate ale noastre prin reprezentanţii aleşi de noi înşine din mijlocul
naţiunii noastre”3.

1
„Drapelul” din 13 aprilie 1918
2
Sextil Puşcariu, Memoriii, Editura Minerva, Bucureşti, 1978, p. 321
 Şi tot din iniţiativa acestei grupări, pe data de 14/27 octombrie 1918
a fost organizată la Cernăuţi o Adunare Naţională a românilor care avea să
se proclame „în puterea suveranităţii naţionale” Adunare Constituantă a
acestei Ţări române; o instanţă naţională care a hotărât „unirea Bucovinei
integrale cu celelalte Ţări româneşti într-un stat naţional independent”, scop
în care va acţiona „în deplină solidaritate cu românii din Transilvania şi
Ungaria”. Lipsea din această hotărâre orice referire la unirea cu România
ceea ce este fără îndoială explicabil. Iar explicaţia trimite indubitabil la
ceea ce era situaţia politică şi militară a momentului cu existenţa încă a
Puterilor Centrale în război, cu menţinerea autorităţii imperiale şi la Viena
şi la Cernăuţi reprezentată de contele Etzdorf ca guvernator al Bucovinei în
timp ce România mai împărtăşea umilinţa de a se afla sub regimul impus de
Pacea de la Bucureşti (Buftea), ceea ce presa, pe de o parte, a putut explica,
pe de altă parte putea să avanseze şi alte iniţiative posibile. Cu toate
acestea, Adunarea Naţională din 14/27 octombrie a dat naştere unui
Consiliu Naţional format din 50 de membri, ca organism reprezentativ, şi
care, la rândul lui, a desemnat un Birou Executiv format din 14 secretari de
stat, condus de Iancu Flondor.
Hotărârea Adunării Constituante a românilor din 14/27 octombrie n-a
fost aprobată de ucrainenii bucovineni şi nici de Rada (parlamentul)
ucraineană. Ba, mai mult, când procesul dezagregării Imperiului austro-
ungar a început să devină vizibilă, ucrainenii au cerut guvernatorului
Etzdorf să le transmită puterea în zona de nord în care se credeau
majoritari, ei având sprijinul românului Aurel Onciul un partizan al ideii de
împărţire a Bucovinei între români şi ucraineni, acesta găsindu-şi un
adversar redutabil în „Glasul Bucovinei” care n-a ezitat să-l trateze de
trădător al cauzei naţionale.
În această situaţie, Iancu Flondor a solicitat sprijinul armatei române.
Alexandru Marghiloman, în ultima zi a existenţei guvernului său (24
octombrie / 6 noiembrie), şi-a dat acordul ca unităţi ale Armatei române
(Divizia 8 infanterie) aflate sub comanda generalului I. Zadik să pătrundă
în Bucovina, hotărâre transmisă, spre ştiinţă, şi la Viena dată fiind
existenţa, încă, a Tratatului de pace de la Bucureşti (Buftea). În faţa
înaintării ostaşilor români, care s-au bucurat de o primire aflată sub nimbul
bucuriei dezlănţuite, Legiunea ucraineană s-a retras. Această situaţie nouă a
permis Consiliului Naţional Român să treacă la acţiuni menite a pregăti
proclamarea actului Unirii: pe 31 octombrie / 12 noiembrie a fost creat
Guvernul Bucovinei condus de Iancu Flondor avându-l ca secretar de stat la
Externe pe Sextil Puşcariu şi a fost convocat pentru data de 15/28
noiembrie 1918 Congresul General al Bucovinei.
 La acest forum reprezentativ pentru întreaga populaţie a Bucovinei
urmau să ia parte, pe lângă Consiliul Naţional Român şi Guvernul
Bucovinei, reprezentanţi ai Consiliilor Naţionale reieşite, pe valul luptei
naţionale, din rândurile minorităţilor: germani, polonezi, ucraineni, evrei,
ruteni, huţuli etc. Evreii şi ucrainenii au refuzat să participe.
În faţa Congresului General al Bucovinei, Iancu Flondor a fost cel
care a propus, printr-o moţiune, „unirea necondiţionată şi pentru vecie a
Bucovinei, în vechile ei hotare, ... cu România ”. Au aderat la moţiune,
motivându-şi punctele de vedere, atât reprezentanţii polonezilor cât şi ai
populaţiei germane şi ai rutenilor. Apoi, a fost adoptată în unanimitate
hotărârea de unire în care se menţiona:

„Întrupând suprema putere a ţării şi fiind investiţi singuri cu puterea

legiuitoare, în numele suveranităţii naţionale, hotărâm: unirea necondiţionată
şi pe vecie a Bucovinei în vechile ei hotare, până la Ceremuş, Colacin şi Nistru,
cu Regatul României”.

Unirea Bucovinei cu România a fost sancţionată, în concordanţă cu

normele constituţionale în vigoare, de regele Ferdinand printr-un Decret
lege din 18/31 decembrie 1918. Se punea, astfel, capăt entităţii politice
autonome a Bucovinei care avea să se integreze, instituţional, în structurile
României Mari, o dată cu legile de unificare adoptate în cursul anului 1918.
Astfel se încheia a doua fază a procesului istoric de autodeterminare a
românilor şi de făurire a statului lor naţional unitar.
Un rol şi mai proeminent a avut presa în realizarea unirii
Transilvaniei cu România. În ciuda măsurilor represive ale autorităţilor de
la Budapesta, din 1917 apărea „Adevărul” („Glasul poporului”). În coloanele
acestuia s-a publicat ştirea despre şedinţa Comitetului Executiv al
Partidului Naţional Român din 12 octombrie 1918, de la Oradea, care
afirma, printr-o Declaraţie ce avea să fie prezentată în Parlamentul de la
Budapesta, că „urmările războiului îndreptăţesc pretenţiile de veacuri ale
naţiunii române la deplina libertate naţională”1. Şi tot în coloanele acestuia
erau publicate ştiri despre iniţiativele politice naţionale ale social-
democraţilor, hotărâţi ca „românii să aibă drept de liberă dispunere asupra
sorţii lor, adică ei singuri să hotărască forma de stat în care vor să trăiască în
viitor”2. Sau despre momentul prezentării, în parlamentul ungar, de către
Alexandru Vaida-Voievod, a amintitei declaraţii adoptate de Conducerea
Partidului Naţional Român (18/31 octombrie 1918). O declaraţie rostită
chiar în ziua în care Austro-Ungaria primise răspunsul negativ al Antantei
1
„Adevărul” din 14/27 octombrie 1918
2
Ibidem, din 6/19 octombrie 1918
cu privire la condiţiile de armistiţiu iar primul ministru al Ungariei, Tisza
Istvan, recunoştea public că războiul a fost pierdut.
Prin conţinutul declaraţiei amintite se afirma răspicat dreptul
românilor la autodeterminare „Pe temeiul firec că fiecare naţiune poate
hotărî singură şi liberă de soarta sa ”, respingea pretenţiile Ungariei de a
reprezenta şi interesele românilor la conferinţa de pace cu motivaţia că
„apărarea intereselor ei, naţiunea română o poate încredinţa numai unor factori
designaţi de propria ei adunare naţională ”. Concluzia declaraţiei era că:
„Naţiunea română care trăieşte în monarhia austro-ungară aşteaptă şi cere,
după multe suferinţe de veacuri, afirmarea şi valorificarea drepturilor ei,
nestrămutate şi inalienabile, la deplina viaţă naţională ”1. Se prefigura, astfel,
calea pe care o vor urma românii pe ultimele sute de metri ale procesului
luptei lor pentru libertate şi unitate naţională deplină.
În cursul nopţii de 17/18-30/31 octombrie 1918, la insistenţele
liderilor social-democraţi, s-a constituit, la Budapesta, Consiliul Naţional
Român Central, format, la paritate, din 6 lideri ai Partidului Naţional
Român (Vasile Goldiş, Teodor Mihali, Alexandru Vaida-Voievod, Ştefan
Cicio Pop, Aurel Vlad, Aurel Lazăr) şi 6 conducători ai PSD (Ioan Elueraş,
Iosif Jumanca, Enea Grapini, Baziliu Surdu, Tiron Albani şi Iosif Renoi) 2.
Două zile mai târziu, C.N.R.C. şi-a fixat sediul la Arad, oraşul de pe Mureş
unde ani de zile apăruse, ca oficios al Partidului Naţional, ziarul „ Românul”
şi avea să-şi reia apariţia pentru a juca un rol cu totul deosebit în
desfăşurarea evenimentelor. Tot la Arad locuiau şi câţiva dintre
conducătorii Partidului Naţional Român între care Vasile Goldiş, Ştefan
Cicio Pop sau Ioan Suciu. De acolo, chiar din locuinţa lui Ştefan Cicio Pop
a fost coordonată lupta naţională a românilor din Transilvania, Banat,
Crişana şi Maramureş. De acolo a fost încurajată acţiunea populară de
înlăturare a administraţiei austro-ungare şi de constituire, ca fruct
nemijlocit al iniţiativei celor mulţi, a Consiliilor Naţionale Române la nivel
de comune, oraşe, comitate (judeţe); de acolo s-a dat imediat o proclamaţie
„către naţiunea română” cerându-se constituirea de gărzi naţionale sub
comanda ofiţerilor şi soldaţilor întorşi de pe fronturi a căror misiune trebuia
să fie aceea de susţinere a ordinii şi, finalmente, a edificiului unităţii şi
independenţei naţionale3. Tot de acolo plecau reprezentanţi ai conducerii
centrale în diferite zone ale Transilvaniei pentru a îndruma şi coordona
cursul acţiunilor de organizare politică şi militară a poporului. Iar rezultatul
1
Ibidem, din 14/27 octombrie 1918; A se vedea şi 1918 la români Documentele Unirii: Unirea
Transilvaniei cu România. 1 Decembrie 1918; Vol VI, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică,
Bucureşti, 1989, p. 38.
2
1918 la români, p. 58
3
Ibidem, p. 59
a fost peste cele ce scontaseră liderii: răspunsul celor mulţi a fost apariţia în
câteva zile a consiliilor şi gărzilor naţionale române. Concomitent au luat
naştere structuri similare şi în rândurile minorităţilor naţionale: maghiară şi
germană îndeosebi în zonele dens populate de acestea: Sibiu, Braşov, Târgu
Mureş, Cluj, Oradea, Satu Mare, Timişoara, Arad, etc. De remarcat că în
multe din zonele în care au existat atât consilii naţionale române cât şi
consilii naţionale germane sau maghiare s-au clădit rapid relaţii de
colaborare sub semnul mai ales al necesităţii menţinerii ordinei, al
rezolvării problemelor generate de lipsurile alimentare, de combustibil în
prag de iarnă ş.a.m.d. S-au creat chiar Consilii Naţionale cu reprezentare
atât a românilor cât şi a minorităţilor ca la Sibiu, Braşov, Timişoara, Oradea
etc. De menţionat că au apărut şi publicaţii ale Consiliilor Naţionale
româneşti sau ale minorităţilor germană şi maghiară, presa oficială care
apăruse până atunci repliindu-se în multe cazuri precum ziarul maghiar de
la Arad „Arady Közlöny”.
Întemeiat pe structurile astfel create în chiar vâltoarea luptei
naţionale şi conştient de responsabilităţile istorice ale momentului vizând,
pe de o parte, posibilitatea traducerii în realitate a dreptului românilor la
autodeterminare, iar, pe de altă parte, necesitatea „apărării ordinei publice, a
securităţii averii şi a persoanelor”, indiferent de apartenenţa naţională, pe
data de 27 octombrie / 9 noiembrie C.N.R.C. s-a adresat, printr-o notă
diplomatică, Guvernului de la Budapesta anunţându-l, ultimativ, că „trebuie
să preluăm deja de pe acuma întreaga putere de guvernare asupra teritoriilor
locuite de românii din Ungaria şi Transilvania” şi-i solicita „să adreseze
imediat naţionalităţilor din Ungaria şi Transilvania un manifest şi să ordone
trecerea sub autoritatea noastră a tuturor instituţiilor şi organelor de stat,
politice, administrative, judecătoreşti, şcolare, religioase, financiare şi militare
ce se găsesc în acel teritoriu”1. În cazul în care solicitarea C.N.R.C. ar fi fost
respinsă, acesta avertiza că un astfel de răspuns echivala cu imposibilitatea
folosirii de către români a dreptului la autodeterminare şi ca atare urma să
înceteze „orice colaborare pe mai departe cu autorităţile” ungare. În plus, se
mai preciza că în cazul unei asemenea eventualităţi C.N.R.C. nu-şi mai
putea asuma „nici o răspundere pentru evenimentele ce ar urma, aceasta ar
cădea în întregime în sarcina Guvernului actual al Consiliului Naţional Ungar ”.
Răspunsul Budapestei era aşteptat până la 30 octombrie / 12 noiembrie
orele 600.
Să adăugăm că nota diplomatică de mai sus a avut şi o altă
semnificaţie: dorinţa conducătorilor români de a obţine un transfer de

1
Ibidem, p. 200
putere pe cale paşnică, pentru a se evita conflictele sângeroase. Este ceea ce
punea în evidenţă un comentariu apărut în coloanele ziarului „Românul”:

„Dorim din adâncul inimii noastre ca lichidarea şi trecerea de la lumea veche la

cea nouă să se întâmple fără zguduiri şi tulburări, fără scene regretabile şi
pagube inutile în averi şi vieţi omeneşti”1.

La nota diplomatică a C.N.R.C. Guvernul de la Budapesta a răspuns

telegrafic, iar apoi a deplasat la Arad, pentru negocieri, o delegaţie condusă
de ministrul naţionalităţilor Jaszi Oszkar. Partea maghiară a încercat să
convingă partea română că Ungaria s-ar fi înscris pe calea democraţiei,
inclusiv în planul relaţiilor naţionale, şi că în Transilvania urma să se
introducă o nouă formă de organizare politico-administrativă de tipul
cantoanelor elveţiene. Scopul vădit era acela de a obţine acceptul
conducătorilor români pentru un asemenea proiect şi a menţine astfel
Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul în graniţele Ungariei istorice
„fiindcă, în caz contrar, spunea la un moment dat ministrul maghiar, ar urma
destrămarea totală”2. S-a ajuns, astfel, la eşuarea tratativelor în ciuda
prezentării de către Jaszi Oszkar şi a altor oferte, toate având un numitor
comun: menţinerea „Ungariei istorice”, a „Ungariei Mari”, ceea ce membrii
delegaţiei române au respins cu fermitate pentru ca, în final, Iuliu Maniu să
spună: „Noi nu voim să devenim din asupriţi asupritori, dar nici nu putem
admite o ciungărire a teritoriului românesc. Chestia e clară. Noi ca popor
suveran voim să avem toate atributele suveranităţii şi, în primul rând, ... puterea
administrativă pe întreg teritoriul pe care-l ştim a fi al nostru. E aceasta o
urmare firească a dreptului de liberă dispunere pe care guvernul unguresc pe
urma lumii întregi l-a recunoscut şi el. Constat, însă, că reprezentantul
guvernului nu înţelege aşa dreptul acesta cum îl înţelegem noi şi cum îl înţelege
toată lumea. Aici e deosebirea între noi, în urma căreia înţelegerea nu e cu
putinţă”3. Presa şi în primul rând „Românul” a prezentat pe larg acest
eveniment, a pregătit implicit opinia publică pentru ceea ce avea să fie
Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia.
Hotărârea de convocare a unei mari adunări populare, cu caracter
larg democratic, s-a luat pe 2/15 noiembrie în cadrul C.N.R.C. Trei zile mai
târziu printr-un manifest intitulat Către popoarele lumii şi publicat nu
numai în coloanele „Românului” dar şi ale „Drapelului” (Lugoj), ale altor
ziare precum „Tribuna Sibiului” sau „Gazeta Ardealului”, erau denunţate
actele de opresiune la care au fost supuşi românii secole de-a rândul de
1
Ibidem, p. 200-201
2
Ibidem, p. 325
3
Ibidem p. 331
către clasa dominantă maghiară, era respinsă politica Guvernului de la
Budapesta „care şi acum încearcă a supune naţiunea română dominaţiei străine
şi o împiedică de la constituirea sa în stat liber şi independent ”, se afirma
voinţa elitei politice româneşti de „a asigura fiecărui popor deplină libertate
naţional㔺i, binenţeles, anunţa voinţa fermă a naţiunii române că „ nu mai
voieşte să trăiască în legătură de stat cu naţiunea maghiară ci este hotărâtă a-
şi înfiinţa pe teritoriul locuit de dânsa statul său liber şi independent ” şi că
„oricum ar decide puterile lumii, este hotărâtă a pieri mai bine, decât a suferi
mai departe sclavia şi atârnarea”1. Erau astfel sintetizate nu numai motivele
ce stăteau la baza acţiunii de autodeterminare naţională şi de unire a
Transilvaniei cu România dar şi relaţia cu viitoarea Conferinţă de pace,
consecutivă războiului, căreia urma să-i revină doar misiunea de a consacra
juridic, în planul relaţiilor internaţionale, o situaţie de facto.
Două zile mai târziu, pe 7/20 noiembrie, a fost dată publicităţii şi
răspândită în zeci de mii de exemplare (numai ziarul „ Românul” a fost tipărit
în 12.000 exemplare) hotărârea de convocare a unei mari adunări, la Alba
Iulia, pe Câmpul martiriului lui Horea şi Cloşca, în faţa Cetăţii în care
intrase triumfător Mihai Viteazu în urmă cu 319 ani.
La chemarea C.N.R.C. au venit la Alba Iulia peste 100.000 de
oameni. La adunare au fost prezenţi 1228 de delegaţi aleşi prin vot deschis
de organizaţiile politice şi de instituţiile româneşti din Transilvania, în
primul rând Biserica ortodoxă şi cea greco-catolică, având asupra lor
dovada scrisă a împuternicirii („Credenţional”) de a vota unirea
Transilvaniei cu România. Aceştia din urmă s-au constituit în adunare
„constituantă deschisă” avându-l ca preşedinte pe George Pop de Băseşti.
Discursul solemn a fost rostit de Vasile Goldiş care a dat citire şi actului de
unire elaborat de Consiliul Naţional Român Central, alcătuit din 9 puncte.
La primul punct se prevedea:

„Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Tara

Ungurească, adunaţi prin preprezentaţii lor îndreptăţiţi în ziua de 18
noiembrie / 1 decembrie 1918, decretează unirea acestor români şi a tuturor
teritoriilor locuite de dânşii cu România”.

Hotărârea de unire a Transilvaniei cu România a fost însoţită de un

program concret de înnoiri ce urmau a fi aduse în structurile economice,
sociale şi politico-instituţionale ale României ca stat naţional unitar între
care: „deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare ”,
instituirea votului universal, „egala îndreptăţire şi deplina libertate

1
1918 la români, vol. II, p. 395
confesională pentru toate confesiunile din stat”, edificarea unui regim politic
realmente democratic, apt a asigura libertatea presei, de asociere şi
întrunire, reformă agrară radicală, drepturi şi avantaje pentru muncitori la
nivelul celor mai avansate state industriale din Apus. Se exprima, totodată,
speranţa ca, prin hotărârile ce le va adopta, „ Congresul de pace să
înfăptuiască comuniunea naţiunilor libere în aşa chip ca dreptatea şi libertatea
să fie asigurate pentru toate naţiunile mari şi mici deopotrivă iar în viitor să
elimineze războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaţionale”.
Adusă la cunoştinţa mulţimii de pe Câmpul lui Horea şi susţinută de
numeroşi vorbitori între care episcopul Miron Cristea, Iuliu Maniu,
Alexandru Vaida-Voievod, dr. Petru Groza, ş.a., declaraţia a fost votată cu
însufleţire, a fost comentată, i-au fost consacrate imense clipe de bucurie
populară iar mai apoi a fost adusă ca o veste înălţătoare în oraşele şi satele
Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului.
Tot la 1 decembrie 1918 Adunarea Naţională a desemnat Marele Sfat
Naţional format din 150 membri care, o zi mai târziu, a ales Consiliul
Dirigent având misiunea de a asigura guvernarea Transilvaniei până la
întrunirea Adunării Naţionale Constituante a României Mari. În funcţia de
preşedinte al Consiliului Dirigent a fost ales Iuliu Maniu.
La conţinutul Declaraţiei de la Alba Iulia au aderat mai întâi saşii la 8
ianuarie 1919 printr-o hotărâre care glăsuia că „poporul săsesc din
Transilvania, aşezându-se pe tărâmul dreptului de autodeterminare a
popoarelor decide alipirea sa la Regatul României” pentru ca, la 10 august
1919, Adunarea şvabilor, organizată la Timişoara, să transmită Conferinţei
de pace de la Paris hotărârea lor de a se integra în România. Hotărâri
similare au adoptat şi reprezentanţii evreilor şi ai ţiganilor. Nu s-a pronunţat
în acest sens minoritatea maghiară, dar nici nu s-a opus împărtăşind
conţinutul democratic al Declaraţiei de la Alba Iulia cu excepţia punctului
unu.
Odată cu unirea Transilvaniei se realiza democratic, popular şi chiar
plebiscitar, deci ca fruct al voinţei naţionale româneşti, o construcţie statală
unitară. Se încheiau, pentru români, secole de suferinţe naţionale; se
înlăturaseră ultimele bariere artificiale care-i separaseră pe români de
români fără să-i fi putut împiedica a vorbi aceeaşi limbă, a cânta aceleaşi
melodii de dor şi jale, a nutri aceleaşi aspiraţii, a-şi schimba între ei bunuri
materiale şi spirituale. Acum, însă, pe temeiul noului edificiu naţional,
puteau construi, cu eforturi unite, mai mult şi mai durabil; aveau
posibilitatea să-şi ofere şi să ofere creaţii materiale şi spirituale mai ample;
circuitele producţiei materiale vor fi în măsură a pulsa seva necesară
alimentării procesului de modernizare pe mai departe a economiei naţionale
în concordanţă cu exigenţele progresului istoric. Deveniseră realitate
imaginile poetice ale marelui liric ardelean care a fost Octavian Goga:

„Te-am dărâmat hotar de-odinioară,

Brâu împletit din lacrimi şi din sânge,
Veriga ta de foc nu mă mai strânge,
Şi lanţul tău a încetat să doară”.
 Capitolul

11
Presa în epoca interbelică

Motto:”Gazetăria rămâne, oricum şi

oriunde, forma capitală a
expresiei sociale” (Dem.
Teodorescu –ziarist)

11.1. Oglindă pentru o ţară nouă?

E
ra România o ţară nouă după înfăptuirea Marii Uniri şi desăvârşirea
construcţiei politico-statale în 1918 cu care se încheiase procesul
istoric al afirmării românilor ca naţiune distinctă, liberă şi
independentă? Iată una din întrebările care au început să-şi facă loc aproape
zi de zi în coloanele presei: cea care putuse să-şi continue existenţa în anii
1916-1918 dar mai ales cea care ori îşi relua apariţia după întreruperea
acesteia din cauza războiului, ori îşi începea existenţa imediat sau la puţin
timp după încheierea ostilităţilor militare. Apoi, marea dilemă, care avea
să-şi pună pecetea pe imaginea istorică a României de după primul război
mondial, a fost următoarea: care urma să fie calea dezvoltării ei, întâi de
toate în planul structurilor economice, dar şi al celor sociale sau politico-
instituţionale: să meargă pe calea dezvoltării preponderente a agriculturii,
care fusese până la război ramura fundamentală a economiei, şi de susţinere
a satului ca leagăn al culturii şi civilizaţiei româneşti tradiţionale, sau să se
facă eforturi pentru afirmarea mai viguroasă a industriei şi de intensificare
a urbanizării aşa cum indica modelul occidental de evoluţie istorică?1 Presa,
din aceste puncte de vedere, a fost principala tribună a confruntărilor ce
aveau să se cristalizeze foarte repede pe o chestiune cu adevărat
1
Vezi Z. Ornea, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea, Editura Eminescu, Bucureşti,
1980, p. 303-361
fundamentală şi care, în linii mari, avea să fie expresia a două importante
grupări de combatanţi: tradiţionaliştii şi europeniştii. Pentru primii, viitorul
României putea fi asigurat cu succes dacă era supus valorificării potenţialul
agricol al ţării, inclusiv al forţei de muncă existente în lumea satului şi care
era dată de 78,9% din populaţie, ceea ce ar fi fost în consonanţă deplină cu
propria sa moştenire socială şi spirituală. Iar tradiţia ideologică despre
România ca ţară eminamente agricolă era deosebit de bogată. Pentru
cealaltă tabără, a europeniştilor, industria era aceea care trebuia să fie
susţinută cu precădere iar oraşul şi civilizaţia citadină să capete o pondere
din ce în ce mai mare, pentru o asemenea opţiune existând suficiente
premise: de la resursele de materii prime sau de energie, la noile
dimensiuni ale pieţii naţionale sau avantajele poziţiei geostrategice a ţării în
raport cu piaţa economică internaţională fără a fi fost loc de prea multe
discuţii în ceea ce privea avantajele oferite de civilizaţia industrială şi viaţa
citadină prin comparaţie cu civilizaţia agrară şi viaţa rurală. Cât priveşte
tradiţia ideologică a necesităţii industrializării, era, fără îndoială, mai
redusă, dar evident mai consistentă1.
În ofensivă au fost europeniştii. Ei au avut suportul unei înfăptuiri cu
adevărat istorice aşa cum a fost Marea Unire; s-au bizuit pe ceea ce a fost
imediat după război presiunea populară vizând necesitatea stringentă a unui
nou ciclu reformist care să aducă dezlegarea problemei agrare şi
democratizarea vieţii politice printr-o nouă lege electorală; au avut în
Partidul Naţional Liberal forţa politică aptă să pună în practică aceste
reforme, să promoveze o politică, mai ales în plan economic, pusă sub
semnul interesului naţional; să subordoneze aceleiaşi exigenţe naţionale şi
politica externă. Marea guvernare liberală a fost expresia elocventă a
acestei tendinţe istorice.
Sub semnul unei asemenea exigenţe s-a înregistrat şi noul salt al
dezvoltării presei: un salt pe linia continuării procesului de modernizare; un
salt pe linia răspândirii, nestingherite de hotare artificiale, la scara
întregului teritoriu naţional; un salt pe linia integrării în circuite
informaţionale şi organisme cu caracter internaţional; un nou salt în
realizarea calitativă a actului publicistic ş.a.m.d.
Privită global, imaginea istorică a dezvoltării presei româneşti în
perioada postbelică şi până la izbucnirea celui de-al doilea război mondial
frapează mai întâi prin aspectul cantitativ: adică o creştere rapidă a
numărului de publicaţii. Mărturii de ordin statistic atestă, spre exemplu, că
dacă în 1923 apăreau 1090 de publicaţii, după aproape un deceniu, mai

1
Vezi îndeosebi Radu – Dan Vlad, Gândirea economică românească despre industrializare,
Editura „Mica Valahie”, Bucureşti, 2001
precis în 1932, existau peste 1400, pentru ca în 1936 să apară pe piaţa
publicistică circa 2300 de titluri de ziare, reviste, calendare etc.1
De reţinut şi faptul că în octombrie 1927 a fost organizat la Bucureşti
Congresul presei latine, probabil o recunoaştere a nivelului ridicat pe care,
în dezvoltarea ei, îl atinsese presa din România. Cu acest prilej Societatea
Generală a Ziariştilor din România a pregătit un fel de raport despre situaţia
presei din ţara noastră redactat în limba franceză 2. Acest raport era prevăzut
şi cu un capitol relativ consistent despre evoluţia presei româneşti, ceea ce
reiese şi din titlu. Referitor, însă, la situaţia, din acel moment, a presei din
România, ar fi de reţinut faptul că apăreau 709 ziare; că, dintre acestea, 515
apăreau în limba română şi în proporţie de aproape 30% în limbile
minorităţilor naţionale sau de circulaţie internaţională. Oricum, în limba
minorităţii maghiare apăreau 110 publicaţii (15,5%) pentru o populaţie care
reprezenta, conform recensământului din 1930, un procent de 7,9%; în
limba germană erau tipărite 65 publicaţii (9%) pentru o populaţie ce
reprezenta 4,1%. Evreii aveau 25 publicaţii dintre care 6 în limba română, 9
în limba germană, 8 în limba idiş şi ebraică, 2 în limba maghiară (per
ansamblu un procent de 3,5%) pentru o minoritate ce reprezenta 4% din
populaţia României3.
Ca profile în care puteau fi încadrate cele 709 ziare existente în
România, când avea loc, la Bucureşti, Congresul presei latine, conform
aceluiaşi raport, 160 erau politice şi de informaţii, 168 de interes local, 78
se adresau diverselor categorii profesionale din lumea urbană, 27 erau, ca
profil, agricole şi cooperatiste, 23 se încadrau în categoria „industriale,
comerciale şi financiare”, 11 reflectau problemele de învăţământ, 21 teatru şi
sport, 5 erau în domeniul medicinii, 5 militare, 4 specializate pe industria
petrolului iar 79 erau buletine oficiale4.
Numărul revistelor era şi el semnificativ: 554 dintre care 433 în
limba română iar 121 în alte limbi după cum urmează: 69 limba maghiară,
30 limba germană şi 11 limba franceză. Ca profile, revistele erau literare în
număr de 80 (60 în limba română, 20 în alte limbi, respectiv 9 în limba
maghiară, 7 în limba germană, 3 în limba franceză şi una în limba rusă),
religioase 38 (23 în limba română iar 15 în alte limbi dintre care 14 în
limba maghiară), 60 pe profil industrial (47 în limba română, 13 în alte
limbi, 34 aveau ca profil dreptul şi administraţia (23 în limba română), 30
învăţământ (27 în limba română), 29 medicină (25 în limba română), 16
ştiinţifice, 13 militare (toate în limba română), 26 sociologie, 86 reviste
1
Jean Georgescu, La presse periodique en Roumanie, Editura „Sfânta Unire”, Oradea, 1936, p. 147
2
La presse roumaine. Les premieres journalites roumanis, Bucureşti, 1927
3
Ibidem, p. 18-19
4
Ibidem, p. 19
culturale, 47 buletine oficiale etc. În total, erau 1263 publicaţii periodice
(709 ziare şi 554 reviste). Dintre acestea, în Bucureşti apăreau 98 ziare şi
227 reviste1.

11.2. Profile politico-ideologice în presa interbelică

Viaţa social-politică a României imediat după încheierea ostilităţilor
militare şi înfăptuirea Marii Uniri a fost una foarte frământată ca urmare,
întâi de toate, a tensiunilor acumulate în timp şi amplificate la o cotă cu
totul deosebită de greutăţile provocate pe timpul desfăşurării războiului şi,
îndeosebi, ca urmare a jafului practicat pe teritoriul ocupat de forţele
inamice. La acestea s-a adăugat, ca o adevărată undă seismică, mişcarea
generală pentru reînnoire, alimentată nu numai de speranţele celor mulţi
într-un viitor mai bun (ţărani, muncitori, mici meseriaşi, negustori mărunţi,
intelectuali de rând etc.), dar şi de proiectele celei mai mari părţi a clasei
politice, îndeosebi segmentele ei liberale (Partidul Naţional Liberal,
Partidul Poporului etc.)2, P.N.L. fiind cel care, încă în ajunul războiului
lansase iniţiativa declanşării unui nou val de acţiuni reformiste menite a
relua şi adânci procesul istoric al modernizării societăţii româneşti, vizate
fiind, cu prioritate, aşa cum am menţionat deja, structurile agrare, cele
industriale, dar şi cele politico—instituţionale, afectat urmând a fi însuşi
sistemul politic existent până la primul război mondial.
În principal, reformele necesare şi preconizate, ca atare, vizau
structurile agrare şi sistemul politic, îndeosebi componenta sa electorală,
două dosare moştenite de dinainte de război, la care, desigur, s-au adăugat
altele referitoare la unificarea structurilor administrative, juridice, monetare
ş.a.m.d., toate constituindu-se în epilog istoric al Marii Uniri. Nu era deloc
de neglijat, tot ca o consecinţă a Marii Uniri, existenţa în cadrele României
a unui important procent de locuitori aparţinând diverselor minorităţi
naţionale, oricum mai mare decât cel de până la primul război mondial 3. O
chestiune ce, artificial sau nu, a fost obiect înscris în tratatele de pace pe
care, finalmente, România le-a semnat şi prin aceasta şi le-a asumat cu
1
Ibidem, p. 20-21
2
Ion Bitoleanu, Din istoria României moderne (1922-1926), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1981; Marin Nedelea, Aspecte ale vieţii politice din România în anii 1922-1926, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987
3
România, după Marea Unire, avea în noile ei hotare circa 15.900.000 locuitori, dispuşi pe o suprafaţă
de 295.049 km2. Românii constituiau marea majoritate – 71,9%. Minorităţile naţionale reprezentau:
7,9% unguri şi secui, 4,1% saşi şi şvabi, 4% evrei, 3,2% ucraineni şi ruteni, 2,3% ruşi,, 2% bulgari,
1% turci şi tătari, 0,6% găgăuzi, 0,3% cehi şi slovaci, 0,3% sârbi, 0,3% croaţi şi sloveni, 0,3%
polonezi, 0,1% greci, sub 0,1% armeni, 0,3% alte minorităţi (cf. Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu,
Istoria românilor în secolul XX, Editura Paideia, Bucureşti, 1999, p. 36).
toate prevederile înscrise în textele lor, atât la capitolul drepturi, cât şi la
capitolul obligaţii1.
Toate acestea au făcut ca presa să le preia, să le dezbată, să le
explice, să le susţină ca soluţii ori să le respingă în funcţie de forţele şi
grupurile de interese în slujba cărora se afla o publicaţie ori alta sau pe care
se erija în a le reprezenta pentru opinia publică. Şi aceasta într-o diversitate
mult mai accentuată de profile şi din perspective politico-ideologice mai
numeroase şi, poate, mai riguros delimitate. Oricum, evantaiul forţelor
politice, după primul război mondial, a cunoscut o amplă extindere. Pe
lângă partide care şi-au continuat afirmarea precum Partidul Naţional
Liberal, unele din forţele politice antebelice şi-au făcut ieşirea treptată de
pe scena istorică a ţării (Partidul Conservator, Partidul Conservator-
Democrat), altele s-au scindat ca în cazul social-democraţiei pentru a da
naştere unor forţe politice noi ca fizionomie ideologică (Partidul Comunist
pe lângă cel social-democrat), iar altele au intrat pe scena politică a
României ca urmare a desăvârşirii construcţiei statului naţional unitar
(Partidul Naţional Român din Transilvania, Partidul Ţărănesc din
Basarabia, Partidul Democrat al Unirii din Bucovina) pentru ca altele să-şi
facă apariţia în noul context istoric (Partidul Poporului sau Partidul
Ţărănesc)2. De unde, probabil, şi faptul că presa politică, adică presa
patronată direct de partidele politice, a continuat să aibă o preponderenţă
semnificativă în peisajul de ansamblu al publicisticii româneşti interbelice.
E de menţionat, în acest sens, că Partidul Naţional Liberal a
continuat să se exprime prin intermediul „Viitorului” şi al publicaţiei
redactate în limba franceză „L Independance Roumaine” sau „Mişcarea” la
care a adăugat revista cu profil doctrinar „Democraţia” care a apărut sub
auspiciile Cercului de Studii Liberale.
Cel de-al doilea partid important care avea să se afirme pe scena
istorică a României interbelice, Partidul Naţional Ţărănesc 3, rezultat, în
1926, din fuziunea intervenită între Partidul Naţional Român din
Transilvania şi Partidul Ţărănesc din Vechil Regat, s-a exprimat prin
intermediul ziarului „Dreptatea” şi o anume perioadă de timp prin
coloanele ziarului „România” ca organ de presă al Partidului Naţional
Român. La rândul lor, diverse organizaţii judeţene au făcut să apară
publicaţii locale, cele mai multe cu un caracter efemer, marcând, de regulă,
1
Vezi Valeriu-Florin Dobrinescu, România şi sistemul tratatelor de pace de la Paris (1919-1923),
Institutul European, Iaşi, 1993
2
cf. Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, Viaţa politică în România 1918-1921, Editura Politică, Bucureşti,
1976; Idem, România după Marea Unire, vol. II, Partea I-a, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1986; Ion Bitoleanu, Op. cit.; Marin Nedelea, Op. cit.
3
Vezi Ioan Scurtu, Istoria Partidului Naţional-Ţărănesc, ed. a II-a, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1994
pregătirea şi desfăşurarea campaniilor electorale. Aşa au fost, de pildă,
publicaţiile liberale „Nădejdea”, (Timişoara) sau „Înfrăţirea” (Cluj) ori
cele de coloratură naţional-ţărănistă precum „Vestul” (Timişoara) sau
„Patria” (Cluj). A continuat să pâlpâie, ca o flacără pe punctul de a se
stinge, „Epoca”, reflex, neîndoielnic, al ideologiei conservatoare sau
„Neamul românesc” aceasta din urmă fiind mai degrabă o publicaţie
personală a lui Nicolae Iorga decât un organ de presă al Partidului
Naţionalist Democrat al cărui preşedinte era marele savant1.
Intrate în competiţie politică şi nevoite a-şi disputa, ca ogor al
activităţii lor, una şi aceeaşi opinie publică, noile forţe politice au simţit
nevoia să se exprime prin publicaţii proprii. Au fost cazurile ziarului
„Tribuna” (portavoce a Partidului Muncii), „Îndreptarea”, ca tribună
oficială a Partidului Poporului, sau „ Ţara noastră” prin care se exprima
Partidul Naţional Agrarian2. Când din corpurile fragile ale unuia sau altuia
dintre partidele amintite au început a se desprinde, ca grupuri dizidente,
aşchii şi aşchiuţe, şi-au făcut apariţia şi diverse publicaţii mai mult sau mai
puţin efemere. A fost cazul publicaţiei „Mişcarea” preluată de Partidul
Naţional Liberal (Gh. I. Brătianu) sau „Aurora” a doctorului Nicolae Lupu,
desprins din Partidul Naţional Ţărănesc, funcţionase de la apariţie (în 1921)
doar ca oficios al Partidului Ţărănesc, şi pus sub conducerea unuia din
marii noştri ziarişti, N.D. Cocea, mai apoi a unui alt mare ziarist, Tudor
Teodorescu-Branişte, iar între 1930-1937, ca săptămânal, sub conducerea
unui ziarist democrat, ca şi convingeri, Octav Livezeanu. Acesta din urmă
avea să şi scrie, mai târziu, într-un evident spirit de partizanat politic, că:

„«Aurora» a fost scoasă de doctorul Nicolae Lupu. Foarte multă lume a crezut,
şi poate mai crede şi astăzi, că «Aurora» a fost un oficios al Partidului
Ţărănesc. Nu, niciodată n-a avut această calitate deşi a servit Partidul
Ţărănesc în măsura în care şi doctorul Lupu era unul din şefii acelui partid.
Dar dacă ar fi fost să fie oficiosul partidului, n-ar fi avut independenţa pe care a
avut-o fiindcă de foarte multe ori ziarul a intrat în conflict cu Partidul
Ţărănesc pentru atitudinea pe care o adopta ... «Aurora» era prezentă
întotdeauna, în toate ocaziile, atunci când era vorba de apărat o cauză dreaptă
şi de protestat împotriva samalvolniciei”3.

Social-democraţia, până la scindarea ei de către adepţii ideilor de

stânga şi care aveau să creeze Partidul Comunist în mai 1921, s-a exprimat
printr-un evantai larg de publicaţii: de la „Social-democraţia” care apărea la
1
Vezi şi Petre Ţurlea, Nicolae Iorga în viaţa politică a României, Editura Enciclopedică, Bucureşti,
1999, p. 121 şi următoarele
2
cf. Constantin Antip, Op. cit., p. 200-2001
3
Tradiţiile militante ale presei româneşti interbelice. Destăinuri, în „Manuscriptum” nr. 4/1974
Iaşi încă din 1917, la „Socialismul” care a apărut începând din noiembrie
1918, un ziar scris de pe poziţii radicale, ajungând să fie o tribună a
viitorului Partid Comunist, ca şi o mulţime de alte publicaţii: politice,
teoretice („Lupta de clasă”) sau profesionale, expresie a intereselor
sindicale1. O dată produsă scindarea organizării politice şi sindicale a
muncitorilor sau, mai bine zis, a organizaţiilor de stânga, şi-au făcut
apariţia şi publicaţiile social-democrate şi ale sindicatelor aflate sub
influenţa acestora între care de menţionat sunt „ Vreamea nouă”, „Lumea
nouă” şi mai apoi „Socialismul”2.
În sfârşit, din evantaiul „politic” al presei interbelice nu trebuie
scăpate din vedere, pentru coloratura lor politică, publicaţiile extremei
drepte începând cu „Pământul strămoşesc” şi continuând cu „Calendarul”,
„Porunca vremii”, „Cuvântul” lui Nae Ionescu, „Sfarmă piatră”, „Cruciada
românismului”, „Iconar”, „Buna Vestire”, „Axa”, „Rânduiala” sau „Criterion”.
La acestea s-au adăugat numeroase publicaţii regionale între care: „ Garda
Bucovinei”(Rădăuţi), „Straja neamului” (Bârlad), „Garda” (Muscel), „Garda
Olteniei” (Craiova), „Garda de Fier” (Chişinău), „Legiunea” (Făgăraş) etc.3
Dincolo de asemenea publicaţii, ziare sau reviste, fruntaşi ei extremei
drepte aveau acces în coloanele unor cotidiene ca „ Universul”, „Credinţa”
sau „Gândirea” cu idei şi teze despre „statul etnocratic”, inegalitatea de rasă
sau atitudini şovine, xenofobe etc. Un leit-motiv era vestejirea tradiţiilor
democraţiei româneşti cu atacuri dure la adresa paşoptismului românesc, a
politicii externe profranceze şi proengleze însoţite de îndemnuri la o
politică externă pronazistă ori alături de Italia fascistă 4. Deosebit de dure
erau criticile la adresa bunurilor de cultură făurite în spirit democratic
precum cele împotriva lui Mihail Sadoveanu ale cărui cărţi au fost arse în
pieţe publice, dar cărora marele scriitor le răspundea cu înţelepciune şi o
dojană blândă de moldovean: „Dacă aţi fi cetit acele cărţi, voi umiliţilor şi
ofensaţilor, aţi fi aflat în ele mângâiere în necazurile de azi şi nădejde în ziua
de mâine. Aţi fi găsit o fiebinte credinţă în acest popor, aşa de maltratat de
oameni vicleni, şi o siguranţă că Dumnezeu va scoate la liman dreptatea celor
mulţi. Aţi fi văzut asta dacă aţi cetit şi dacă între voi şi poporul adevărat, pe
care îl cânt şi îl iubesc în opera mea, mai este vreo legătură ”5. Era în martie
1937, când Sadoveanu primise direcţia ziarelor „Adevărul” şi „Dimineaţa”,
1
Presa muncitorească şi socialistă din România, vol. II, partea a III-a (1918-1921), Editura Politică,
Bucureşti, 19...
2
Vezi Niculae Jurca, Istoria social-democraţiei din România, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1994
3
cf. Armin Heinen, Legiunea «Arhanghelului Mihail». O contribuţie la problema fascismului
internaţional, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 309
4
Vezi Dumitru Micu, „Gândirea şi gândirismul”, Editura Minerva, Bucureşti, 1975
5
George Ivaşcu, Introducere la Cumpăna cuvântului 1939-1945. Mărturii ale conştiinţei
româneşti în anii celui de-al doilea război mondial, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977, p. 10
şi după ce, în ianuarie 1936, împreună cu Mihai Codreanu, George
Topârceanu şi Grigore T. Popa, făcuse să apară revista „ Însemnări ieşene”, a
cărei menire era să permanentizeze în dulcele „ Târg al Ieşilor” tradiţia
nobilă a culturii moldovene după strămutarea „Vieţii româneşti” la
Bucureşti1.

11. 3. Presa independentă

Deosebit de relevantă ca ţinută publicistică a fost în perioada
interbelică presa independentă care n-a exclus, într-o epocă de aspre
confruntări pe terenul luptei pro şi anti democraţie, atitudinea politică, dar a
continuat să rămână credincioasă preocupării pentru informarea corectă a
opiniei publice. Acest segment de presă, foarte important, care, de fapt, a şi
dominat piaţa publicistică a epocii la care ne referim, l-au compus ziare ca
„Universul”, „Dimineaţa”, „Adevărul”, sau „Argus” cărora li s-au adăugat
„Lupta” lui Constantin Mille, „Curentul” lui Pamfil Şeicaru, „Timpul” lui
Grigore Gafencu, „Semnalul” sau „Jurnalul”.
Între acestea „Universul” se plasa pe primul loc, deţinând întâietatea
ca tiraj, cu 5 ediţii pe zi şi peste 150.000 de exemplare. Valorifica o bază
materială proprie dotată cu utilaje dintre cele mai moderne şi o redacţie
riguros organizată. Doar ca mesaj publicistic „Universul” de la un moment
dat nu şi-a mai respectat, avându-l ca director pe Stelian Popescu,
orientarea imprimată de fondatorul său, aceea de a observa realitatea cu
imparţialitate, în favoarea unei atitudini politice şi ideologice de dreapta
făcând loc unor poziţii de factură naţionalist-şovină, rasiste şi xenofobe.
Prin aceasta a ajuns în mod inevitabil să se confrunte, în plan publicistic, cu
presa de factură democratică şi îndeosebi cu „Adevărul” şi „Dimineaţa” sau
„Lumea românească” a lui Zaharia Stancu2. Şi aceasta într-o perioadă în care
se acutizase, până la o încordare deosebită, lupta dintre apărătorii fideli ai
democraţiei şi structurilor ei instituţionale, pe de o parte, şi partizanii
metodelor totalitariste în conducerea vieţii politice pe de altă parte 3. Iată de
ce unul din marii ziarişti ai epocii, Tudor Teodorescu – Branişte, care se
situa de acea parte a baricadei unde se aflau apărătorii democraţiei, putea să
scrie retrospectiv despre Stelian Popescu:

1
Ibidem
2
Stelian Popescu, Memorii, Editura Majadahonda, Bucureşti, 1994
3
Vezi o analiză istorică de profunzime la Al. Gh. Savu, Dictatura regală, Editura Politică, Bucureşti,
1970
 „De o totală incultură şi de o rea credinţă patentă, foloseşte minciuna şi
calomnia drept argumente. În foaia lui nu s-a rătăcit niciodată vreun articol în
care să se simtă suflul unei convingeri sau vibraţia unui talent; totul era
cenuşiu, şters, calp. Oamenii politici îl detestau, dar îi căutau prietenia din
laşitate pentru că se ştiau vulnerabili”1.

Între amicii lui Stelian Popescu a fost şi generalul Ion Antonescu.

Atunci, însă, când camaraderia pe care i-o acorda generalul a fost înşelată,
din raţiuni oportuniste, de către directorul „Universului”, generalul nu numai
că i-a adresat reproşurile cuvenite, dar l-a şi exclus din cercul apropiaţilor
săi. Aceasta se întâmpla în vara anului 1940. România fusese obligată să
cedeze fostei URSS Basarabia şi Bucovina de Nord. Revoltat, Ion
Antonescu a redactat un memoriu de protest, încriminat fiind Carol al II-lea
însuşi, un memoriu pe care, înainte de a-l înainta regelui, i l-a arătat,
lăsându-i o copie, lui Stelian Popescu. Acesta, fără acordul generalului, l-a
publicat ceea ce i-a atras domiciliul forţat pe care regele i l-a fixat la
Mănăstirea Bistriţa din Nordul Olteniei2.
Tot pe poziţii de dreapta s-a situat şi „Curentul” lui Pamfil Şeicaru,
deşi se declarase, la apariţie, în 1928, ca o publicaţie independentă. Apărută
în ajunul marii crize economice, cu nimic anunţată, dar şi într-un moment
când continua să se manifeste criza dinastică, Pamfil Şeicaru şi publicaţia
sa au încercat „să susţină monarhia ca instituţie supremă de conducere a
naţiunii”, inspirat de concepţia unuia din ideologii francezi ai mişcărilor de
dreapta şi chiar de extremă dreapta, Charles Maurras. Dincolo, însă, de
această trăsătură caracteristică fundamentală a fizionomiei „Curentului”, în
coloanele acestuia şi mai ales în articolele semnate de Pamfil Şeicaru au
fost încorporate numeroase observaţii lucide despre viaţa economică,
social-politică şi instituţională a ţării şi îndeosebi pe marginea crizei
democraţiei parlamentare, nelipsind avertismentele referitoare la
consecinţele acesteia dacă erau încurajate forţele antidemocratice. Aşa, de
pildă, încă în aprilie 1928, într-un articol intitulat Statul boem se realiza o
critică severă la adresa oamenilor politici afirmându-se că:

„Da, suntem conduşi de o generaţie mediocră, de o generaţie de oameni politici

fără imaginaţie, fără simţ de amplă concepţie, de gospodărească prevedere, o

1
Apud Constantin Antip, Op. cit., p. 203
2
Arhivele Naţuionale ale României; Arhivele Naţionale Istorice Centrale Bucureşti, fond Preşedinţia
Consiliului de Miniştri, Cabinetului Militar, dos. nr. 246/1940, f 3-4
 generaţie de oameni politici aşa de... boemi, încât par culeşi la întâmplare prin
cafenele”1.

Despre fizionomia partidelor politice sau despre o relaţie

fundamentală pentru buna funcţionare a unui sistem politic democratic aşa
cum este aceea dintre aleşi şi alegători, într-un articol intitulat Strună
partizanilor, Pamfil Şeicaru scria că, o dată ajuns „ la guvern, fiecare partid
îşi aduce aminte în fiecare moment de vocabularul politic, pe care îl uită în
opoziţie unde utilizează numai vocabularul electoral”2. Asemănarea cu
prezentul este absolut întâmplătoare. Sau, în acelaşi spirit, după reprimarea
minerilor de la Lupeni, pe care, în calitate de contemporan al
evenimentelor, Pamfil Şeicaru nu sesiza că acestea ar fi fost puse la cale de
agenţii Kominternului, făcea remarca, trimiţând la moravurile vieţii noastre
politice, că: „Oricând şi oriunde partidele au dat o utilizare politică oricărei
catastrofe, iar umila suferinţă umană nu a servit decât drept material preţios
de agitaţie electorală”3. Şi tot în acelaşi context: „ Nu am crezut niciodată în
pateticele imnuri ce la înalţă toate partidele libertăţii. Au acest cult foarte
frecvent când sunt în opoziţie; este sistematic abandonat când ajung la
guvern... Puterea are darul misterios de a recruta cât mai mulţi renegaţi ai
libertăţii”4 [subl. n. – M.B.]. Şi un ultim exemplu de profunzime a
observaţiilor incluse în articole publicate, repetăm, mai ales sub semnătura
directorului ziarului „Curentul”, Pamfil Şeicaru, pe marginea crizei
sistemului politic şi îndeosebi a componentei acestuia pe care o reprezentau
partidele politice. Observaţia a fost făcută în decembrie 1937, cu foarte
puţin timp înainte de prăbuşirea sistemului politic al democraţiei
parlamentare şi instituirea dictaturii personale a regelui Carol al II-lea ale
cărui oseminte au fost reînhumate recent cu onoruri naţionale din iniţiativa
unui guvern social-democrat:

„Dacă stai să analizezi ideologia şi programul partidelor, se scria într-un

articol din 23 decembrie 1937, sugetiv intitulat Devalorizarea ideii de partid,
dacă încerci să trasezi topografia partidelor, curbele de nivel sunt aşa de
uniforme încât ai senzaţia că încerci să proiectezi harta Bărăganului.
Monotonia reliefului înlesneşte deplasările dintr-un partid într-altul fiindcă, în

1
„Curentul”, an. I, nr. 85 din 4 aprilie 1928
2
Idem din 18 august 1929
3
Ibidem
4
Ibidem
 definitiv, toate sunt la fel. Se deosebeşte doar figuraţia personagiilor din primul
plan”1.

Că Pamfil Şeicaru avea multă dreptate în asemenea consideraţii o

dovedesc numeroase alte fapte din care se compunea viaţa politică a
României. Iată, spre exemplificare, unul dintre ele cu impact asupra
existenţei însăşi a ziarului. Iuliu Maniu luase din nou conducerea
guvernului pe 20 octombrie 1932 avându-l ca ministru de Interne pe Ion
Mihalache. Acesta şi-a propus schimbarea prefectului Capitalei, un protejat
al Elenei Lupescu, şi, ca atare, şi al regelui. Intenţia i-a fost adusă la
cunoştinţă lui Carol al II-lea solicitând ca regele să propună numele
înlocuitorului lui Gavrilă Marinescu. Regele n-a acceptat propunerea lui
Mihalache şi acesta din urmă a demisionat. Cu el s-a solidarizat şi Iuliu
Maniu, demisionând şi el. În plus, după constituirea noului guvern, format
de Alexandru Vaida-Voievod (14 ianuarie 1933), Iuliu Maniu a convocat o
conferinţă de presă în cursul căreia şi-a motivat gestul, indicând cu claritate
amestecul Elenei Lupescu în treburile publice şi reieşind că regele era un
docil executant al cererilor ei. Numai că declaraţiile lui Iuliu Maniu au
apărut doar în coloanele „Curentului”, fapt explicat peste mulţi ani de
Pamfil Şeicaru însuşi prin aceea că, în presă

„Există o cenzură vizibilă contra căreia se ridică, totdeauna, mânuitorii

condeiului, dar mai există şi cenzuri invizibile care se exercită mai ales în
regimurile democratice. Adesea, invizibila limitare a libertăţii ziarelor este mai
implacabilă decât limitarea vizibilă [subl.n. – M.B.)]. În cazul nepublicării
declaraţiilor lui Iuliu Maniu, considera retrospectiv Pamfil Şeicaru, cenzura a
fost executată de înşişi reporterii prezenţi, din simpatie pentru guvernul
naţional-ţărănist”2.

A doua zi, „Curentul”, din cauza declaraţiilor lui Iuliu Maniu, a fost
confiscat, urmare a ordinului ministrului de Interne, dar cea mai mare parte
a tirajului se vânduse, motiv pentru care Virgil Madgearu i-a cerut telefonic
lui Pamfil Şeicaru să dea o dezminţire, liderul naţional-ţărănist considerând
că directorul „Curentului” fusese victima unei mistificări. La rândul său
Pamfil Şeicaru a fost de acord să dea o dezminţire dar să fie făcută de Iuliu
Maniu însuşi. Acesta din urmă n-a trimis dezminţirea şi în ziua următoare
s-a publicat din nou reportajul cu pricina. Din ordinul ministrului de Interne
1
A se vedea şi Mircea V. Pienescu, Curentul 1928-1938, Editura Ramuri, Craiova, 1939
2
Pamfil Şeicaru, Istoria partidelor naţional, ţărănist şi naţional-ţărănist, vol. II, Editura Carpaţi,
Madrid, 1963, p. 193
tirajul a fost obiect al confiscării, pagubele provocate administraţiei ziarului
fiind foarte grele, Pamfil Şeicaru relatând în încheierea acestui „ episod de
presă”:

„Era o luptă ruinătoare pentru administraţia ziarului deoarece chioşcarii din

Capitală şi din provincie, cu toate că vânduseră ziarul, chiar cu preţ de speculă,
nu au plătit, acoperindu-se cu ordinul de confiscare. Am cerut lui Maniu,
văzând că dezminţirea făgăduită de Virgil Madgearu nu venea, să-mi acorde
pentru ziar un interviu, dar şeful Partidului Naţional-Ţărănist n-a acceptat.
Sigur, cedase presiunii partidului care începuse să se îndulcească cu plăcerile
puterii”1.

Să conchidem că ziarul „Curentul” a fost o publicaţie care s-a impus

în faţa opiniei publice tocmai prin profunzimea observaţiilor făcute pe
marginea diverselor fenomene şi procese istorice în derulare, prin critica
tăioasă şi mai ales prin ceea ce a fost una din trăsăturile caracteristice
fundamentale, ca ziarist, ale lui Pamfil Şeicaru: preocuparea pentru a
descifra, ca tendinţă, evoluţia unui proces istoric sau altul. Sigur că pentru a
realiza prognoze veridice şi, ca atare, confirmate de realitate, era nevoie, şi
atunci ca şi altă dată şi, desigur, ca şi în prezent, de intrarea în posesia a
numeroase informaţii. Multe dintre ştiri, ziariştii nu le obţineau doar în
virtutea dreptului cetăţenilor de a fi informaţi. Pamfil Şeicaru şi
colaboratorii săi, cei mai mulţi gazetari de mare valoare ca Romulus Dianu
sau Cezar Petrescu, le obţineau şi pe alte căi. Şeicaru însuşi le folosea, când
era cazul, şi în scopuri personale recurgând adesea la metoda şantajului. De
pe urma unor asemenea practici a obţinut numeroase venituri din care a
construit Palatul „Curentul” (construcţia a început în 1935 şi s-a încheiat în
1938)2 situat în apropiere de cursul Dâmboviţei, punctul numit Podul Mihai
Vodă. Legată de numele lui a rămas pentru posteritate sintagma cu care l-au
caracterizat contemporanii: şantajul şi etajul.
Un reper deosebit între publicaţiile independente din perioada
interbelică l-au reprezentat cotidienele „Adevărul” şi „Dimineaţa”. Acestea
şi-au reluat activitatea imediat după încheierea regimului de ocupaţie şi au
continuat să fie conduse de Constantin Mille până în 1921. Atunci el le-a
cedat constituindu-se o altă conducere. Conduita noii direcţii a fost
precizată printr-un articol de fond din 5 ianuarie 1921 care, între altele,
menţiona:

1
Ibidem, p. 191; Vezi şi Ioan Scurtu, Iuliu Maniu. Activitatea politică, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1995, p. 72-73
2
Pamfil Şeicaru, Scrisori din emigraţie, Editura Europres, Bucureşti, 1992, p. 9
 „Ziarul «Adevărul» are o tradiţie prea veche şi prea puternic înrădăcinată în
conştiinţa publică; în peste trei decenii de viaţă, el şi-a vădit cu prea multă
preciziune esenţa sufletească pentru ca o schimbare de persoane la conducerea
lui să poată însemna o radicală schimbare de program”.

Se formula angajamentul că ziarul îşi va continua misiunea

„neschimbată în fond”, dar o adaptare la realităţile timpului se impunea. Şi
aceasta a însemnat în principal o tribună de la care s-au putut adresa opiniei
publice purtătorii unui evantai larg de idei: liberale, ţărăniste, social-
democrate, general-democratice etc. O uşoară dar evidentă predilecţie a
redacţiei era pentru ideile de stânga mai ales într-o perioadă în care agitaţia
în rândurile forţelor populare continua să fie destul de mare deşi, în
comparaţie cu anii 1919-1920, mai scăzuse ca intensitate. Oricum, în
amintiţii ani, când forţele populare, mai ales la oraşe, erau adesea în stradă,
„Dimineaţa” cu Mille, încă proprietar şi director, nu ezita să afirme că:

„Socialismul este şcoala cea mai mare a democraţiei pentru că el este

democraţia însăşi în forma ei cea mai înaltă şi mai curată. Când, deci, cineva
voieşte sincer să fie democrat, la orice ocazie de manifestări se iveşte, să se uite
acolo la stânga, la socialism, să vadă ce spun partizanii lui, pentru care,
noţiunea de democraţie formează cel mai sigur criteriu”1.

În 1924 conducerea celor două ziare importante ale Trustului de

presă „Adevărul” a fost iarăşi schimbată, noua direcţie fiind formată dintr-o
tripletă de ziarişti renumiţi în epocă: Constantin Graur, Beno Brănişteanu şi
Emil Socor. Această schimbare de persoane a marcat o modificare de ton în
afirmarea principiilor democratice, în apărarea, mai accentuată, a
intereselor specifice micii burghezii şi chiar ale forţelor sociale de condiţie
economică modestă. Sub noua conducere s-a continuat cu tonurile criticii
severe la adresa politicii liberale, exagerat etichetată ca oligarhică, dar pe
drept vestejită din cauza unora din derapajele sale antidemocratice. Din
partea ziariştilor de la „Adevărul” şi „Dimineaţa” s-a observat cu rigoare
cum s-a constituit şi şi-au extins aria de afirmare curentele de factură
iraţionalistă după zguduirea de conştiinţe atât de puternică provocată de
război. Ziariştii de la „Adevărul” şi „Dimineaţa”, plus evantaiul larg al
colaboratorilor acceptaţi sau atraşi, au făcut un veritabil zid de apărare a
raţiunii şi raţionalismului în gândire, în viaţa de zi cu zi.
Ulterior, în cursul deceniului al patrulea al secolului trecut,
„Adevărul” şi „Dimineaţa” au fost ziarele independente cu cea mai
1
„Dimineaţa” din 24 iulie 1919
consecventă atitudine în apărarea democraţiei criticând vehement
practicile, devenite curente, ale guvernului liberal condus de Gheorghe
Tătărescu de a conduce ţara prin decrete, ignorând Parlamentul, şi mai ales
în combaterea forţelor de extremă dreaptă reprezentate pe eşichierul vieţii
politice româneşte de Garda de Fier. În plus, în coloanele lor, „ Adevărul” şi
„Dimineaţa” au găzduit, poate, cele mai multe luări de poziţie exprimate de
nenumărate condeie ale intelectualilor sau oamenilor politici care s-au
situat pe poziţii de ostilitate faţă de extrema dreaptă şi de apărare a
integrităţii teritoriale a ţării, a independenţei şi suveranităţii naţiunii
române. Era cazul, de pildă, al lui Nicolae Titulescu, ministru de externe al
ţării, cu ale sale declaraţii prilejuite de împlinirea, la 1 decembrie 1933, a
15 ani de la înfăptuirea Marii Uniri prin care saluta aniversarea „ unirii
noastre naţionale cu aceeaşi stare sufletească cu care întâmpini fenomenele
constante ale naturii ca, de pildă, venirea primăverii”1. Sau cuvintele dr. N.
Lupu, rostite cu acelaşi prilej, pentru care „Unirea cea Mare a însemnat
împlinirea unui act de dreptate istorică nu numai prin focul evenimentelor, ci şi
prin voinţa maselor”2.
Mihail Sadoveanu, colaborator apropiat şi cu o prezenţă foarte
frecventă a semnăturii sale în coloanele „Adevărului” şi „Dimineţii”, folosea
momentul împlinirii a trei sferturi de secol de la Unirea Principatelor pentru
a atrage atenţia opiniei publice asupra pericolului naţional pe care-l
reprezentau mişcările de extremă dreaptă afirmând pe un ton hotărât:

„Trăim în timpuri când această lucrare [Unirea Principatelor – n.n. – M.B.],

săvârşită acum şaptezeci şi cinci de ani şi desăvârşită după marele război, e în
primejdie. În hotarele statului şi unirii noastre ameninţă elemente anarhice.
Datori suntem să apelăm la tot ce mai constituie rezervă în conducătorii
politici şi intelectuali ai ţării, să aprecieze primejdia. E ceasul unei uniri
supreme”3.

„Adevărul” şi „Dimineaţa” au etalat o publicistică de înalt nivel,

promovând un stil de presă elevat, modern, o ziaristică încărcată de idei,
bazată pe logica faptelor, a realităţii, fără atacuri polemice personale sau
violenţe de limbaj.
Trustul de presă „Adevărul” a avut în echipele de redacţie ziarişti cu o
cotă profesională deosebit de înaltă şi profile morale impecabile precum
cele reprezentate de un Constantin Graur, Beno Brănişteanu, Emil Socor,
Ion Teodorescu, Iosif Nădejde, Tudor Teodorescu-Branişte, Filip Brunea-
1
„Dimineaţa” din 2 decembrie 1933
2
Ibidem
3
Idem, din 25 ianuarie 1934
Fox, Ion Vinea, Mircea Grigorescu, Ion Pas, Nicolae Deleanu şi mulţi alţii.
Desenul satiric şi caricatura au fost opera lui Iosif Iser, Camil Ressu, A.
Jiquidi, I. Ross, B Arg iar pentru fotografie I. Berman. Între toţi aceştia şi,
desigur, încă mulţi alţii, un rol deosebit a avut Constantin Graur, ziarist de
mare talent şi conducător de publicaţii despre care Tudor Teodorescu-
Branişte avea să scrie mai târziu, prin 1965:

„Activând de pe poziţii general-democratice, armele lui erau logica şi ironia. O

logică strânsă cu care îşi prindea adeversarul ca într-o menghină, fără putinţă
de scăpare, şi o ironie fină cu care sfârşea prin a-l face ridicol. În argumentarea
potrivnicilor săi, oricât de meşteşugit ticluită, Constantin Graur găsea fără
greş punctul slab, minciuna sau reaua credinţă şi acolo dădea lovitura. În
aceasta nu i se poate găsi alt egal decât G. Panu, Graur având în plus o
consecvenţă, care lui Panu, din păcate, i-a lipsit ... N-a lovit niciodată cu
patimă. Şi-a susţinut, însă, totdeauna, convingerile cu pasiune. Fără aceasta n-
ar fi fost luptătorul democrat pe care îl cunoaştem. În nenumăratele lui
polemici, adversarul nu l-a interesat niciodată ca persoană fizică. Îl interesau
numai ideile şi faptele lui, în măsura în care le socotea false şi, deci,
primejdioase. Îi repugna epitetul tare, cuvântul brutal. Nu căuta decât
argumentul şi anume pe cel mai convingător. De câte ori nu l-am auzit
spunând «Datoria noastră e să convingem cititorul, cu condiţia, însă, să fim
noi înşine convinşi şi de bună credinţă. Fără asta totul se reduce la simplă
excrocherie, hai săi zicem intelectuală»”1.

Unitare ca mesaj publicistic, „Adevărul” şi „Dimineaţa” au păstrat şi

între cele două războaie mondiale diferenţele imprimate de Constantin
Mille. „Adevărul” a continuat să se impună prin coloratura sa mai pronunţat
politică, dominante fiind articolul, comentariul, cronica fenomenelor
oglindite: economice, social-politice, culturale, etc., pe când „ Dimineaţa”
informa asupra evenimentelor prin intermediul ştirilor, reportajelor,
interviurilor, corespondenţelor etc. Şi în paginile unuia, şi în ale celuilalt
cotidian, nu lipseau, desigur, elementele de publicitate, sursă importantă de
venituri fiindcă de-a lungul epocii interbelice presa în şi mai mare măsură
era o afacere economică.
Cu un mesaj publicistic similar celui transmis opiniei publice prin
intermediul „Adevărului” şi „Dimineţei”, s-a ivit şi s-a afirmat în ziaristica
românească interbelică ziarul „Lupta” care a apărut începând din decembrie
1921, din iniţiativa şi sub conducerea lui Constantin Mille, avându-i lângă
el ca directori pe vechii săi prieteni şi colaboratori: Emil D. Fagure şi Beno
Brănişteanu. Un argument, din startul lansării acestei publicaţii, este chiar
conţinutul editorialului din primul număr în care se scria:
1
Apud. Constantin Antip, Op.cit., p. 206
 „Dacă a fost vreun ziar care să aibă mai puţină nevoie de a face, la apariţia sa, o
declaraţiune de principii, apoi, desigur, e ziarul pe care-l prezentăm azi opiniei
publice. În numele ce i-am dat şi în întreg trecutul acelor care răspund de
viitorul lui stau înţelesul şi chezăşia rolului ce i-l destinăm”1.

Gardian al activităţii instituţiilor statului, supraveghetor al cursului

vieţii politice, ferm hotărât a acuza practici tipice aroganţei şi chiar
despotismului politic, dar şi în a apăra cauza celor umili şi nevoiaşi sau,
mai presus de orice, imperativul consolidării unităţii naţionale recent
realizate, grupul diriguitorilor „Luptei” promitea în amintitul editorial:

„Cu urechea aţintită la nevoile şi durerile mulţimii, cu sufletul închinat

visurilor ideale ale neamului românesc, al frumuseţilor morale ale umanităţii,
«Lupta» noastră se va desfăşura sub cutele steagului care întrupează credinţa
în Democraţie şi Libertate – libertatea completă a cugetării, a scrisului, a
siguranţei, temelia tuturor celorlalte drepturi şi libertăţi, ceea ce face dintr-însa
obiectivul tuturor atentatelor reacţionare. Consolidarea unităţii naţionale şi
refacerea prosperităţii ţării sunt punctele cardinale în stabilirea atitudinii
politice a «Luptei»; faţă de partide şi guverne nici o critică nu ni se va părea
prea aspră, nici o jertfă a simpatiilor personale presa scumpă şi nici un omagiu
adus dreptăţii nu ni se va părea mare în urmărirea ţelurilor noastre. Strângând
frăţeşte mâna cititorilor noştri credincioşi, a căror inimă am simţit-o atât de
aproape de a noastră în zilele acestea de înfiinţare a «Luptei», ne reluăm
posturile noastre modeste de santinele în viaţa publică a ţării”2.

„Adevărul”, „Dimineaţa” şi „Lupta”, mai ales în deceniul al patrulea,

au fost sensibil împinse către stânga ca atitudine politică şi, de fapt, această
„alunecare” a fost o tendinţă mai generală în publicistica europeană
interbelică, îndeosebi după preluarea puterii în Germania de către Hitler şi
partidul nazist (ianuarie 1933). Instaurarea şi consolidarea regimului nazist
în Germania, ieşirile primejdioase ale celui de-al Treilea Reich în planul
relaţiilor internaţionale cu revendicările sale de revizuire a Tratatelor de
pace de la Versailles şi, îndeosebi, cristalizarea apropierilor dintre
Germania, Italia şi alte state mai mici animate în politica lor externă de
pretenţii revizioniste (Ungaria, Bulgaria), au fost de natură, pe de o parte,
să alimenteze speranţe de victorie în lupta pentru putere în rândurile
mişcărilor de extremă dreaptă şi din alte ţări, inclusiv din România, dar şi
în fortificarea tendinţelor altor forţe politice cu orientări de dreapta în a
recurge la edificarea de regimuri politice autoritare, preţul fiind renunţarea
1
„Lupta” din 16 decembrie 1921
2
Ibidem
la numeroase atribute ale democraţiei (Iugoslavia, Bulgaria, Polonia,
Austria etc.). O tendinţă ce şi-a găsit drum şi în viaţa politică a României 1,
un promotor consecvent al acesteia fiind chiar Carol al II-lea revenit pe
tronul regal, cu complicitatea directă a lui Iuliu Maniu, atunci prim-
ministru, în vara anului 1930. De aceea, pe fondul desfăşurării crizei
economice din anii 1929-1933, al consecinţelor ei dezastruoase, frontul
presei democratice s-a amplificat, aşa cum, şi de partea cealaltă a baricadei,
pe care se desfăşura lupta pentru apărarea sau demolarea democraţiei, a
sporit numărul publicaţiilor de orientare antidemocratică. Şi dacă pe
traiectul acţiunilor antidemocratice ar fi fost doar forţe ca Garda de Fier şi
presa ei, dar chiar guvernanţii, între aceştia atât liberalii, cât şi naţional-
ţărăniştii, au abandonat, cel puţin în parte, programele lor în ceea ce privea
exerciţiul democratic al desfăşurării practicii guvernamentale. Iar victime
ale practicilor antidemocratice au ajuns să fie chiar segmente şi oameni ai
partidelor respective. Aşa, de pildă, când Zaharia Boilă, un apropiat al lui
Iuliu Maniu, şi membru marcant al P.N.Ţ, a făcut să apară la Cluj un ziar
intitulat „România nouă” cu accente critice la adresa camarilei regale, dar şi a
guvernului Vaida-Voevod, ziarul a fost confiscat din ordinul guvernului.
Presa, cu alte cuvinte, ca să fi putut apărea şi răspândi, trebuia să fie
obedientă2. Lipsa de obedienţă a condus la înăsprirea cenzurii şi către
sfârşitul anului 1937 la suprimarea marilor cotidiene „ Adevărul”,
„Dimineaţa” şi „Lupta”. A fost un preludiu al actului din 10 februarie 1938,
când Carol al II-lea a demis şi guvernul ultraminoritar condus de Octavian
Goga, a suprimat şi Parlamentul, a interzis şi activitatea legală a tuturor
partidelor politice instituind regimul dictaturii regale, un regim mai nou
desemnat cu sintagma de ... regim al autorităţii personale. Iar presa, care
mai putea să apară, trebuia să se exprime nu în virtutea exigenţelor reale ale
opiniei publice, ci aşa cum doreau potentaţii zilei în frunte cu regele Carol
al II-lea şi camarila sa, pentru că regele n-a fost singurul care a săpat
groapa democraţiei româneşti. Alături de el, pe lângă camarila propriu-zisă,
au fost şi oameni politici de varii orientări ideologice iar alţii s-au grăbit să
i se alăture după 10 februarie 1938. Un rol foarte important în operaţiunea
de instaurare şi consolidare a regimului carlist l-a avut, de pildă, Armand
Călinescu, om vertical în eforturile de apărare a României ca stat naţional
unitar, dar nu şi în ceea ce ar fi trebuit să fie ca apărător al regimului
democraţiei parlamentare. Ba, dimpotrivă, a fost un sfătuitor al regelui în a
se erija ca „salvator al neamului” dovadă, între altele, însemnările sale după
audienţa la Palatul regal din 31 ianuarie 1938. Acuzând anarhia
1
A se vedea pe larg la Florea Nedelcu, De la restauraţie la dictatura regală. Din viaţa politică a
României. 1930-1938, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981; Al. Gh. Savu, Op. cit.
2
cf. Ioan Scurtu, Iuliu Maniu, p. 74
electoratului (după alegerile din decembrie 1937), destrămarea aparatului
de stat sau „destrămarea sufletului prin propagandă deşănţată”, de unde şi
concluzia generală că „Ţara e bolnavă”, Armand Călinescu găsea „soluţia”
în „rolul de arbitru al suveranului ” şi „schimbarea Constituţiei” iar ca metodă
preconiza:

„Punerea în vacanţă a partidelor. E o atmosferă propice pentru a înlesni

viitoarea regrupare pe baze noi. Prin dispersarea forţelor politice, sigurul
element care răsare şi se impune e Coroana, cea mai bună replică e aceasta.
Reacţiunea nu ar fi dacă nu s-ar întrevede imediat o normalizare în viitor,
credea Armand Călinescu, şi dacă s-ar da impresia unei dictaturi personale
[subl. n. – M.B.]. De aceea, imediat. Ocrotirea unei noi Constituţii. Bine
schiţată, în taină. Pusă la punct. Apoi, un guvern sub o personalitate de
prestigiu. Plebiscitarea Constituţiei şi alegeri pe baze noi, repede. S-ar crea o
nouă atmosferă, de reală înnoire, pe care ar face-o regele în momentul când
partidele ajunseseră incapabile şi forţele revoluţionare primejdioase”1.

Presa cu orientare de dreapta a înfăţişat evenimentul din 10/11

februarie ca un act „revoluţionar” menit a face din stat un servitor al
„intereselor superioare” ale naţiunii, adică, aşa cum se scria într-o lucrare
ad-hoc menită a justifica schimbarea de regim: „ Revoluţia monarhică din
februarie 1938 a fost o revoluţie de sus în jos ”2. În acelaşi sens se exprima
„Viitorul” organul de presă al P.N.L. afirmând că:

„Partidul Naţional Liberal, care şi-a impus totdeauna o sfântă datorie de a

pune totdeauna pe primul plan al preocupărilor sale primatul salvării naţionale
... a dat întreaga adeziune a partidului pentru ca personalităţi proeminente
liberale şi foşti preşedinţi şi miniştri ai cabinetelor liberale să facă parte din o
guvernare pe care M.S. Regele o voieşte şi o consideră ca începutul unor eroice
măsuri de salvare a ţării noastre”3.

Presa care mai putea respira aer ca să se menţină în limitele

adevărului şi să se adreseze, cu conştiinţa cât de cât împăcată, opiniei
publice, a criticat, cel puţin în surdină, instaurarea dictaturii personale a lui
Carol al II-lea. Este drept, s-a limitat la a prelua o declaraţie a lui Iuliu
Maniu care, primit în audienţă de suveran, i-a spus: „Majestate faceţi o
neiertată greşeală ale cărei consecinţe sunt incalculabile. Acum, când se adună
nori grei pe orizontul internaţional, ar fi nevoie mai mult ca oricând să menţineţi

1
Armand Călinescu, Însemnări politice. 1916-1939, ediţie de dr. Al Gh. Savu, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1990, p. 372-373
2
Theodor Vlădescu, Frontul Renaşterii Naţionale, Bucureşti, 1939, p. 18
3
„Viitorul” din 12 februarie 1938
sistemul democratic-parlamentar, lăsând răspunderea situaţiei integrală
partidelor politice. Asumând această răspundere personal, M. Voastră vă
expuneţi inutil şi riscaţi chiar tronul”1. Liderul ţărănist a făcut şi declaraţii
pentru presă ţinând să sublinieze, printre altele, că ar fi fost „ singurul prim-
ministru care nu a acceptat să facă parte din noul guvern ” condus de
patriarhul Miron Cristea. În realitate nu era singurul. În aceeaşi situaţie erau
Octavian Goga, care a refuzat invitaţia, şi Barbu Ştirbey, care n-a fost
solicitat.
Reacţii negative cu adevărat, exprimate însă „subteran”, au avut doar
comuniştii. Prin intermediul manifestelor, redactate şi răspândite ilegal, ei
au criticat lovitura de stat din 10/11 februarie 1938, căci, aşa cum nota şi
Constantin Argetoianu în însemnările sale, „lovitură de stat a fost, a
mărturisit-o şi regele”, comuniştii afirmând, cu iz de atenţionare la adresa
guvernului condus de patriarhul Miron Cristea, la consecinţele politicii
acestuia pentru viitorul mai apropiat sau mai depărtat al României, că:

„Această orientare politică ce guvernul actual vrea s-o impună poporului şi

ţării nu poate decât să slăbească şi mai mult capacitatea şi rezistenţa necesară
unui stat de a ţine piept duşmanilor revizionişti şi agresiunii din afară şi a
aliaţilor lor dinăuntru”2.

De la Marea Unire şi până la instaurarea dictaturii regele, aşa cum

am menţionat deja, o pondere deosebită, în raport numeric cu populaţia
căreia i se adresa, a avut-o presa scrisă în limbile minorităţilor naţionale
(maghiară, germană, evreiască etc.), având o structură, ca profile,
asemănătoare celei a presei scrise în limba română. S-a subliniat nu o dată,
mai ales în anii regimului comunist, că unele din ziarele de limbă maghiară,
de pildă, au evoluat către o atitudine realistă în raport cu noua situaţie
apărută după Marea Unire din 1918. Au fost nu puţine ziarele care şi-au
îndemnat cititorii la adaptare în raport cu noile condiţii istorice, neexistând,
practic, altă alternativă, aşa cum o făcea în 1921 cotidianul „ Bukaresti
Hirlap” în coloanele căruia se scria: „ Până acum, ungurii care trăiesc în noile
state naţionale şi o bună parte a maghiarilor din România alergau după visuri
deşarte. A sosit timpul să ţinem seama de realitate, să punem de acord
interesele noastre naţionale cu realitatea”. Ideea era reluată peste zece zile,
la 19 ianuarie 1921, când se accentua: „Să nu uităm că problema maghiarilor
din România ... poate fi rezolvată numai prin apropierea dintre democraţia
română şi cea maghiară. Numai cei ce cu tot sufletul îşi însuşesc democraţia de

1
Ioan Scurtu, Op. cit., p. 91
2
Apud Al. Gh. Savu, Op. cit., p. 168
la Alba Iulia, oamenii muncii, cei ce muncesc cu braţele şi cu mintea, pot realiza,
în ansamblul democraţiei, România mare consolidată” în care minorităţile
naţionale „îşi pot desfăşura liber valorile pe care le reprezintă”. Era, fără
îndoială, un punct de vedere realist pe care îl susţinea, în coloanele
aceluiaşi cotidian, şi fostul ministru al minorităţilor din guvernul lui
Karolyi Mihaly, Jaszi Oszkar, ideologul radicalilor din Ungaria, în acel
moment refugiat în străinătate, şi care, printr-un apel către conaţionalii din
România, scria:

„Primul pas al populaţiei maghiare din Transilvania ar fi o nouă orientare

sufletească, care nu se amăgeşte cu fleacuri înfierbântătoare. Populaţia
maghiară trebuie să se integreze pe toate liniile în cadrele noului stat. Cu cât
mai multe valori spirituale şi morale va crea în noul cadru de stat, cu atât mai
multă eficacitate va putea revendica drepturile şi libertăţile ce-i revin”1.

Acest spirit realist, democratic prin conţinutul punctelor de vedere

exprimate, a caracterizat fizionomia unei bune părţi a publicisticii maghiare
din România între care: „Keleti Ujsag”, „Nagyváradi Naplo”, „Halnop”,
„Temesvari Hirlap” sau „EllenzeK”, proprietarul acestei ultime publicaţii
(„EllenzeK”) fiind contele Banffi Miklos, membru al guvernului de la
Budapesta până în 1922, refugiat după aceea în România. El s-a pronunţat
public, ca membru al conducerii Partidului Maghiar, pentru o politică
realistă, dictată de exigenţele istoriei înseşi. Puncte de vedere similare au
fost exprimate, mai ales în deceniul al patrulea, prin intermediul publicaţiei
„Brassoi LapoK” sub conducerea unui intelectual de marcă aşa cum a fost
Kacso Sandor2.
Cât priveşte presa de expresie germană, aceasta a pus în evidenţă un
foarte pronunţat spirit de adaptare la realităţile istorice româneşti de după
Marea Unire. Ea a reflectat, de fapt, spiritul de loialitate faţă de actele
Unirii pus în evidenţă de minoritatea germană din România, prezentă, cum
bine se ştie, în toate cele trei provincii care au ajuns în 1918 să fie părţi
integrante ale statului naţional unitar român, aşa încât a apărut ca foarte
firească o atitudine de acest gen, foarte clară prin conţinutul ei, afirmată în
coloanele unei publicaţii ca „Siebenburgisch Deutsches Tagespost”:

„Poporul nostru astăzi are o nouă ţintă: patria nouă. Ne punem la dispoziţia ei
cu toată înţelepciunea noastră veche, cu bucuria şi cu voinţa noastră de lucru.
Noi cerem de la patria nouă respectarea drepturilor poporului nostru,

1
L. Banyai, Pe găşul tradiţiilor frăţeşti, f.e., Bucureşti, 1971, p. 143
2
cf. Constantin Antip, Op. cit., p. 211-212
 acordarea libertăţilor naţionale, ocrotirea culturii noastre naţionale în toate
ramificaţiile ei. Hotărârile de la Alba Iulia sunt garantate de răspunderea
morală a poporului român, ele sunt noua noastră «scrisoare de aur a
libertăţilor», Magna carta noastră pe care noi ne-am clădit aderarea noastră şi
ne validăm drepturile noastre. Noi avem încredere în poporul român care din
starea de sclavie naţională şi-a ajuns cel mai înalt scop naţional ... Noi avem
credinţă şi încredere că în noua noastră patrie dreptul şi dreptatea vor purta
sceptrul”1.

În peisajul publicistic al României, presa de expresie germană a

continuat să se exprime viguros, după 1918, prin vechi cotidiene precum
„Kronstädter Zeitung” (Braşov), deja citatul „Siebenburgisch Deutsches
Tageblatt” (Sibiu) şi „Temesvarer Zeitung” (Timişoara) cu difuzare şi în
Bucovina şi Basarabia. De pe poziţiile liberalismului, au acţionat pentru
lărgirea democraţiei politice, dezvoltarea economiei pe calea modernizării
şi, binenţeles, pentru diversificarea convieţuirii în spiritul ideii de
multiculturalitate. Şi chiar dacă, după instalarea lui Hitler la putere în
Germania, unele publicaţii de expresie germană au fost puse sub presiunea
ideologiei naziste, mai ales prin intermediul Grupului Etnic German,
derapajele antiromâneşti n-au fost cât de cât semnificative, spiritul general
de loialitate faţă de statul român s-a menţinut. A existat chiar o rezistenţă
antihitleristă, inclusiv din partea unor cercuri influente ale burgheziei în
frunte cu exponenţi cunoscuţi ai minorităţii germane în viaţa politică a
României precum Rudolf Brandsch, Hans Otto Roth ori Gustav Zickeli. Pe
poziţii net antihitleriste s-au situat publicaţii ca „ Volkswille” (până în 1933),
„Neue Zeitung” (1933-1940) sau „Das Freie Wort” (1932-1933)2

11.4. Presa literară. Valenţe politico-ideologice

O componentă semnificativă a presei româneşti din perioada
interbelică au constituit-o publicaţiile literare, ştiinţifice, administrative,
economice, de artă ş.a.m.d. Foarte bogată ca diversitate de orientări s-a
dovedit a fi presa literară. În coloanele acesteia au fost prezente cu
precădere produse ale creaţiei de gen: poezie, teatru, file de roman, critică
literară etc. dar, în acelaşi timp, şi numeroase articole, comentarii, ştiri etc.
de factură politică şi ideologică de-a lungul unei perioade în care, aproape
1
Ibidem, p. 212
2
Monica Barcan, Adalbert Millitz, Naţionalitatea germană din România, Editura Kriterion,
Bucureşti, 1977, p. 24-25
permanent, s-a discutat despre locul şi rolul intelectualilor în viaţa
societăţii; despre destinul culturii române; despre locul şi rolul acesteia în
cultura europeană şi universală. Valabilă este însă şi viceversa: adică
existenţa unor publicaţii ce s-au declarat politice sau independente politic,
dar în paginile cărora au apărut importante creaţii literare, ca în cazul
„Daciei”. Debutul acesteia a fost pe 23 noiembrie 1918, la Bucureşti,
avându-i ca directori pe Alexandru Vlahuţă şi Brătescu-Voineşti iar
colaboratori doi tineri redactori ale căror nume vor avea peste ani a
rezonanţă deosebită: Nichifor Crainic şi criticul literar Al. Busuioceanu.
Primul excela deja prin articole de factură sămănătoristă (un tradiţionalist),
a se vedea articolul Ţăranul în artă1, dar şi prin exactitatea diagnosticului
pus în legătură cu creaţiile unor tinere şi autentice talente precum poezia lui
Lucian Blaga. Într-o cronică intitulată ferm: Noul poet: Lucian Blaga,
Nichifor Crainic afirma:

„După Coşbuc, după Iosif, după Goga, Ardealul ridică un cântec nou în poezia
românească. La sărbătoarea Unirii el n-a ţinut să vie cu mâinile goale şi ne-a
adus acest dar deosebit de nobil. Lucian Blaga e o surpriză. O surpriză pentru
că se afirmă de la întâiele sale cântece ca un poet indiscutabil şi pentru că
poezia lui de cea mai înaintată nuanţă ne vine din Ardealul tradiţionalist”2.

În jurul unora dintre publicaţiile imediat postbelice au luat naştere

veritabile curente culturale precum modernismul, gândirismul ori
suprarealismul ca şi o delimitare în raport cu poziţiile adoptate faţă de
amintita problemă centrală a căii de dezvoltare istorică pe care trebuia s-o
urmeze societatea românească şi care i-a împărţit pe intelectualii români în
două tabere: europeniştii şi tradiţionaliştii conturându-se, treptat, şi o a
treia, ai cărei protagonişti se pronunţau pentru o dezvoltare a României
centrată pe gospodăria ţărănească şi sub cupola unui posibil „stat
ţărănesc”, fără a exclude şi contribuţia componentei economice de tip
industrial (Virgil Madgearu, Ion Mihalache, Constantin Rădulescu Motru)3.
Referindu-ne mai concret, de pildă, la presa literară se impune a
remarca faptul că iniţiativele în acest plan au fost rapide. Imediat ce s-au
încheiat ostilităţile militare, Alexandru Macedonski, ajutat de Al. T.
Stamatiad, Tudor Vianu şi Ion Peltz, a scos o nouă serie a „ Literatorului”; o
„Revistă critică” (teatrală, muzicală, literară şi artistică) a ieşit sub
conducerea lui Paul I. Prodan. În decembrie 1918, Eugen Lovinescu a avut
iniţiativa de a aduce pe piaţa presei o revistă cu titlul „ Lectura pentru toţi”
1
„Dacia” din 13 ianuarie 1919
2
Idem, din 27 mai 1919
3
cf. Keith Hitchins, Op. cit., p. 315-358
care a apărut până în februarie 1920 având printre colaboratori pe Liviu
Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Victor Eftimiu şi alţii. Nu avea, la
pornire, o „direcţie literară” hotărâtă întrucât nu se avânta „în sferele senine
dar reci ale artei”, nu se vroia să fie „nici un album fotografic, îmbrăţişând
numai actualitatea” ci pur şi simplu iniţiatorul revistei vroia „ să fie şi una şi
alta, actualizând literatura şi literaturizând actualitatea”1.
Începutul anului 1919 a adus reapariţia sau debutul unor reviste ca
„Fapta”, cu o existenţă efemeră, şi „Luceafărul”, transferat de la Sibiu la
Bucureşti unde Octavian Tăslăuanu, directorul revistei, a devenit membru
al Guvernului în martie 1920 condus de Averescu. Programul a rămas cel
antebelic, un program „neschimbat”, cu precizarea că: „În artă şi literatură
va reprezenta, ca şi în trecut, concepţia naţională”, adică „Va căuta să fie o
revistă în care să se oglindească sufletul românesc, creaţiunea artistică
originală a fiinţei noastre etnice”. Între colaboratori: Al. Vlahuţă, Nichifor
Crainic, Al. Busuioceanu, Lucian Blaga, Ion Pillat, Emanoil Bucuţa, Ion
Agârbiceanu, Liviu Rebreanu şi mulţi alţii.
La Iaşi, îşi făcea apariţia revista „Însemnări literare” care-i grupa pe
scriitorii moldoveni, sub conducerea lui Garabet Ibrăileanu, iar în Bucureşti
„Universul literar” care avea să-i aibă ca directori, mai întâi, pe Perpessicius
(1926-1927) şi Camil Petrescu (1928-1929). În acelaşi an 1919 sau în anul
următor au venit pe piaţa presei româneşti „Ideea europeană” a lui C.
Rădulescu- Motru care, în spiritul fostei publicaţii „Noua revistă română”,
căuta „să informeze publicul românesc asupra curentelor de idei din Europa,
interpretând, totodată, cu obiectivitate pe cele din cuprinsul românesc ”.
„Cuvântul liber” se înfăţişa ca un săptămânal de atitudine democratică fermă
sub direcţia lui Eugen Filotti. „Hiena”, în schimb, apărută din iniţiativa a
doi tineri ziarişti, Pamfil Şeicaru şi Cezar Petrescu şi având colaboratori ca
N.D. Cocea, Gala Galaction, Tudor Arghezi, Adrian Maniu sau Ion
Minulescu şi o tentă de polemică agresivă enunţată chiar prin subtitlul ei:
„revistă de polemică politică-literară”, se situa pe poziţii tradiţionaliste. Pe
aceleaşi redute s-au situat mai multe publicaţii craiovene în frunte cu
revista „Ramuri” care s-a vrut să fie „o vatră în jurul căreia să înflorească
mintea şi literatura românească”. Din 1922, avea să fie condusă de Nicolae
Iorga a cărui orientare literară de pură sorginte sămănătoristă şi-a atras
critici vehemente din partea „Sburătorului” şi a altor publicaţii înrudite cu
acesta, în coloanele „Ideii europene” iar mai apoi chiar şi din partea
grupului de la „Gândirea”. E semnificativă, de pildă, o notă din februarie
1922 apărută în „Sburătorul literar”, fără semnătură, în care se aprecia că:
1
cf. Dumitru Micu, Presa literară în perioada interbelică. Presentare sintetică în „Analele
Universităţii Bucureşti”, seria Ştiinţe sociale. Filologie an XVI (1967), p. 81-82
„«Ramuri – Drum drept», revistele contopite de sub direcţia d-lui N. Iorga,
aduc aceeaşi tradiţie anchilozată în formule în care nu se mai poate crede,
acelaşi reacţionarism sectar şi – cu foarte puţine excepţii – acelaşi aer de
mediocritate înfăţişată şi impusă drept culturală”. Polemica avea să se
prelungească în timp. Alte reviste craiovene: „Năzuinţa”, apărută în aprilie
1922 şi până în 1929, „ Flamura” (1922-1928), „Suflet românesc” sau
„Scrisul românesc” alături de care este amintită, în lucrările de istorie
literară, şi „Datina” care apărea la Turnu Severin. În a sa Istorie a
literaturii contemporane, Eugen Lovinescu sintetiza făcând aprecierea
conform căreia „Tradiţionalismul nu e ... o forţă ce se ignoră, ci o forţă ce se
teoretizează şi se organizează în jurul unor reviste ca Gândirea din Bucureşti şi
ca mai toate celelalte publicaţii provinciale mai mult sau mai puţin sporadice
(Ramuri, Năzuinţa, Sufletul românesc, Flamura, Datina, Mioriţa) nu numai cu
scopuri de creaţiune poetică ci şi de polemică ”. Din pleiada colaboratorilor
acestora, spiritul critic al lui Lovinescu se oprea doar asupra lui Radu Gyr a
cărui publicistică o considera „tot atât de regretabilă ca şi a celorlalţi ” dar
sesiza că opera sa pulsa de o „ abundentă sevă lirică” ceea ce era un semn
indubitabil că „promite un poet în ziua disciplinării” 1.
Similar ca orientare era „Neamul românesc literar” care, la reapariţie
(29 noiembrie 1925), insera anunţul, reluat de câteva ori, prin care
„Direcţiunea revistei «Neamul românesc literar» face apel la foştii
colaboratori ai revistelor «Sămănătorul», «Floarea darurilor», «Neamul
românesc literar» dinainte de război să continue a colabora şi de acum înainte,
trimiţând manuscrisele domnului profesor Ion Sân-Georgiu”. Şi-a încetat
apariţia în aprilie 1926.
Protagonist al orientării moderniste în presa literară a României
interbelice a fost „Sburătorul” lui Eugen Lovinescu, tribuna Cenaclului cu
acelaşi nume. A apărut pe 19 aprilie 1919, aparent fără un program conturat
dar despre care se făcea menţiunea că „ Programul va ieşi din talentul celor ce
vor publica în «Sburătorul»; meritul unei reviste stă în limitele scrisului
colaboratorilor ei”. Dintru început, unul din meritele deosebite ale
„Sburătorului” l-a constituit preocuparea, atentă şi statornică, pentru
promovarea tinerelor talente.
În optica lui Lovinescu, după cum scria el încă în coloanele celui de
al treilea număr, „O revistă are datoria să caute talente tinere. Descoperind
un singur talent, şi-a îndeplinit datoria cu prisosinţă ”. S-au lansat în cercul
sburătoriştilor ori s-au alăturat acestuia devenind condeie renumite pentru
1
E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, vol. II, Editura Minerva, Bucureşti, 1981,
p. 80; A se vedea şi Florea Firan, Presa literară craioveană, Editura „Scrisul Româneasc”, Craiova,
1976.
creaţia literară românească: Ion Barbu, Camil Petrescu, Ion Minulescu,
Victor Eftimiu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Baltazar, Gh. Brăescu,
Felix Aderca, Barbu Fundoianu, Mihail Celarianu, Vladimir Streinu, Ilarie
Voronca, Claudia Millian, Tudor Vianu şi mulţi alţii. Iar dacă în coloanele
publicaţiei „Dacia”, fusese anunţat, ca un mare talent, poetul Lucian Blaga,
în paginile „Sburătorului” Eugen Lovinescu însuşi l-a anunţat pe Ion Barbu,
publicându-i, la debut, cinci poezii, însoţite de o recomandare:
„«Sburătorul» îşi face o cinste de a prezenta Un poet nou – deschizându-şi
coloanele acestui nou poet, căruia i-am dat numele de Ion Barbu... [pseudonim
literar, profesorul universar de matematică numindu-se Dan Barbilian – n.n. –
MB]. Prin viziunea geometrică şi noutatea concepţiei, cât şi prin stăpânirea
formei pietroase, literatura română s-a îmbogăţit cu un nou talent tocmai în
clipa în care îşi pierdea pe cel mai autorizat reprezentant al generaţiei
trecute”. Şi, în plus, „Sburătorul” lansa definitiv pe marele critic literar al
epocii: Eugen Lovinescu însuşi.
La 7 mai 1921 „Sburătorul” şi-a încetat apariţia dar patru luni mai
târziu, pe 17 septembrie, a reapărut sub titlul, „ Sburătorul literar”,
săptămânal, în 32 de pagini. După trei ani de la apariţia „ Sburătorului”, în
decembrie 1922, E. Lovinescu putea să scrie, bilanţier, şi nu fără o
semnificativă doză de mândrie, că:

„N-a existat niciodată o revistă română care, cu mijloace atât de puţine şi într-
un timp atât de restrâns, să fi creat, din necunoscut, atâtea valori literare
pozitive, unele deplin formate şi recunoscute, altele făgăduind recolta literaturii
de mâine. Din vatra «Sburătorului» şi-au pornit primul zbor Ion Barbu, Camil
Petrescu, Camil Baltazar, Alexandrina Scurtu, Alice Soare, Emil Dorian,
Vladimir Streinu, Virgiliu Moscovici, M. Celarianu, I. Valerian, Sanda
Movilă, G. Silviu şi Ilarie Voronca; din vatra lui, mai ales, s-a desprins marele
talent al lui Brăescu. În literatură, el este o apariţie definitivă cu care se poate
cinsti orice literatură. Sub protecţia acestor valori noi, pentru care s-a străduit,
«Sburătorul» poate avea odihna conştiinţei împăcate”.

Pentru încă un an „Sburătorul” avea să reapară, serie nouă, în 1926.

Dar în cei peste trei ani de la dispariţia „ Sburătorului literar”, viaţa literară
cunoscuse modificări esenţiale între care conturarea a diferite orientări şi
curente de factură estetică dar şi ideologică.

„Se conturaseră câteva direcţii bine demarcate. Neosămănătorismul,

tradiţionalismul, tradiţionalismul cu inclinaţii spre ortodoxism, eclectismul
comprehensiv al «Vieţii româneşti», modernismul sburătorist, avangardismul
suprarealist, simbolismul în ton minor încurajat de «Viaţa nouă». Tendinţa
 spre citadin era o realitate incontestabilă şi înfruntarea cu orientarea exclusiv
ruralizantă domina disputele literare”1.

La această cristalizare de curente şi tendinţe în creaţia literară

românească contribuiseră şi alte publicaţii de profil, dincolo de cele deja
menţionate, precum: „Viaţa românească”, cu Garabet Ibrăileanu la timonă,
„Adevărul literar şi artistic”, „Săptămâna muncii intelectuale” (1924) a lui
Camil Petrescu aşa cum a fost şi „ Cetatea literară” (1925-1926) pentru care
spiritul înalt al creaţiei literare trebuia să domine, să impună repere, să
fortifice necontenit pilonii de rezistenţă ai culturii pentru a răspunde
eficient necesităţilor culturale ale cetăţii. Ca director al „ Cetăţii literare”,
Camil Petrescu, într-un articol intitulat Democraţia şi literatura, conceput,
în spirit elitist, de necondamnat, scria:

„Mulţimea care vine spre cultură trebuie să se supuie unei anumite discipline,
să se canalizeze după anumite necesităţi intelectuale. Să se ridice ca spre
laboratoarele sufleteşti, nu să le scoboare, să le dezorganizeze şi să le adapteze
haosului. Din nefericire, acesta din urmă pare să fie cazul culturii româneşti de
azi ... Rezultatul îl vedem în lamentabila anarhie care bântuie literatura
noastră de azi. Un naţionalism literar ... se întretaie cu un modernism
neinteligent, fals aberat. Nulităţi pompoase înlătură factorii cu răspundere ... Şi
cu acestea bazele culturii însăşi sunt primejduite” 2.

Colaboratori au fost: E. Lovinescu, T. Arghezi, Ion Minulescu, Sergiu

Dan, Ion Barbu, I. Vinea, L. Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, F.
Aderca, Camil Baltazar, Ion Marin Sadoveanu, Şerban Cioculescu şi mulţi
alţii.
Liviu Rebreanu conducea şi el, în 1924-1925, publicaţia „ Mişcarea
literară” iar în anii 1932-1934 „Revista literară” avându-i colaboratori
principali pe Camil Petrescu, Tudor Vianu, George Călinescu, Anton
Holban, Mihail Sebastian, Lucian Blaga, Ion Minulescu sau tânărul Eugen
Ionescu.
La întregirea acestui peisaj publicistic literar au contribuit „ Viaţa
literară” a lui Ion Valerian cu G. Călinescu, Pompiliu Constantinescu,
Tudor Vianu, Hortensia Papadat-Bengescu şi Camil Petrescu, primul
putând să scrie la un moment dat că „«Viaţa literară», aşa cum este, a fost
un ring pentru debutul multora, pentru consacrarea atâtor scriitori şi pentru

1
Z. Ornea, Op. cit., p. 199
2
Ibidem, p. 209-210
atâtea discuţiuni devenite istorice”1. Camil Petrescu a făcut să apară
„Tiparniţa literară” (1928-1931) şi tot în acei ani (1928-1929) a apărut
revista „Kalende” cu un comitet de redacţie alcătuit din Vladimir Streinu,
Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu şi Tudor Şoimaru, revistă ce
avea să reapară în 19432. Trei tineri proveniţi din Cenaclul Sburătorul, Dan
Petraşincu, Ieronim Şerbu şi Horia Liman, făceau să apară revista
„Discobolul „ (1932-1933); la revista „Herald” (1933-1934) semnau Anton
Holban, Ilarie Voronca, Eugen Ionescu, Eugen Jebeleanu, Octav Şuluţiu
pentru ca Zaharia Stancu să conducă revista „Azi” (1932-1938) sau „Revista
română” (1941). La rândul său, George Călinescu a condus succesiv reviste
ca „Sinteza” (1927) – în colaborare cu G. Nichita -, „ Capricorn” (1939) şi
mai ales „Jurnalul literar” (1939) apărut într-o vreme extrem de tulbure
ceea ce-l determina pe marele scriitor, critic şi istoric literar, în acelaşi timp
un gazetar de primă mărime, să scrie în finalul unui articol, intitulat Avem
un program:

„Stăm în turnul de fildeş al artei pure atâta vreme cât patria e în siguranţă.
Dar dacă norii se vor apropia de noi ne vom coborî din turn şi vom face artă cu
tendinţă. Dispreţuim profund pe scriitorii fără instinct naţional. Nici un mare
creator (Dante, Hugo, Eminescu) nu s-a ruşinat să fie patriot. Fără o Românie
independentă, nu poate exista literatura română”3.

Colaborator la numeroase reviste, Tudor Arghezi s-a afirmat şi în

calitate de conducător de publicaţii mai întâi la „ Cugetul românesc” şi ziarul
„Naţiunea” pentru ca la 2 februarie 1928 să iniţieze apariţia publicaţiei
„Bilete de papagal”, o revistă modernă ca spirit, antitradiţionalistă, cu care
aspira să-şi bine dispună cititorii: „O dată pe zi, un surâs nu e de lepădat, şi
doi lei pe zi ca să surâzi e un record de ieftinătate şi o medicină bună”. Îi avea
colaboratori pe Demostene Botez, Otilia Cazimir, Felix Ardeca, Gh.
Brăescu, Torpârceanu, Jean Bart, Eugen Ionescu, Eugen Jebeleanu ş.a. Era
o publicaţie în miniatură, ca o bijuterie, scrie un exeget 4, în paginile căreia
cititorul găsea câteva poezii, texte în proză, un articol – două şi destule
rubrici provocatoare de bună dispoziţie îndeosebi cele semnate de Păstorel
Teodoreanu. „Bilete de papagal” au apărut cu intermitenţe: prima serie în
anii 1928-1930, apoi în 1937-1938 şi 1944-1945.

1
I. Valerian, Cu scriitorii prin veac, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967, p. 252
2
Şerban Cioculescu, Amintiri, Editura Eminescu, Bucureşti, 1975, p. 189-209
3
George Ivaşcu, Antoaneta Tănăsescu, Cumpăna cuvântului. 1939-1945. Mărturii ale conştiinţei
româneşti în anii celui de-al doilea război mondial, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977, p. 24
4
Z. Ornea, Op. cit., p. 229
 Tendinţele literare de factură modernistă şi suprarealistă s-au făcut
cunoscute prin reviste gen „Contimporanul” (1922-1932) cu colaboratori ca
Tudor Arghezi, Ion Barbu, Ion Minulescu, Al. Philippide, Camil Petrescu
sau Ion Pillat; Ilarie Voroncea publica însă revista „ Integral” ca o reacţie
ostilă suprarealismului pledând pentru constructivism, în înţelesul de
„ordine abstractă cu armonie de legi şi linii echilibrate”; pentru sincretism
artistic sau integralism, adică:

„Poezie, muzică, arhitectură, pictură, dans, toate mergând înlănţuite integral

spre o gară definitivă şi înaltă. Suprarealismul a ignorat glasul secolului
strigând Integralism. După expresionim, futurism, cubism, suprarealismul era
tardiv. Nu dezagragarea bolnavă, romantică, suprarealistă, ci ordinea sinteză,
ordinea esenţă construtivă, clasică, integrală”1.

De aceeaşi factură cu „Integral”-ul lui Voronca au fost revistele „75

H.P.” „Punct” (1924-1925) sau „Urmuz”, „Unu” (1928-2932) şi „Alge”2.
Aceste tendinţe „cu tot spiritul lor violent imitativ şi, în general exotic ”
le consemna şi E. Lovinescu în a sa Istorie a literaturii contemporane,
inclusiv revistele prin care s-au exprimat. Le trecea în revistă, fără prea
multe comentarii fiindcă, dincolo de elementele distinctive, specifice unui
curent sau altul („cubism ... futurism, dadaism, suprarealism, constructivism
sau integralism”),

„aceste mişcări au două note comune: caracterul revoluţionar de rupere a

oricărei tradiţii artistice, de libertate absolută, de panlibertate am putea spune,
de violare a conceptului estetic de până acum, a limbii, a sintaxei, a punctuaţiei,
o libertate saturnalică de sclav beat ...; şi, în al doilea rând, o voinţă fermă de a
realiza o artă internaţională, peste hotare, fenomen de reacţiune postbelică ce ne
explică, poate, prezenţa atât de compactă a evreilor în sânul lui”3.

Înnoirea literaturii şi a întregii culturi româneşti între cele două

războaie mondiale au vizat-o nu numai grupările de factură modernistă, ci
şi unele dintre cele tradiţionaliste îndeosebi prin publicaţii precum „ Cugetul
românesc” girată de Ion Pillat, condusă iniţial de Arghezi şi subvenţionată
de P.N.L. A fost o revistă care a apărut în februarie 1922 şi a găzduit în
coloanele ei condeie tradiţionaliste dar şi moderniste. Semna N. Iorga sau
Nichifor Crainic dar şi Macedonski sau Urmuz. Erau prezenţi, de pildă, în
numărul patru, I. Agârbiceanu şi Sextil Puşcariu dar şi Arghezi cu un articol
incisiv însoţit de semnătura redacţională prin care apăra vehement dreptul
1
cf. Dumitru Micu, Op. cit., p. 88
2
G. Călinescu, Op. cit., p. 889-891
3
Eugen Lovinescu, Op. cit., vol. II, p. 316
la existenţă al poeziei noi împotriva criticilor neosămănătoriste ale lui N.
Iorga, o intervenţie publicistică în urma căreia colaborarea marelui savant a
încetat. În această manieră a „convieţuirii” celor două tendinţe –
tradiţionalism şi modernism – revista şi-a continuat apariţia şi după ce
Arghezi a părăsit redacţia, conducerea ei la lumina zilei fiind realizată de
Ion Pillat. Şi-a încetat apariţia în 1924 şi cu ea una dintre cele mai bune
publicaţii literare, şi nu numai, ale epocii interbelice.
Cea mai proeminentă publicaţie tradiţionalistă, cu influenţă în plan
literar, dar şi filozofic, în viaţa ideologică şi politică a României interbelice
a fost „Gândirea”. A apărut la Cluj în 1921 iar mai apoi la Bucureşti, până în
1944. În jurul ei şi al lui Nichifor Crainic s-a constituit un curent de idei de
factură mistic-obscurantistă, prin el însuşi un simptom caracteristic epocilor
de criză, aici fiind vorba de criza economică, socială şi mai ales de
conştiinţă apărută, ca urmare a primului război mondial, în România ca şi
în Europa sau pe alte meridiane. Lui Crainic i s-au alăturat mai întâi Nae
Ionescu şi Radu Dragnea iar apoi o pleiadă de tineri intelectuali ca Vasile
Băncilă, Sandu Tudor şi Stelian Mateescu sau Sorin Pavel, Ion Nestor,
Petru Marcu-Balş, ultimii trei fiind cei care au lansat Manifestul „ Crinului
alb” (1927), devenit celebru în epocă prin virulenţa contestară la adresa
civilizaţiei tehnice, a exclusivităţii raţionalismului, a materialismului vulgar
şi monoton pentru a îmbrăţişa, ca sursă a revitalizării naţionale, concretul
tradiţiilor istorice, valorile cu adevărat autohtone şi, îndeosebi, credinţa
ortodoxă. Ferm şi intransigent, separând tranşant apele între generaţii,
tinerii autori ai Manifestului „Crinului alb” afirmau sentenţios:

„Ne-am desprins de abstractizarea geometrizantă a naţionalismului şi de

insensibilitatea filozofică şi morală a monismului darwinian şi materialist ...
pentru a ne apropia de concretul frenetic şi fericitor, de istorie, autohtonie şi
credinţă”1.

„Gândirea” şi gândirismul, punând accentul pe conservarea valorilor

româneşti specifice şi pe nevoia de a le apăra în faţa spiritului cosmopolit,
n-au fost neapărat o expresie a spiritului retrograd. Ba, dimpotrivă, într-un
limbaj modern, gândiriştii, preocupaţi să răspundă efectelor crizei
postbelice şi chiar amintitei dileme în legătură cu calea de ales a dezvoltării
României de după Marea Unire2, au căutat răspunsurile în conţinutul de
profunzime şi dinamica tradiţiilor autohtone, în structurile a ceea ce ei au
numit „fenomenul” românesc ale cărui adâncimi au căutat cu febrilitate să le
1
„Gândirea”, nr. 8-9 din 1928, p. 312
2
A se vedea ampla monografie, amendabilă însă, a lui Dumitru Micu, „Gândirea” şi gândirismul,
Editura Minerva, Bucureşti, 1975
pătrundă, să le înţeleagă şi să le etaleze ca pe o veritabilă „ stâncă a istoriei”,
aptă a rezista valurilor „decadente” ale modernismului. Izvorul redresării îl
identificau în ţărănimea română de care elita cosmopolită a „ bonjuriştilor”
era acuzată că se rupsese începând chiar cu momentul 1848, în folclor ca
nestemată a spiritualităţii româneşti şi în „forţa creatoare” a religiei
ortodoxe.
„Gândirea” şi gândirismul n-au constituit un curent unitar,
„monolitic”, aşa cum s-a încercat, în spirit dogmatic, să se acrediteze mai
ales în prima parte existenţei regimului comunist, ceea ce şi-a găsit
reflectarea şi în presa de această factură. „ Gândirea” însăşi a găzduit, în
ceea ce are ea mai trainic prin timp, creaţii ale unor scriitori totalmente
străini convingerilor religioase: de la fraţii Teodoreanu, AL. A. Philippide şi
Demostene Botez, colaboratori activi până în 1926, la Tudor Vianu, O. W.
Cisek, raţionalişti prin excelenţă, sau scriitori ca Adrian Marin, Gib
Mihăescu, Zaharia Stancu, Cezar Petrescu sau Emanoil Bucuţa.
Cât priveşte opera lui Blaga, unul din gândiriştii cei mai de seamă,
prietenul foarte apropiat, timp de aproape 20 de ani, al lui Nichifor Crainic,
este, aşa cum adesea s-a subliniat, expresia unei creaţii de inspiraţie mult
mai largă, în structura căreia specificul naţional şi căile de dezvoltare a ţării
se regăsesc oglindite din perspectivă chiar europeană. El s-a apropiat de
„Gândirea” datorită unor preocupări comune precum sentimentul de
stagnare spirituală atât în România, cât şi pe un plan mai larg, european,
pentru că avea o repulsie reală faţă de societatea modernă, copleşită de
tehnologie, şi expresia fundamentală a acesteia – oraşul cosmopolit
sufocant de apăsător, şi se afla în căutarea izvoarelor autentice ale spiritului
naţional. Cu toate acestea Blaga nu s-a integrat cu totul în „modelul”
gândirist şi, ceea ce l-a deosebit esenţialmente de adepţii acestei grupări
cultural-ideologice, a fost dezinteresul său pentru politică, pentru
verificarea ideilor sale în soluţionarea chestiunilor sociale.
Legată de „Gândirea”, ca reper al presei româneşti interbelice pentru
orientarea sa de dreapta, este publicaţia „Cuvântul” a lui Nae Ionescu,
profesorul de filozofie foarte ascultat de o parte a intelectualilor şi
îndeosebi a studenţilor şi care s-a impus ca teoretician al trăirismului. El
este considerat, prin opera căreia i-a dat naştere, drept autorul unei variante
româneşti a existenţialismului, de neignorat cu atât mai mult cu cât şi-a
găsit expresia, mai ales de-a lungul anilor 30, într-o coerentă filozofie a
culturii la care s-au adăpat numeroşi intelectuali tineri din rândurile cărora
aveau să strălucească spirite de statură europeană ca Mircea Eliade şi Emil
Cioran sau filozoful şi sociologul Mircea Vulcănescu. Aceştia din urmă,
exponenţi ai unei „noi generaţii” ce se simţea înspăimântată de rigiditatea
pozitivismului şi efectele nocive ale tehnologiei moderne, căutând cu
febrilitate un nou echilibru în societate şi calea către realizarea acestuia, au
dat naştere Asociaţiei Criterion şi revistei „Criterion”. Scopul fundamental
enunţat era reconstrucţia spirituală a României menită „a asigura unitatea
sufletului românesc” după ce generaţia precedentă realizase unitatea
naţională deplină a românilor1. Ei s-au întors la izvoarele culturii româneşti
în structura căreia credinţa ortodoxă era doar o componentă şi, ca atare, n-
au fost ortodoxişti prin excelenţă ca Nichifor Crainic. Orizontul lor spiritual
s-a extins în contact cu alte meridiane culturale, cel indian, de pildă, pentru
Mircea Eliade, şi au ajuns a ilustra la nivel înalt, european sau chiar
mondial, domenii ale creaţiei spirituale precum istoria comparată a
religiilor (Mircea Eliade) sau, în plan filozofic, descifrarea tragediei
existenţei individuale şi a structurilor intime ale crizei spirituale româneşti
interbelice (Emil Cioran). De reţinut observaţia lui Eugen Lovinescu în
legătură cu profilul intelectual al acestor adepţi ai lui Nae Ionescu în care a
văzut o posibilă „generaţie cosmopolită” dar pentru care perioada de imitaţie
era una trecătoare urmând a fi veritabili creatori de valori spirituale
româneşti cu adevărat originale.

11.5. Presa de orientare antifascistă

Proliferarea iraţionalismului în gândirea socială interbelică dar mai
ales multiplicarea eforturilor de transfer al acestuia pentru a fi concretizată
în edificarea unui alt regim politic decât cel al democraţiei parlamentare au
stârnit inevitabile reacţii adverse. Aşa cum am menţionat deja, presa de
factură politică şi cea independentă sau doar declarat independentă, s-a
angajat într-o confruntare acerbă cu susţinătorii unor asemenea idei şi
proiecte social-politice. De aceeaşi parte au venit şi alte publicaţii. Una
dintre ele a fost „Viaţa românească” a cărei reapariţie a fost în 1920 sub
conducerea de facto a lui Garabet Ibrăileanu, mai apoi director a fost
Mihail Ralea. Lupta pentru lărgirea, consolidarea şi mai apoi, în deceniul al
patrulea, a democraţiei a fost unul din vectorii acţiunii publicistice a celor
de la „Viaţa românească”. Ralea, de pildă, încă în 1926, cerea să fie
respectat „regimul parlamentar”, cel, evident, statuat prin Constituţie înainte
de a fi atacat, criticat, ridiculizat. A proceda altfel, afirmând grosso modo
că:
„La noi democraţie şi parlamentarism nu exită”, echivalează pur şi
simplu cu a aluneca pe panta unor „simple halucinaţii”, a-i arunca astfel în
1
Keith Hitchins, Op. cit., p. 338
faţă regimului existent toate relele ceea ce nu înseamnă altceva decât „a
condamna tocmai regimul antiparlamentar, cel real, cel care funcţionează
neturburat la noi, fiindcă toate relele constatate sunt în strânsă legătură cu
dânsul”1.
Reacţii ferme, în apărarea democraţiei, în anatemizarea atacurilor
vehiculate prin presa de dreapta, deja cu nuanţe de extremă dreapta, la
adresa sistemului politic structurat pe principiile democraţiei şi reflectate ca
atare în textul Constituţiei din martie 1923, au fost aşezate în paginile
„Vieţii româneşti” sub semnătura lui G. Ibrăileanu şi sub titluri ca: Aşa-zisa
inferioritate a democraţiei sau reveniri pe aceeaşi temă ca, de pildă, în
articolul intitulat: Iarăşi democraţia. În context era apărată imaginea
revoluţiei din 1789-1794 acuzat fiind acest mare eveniment al istoriei
franceze, europene şi universale, de către partizanii dreptei ca sursă, în
ultimă instanţă, a tuturor relelor din societate, în conţinutul celui de-al
doilea text fiind inclusă şi o asemenea declaraţie de conştiinţă politică:

„Noi suntem democraţi şi vom apăra democraţia. Nici nu ne-ar şedea bine
altfel: noi suntem oameni din popor. Pe noi revoluţia franceză, cu «drepturile
omului», ne-a scos din bârlog. Noi nu suntem conţi, marchizi şi baroni
deposedaţi de titluri şi avere ca să insultăm democraţia. Fără revoluţia franceză
am fi bătuţi încă la scară de boieri şi boierii încă umiliţi de turci şi de ruşi”2.

Când ofensiva forţelor de extremă dreapta a căpătat accente din ce în

ce mai puternice iar principala victimă a demagogiei lor politice era tânăra
generaţie, pervertirea conştiinţei sale politice realizându-se adesea cu
ajutorul malformării adevăratelor semnificaţii ale unor concepte ca
specificul naţional în artă, în cultură, în general, sau al unor relaţii precum
aceea dintre accesul la valorile culturale şi democraţia politică, Mihail
Ralea afirma cu vigoare, printr-un articol intitulat Misiunea generaţiei
tinere, în paginile revistei „Viaţa românească”, că relaţia democraţie-
civilizaţie nu anulează specificul naţional. El scria textual: „ Am susţinut
specificul naţional numai în artă. În toate celelalte domenii, de la ştiinţă până la
politică, credem că apropierea strânsă de Apus ne va ajuta în progresul nostru.
Şi nu cerem atât o perfecţie mare calitativă, o cultură fină a elitelor, cât,
deocamdată, o difuzare a civilizaţiei în mase subt forma ei tehnică sau
spirituală”. El pleda, în acelaşi timp, pentru o corectă înţelegere a raportului
dintre social şi naţional, democraţia politică şi socială fiind temelia aptă a
susţine şi un edificiu naţional viguros, la rândul lui având capacitatea de a
înrâuri o evoluţie lină pentru raporturile economice şi sociale din societate.
1
„Viaţa românească”, nr. 5-6 din 1926, p. 302
2
Idem, nr. 10 din 1926, p. 116; Vezi şi Z. Ornea, Op. cit., p. 330-331
Mihail Ralea conferea o înţelegere de factură dialectică relaţiilor dintre
„palierul” social-economic, pe de o parte, şi cel naţional, pe de altă parte şi
nu o subordonare a primului în raport cu cel de-al doilea ca în ideologiile
de dreapta şi de extremă dreapta a căror principală menire era narcotizarea
conştiinţelor şi, prin aceasta, angajarea lor pe făgaşul luptei împotriva
democraţiei, justificându-se opţiunea pentru un regim politic dictatorial.

„Noi credem, mai scria Mihail Ralea în articolul menţionat mai sus, că o viaţă
românească se va realiza atunci când păturile care o compun vor ajunge la
conştiinţa de sine prin libertate; când raportul dintre ele va fi dominat de
regula de dreptate şi legalitate. Astfel, oricâtă afinitate etnică ar exista între
diferitele clase componente ale acestui popor şi ale acestui stat şi oricât s-ar
exalta orgoliul lor naţional, oricât, în fine, s-ar exaspera cu ajutorul urei de
rasă, şovinismul latent din orice popor, dacă condiţiile vieţii sociale ar fi viţiate
de apucături tiranice, nedrepte, arbitrare, viaţa naţională ar fi periclitată. Căci
nu există nimic mai antinaţional decât o operă de nedreptate sau de exploatare.
Solidarităţi bazate pe stăpânire, pe de o parte, şi robie, pe de alta, nu există şi
nici un imperativ naţionalist de ordin ideologic, nici un mit spiritual nu se
poate opune unei stări de inechitate. Prin social la naţional – acesta e crezul
nostru”1.

Acest spirit, tutelat de raţionalism în gândire şi însoţit de un puternic

angajament în efortul pentru apărarea democraţiei prin cultură şi acţiuni
civice dintre cele mai diverse, şi-a pus amprenta pe fizionomia a numeroase
publicaţii precum „Facla” în ale cărei pagini strălucea, ca expresie a unui
curaj civic de-a dreptul debordant, pana de un ascuţit spirit critic tulburător,
a lui N.D. Cocea; „Cuvântul liber” (1933-1936) un autentic meterez
publicistic prin ale cărui pagini erau mitraliate cele mai diverse, mai subtile
sau mai grosolane atacuri la adresa democraţiei sau a unităţii statului
naţional român, a independenţei şi suveranităţii naţionale; „Reporter”,
„Bluze albastre”, „Era nouă”, „Manifest” sau „Societatea de mâine” şi multe
alte publicaţii au făcut ca presa de coloratură democratică să se constituie
într-o impunătoare baricadă a luptei pentru apărarea democraţiei în
condiţiile în care şi tabăra inamicilor acesteia căpăta noi dimensiuni, era
subminată tot mai mult de către regele Carol al II-lea, de către guvernul
condus de Gheorghe Tătărescu, de forţele extremei drepte tolerate sub
numele de Totul pentru ţară şi chiar încurajate fie de către rege fie de
către lideri politici cu autoritate precum Alexandru Vaida-Voevod sau Iuliu
Maniu mai ales când acesta din urmă a semnat pactul de neagresiune
electorală cu Corneliu Zelea Codreanu în ajunul alegerilor din decembrie

1
Ibidem, p. 190
19371. Şi toate acestea în condiţiile în care, în viaţa internaţională se
producea, vertiginos, o radicală schimbare a raporturilor de forţe între
marile puteri, căpătând preponderenţă statele cu regimuri politice fasciste şi
totalitare în dauna celor democratice, în timp ce Germania îşi sporea de la
an la an influenţa economică asupra României, cu răsfrângeri vizibile
asupra echilibrului dintre forţele politice adepte ale sistemului democratic
de guvernare şi cele care aspirau la edificarea unui regim politic autoritar 2.
Iar audienţa presei democratice, inclusiv cea literară sau general-culturală
ori ştiinţifică, atât de sensibilă în raport cu ceea ce se petrecea în viaţa
societăţii româneşti, pe măsură şi în măsura în care oglindea realitatea
luptei dure, fără menajamente, ce se ducea în jurul alternativei: democraţie
sau dictatură, a fost din ce în ce mai largă. Iată un exemplu: publicaţia
Reporter, de la 500 exemplare câte avea, în medie, la apariţie (1933), pe
măsură ce s-a acutizat tensiunea luptei pro şi antidemocraţie, cu precădere
spre sfârşitul anului 1937, când au avut loc alegerile generale din
decembrie, tirajul i-a urcat la 5000 exemplare, 8000, apoi 10000 în toamna
amintitului an electoral pentru a atinge, la începutul anului următor, cifra de
24000 exemplare, o cifră realmente deosebită pentru un săptămânal în
epoca respectivă3.
Impactul însuşi al mesajului publicistic antifascist, vehiculat de presa
democratică, în planul conştiinţei politice a unor importante segmente de
opinie publică a fost unul de reală şi amplă rezonanţă pentru că, aşa cum
bine sesizau realizatorii revistei „Cuvântul liber” în frunte cu animatorul ei
din acei ani, ziaristul Tudor Teodorescu-Branişte, prin conţinutul ei, presa
de orientare antifascistă se afla „pusă în slujba unei credinţe: «stânga» şi
combate o mentalitate: «mentalitatea de dreapta», căutând a-l familiariza pe
cititor «cu esenţa tare a adevărului»” şi punându-l astfel în situaţia:

1
E de remarcat că Iuliu Maniu n-a luat atitudine publică faţă de actul asasinării primului ministru al
ţării, Armand Călinescu, pe 21 septembrie 1939, de către un grup de legionari dar a trimis un
memoriu regelui, după uciderea celor culpabili de omorârea şefului guvernului cerând „sancţionarea
celor vinovaţi”. Mai înainte, în 1938, Iuliu Maniu dezaprobase politica represivă a lui Carol al II-lea
îndreptată împotriva Gărzii de Fier şi a depus mărturie în procesul intentat lui Corneliu Zelea –
Codreanu (mai 1938) ca apărător al acestuia din urmă în favoarea căruia a afirmat printre altele: „Am
putut constata din partea d-sale sinceritate în acţiune, consecvenţă şi tenacitate, calităţi care se găsesc
atât de rar în viaţa noastră politică şi la conducătorii vieţii noastre politice. Pentru aceste calităţi i-am
întins mâna cu încredere şi plăcere”. (cf. Ioan Scurtu, Iuliu Maniu, p. 94-95)
2
Ovid S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două răuboaie mondiale, vol. I, Editura
Minerva, Bucureşti, 1972, p. 114-169; Titu Georgescu, Intelectuali antifascişti în publicistica
românească, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967; Ion Spălăţelu, Printre foarfecele cenzurii, Editura
Politică, Bucureşti, 1974
3
Ştefan Voicu, Destăinuiri în „Manuscriptum”, nr. 4 din 1974, p. 12
 „să-şi dea seama că el aparţine fie lumii vechi, fie lumii noi, să-şi dea seama că
nu există o terţă formulă, deoarece omul care spune că nu aderă îşi închipuie ...
că este deasupra aderărilor, dar în realitate este un pion şi un luptător mai
puţin al unui ideal”1.

Avertismentele slujitorilor presei democratice la adresa pericolului

pe care-l reprezentau forţele de extremă dreaptă, în primul rând Garda de
Fier, însoţit de compromisurile grave ale liderilor unora dintre partidele
politice democratice gen pactul Maniu – Zelea Codreanu, erau în
concordanţă cu dimensiunile pe care le reprezenta această primejdie reală
pentru soarta democraţiei româneşti, ea însăşi din ce în ce mai şubredă, mai
ineficientă, pe de o parte, iar, pe de altă parte, chiar pentru păstrarea unităţii
statului naţional român, a independenţei şi suveranităţii sale naţionale. Şi
nici nu se putea altfel atâta vreme cât era prea limpede multitudinea
programelor şi mesajelor politice ale tuturor forţelor de extremă dreaptă din
ţările europene iar preponderenţa crescândă a grupării regimurilor fasciste
în frunte cu Germania nazistă şi Italia fascistă afişa hotărârea de punere în
practică a revizuirii Tratatelor de pace de la Paris, România fiind un obiect
sigur al acestei politici. Iată de ce presa, îndeosebi cea declarat antifascistă,
s-a angajat ferm în acţiunea de combatere a revizionismului, a atacurilor de
această factură la adresa României, acuzată deschis că înfăptuirea actelor
Unirii din 1918 şi chiar a celui din 1859 ar fi fost doar nişte simple cadouri
internaţionale de conjunctură, nedreptăţite fiind alte naţiuni. Aşa se explică,
de pildă, ampla evocare în coloanele presei democratice din ianuarie 1934 a
Unirii principatelor (1859) şi, ca un epilog firesc al acesteia, „ actul de la
1918”. Altfel spus, două „momente” fericite ale istoriei românilor când a
izbândit forţa lor de creaţie în desfăşurarea celor două evenimente
exprimându-se, în fapt, virtuţile democraţiei politice întrucât, aşa cum se
scria în coloanele „Cuvântului liber”: „Amândouă unirile aparţin democraţiei.
Forţa – forţa pe care o revedincă extrema dreapta – nu a pătat şi nu a ştirbit
cu nimic majestatea democratică a aşezării statului român pe temeliile lui de
azi”2. Se demonstra, apoi, că şi „Unirea cea mică” din 1859 şi „Unirea cea
mare” din 1918 au fost, ca produs istoric concret, „ efectul unei voinţe libere,
exprimată prin vot nestingherit, după toate principiile adevăratei democraţii.
Aceste voturi libere sunt titlul nostru juridic, sunt expresiunea dreptului
nostru de fiinţare în cadrul hotarelor de azi ale ţării”3. Iar evocarea şi

1
„Cuvântul liber” din 20 iunie 1936
2
„Cuvântul liber” din 27 ianuarie 1934
3
Ibidem
invocarea acestor fapte istorice erau realizate nu doar pentru a împrospăta
memoria istorică a românilor, ceea ce şi acesta era un scop chiar mărturisit,
dar esenţială era preocuparea slujitorilor presei, a conducerilor democratice
şi patriotice de a denunţa politica revizionistă şi revanşardă din Europa. Era
justificată şi imperios necesară o asemenea atitudine exprimată prin presă
pentru că, se scria în paginile aceleiaşi reviste consecvent democratice care
a fost „Cuvântul liber”:

„reacţiunea şovină şi provocatoare schiţează noi gesturi de ameninţare.

Revizuirea tratatelor este formula perfidă sub care se ascunde dorinţa, nevoia
de război a regimurilor dictatoriale. Italia fascistă sprijină Ungaria reacţionară,
şovină şi revanşardă. Germania hitleristă îşi proclamă fără ascunzişuri dreptul
ei de a domina lumea”.

Iar aniversarea Marii Uniri din 1918 la 1 decembrie 1934 a fost prilej
de organizare a unor ample şi semnificative întruniri şi mitinguri cu
adevărat populare, expresie a unei stări de spirit caracterizate de o voinţă
individuală şi colectivă din ce în ce mai puternică, subordonată necesităţii
apărării democraţiei, în planul politicii interne, şi conservării României ca
stat naţional unitar, cu evidente implicaţii în planul politicii externe. La
acele întruniri populare, amplu reflectate de presă, s-a afirmat apăsat că:

„Poporul român n-a primit pomana drepturilor lui – cum i s-a oferit de unii –
dar a pornit la luptă dreaptă să cucerească cu bărbăţie şi cu sacrificii unirea
definitivă pentru care atâtea secole de dureri îi îndoliase istoria. Şi astăzi, după
16 ani de la cimentarea definitivă a unităţii lui naţionale, la amintirea
trecutului întunecat de asuprire şi umilinţe, el simte acelaşi fior de revoltă şi ...
în faţa marelui înţeles pe care-l are ziua Unirii – el priveşte drept în faţă pe acei
care încearcă să ridice din nou glasul asupririi şi le strigă răspicat: Pe-aici nu
se mai trece! Niciodată!”1.

O lectură atentă a presei acelor vremuri e în măsură a reţine, ca o

observaţie generală, încărcată prin ea însăşi de semnificaţii istorice
multiple, faptul că, în faţa pericolului extern, aşa cum era atunci politica
revizionistă, diferenţele de orientare politico-ideologică ale diferitelor
publicaţii se estompau. Realitatea istorică, în chiar concreteţea faptelor ei,
obliga la atitudini similare şi chiar concertate, astfel că prea independentă,
presa social-democrată, iar, după 1933 şi, îndeosebi, după 1935, chiar presa
de orientare comunistă care până atunci condamnase vehement caracterul
totalmente imperialist al Tratatelor de pace de la Versailles şi se pronunţase
ani de zile pentru aşa-zisul drept al autodeterminării naţionale până la
1
„Universul” din 1 decembrie 1934
despărţirea de statul român a Basarabiei şi chiar a Dobrogei, s-au „ aliniat”
necesităţii de a înrâuri opinia publică şi a o conştientiza cât mai profund cu
putinţă în legătură cu gravitatea pericolului revizionist, al destrămării
unităţii României ca stat naţional. Un exemplu edificator a fost publicaţia
ieşeană „Manifest”, în coloanele căreia s-au impus prin rigoarea analizelor
politice şi vigoarea mesajului publicistic de factură patriotică textele
datorate lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi apărute, cele mai multe, sub pseudonim.
Într-o asemenea intervenţie, după o serie de acte politice unilaterale ale
Germaniei care sfidau Tratatele de pace de la Versailles (realipirea zonei
renane, introducerea serviciului militar obligatoriu sau legea pentru
constituirea Wehrmachtului), se putea scrie, cu referire directă la cauza
naţională din acel moment a „celor 18 milioane de cetăţeni din România”, că:

„Interesele naţionale ale acestor mase, şi când vorbim de aceste interese ne

gândim deopotrivă la poporul român şi la toate naţionalităţile conlocuitoare,
sunt potrivnice politicii războinice a blocului dictaturilor fasciste şi
revizioniste. Căci un asemenea război pentru masele româneşti înseamnă o
adevărată crimă, iar pentru masele celorlalte naţionalităţi nu numai că nu
poate lua forma unui război de eliberare naţională aşa cum susţine presa
revizionistă – ci va duce la întărirea dictaturilor fasciste în Europa, dictaturi
duşmane neîmpăcate ale tuturor maselor populare, indiferent de naţionalitatea
lor”1.

Şi dacă forţele revizioniste, Germania hitleristă, Italia fascistă, fosta

URSS şi mai ales Ungaria horthistă au recurs la diferite forme şi mijloace
de acţiune pentru a submina şi din interior statul naţional unitar român între
care şi atragerea de partea proiectelor lor a unor minoritari, constituiţi în
organizaţii legale sau clandestine, în societatea românească a apărut şi
reacţia ostilă acestora. La rândul ei, presa a avut un rol deosebit, ca şi alte
forme publicistice, în a înfăţişa opiniei publice dimensiunile, cât mai reale
posibil, ale pericolului pe care îl reprezenta acest gen de acţiuni
revizioniste. Un exemplu, în epocă, a fost broşura intitulată Înarmarea
clandestină a revizionismului maghiar, semnată Eugen Toth, în paginile
căreia, printre altele, se aprecia că:

„Revizionismul înseamnă război, iar războiul astăzi înseamnă distrugerea ...

întregii civilizaţii înfăptuită cu atâtea sacrificii de-a lungul veacurilor. De
aceea, România, sentinela păcii în sud-estul Europei, trebuie să lupte din
răsputeri contra germenilor războiului pe care-i răspândeşte himera

1
„Manifest” din 30 noiembrie 1935
 revizionistă. Deci, se impune ca România să se pună în fruntea propagandei
antirevizioniste internaţionale”1.

Apoi, o întreagă suită de publicaţii, în limba română dar şi în limbile

minorităţilor naţionale („KorunK”, „FalvaK Népe”, „Uj Szo”, „Volkswille”,
„Freies Wort”, „Neue Zeitung” etc.) şi-au îndreptat tirul criticilor împotriva
ideologiei revizioniste. De sub condeiele unor publicişti aparţinând
minorităţilor naţionale precum Gaal Gabor, Balogh Edgar, Bányai Laszlo,
Jozsa Bela, Brassai Viktor, Csehi Gyula, Gall Ernö, Georg Hromadka,
Heinrich Simonis, Anton Breitenhofer şi mulţi alţii au ieşit articole de presă
şi diferite alte materiale scrise şi răspândite prin care a fost vestejită cu
vigoare şi forţă de convingere ideologia promotoare a îndemnurilor de
izolare naţionalistă în rândurile cetăţenilor de minoritate maghiară,
germană etc., concepţiile fascisto-corporatiste, îmbibate de idei mistice şi
şovine, pe care le răspândeau forţele politice de dreapta şi de extremă
dreapta, au combătut teoriile şi practicile diversioniste de tipul „numerus
valachicus” sau cele referitoare la aşa-zisa „ unitate minoritară”, reînviată şi
readusă la suprafaţa vieţii politice româneşti după decembrie 1989, ca şi
manifestările iredentismului agresiv. Un spirit democrat ca Jozsa Bela scria
că unitatea minorităţii maghiare „n-o ameninţă, în nici o privinţă, muncitorul
sau ţăranul ori meseriaşul maghiar”. Unitatea maghiară putea fi asigurată
doar „împiedicând instaurarea fascismului aducător de mizerii şi nenorociri” şi
prin acţiuni menite a întinde „o mână prietenească maselor româneşti”2.
Iar frontul luptei antifasciste în care s-a angajat presa de orientare
democratică a fost amplu ca dimensiuni pentru că pericolul însuşi
reprezentat de forţele extremei drepte era din ce în ce mai grav, Garda de
Fier sub diversele ei titulaturi se afirma din ce în ce mai puternic pe
eşichierul vieţii politice româneşti, concomitent, în planul relaţiilor
internaţionale, schimbându-se în ritm din ce în ce mai accelerat raportul de
forţe în favoarea coaliţiei de state fasciste, totalitare şi revizioniste. De unde
şi ameninţările reale, interne şi externe, ce planau asupra României ca stat
democratic, unitar, independent şi suveran3. Ameninţări ce aveau să-şi
găsească, din nefericire, concretizarea prin instaurarea, mai întâi, a

1
Eugen Toth (Iuliu Szikszay), Înarmarea clandestină a revizionismului maghiar, Editura autorului,
1935, p. 102
2
„Uj Szo” din 16 martie 1936
3
Unul din paradoxurile istoriografiei noastre în anii regimului comunist a fost şi acesta: amploarea cu
totul deosebită a mişcării antifasciste în raport cu dimenisunile „minuscule” ale fascismului
românesc, considerat o simplă agentură a Germaniei naziste.
regimului de dictatură regală în februarie 1938, iar mai apoi prin edificarea
regimului de dictatură legionară în septembrie 1940.
Schimbările de regim politic şi-au pus amprenta şi asupra presei, cea
democratică fiind afectată chiar înainte de februarie 1938 când a fost
suprimată apariţia cotidienelor democratice „Adevărul”, „Dimineaţa” şi
„Lupta” ca şi a altor publicaţii.

11.6. Presa interbelică şi tehnologia informaţiei

În amplificarea procesului istoric de modenizare a presei în perioada
dintre cele două războaie mondiale un rol important l-au avut, fără îndoială,
noile posibilităţi tehnice de obţinere a informaţiilor, de a fi prelucrate cu
mijloacele ziaristului şi de a fi transmise opiniei publice prin intermediul
publicaţiilor. Din acest punct de vedere remarcabile au fost prezenţa şi
activitatea Agenţiilor de presă. După război numărul acestora a sporit. Şi-au
făcut apariţia, pe lângă Agenţia Română, mai întâi Agenţia telegrafică
RADOR (Orient Radio) apoi Agenţia Pressa, Agenţia Danubian Press şi
altele.
Între acestea, mai cunoscută, mai activă, mai eficientă a fost Agenţia
Rador, apărută în iunie 1921 sub forma unei societăţi anonime pe acţiuni,
susţinută financiar de Banca Chrissoveloni. În 1926, statul, prin Ministerul
de Externe, a achiziţionat 60% din pachetul de acţiuni al Agenţiei devenind,
astfel, Agenţia Naţională a României. La 28 martie acelaşi an Parlamentul
i-a conferit prin lege cadrul în care să-şi desfăşoare activitatea. Conducerea
Agenţiei era asigurată de un Consiliu de Administraţie format din 7 membri
(3 de drept care erau directorul de presă din Ministerul de Externe,
directorul general al Poştei, Telegrafului şi Telefonului şi directorul
Direcţiei Contabilitate din Ministerul de Finanţe iar patru membri erau aleşi
de adunarea generală). Preşedintele Consiliului de Administraţie era
desemnat de Guvern dintre membrii Consiliului pentru o perioadă de un an,
în timp ce directorul Agenţiei era numit de Consiliul de Administraţie, fără
să fie membru al Consiliului. Guvernul avea pe lângă Consiliu un om al
său, cu drept de a participa la şedinţe, a se pronunţa în chestiunile discutate
dar numai cu vot consultativ. Avea însă puterea de a cere Guvernului, prin
Ministerul de Externe, neexecutarea unor decizii ale Consiliului de
Administraţie dacă le aprecia ca fiind neconforme cu statutele societăţii, cu
prevederi ale legii comercializării sau contrare unor interese ale statului.
Organizată pe principii economice, Agenţia RADOR avea drept
exclusiv de valorificare a informaţiilor telegrafice şi de presă în ţară şi
străinătate, a serviciilor de publicitate în ţară şi în afara graniţelor, ca şi a
informaţiilor economice. Avea, de asemenea, exclusivitate în recepţionarea
din străinătate a serviciilor bursiere (efecte, devize, metale, cereale,
coloniale etc.) pe orice cale ar fi provenit acestea: poştă, telegraf, radio etc.
şi, desigur, în comercializarea lor. Se bucura de prioritate în a transmite
ştirile oficiale, prin poştă, telegraf, telefon. Avea instalaţii proprii pentru
recepţionarea şi transmiterea mesajelor radio, ca şi în lansarea informaţiilor
proprii. Avea legături directe cu marile Agenţii de presă ca Reuter, Havas,
Wolf etc.
Anii interbelici au adus pe piaţa publicistică presa-audio o dată cu
apariţia Radiodifuziunii în noiembrie 1928. Primii paşi fuseseră făcuţi în
1925 când a apărut Asociaţia Prietenii Radiofoniei. În 1926 aceasta
organiza deja audiţii cu public la Institutul Electrotehnic al Universităţii
Bucureşti. Pe 22 decembrie 1927 s-a constituit Societatea de Difuziune
Radiotelefonică din România care, ulterior, a luat numele de Societatea
Română de Radiodifuziune. Din iniţiativa acesteia a fost înfiinţat postul de
radio Bucureşti. Emisiunea a fost inaugurată pe data de 1 noiembrie 1928
orele 17,00. A fost un prilej pentru renumitul fizician român Dragomir
Hurmuzescu, în fapt părintele radiofoniei române, să afirme:

„Să nu se creadă că radiofonia este o chestiune numai de distracţie. Radiofonia

este de o mare importanţă socială, cu mult mai mare decât teatrul, pentru
răspândirea culturii şi pentru unificarea sufletelor, căci se poate adresa la o
lume întreagă. În curând ea va deveni criteriu de judecată a dezvoltării unui
popor”1.

Relativ repede s-a produs organizarea Radiofuziunii care din punct

de vedere tehnic a ajuns, chiar în anii 30, să emită prin intermediul a 4 staţii
iar, jurnalistic, să lanseze pe calea undelor emisiuni diverse: ştiri, programe
muzicale, rubrici consacrate literaturii, ştiinţelor pozitive, economiei,
sociologiei, filozofiei, istoriei, dreptului ş.a.m.d. Au fost inaugurate, de
asemenea, foarte repede transmisiuni cu adrese directe ca ţinte-reper ale
opiniei publice, acestea fiind identificate în funcţie de anumite criterii
sociologice, profesia, vârsta, etc. Erau, în acest sens, emisiuni ca: ora
satului, ora şcolarilor, ora copiilor şi răspundea unei game foarte largi de
interese şi dorinţe. De altfel, misiunea noului gen de presă a fost riguros
definită chiar de un sociolog renumit aşa cum era Dimitrie Gusti, când, ca
preşedinte al Societăţii de Radiofuziune, în 1930, putea să aprecieze că:

1
cf. Constantin A. Ghica, Dragomir Hurmuzescu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 183
 „Programul radiofonic nu trebuie să fie o afacere de bunăvoinţă, ci o chestie de
comprehensiune, de posibilitate de înţelegere. Pe lângă programele care se
adresează către toţi, trebuie să existe... programe speciale, corespunzătoare
diferitelor grupări şi cercuri sociale ... Organizarea programelor de radio nu
poate fi, deci, un product întâmplător, arbitrar, capricios şi subiectiv, ci ea
trebuie să fie o bine chibzuită instituţie, căci programul radiofonic trebuie să
corespundă întocmai satisfacerii necesităţilor sociale şi naţionale ale vieţii
noastre româneşti... Ne trebuie, cu alte cuvinte, o radiofonie naţională şi nu
una copiată ori împrumutată din alte ţări”1.

Calitatea emisiunilor a fost, încă din faza iniţială a existenţei

Radiodifuziunii, una remarcabilă, numeroase personalităţi ale culturii
române aducându-şi contribuţia la realizarea diverselor emisiuni în frunte,
de pildă, cu poetul Adrian Maniu, ca director de programe, Vasile
Voiculescu responsabil cu emisiunile literare, D. Panaitescu – Perpessicius
titular al unei rubrici intitulată Cărţi noi sau Tudor Teodorescu – Branişte
care realiza sâmbăta seara, Cronica evenimentelor săptămânii. Între
colaboratorii statornici ai Radio-ului pot fi amintite voci ilustre, absolut
relevante şi peste timp dacă celebra fonotecă, cu adevărat de aur, ar mai fi
supusă valorificării, cel puţin din când în când. Până atunci, însă, să-i
menţionăm pe Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Liviu
Rebreanu, George Enescu, Alexandru Rosetti, George Călinescu, George
Oprescu şi, desigur, mulţi alţii. Unii dintre participanţii, cu regularitate, la
realizarea emisiunilor radio au publicat şi în scris cele ce-au transmis pe
calea undelor fiind, am zice celebră, o lucrare a marelui savant Nicolae
Iorga intitulată sugestiv Sfaturi pe întuneric ca şi o bună parte din
cunoscuta lucrare a lui Perpessicius Menţiuni critice în legătură cu care
autorul însuşi avea să mărturisească, peste ani:

„am ajuns la convingerea că şi la microfon se poate emite o judecată de valoare

care să fie verificată de timp, deci pe care s-o poţi recunoaşte, subscrie, fără nici
un fel de ruşine, chiar după trecerea de ani”2.

1
D. Gusti, Menirea radiofoniei româneşti şi Universitatea Radio, în Politica culturii. 30 prelegeri
publice şi comunicări organizate de Institutul Social Român, Bucureşti, 1930, p. 512
2
D. Panaitescu – Perspessicius, Cronicar la radio în „Presa noastră”, nr. 8, din 1967; apud Constantin
Antip, Op. cit., p. 218-219
11.7. Presa ca zonă de afaceri
Presa, aşa cum o arată faptele economice, unele prezentate şi de noi
în capitolele anterioare, a ieşit către sfârşitul secolului al XIX-lea din sfera
exclusivă a iniţiativelor pur intelectuale, a demersurilor determinate doar de
necesităţi politice-naţionale, a avânturilor preponderent patriotice, devenind
o afacere pur economică. Între cele două războaie mondiale acest proces
istorico-economic s-a adâncit, marile trusturi de presă, organizate ca
societăţi pe acţiuni, au devenit, în câmpul economic al ţării, adevărate
unităţi industriale şi comerciale, integrate, pe canavaua intereselor
materiale, între alte grupuri industriale, comerciale şi mai ales financiare.
Asemenea legături nu erau ascunse, n-aveau iz ocult, interferenţa de
interese era, cel puţin pentru anumite segmente ale opiniei publice, vizibilă
şi explicabilă, considerată firească şi acceptată ca atare. Nici nu putea fi un
secret că presa liberală („Viitorul”, ”Democraţia” ş.a.) era susţinută de Banca
Românească sau Societatea Naţională de Credit Industrial şi chiar de Banca
Naţională a României, de aceste surse financiare beneficiind şi „Curentul”
lui Pamfil Şeicaru; că Banca Ardeleană susţinea presa naţional-ţărănistă şi
întreprinderea poligrafică Tipografiile Române Unite; că „Timpul” lui
Grigore Gafencu era, de asemenea, beneficiar al unor asemenea surse de
subvenţii băneşti, alături fiindu-i, mai ales, Banca Chrissoveloni. Grigore
Gafencu însuşi era, la un moment dat (1937), membru în nu mai puţin de
11 Consilii de Administraţie, la unele dintre ele chiar preşedinte (Liniile
Aeriene Române Exploatate de Stat) sau vicepreşedinte (Industria
Aeronautică Română). Grupul industrial Gigurtu susţinea presa Partidului
Naţional Creştin condus de poetul Octavian Goga, el însuşi preşedintele, la
un moment dat, al Grupului de societăţi miniere MICA.
Nici presa independentă nu făcea excepţie, astfel că „Universul” a
fost transformat în societate anonimă pe acţiuni (1920) şi era susţinut
financiar de SC Drajna SA. Aceasta era o mare societate comercială al cărei
obiect de activitate era exploatarea forestieră iar Stelian Popescu, directorul
„Universului”, avea calitatea de administrator – delegat. „Universul” era
sprijinit financiar şi de alte societăţi precum Creditul Industrial sau Banca
de Scont a României. La rândul său, Trustul de presă „Adevărul” fusese
cumpărat de la C. Mile prin Banca Marmorosch-Blank.
În industria poligrafică, de care era strâns legată apariţia presei, s-au
produs modificări după primul război mondial generate de procesul
istorico-economic al concentrării capitalului. A apărut SC Cartea
Românească SA ca urmare a unor fuziuni (Carol Göbl cu Sfetea şi
Ioaniţiu), urmată de cumpărarea altor două tipografii Minerva şi Flacăra.
SC Tipografiile Române Unite SA a luat naştere prin fuziunea a trei
tipografii. SC Cultura Naţională SA a fost edificată de Banca Marmorosch-
Blank. Au luat fiinţă şi alte tipografii de presă ca Tiparul Românesc,
Îndreptarea sau Timpul. În 1921 s-a constituit sindicatul Patronilor din
Artele Grafice. Şi din punct de vedere tehnologic industria tiparului a
cunoscut o dezvoltare mai rapidă dotându-se cu rotative şi maşini plane
noi, maşini de ofset şi tiefdruck, sisteme lynotip, manotyp, typograph etc.
sau cu stereotipii şi zincografii. În 1931 existau doar în Capitală 58
tipografii dotate modern. Între ele era, de pildă, impunătoare Tipografia
„Universul” care dispunea de trei rotative mari dintre care una mai avea
doar două „surori” în Europa cu capacitatea multiplicării unui ziar de 96
pagini alb negru sau 72 pagini color în viteză de 10 m/s. „ Adevărul”
dispunea de 7 rotative între care una pentru tipărirea de reviste ilustrate. La
fel de modernă era dotarea Tipografiei „Monitorul Oficial”1.
Conţinutul ziarelor, ţinuta lor publicistică, poziţiile de pe care erau
reflectate evenimentele şi, desigur, aspectul grafic determinau aderenţa la
cititori şi, în ultimă instanţă, tirajele, cele mai mari înregistrându-le de
departe presa independentă. În timp ce publicaţii de partid ca „ Viitorul” sau
„Dreptatea”, „Aurora”, „Tribuna” sau „Îndreptarea” nu depăşeau 20000
exemplare, „Universul” depăşea nu o dată 200000 sau „ Dimineaţa” cu un
tiraj de peste 100.000 exemplare. Acestea aveau şi veniturile cele mai
consistente atât din vânzare, cât mai ales din publicitate dacă se ia în
consideraţie că „Universul” ajunsese în 1933 să aibă zilnic, în medie, câte 5
pagini de reclamă dintre care o pagină şi jumătate mică publicitate şi restul
mare publicitate. Şi aceasta în condiţiile în care şi-au făcut apariţia societăţi
profilate exclusiv pe publicitate cum erau Reclama şi Publicitatea în
Bucureşti, Reclam-Magazin la Braşov sau sucursale ale unor firme
internaţionale ca Rudolf – Mosse din Berlin sau J. Walter Company din
New York. Ponderea crescândă a publicităţii avea reversul ei negativ nu
numai pentru că ocupa spaţiu tipografic în dauna ştirilor şi mai ales a
comentariilor, dar crea şi elemente de dependenţă, sau, cum scria Virgil
Madgearu în 1928, „Aceasta face ca presa să nu mai poată să fie liberă,
deoarece presa, ca să poată să existe, are nevoie de anunţuri... De aceea presa
tace de multe ori când ar trebui să vorbească.. De aceea presa vorbeşte uneori
aşa cum n-ar vrea redactorul respectiv şi de aceea redacţia este subordonată

1
G.A. Ioachinescu, Industria grafică în România în special în ultimii 50 de ani, Bucureşti, 1931, p.
18-29
administraţiei de la care primeşte directive”2. Iar un mare ziarist al epocii,
aşa cum era Eugen Filotti, observa şi el că

„ceea ce e sigur e că publicitatea se dezvoltă în detrimentrul părţii redacţionale

şi că ziarul cu publicitate sugrumă presa mică, a cărei valoare culturală poate fi
uneori superioară... Idealul cultural ar fi gazeta fără anunţuri, dar el este
practic irealizabil pentru că fără anunţuri un ziar mare nu poate exista”1.

2
V.N. Madgearu, Rolul ştiinţelor sociale în societatea democratică în Politica culturii, p. 294
1
Eugen Filotti, Presa şi problemele ei culturale în Politica culturii, p. 454
 Capitolul

12
Presa în chingile dictaturii

12.1. Degradări ale cadrului legal de apariţie a presei

ntre cele două războaie mondiale presa a avut un cadru juridic statuat

Î
prin Constituţia din martie 1923. Văzute în litera lor, prevederile legii
fundamentale a ţării, referitoare la libertatea presei nu pot fi apreciate
altfel decât ca o expresie a unui regim democratic, modern în adevăratul
înţeles al cuvântului. O dovadă este conţinutul articolului 5 din amintita
Constituţie în care se afirma că: „Românii, fără deosebire de origine etnică,
de limbă sau de religie, se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea
învăţământului, de libertatea presei [subl.n – M.B.], de libertatea întrunirilor,
de libertatea de asociaţie şi de toate libertăţile şi drepturile stabilite prin
legi”. Un alt articol, cel cu nr. 25, reitera conţinutul articolului 24 al
Constituţiei din 18661.
Acest cadru constituţional, pe temeiul căruia s-a afirmat presa în
perioada dintre cele două războaie mondiale, a fost, adesea, fie încălcat,
invocându-se apărarea intereselor naţionale, scoaterea, de pildă, în afara
legii a forţelor politice cu vederi extremiste ca Partidul Comunist, în 1924,
Garda de Fier în 1933 etc. vizată fiind şi presa patronată de acestea, fie că
au existat mai multe încercări de a se limita, printr-o lege specifică presei,
însăşi capacitatea ei de exprimare, dar iniţiativele legislative având un
asemenea scop n-au putut fi trecute prin Parlament (1927, 1929, 1930,
1931, 1932, 1936)2.
1
A se vedea mai sus, p. 122-123
2
cf. Constantin Antip, Op. cit., p. 273
 Pe alte căi, însă, ca aceea a recursului la Decrete-legi, guvernele au
îngrădit libertatea presei, prin ordine ale miniştrilor de interne au fost
confiscate numeroase tiraje, a se vedea cazul ralatat mai sus al cotidianului
„Curentul”, prin acelaşi tip de „acte normative” a fost extrinsă în numeroase
rânduri gama delictelor de presă şi, implicit, au fost agravate sancţiunile,
inclusiv modalităţile de aplicare, de cele mai multe ori în regim de urgenţă.
Cenzura a fost nu o dată foarte aspră, preventiv sau după comiterea
„delictului”, urmată de confiscări de tiraje, suspendări temporare sau
definitive ale apariţiei unor publicaţii. N-au lipsit actele normative adoptate
ca având caracter „excepţional” aşa cum a fost Legea nr. 247 pentru
reprimarea unor infracţuni contre liniştei publice adoptată în 1924 vizând
Partidul Comunist care, ce-i drept, la ordinele Kominternului, acesta din
urmă lansase lozinca autodeterminării până la despărţirea de statul român a
Basarabiei, inclusiv prin intermediul presei sale, ceea ce era, evident, un
atentat la adresa unor interese fundamentale, de ordin naţional, ale
românilor. Legea, însă, nu numai că a căpătat un caracter permanent, dar
prevederile ei aveau să fie agravate fie pe calea modificării unor articole,
fie prin adoptarea, în completare, a altor acte normative precum Legea
pentru apărarea liniştei şi împotriva alarmismului din 1930. Prin
prevederile acestei din urmă legi erau vizate, ca delicte de presă, acţiuni
definite generic şi foarte vag, de răspândire în public, prin intermediul
cuvântului tipărit, a unor îndemnuri „de natură a produce panică sau de a
tulbura siguranţa statului, ordinea publică sau liniştea cetăţenilor ”. Vizate
erau, de asemenea, ştirile, comentariile sau alte materiale de presă care ar fi
fost „de natură a atinge încrederea în instituţiile creditului public sau privat”.
În temeiul unor asemenea reglementări puteau fi urmăriţi toţi cei care
formulau critici pe marginea politicii promovate de guvern sau la adresa
uneia sau alteia dintre autorităţile statului1.
În 1936 a fost adoptat Codul penal Regele Carol al II-lea, care a
intrat în vigoare începând cu 1 ianuarie 1937 şi care a consacrat o şi mai
accentuată limitare a libertăţii de exprimare prin intermediul presei. Reacţia
oamenilor din presă şi-a găsit expresia, dincolo de protestele lor de rigoare,
şi printr-un studiu special intitulat Noile legiuiri penale şi libertatea
presei, semnat George Silviu. Studiul era prevăzut cu un Cuvânt înainte
datorat Comitetului Uniunii Ziariştilor care conţinea şi această afirmaţie:
„Apărăm un principiu. Îl considerăm drept una din cele mai de preţ cuceriri ale
omenirii civilizate. Prezenţa lui constituie chezăşia progresului. De aceea, ne
ridicăm, cu toată energia, întru apărarea acestui principiu care este libertatea
presei!... libertăţile se apără una pe alta şi toate, laolaltă, apără integritatea

1
Ibidem, p. 274
noastră spirituală şi fizică. Iar libertatea de a comunica prin scris ideile şi
opiniunile este, prin natura ei, cea mai sigură chezăşie a celorlalte libertăţi ”1.
Era un demers publicistic în favoarea apărării libertăţii presei care survenea
după multe alte intervenţii în presa de zi cu zi a anilor 1935-1936, între care
şi o moţiune adoptată de un congres al Partidului Social-Democrat ce a
avut loc în aprilie 1936 şi care atrăgea atenţie că „ cenzura şi starea de
asediu deservesc ţara în cel mai înalt grad”2.
La 10 februarie 1938, Guvernul Goga-Cuza, instalat, prin voinţa
regelui, după alegerile din decembrie 1937, a fost demis şi s-a constituit un
guvern condus de Patriarhul Miron Cristea. La instituirea noului guvern au
fost adoptate decrete-legi şi alte decizii, menite, în primul rând, să asigure
„ordinea” şi să suprime imediat eventualele încercări de rezistenţă din
partea forţelor politice adverse. Aşa, de pildă, prin decretul regal nr. 856, a
fost introdusă starea de asediu intrând în acţiune autorităţile militare dar
care urmau să acţioneze la ordinele Ministrului de Interne, în fruntea căruia
a fost numit Armand Călinescu. Între atribuţiile autorităţilor militare a fost
menţionată în decretul 856 şi aceea „de a cenzura presa şi orice publicaţiuni,
având dreptul de a împiedica apariţia oricărui ziar sau publicaţiune sau numai
apariţia unor anumite ştiri sau articole”3.
În virtutea unor asemenea măsuri presa a fost supusă unor noi şi
foarte grave acte de represiune în condiţiile în care însăşi legea
fundamentală a ţării, Constituţia din martie 1923, a fost abrogată, partidelor
politice li s-a interzis activitatea legală iar în Constituţia carlistă din 20
februarie 1938, vis-a-vis de libertatea presei, se menţiona, la articolul 10, că
românii se bucură de acest drept, iar la articolul 22, că se „ garantează
fiecăruia, în limitele şi condiţiunile legii [subl.n. – M.B.], libertatea de a
comunica şi publica ideile şi opiniunile sale prin grai, prin scris, prin imagini, prin
sunete sau prin orice alte mijloace ”. Numai că aceste „garanţii”
constituţionale erau valabile doar pentru presa obedientă regimului. Pentru
acea presă, rămasă fidelă idealurilor democratice, la articolul 7 din
Constituţia carlistă se consemna că „Nu este îngăduit nici unui român a
propovădui prin viu grai sau în scris schimbarea formei de guvernământ a
statului, împărţirea sau distribuirea averii altora, scutirea de impozite sau lupta
de clasă”. Ca urmare, cenzura a fost înăsprită şi un control sever, o
supraveghere drastică au fost instituite asupra presei vizând deopotrivă atât
textele redactorilor cât şi gestiunea financiar-economică a publicaţiilor4.

1
George Silviu, Noile legiuiri penale şi libertatea presei, Bucureşti, 1936, p. 3
2
Ion Spălăţelu, Printre foarfecele cenzurii, Editura Politică, Bucureşti, 1974, p. 20
3
Al. Gh. Savu, Op. cit., p. 153
4
Ibidem, p. 159
12.2. În apărarea unor valori fundamentale ale
civilizaţiei
Dacă în anii dictaturii regale presa, care a putut să apară, fie a
susţinut deschis regimul, fie nu l-a atacat decât aluziv, în schimb a fost în
măsură să reflecte amplu, pentru că autorităţile acceptau, necesitatea luptei
pe diferite căi contra adepţilor Mişcării legionare, împotriva diverselor
componente ale ideologiei gardiste, între care iraţionalismul şi misticismul,
pentru afirmarea libertăţii neîngrădite a spiritului. În acest sens publicaţia
„Ţară nouă”, spre pildă, găzduia articolul Intelectualii şi libertatea spiritului,
autor Bucur Şchiopu, prin care acesta se războia pur şi simplu cu
reprezentanţii misticismului, acuzaţi, pe drept, că „au pornit lupta împotriva
spiritului ştiinţific” sau că, „În loc de educaţie, generaţiilor tinere li se face
propagandă, învăţându-le adevăruri parţiale sau neadevăruri sfruntate”1. Se
realiza un scurt istoric al afirmării, în epoca modernă, a gândirii libere şi se
făcea, ca în multe alte articole din presa timpului, trimitere la marea
revoluţie franceză considerată, cu temei, o veritabilă „sinteză a aspiraţiilor
colective ale burgheziei care se ridica cerându-şi dreptul la viaţă liberă ” şi în
cursul căreia „spiritul de libertate şi de demnitate umană au constituit
lozincile cu ajutorul cărora această clasă a asociat la revendicările sale toată
intelectualitatea timpului”2. Iar concluzia era limpede şi afirmată răspicat
prin raportare la exigenţele practicii politice a „ momentului românesc”,
caracterizat de intersectarea posibilă a două linii de forţă cu obiective
antipopulare şi antinaţionale: angajarea şi mai accentuată a României în
orbita intereselor Germaniei naziste îndeosebi după semnarea pe 23 martie
1939 a Tratatului economic româno-german şi aducerea Gărzii de Fier
conduse atunci de Horia Sima la pupitrul puterii politice a ţării, situaţie ce
putea fi evitată doar dacă „Libertatea spiritului, valoarea şi demnitatea omului
– elemente fundamentale în cultura noastră”, puteau şi trebuiau să fie apărate.
Iar dacă „liniile Maginot”, trimitere aici la celebra linie de fortificaţii din
Franţa menită a o apăra în faţa unei ofensive militare germane, considerată
inexpugnabilă, dar care n-a fost suficientă pentru a împiedica victoria
Germaniei naziste în mai – iunie 1940, se prăbuşeau, scria Bucur Şchiopu
cu anticipaţie de un an, şi intelectualii n-aveau cum să le împiedice căderea,
în schimb era convingerea multora dintre aceştia – desigur intelectuali cu
vederi democratice, că „linia Descartes” putea fi apărată dincolo de orice
vitregii ale istoriei, ea fiind „reduta spiritului creator şi sintetizator al unei
civilizaţii”. De unde şi apelul ce se adresa către intelectuali de a se pune „ în
1
„Ţară nouă”, din 18 iunie 1939
2
Ibidem
serviciul spiritului, al ideii de jsutiţie şi al adevărului ”, să promoveze „cultul
pentru demnitate şi libertatea spiritului”; să coboare din „turnul de fildeş”, să
iasă din „izolarea care aparţine trecutului” ca să lupte cu toată vigoarea
pentru apărarea spiritului critic împotriva misticismului şi pentru „ apărarea
demnităţii omului împotriva abdicării lui”1. Iar istoria prin structurile ei
materiale, societatea cu forţele-i care asigurau în mod obiectiv mersul său
pe traiectoria progresului, îndeosebi cu realizările-i de ordin tehnic, ofereau
cele mai solide şi mai palpabile argumente menite a impulsiona efectiv
lupta pentru triumful raţiunii asupra întunericului 2, victoria libertăţii asupra
tiraniei, ascendentul omului liber, al individului ca fiinţă liberă, creator
conştient al propriei sale istorii. Iată esenţa îndemnului ca:

„Prin tehnică, spre perfecţia supremă; prin tehnică, la crearea de valori

spirituale superioare; prin tehnică, la desăvârşirea evoluţiei, căci numai prin
triumful ei vom ajunge la introducerea raţiunii în istorie [subl. n. –
M.B.], la înlăturarea fatalităţii prin libertate deplină. Omul, conducător liber al
istoriei sale. Şi numai prin ea vom ajunge la eliberarea forţelor creatoare ale
omului”3.

Pe frontul luptei împotriva proliferării iraţionalismului şi pentru

întreţinerea cultului în favoarea raţionalismului ştiinţific, echivalent cu
susţinerea libertăţii de gândire căreia trebuia să-i fie alăturea libertatea de
comunicare şi, implicit, libertatea de exprimare, toate acestea putându-se
afirma doar în condiţiile unui regim politic democratic, se înscria şi
intervenţia publicistică a oamenilor de ştiinţă între care: marele istoric
Nicolae Iorga, criticul literar Pompiliu Constantinescu, sociologul C.
Rădulescu – Motru sau profesorul universitar Valer Novac. Acesta din urmă
sub un titlu semnificativ, prin el însuşi, De la „linia Maginot” la „linia
Descartes”, lansa chemarea către oamenii de ştiinţă ca să edifice:

„un baraj indestructibil pentru apărarea libertăţii de gândire, luând atitudine

inteletuală împotriva spiritului nefast pe care-l răspândesc regimurile întronate
în statele totalitare ale «axei de oţel». Pentru aceasta însă e absolut necesară
demarcarea precisă, prin «linia Descartes», a raţionalului de iraţional, căci
lupta pentru triumful raţionalismului ştiinţific este singurul mijloc prin care
putem garanta eliberarea spiritului, deci independenţa creaţiei spirituale,
absolut necesară progresului umanităţii”4.

1
Ibidem
2
Stelian Neagoe, Triumful raţiunii împotriva violenţei (Viaţa universitară ieşeană interbelică),
Editura Junimea, Iaşi, 1977
3
„Ţară nouă” din 18 iunie 1939
4
Idem, din 2 iulie 1939
 Puncte de vedere similare exprima şi filozoful ungur Gaal Gabor
îndeosebi prin intermediul revistei „Korunk”, devenită între timp celebră
tocmai pentru că în vremuri foarte grele s-a identificat cu afirmarea
spiritului raţionalist şi democratic în cultură şi s-a opus vehement, cu
armele existente în arsenalul cultural-ştiinţific, tendinţelor revizionist-
expansioniste ale regimurilor fasciste. Împlinirea unui veac şi jumătate de
la declanşarea marii revoluţii franceze a fost un bun prilej pentru Gaal
Gabor să afirme că „punctul cel mai profund şi cel mai solid după care să ne
orientăm nu poate fi decât lupta pentru menţinerea şi continuarea celor mai
bune idei din 1789”, la această afirmaţie adăugând, explicativ şi motivant:

„Nu este nevoie să mă refer la faptul că diferite forme de fascism resping în

unanimitate idealurile lui 1789 indiferent de ce, sub ce pretexte şi în urma
căror legităţi obiective istorico-sociale. Fapt este că peste tot unde astăzi se
desfăşoară integral sau parţial aruncarea peste bord a ideilor din 1789, acolo
tendinţelor celor mai bune ale secolelor XIX şi XX li se opune un Cezar
spenglerian”1.

12.3. Scut al apărării intereselor naţionale

Presa şi slujitorii ei, îndeosebi ziariştii cu vederi democratice, în
contextul libertăţilor restrânse pe care le-a impus regimul dictaturii regale,
au căutat pe diverse căi şi cu mijloace de expresie şi de exprimare dintre
cele mai diferite să valorifice preocupările şi îngrijorările autorităţilor
privind scoarta independenţei şi suveranităţii României în condiţiile
ascensiunii statelor revizioniste şi revanşarde în viaţa internaţională pentru
a se putea adresa ei înşişi opiniei publice şi cu alte mesaje decât cele
oficiale; pentru a o fortifica în credinţa ei că moştenirea generaţiei care a
înfăptuit Marea Unire trebuia apărată; că o forţă reală şi eficace în
conservarea României Mari trebuia să aibă ca suport solidaritatea naţională;
că o asemenea solidaritate putea fi garantată doar de un regim al
democraţiei politice; că între pilonii susţinători ai unui patriotism autentic
erau tocmai cei acuzaţi de ... păcatul internaţionalismului, adică muncitorii.
Iată de ce un ziarist ca George Ivaşcu putea să scrie în coloanele publicaţiei
„Iaşul” sub titlul Patriotismului muncitorilor că:

1
Titu Georgescu, Intelectuali antifascişti în publicistica românească, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1967, p. 259-260; Pentru împătimitul apărător al democraţiei în viaţa politică şi apărător dârz al
valorilor autentice în viaţa ştiinţifică şi în cultură a se vedea Toth Sandor, Gaal Gabor. Studiu
monografic, Editura Kriterion, Bucureşti, 1974
 „Patriotismul muncitorimii nu poate fi pus la îndoială. El e mai ardent astăzi
decât oricând, căci astăzi, mai mult decât oricând, patria constituie simbolul
însuşi al acţiunii de apărare împotriva duşmanilor ei, declaraţi sau nu, făţiş sau
din umbră... A mai suspecta ... astăzi muncitorimea română de un
internaţionalism rău înţeles şi rău aplicat însemnă a-i jigni adânc iubirea de
ţară, patriotismul ei. Înseamnă a-i jigni sentimentele şi convingerile ei, de
oameni care au gândit şi au lucrat totdeauna cu cinste şi dreptate1”.

Un elogiu tot la adresa celor mulţi, de această dată nu numai a

muncitorilor dar şi a ţăranilor, a tuturor celor apţi de a se fi înrolat sub
arme, aducea marele scriitor ardelean Ion Agârbiceanu impresionat şi el, ca,
de altfel, cea mai mare parte a opiniei publice româneşti, de entuziasmul cu
care mulţimea celor cu statut de rezervişti a răspuns apelului de mobilizare
lansat în primăvara anului 1939 de guvernul român având un nou premier,
după moartea patriarhului Miron Cristea, în persoana lui Armand
Călinescu. Un răspuns ce oglindea, ca fapt istoric, nu doar forţa de
exprimare a sentimentelor patriotice nutrite, de regulă, de cei mulţi, de
oamenii de rând, ci şi efectul unei conştiinţe active deosebit de puternice la
cizelarea căreia contribuise fără îndoială şi presa, presa scrisă, dar şi audio,
aceasta din urmă în plin proces de formare. Iată de ce pentru Ion
Agârbiceanu răspunsul celor chemaţi la arme

„N-a fost numai o puternică dovadă de solidaritate naţională, ci furtuna unei

voinţi care nu cunoaşte nici o piedică în apărarea patriei, a moşiei strămoşeşti.
Fiii neamului nostru s-au grăbit la locurile de concentrare cu deplină
cunoaştere a împrejurărilor din afara graniţelor noastre [subl. N. – M.B.].
Judecata limpede a lor, liniştea lor sufletească i-au făcut să-şi lase inimile
luminate şi încălzite de hotărârile mari care se iau în ceasurile hotărâtoare din
viaţa unui popor... Azi, românii, porniţi din toate unghiurile ţării, nu s-ar mai
învoi la nici un fel de cruţare pentru duşmanii care le-ar primejdui integritatea
ţării. Într-un ceas de atac n-ar mai înţelege decât o luptă pe viaţă şi pe noarte.
Au mărturisit acest adevăr mii şi mii de glasuri, în toate locurile de
concentrare. Au auzit aceste declaraţii toţi cei care au voit să audă şi să
înţeleagă”2.

Când a izbucnit războiul la 1 septembrie 1939, presa a fost în şi mai

mare măsură captată de ceea ce se petrecea în imediata apropiere a ţării;
zugrăvea în culorile cele mai sumbre norii negri ce pluteau şi asupra

1
„Iaşul” din 2 mai 1939; A se vedea şi George Ivaşcu, Antoneata Tănăsescu, 1939-1945. Cumpăna
cuvântului, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977, p. 117
2
„Neamul românesc” din 1 mai 1939
României; pleda, de pildă, de o manieră cum, probabil, numai marele
savant Nicolae Iorga ştia s-o facă, invocând imensa bogăţie a experienţei
istorice, pentru dreptul la existenţă al naţiunilor, fie ele mai mari sau mai
mici, după ce tăvălugul nazist trecuse peste Austria şi Cehoslovacia iar la 1
septembrie şi-a început rostogolirea peste satele şi oraşele Poloniei, statul
polonez fiind în optica revizioniştilor şi promotorilor războiului, îndeosebi
Germania şi fosta URSS, un simplu avorton al sistemului de pace de după
primul război mondial. Pentru Nicolae Iorga, pentru opinia publică din
România în imensa ei majoritate, al cărei exponent ilustru era marele
savant,

„naţiunile sunt o formă organică a umanităţii. Nici o metodă nu le poate

nimici, cum ele nu sunt rezultate din exerciţiul nici unei metode. Ele sunt
«născute iar nu făcute». Şi de aceea ele vor asista, desigur, la meritata pedeapsă
a apărătorilor”1.

Oripilat de imaginile de coşmar ale războiului dus împotriva

Poloniei, George Călinescu anatemiza teoria proeminenţei forţei în faţa
dreptului, acuza vidul de conţinut ştiinţific al teoriei „ spaţiului vital”,
caracterul ignobil al şantajului în relaţiile internaţionale şi alte elemente
precursoare ori însoţitoare ale evenimentelor militare atunci, în septembrie
1939, în curs de desfăşurare şi îşi închipuia, ca în Cronica mizantropului
pe care o susţinea în coloanele „Jurnalului literar” că toate acestea nu se
regăseau într-o epocă anterioară precum Evul mediu, un ev mediu întunecat
dar „plin de măreţe catedrale, de superbe mănăstiri, de sublime clopotniţe, de
impunătoare ceremonii, de aurite manuscrise, de gălăgioase universităţi, de
blânde depravări goliardice, de mari linişti cetăţeneşti ”2. De unde şi regretul
autorului din finalul articolului intitulat Întunecatul ev mediu că nu s-a
născut în „bezna” acestei epoci.
Unii, în epocă, s-au grăbit să vadă în George Călinescu nu
intelectualul ultrarafinat care-şi exprima astfel protestul faţă de actele de
barbarie ce însoţeau noua şi marea încleştare europeană de forţe militare, în
curând de dimensiuni mondiale, ci o formă de a dezerta de pe frontul
publicisticii militante. Asemenea aserţiuni însă foarte repede au fost
contrazise de cel care pregătea cu febrilitate o nouă operă de referinţă în
cultura română contemporană după cea consacrată vieţii şi operei celui mai
mare poet naţional, aşa cum avea să fie Istoria literaturii române de la
origini până în prezent, şi-şi găsea răgazul necesar pentru a fi prezent în
1
„Neamul românesc” din 9 septembrie 1939; A se vedea şi N. Iorga, Ultimele, ediţie şi comentariu
introductiv de Stelian Neagoe, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1978, p. 8
2
George Ivaşcu, Antoaneta Tănăsescu, Op. cit., p. 26
coloanele presei şi cu articole „la zi”. Ba, mai mult, în contextul istoric
respectiv, marcat de izbucnirea celei de-a doua conflagraţii militare
mondiale, G. Călinescu scria ca un veritabil reporter de război şi cu o mult
prea evidentă simpatie faţă de victimele confruntărilor cazute pe fronturile
de luptă. Aşa, de pildă, punând în evidenţă eroismul polonezilor varşovieni,
G. Călinescu scria că: „Oraşul a fost întărit. Fiecare casă din pod până în
pivniţă e o redută”. Însă, „cea mai impresionantă imagine a eroismului polonez
este fotografia care ne arată pe comandantul granizoanei de la Westerplatte
prizioner. I s-a lăsat spada drept omagiu. Stă pe o bancă de lemn sprijinit cu
bărbia pe garda săbiei cu un aer de copleşire sălbatică. Un mare sculptor ar
trebui să eternizeze această mâhnire de soldat”. Mai departe, în acelaşi
„reportaj de război”, o altă scenă, de pe un alt front, cel ce se desfăşura pe
mări şi oceane:

„Comandantul vasului englez Courgeus, torpilat de germani, a murit într-un

gest superb. A stat pe punte drept, salutând drapelul, în vreme ce vasul se
scufunda. Când apa i-a ajuns la gură a aruncat chipiul. Căpitanul se numeşte
Makeig Jones. Au pierit odată cu el 378 de oameni. Când vezi atâta eroism, te
simţi ruşinat. A sta la masă şi a citi jurnalul devine inflamant”1.

Pe 21 septembrie 1939 a fost asasinat primul ministru al ţării:

Armand Călinescu, în timp ce se ducea către casă, în Piaţa Elefterie, şi nu
pe timp de noapte, ci ziua în jurul orei prânzului. Asasinii au fost nimeni
alţii decât membri ai Mişcării legionare... Aceştia aveau să fie repede
identificaţi, aduşi la locul crimei de către autorităţi care, fără nici o
judecată, au dispus asasinarea lor, corpurile neînsufleţite rămânând pe
caldarâm mai multe zile. Evenimentele au avut darul de a şoca opinia
publică, presa înregistrând, la rândul ei, ca într-o veritabilă „ cronică di-
urnă”; abominabilele fapte. Directorul „ Jurnalului literar”, de pildă, nimeni
altul decât George Călinescu, scria sub data Joi, 21 septembrie:

„Pe la orele 2 după amiază se aude la Radio un glas repezit, sugrumat, ascuţit:
Atenţiune, primul ministru a fost omorât. El a fost executat astăzi de o echipă
de legionari. Consternare. Ipoteze anxioase. Emisiunea se întrerupe şi apoi
reîncepe cu muzică. În urmă, trista veste s-a lămurit. O ceată de brute
împăroşate au ucis pe primul ministru pe când se întorcea acasă, ciuruindu-l
cu 20 de gloanţe. Aveau cu ei granate, topoare, un arsenal întreg. Arestaţi,
identificaţi, împuşcaţi pe locul trădării de patrie. Strâvurile lor, odioase oricărui
român adevărat, se împut sub această justă inscripţie: «Aceasta va fi de aici
înainte soarta asasinilor trădători de ţară»”.

1
Ibidem
 Au fost numeroase comentarii de presă pe marginea uciderii lui
Armand Călinescu, tonul general fiind condamnarea vehementă de către
opinia publică a asasinatului ca mijloc de desfăşurare a vieţii politice, fruct
otrăvit al „voinţei oarbe, primare, fără capăt şi fără zări”, produs nemijlocit
al „reflexelor primare”, al „forţelor aistorice”, după cum scria un poet ca
Miron Radu Paraschivescu. Concluziv, la finele articolului său, intitulat La
căpătâiul lui Armand Călinescu şi apărut în coloanele publicaţiei „Ţară
nouă”, M.R. Paraschivescu scria:

„Se află în viaţa popoarelor şi a naţiunilor momente din acestea. Triumful lor
este, însă, numai aparent, de scurtă durată. Ca orice reflex, ele n-au nici
început, nici sfârşit. Armand Călinescu ne-a lăsat un testament: acela al
conştiinţei istorice şi al răspunderilor faţă de viaţa naţională. Îl vom urma
întocmai dacă ştim să opunem sufletul şi înţelegerea noastră forţelor oarbe ale
tragicilor cavaleri ai pistolului”1.

Manifestări ample ale conştiinţei patriotice, ale lucidităţii politice

antifasciste, ale necesităţii apărării şi promovării adevărului în raport cu
realitatea istorică trecută şi prezentă se regăsesc oglindite în coloanele
multor altor publicaţii, în activitatea însăşi a numeroşi ziarişti rămaşi
credincioşi probităţii profesionale, datoriei de a-şi informa corect cititorii şi
a nu-i induce în eroare, a-i orienta într-un sens concordant cu acela al
istoriei reale. În această onorabilă situaţie erau cei mai mulţi dintre
gazetarii din redacţia ziarului „Timpul” al lui Grigore Gafencu, de la
„Jurnalul”, „Ultima oră” şi chiar „Curentul” lui Pamfil Şeicaru, la acesta din
urmă mai ales cei care susţineau pagina de politică internaţională. Similare,
din acest punct de vedere, erau emisiunile informative ale postului naţional
de radio.

12.4. Presa ca baricadă a rezistenţei spirituale

antifasciste
Presa ca reflector al culturii, ca tribună literară în mod deosebit, a
fost şi ea ostilă, în marea majoritate a publicaţiilor de acest profil, rupturii
de proporţii cu tradiţiile progresiste şi democratice, sau tendinţelor
anistorice de prăbuşire a valorilor durabile, între care cele ce purtau marca
inconfundabilă a caracterului naţional. Se poate constata, aşa cum observa,
de pildă, George Ivaşcu, că:

1
„Ţară nouă” din 24 septembrie 1939
 „tocmai în acest perimetru al spiritualităţii româneşti se afirmă, cu o
pregnanţă sporită datorită tocmai împrejurărilor vitrege determinate de război
– o voinţă de afirmare a marilor valori naţionale, voinţă care se va accentua
chiar în anii ce vor veni, ca un corolativ dialectic necesar al rezistenţei la
injustiţiile şi vicisitudinile ce vor trebui înfruntate”1.

În susţinerea gândurilor de mai sus poate fi evocat, de pildă, atacul

întreprins de Pompiliu Constantinescu la adresa cosmopolitismului în
cultură printr-un studiu amplu consacrat lui Titu Maiorescu şi în cuprinsul
căruia, la un moment dat, se întreba: „Să fie, oare, un curent cosmopolit
curentul care a produs pe Eminescu, pe Creangă, pe Caragiale, pe Slavici şi pe
Duiliu Zamfirescu, scriitori, unii de geniu, alţii de netăgăduit talent, creatori de
expresie şi de simţire originală, specifici şi prin nota particulară, etnică ce
răsună în structura operei lor şi socotiţi şi astăzi (cel puţin primii trei) culmi ale
literaturii noastre şi valori de circulaţie universală în acelaşi timp?”2.
Cunoscutul critic literar evoca şi formula prin care Eminescu rezumase
excelent sensul criticii maioresciene: „naţionalism în marginile adevărului”3.
Şi tot încărcat de rezonanţă pentru momentul respectiv era, în optica lui
Pompiliu Constantinescu, studiul maiorescian din 1882 intitulat Literatura
română şi străinătatea subliniind ideea cu valoare de mesaj istoric peste
timp că, din punct de vedere valoric, străinii puteau aprecia în operele
literare româneşti „pe lângă măsura lor estetică, originalitatea lor naţională”.
Şi aceasta pentru că, la Maiorescu, în citatul ales de Pompiliu
Constantinescu, „toţi autorii aceştia, părăsind oarba imitare a concepţiunilor
străine, s-au inspirat din viaţa proprie a poporului lor şi ne-au înfăţişat ceea ce
este, ceea ce gândeşte şi ceea ce simte românul în partea cea mai aleasă a
fiinţei lui etnice”4. O fiinţă atunci pândită, cum se exprima atât de plastic
Nicolae Iorga, o fiinţă ce era din ce în ce mai mult supusă diverselor
presiuni (ideologice, economice şi chiar celor de natură militară) şi pe care
intelectuali ca Pompiliu Constantinescu ţineau măcar s-o protejeze, să-i
întreţină sentimentul că mai erau spirite în cultura sa dispuse s-o apere, s-o
determine a rezista. De unde şi valoarea istorică a concluziei formulate de
Pompiliu Constantinescu, în a cărui optică „imaginea «cosmopolitismului»
este o nălucă văzută de imaginaţiile înfierbântate; neputând surpa o autoritate
teoretică prin altă autoritate teoretică, s-au năpustit cu precipitări de profeţi
nervoşi asupra unei platoşe călite în focul ideilor socotind că vor topi un metal
1
George Ivaşcu, Antoaneta Tănăsescu, Op. cit., p. 31
2
Pompiliu Constantinescu, Scrieri, vol. III, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969, p. 489
3
Vezi şi mai sus, p. 143
4
Pompiliu Constantinescu, Op. cit., p. 490-491
rezistent prin incendii retorice”1. În sfârşit, ar fi de reţinut şi o altă idee
concluzivă cu care, de fapt, se şi încheia studiul lui Pompiliu
Constantinescu, publicat fiind în paginile „ Revistei Fundaţiilor Regale”, un
studiu ce, prin el însuşi, era o strălucită pledoarie în apărarea unui
monument autentic al culturii române moderne, supus atunci atacurilor
menite a-i minimaliza valoarea din interese politice şi ideologice ostile
naţiunii române:

„Pentru disciplina criticii literare, după o sută de ani de la naşterea lui şi

aproape un sfert de veac de la moarte, Titu Maiorescu este încă o stea polară,
care nu lasă să se rătăcească minţile, în noaptea confuziei, şi luminează încă
valurile vrăjmaşe, care pot duce la naufragii, într-o cultură destul de tânără şi
bântuită, din când în când, de cicloane ameninţătoare”2.

Spiritul de rezistenţă prin cultură şi, desigur, prin vehiculatorul de zi

cu zi al valorilor acesteia care a fost şi este presa, a animat pe mulţi dintre
intelctuali. Conştiinţele cu adevărat civice nu numai că n-au rămas
insensibile în faţa de detractorilor diverselor componente ale vieţii
românilor, îndeosebi cea naţională,dar în apărarea intereselor fundamentale
ale naţiunii, ale valorilor ei spirituale, au vibrat cu putere, o vibraţie ce s-a
transmis, neîndoielnic, opiniei publice, contribuind, astfel, la
conştientizarea ei şi, implicit, la un angajament mai ferm în efortul de a
face faţă vitregiilor acelor vremuri. O asemenea conştiinţă a fost marele
scriitor Liviu Rebreanu. Într-o impresionantă exprimare a sentimentului
acut de responsabilitate naţională a creatorului de valori spirituale s-a
constituit bine cunoscutul său discurs de recepţie rostit cu prilejul primirii
în Academia Română (29 mai 1940). Un discurs aşezat sub titlul Laudă
ţăranului român, considerat din primele fraze a fi fost şi a fi „ izvorul
românismului pur şi etern”3, pentru că imaginea lui istorică degajă
convingător ideea dăinuirii, prin veacuri, a românilor ca un popor de ţărani,
oameni ai pământului, ai muncii paşnice, ai îndărătniciei cu care şi-au
apărat ţarina strămoşească, Liviu Rebreanu ilustrând, cu fapte
incontestabile, conţinutul unei sintagme încărcate nu doar de mult adevăr
istoric dar şi de o extraordinară actualitate naţională în acel moment, aceea
că: „Neamul românesc a fost cel mai liniştit din lume. În trecutul nostru n-avem
nici un război de cucerire, ci numai de apărare”4. Pentru a ilustra un asemenea
adevăr, marele scriitor invoca fapte istorice reconstituite nu ca pentru un
manual de istorie, ci ca în filele romanelor sale, înfăţişând imaginea
1
Ibidem, p. 497
2
Ibidem, p. 500
3
„Viaţa românească”, an XXXII, 1940, nr. 7, p. 3
4
Ibidem, p. 7
afectată de obidă a ţăranului român dar şi impregnată de frumuseţea lui
spirituală, de dârzenia-i morală, de tăria indestructibilă a iubirii de ţară. O
imagine la dăltuirea căreia istoria însăşi a fost adevăratul sculptor fiindcă,
de-a lungul timpului,

„Cu cât se înmulţeau suferinţele şi treceau vremurile, ţăranul român s-a

înrădăcinat în răbdare. Dragostea lui de pământ s-a învârtoşat, ţarina se
amesteca necontenit în cenuşa şi oasele înaintaşilor, iar văzduhul se umplea cu
umbrele şi sufletele lor până în tării. Nimeni şi nimic nu-l putea clinti din loc,
nici o putere şi nici o schingiuire”1.

În contrast cu această imagine, autorul romanelor Ion şi Răscoala

prezintă imediat o altă imagine istorico-literară reflectându-i pe „ Năvălitorii
nestatornici, umblători după pradă şi setoşi de sânge ”, sau „puhoaiele de
barbari” ce „au alunecat şi s-au scurs, val cu val” peste pământul românesc
fără a-i clinti din loc pe ţăranii care-l puneau în valoare de mii şi mii de ani.
Iar rezultatul statorniciei româneşti era ţara însăşi, supusă atunci
ameninţărilor externe, o Românie care împreună „ cu Dacia de odinioară sunt
congruente nu numai în privinţa configuraţiei geografice, dar şi a configuraţiei
etnografice româneşti”. Evocând şi invocând acestă realitate istorică
concretă, Liviu Rebreanu putea să respingă de la înălţimea prestigiului
ştiinţific al Academiei Române teoriile aberante despre discontinuitatea
românească în spaţiul carpato-danubiano – pontic sau cu privire la aşa-zisul
miracol ori pretinsa enigmă a apariţiei românilor ca popor pe scena istoriei
afirmând că:

„Acest fapt singur, această evidenţă bătătoare la ochi ar trebui să puie pe

gânduri, dacă nu să-i dezarmeze, pe apostolii interesaţi ai discontinuităţii
româneşti în propria noastră ţară. Ce argument de continuitate poate fi mai
plauzibil decât existenţa aceluiaşi popor, pe aceleaşi locuri după două mii de
ani? Inexplicabilă ar fi tocmai discontinuitatea”.

Şi, apoi, ţăranul român a fost cel care a păstrat prin timp limba
strămoşească, el imprimându-i „farmecul şi expresivitatea specifică”, el
determinându-i „expresia imagică şi naivă” caracteristică omului simplu, ca
şi „o prospeţime pitorească şi colorată” alimentată de însuşi „ritmul vieţii
mişcătoare”. El, ţăranul român, i-a imprimat limbii vorbite forţa de a se
apăra în faţa „încercărilor de violentare” mai vechi sau mai noi între care şi
tendinţa din vremea sa a „unor scriitori şi gazetari pentru a o «urbaniza» cu
orice preţ, împrumutând din limbi străine nu numai cuvinte, dar şi construcţii
1
Ibidem, p. 5
gramaticale şi sintactice” pe considerentul, probabil, că „româneasca
poporului e «proastă şi nu-i bună de nimica»”1.
La antipodul „stricătorilor” de limbă, Liviu Rebreanu i-a evocat pe
Vasile Alecsandri şi, mai ales, pe Eminescu pentru că, afirma el,

„Numai geniul eminescian a ştiut să integreze organic comoara limbii

ţăranului în limba uzuală a tuturor. Prin Eminescu, ţăranul român a dăruit
elementul cel mai necesar literaturii noastre: limba curată, bogată, mlădioasă,
mereu nouă, cu posibilitatea de eternă înnoire, cu un dinamism etern,
dinamismul eternului duh românesc. Colaborarea dintre românul cel mai
modest şi poetul cel mai mare a fixat linia generală a originalităţii literare
româneşti”.

Esenţa elogiului adus de Liviu Rebreanu ţăranului român era şi este

necesitatea contactului strâns dintre creatorii de valori spirituale şi lumea
satului, ca o condiţie sine qua non că aceştia din urmă „vor produce opere
universal preţioase şi vor servi, în acelaşi timp, destinul neamului ” pentru că, se
justifica marele nostru romancier şi gazetar, în acelaşi timp, „ destinul nostru
ca neam, ca stat şi ca putere culturală, atârnă de cantitatea de aur curat ce se
află în sufletul ţăranului. Dar mai atârnă, în aceeaşi măsură, şi de felul cum va fi
utilizat şi transformat acest aur în valori eterne”. Cum eternă trebuie să fie,
în concepţia lui Liviu Rebreanu, însăşi România ca stat naţional unitar în
apărarea căreia a şi fost realizată această istorică Laudă ţăranului român.

12.5. „Cu amarul încremenit pe buze”

Speranţa proaspătului academician nu şi-a găsit împlinirea. În mai
puţin de trei săptămâni ofensiva germană pe frontul de vest avea să se
soldeze cu alungarea trupelor engleze de pe continent şi capitularea Franţei
la 22 iunie 1940. România era, de acum, complet izolată în planul relaţiilor
sale externe iar forţele revizionismului internaţional îşi puteau pune în
practică planurile lor antiromâneşti. Fosta URSS a şi solicitat, ultimativ,
cedarea de către România a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului
Herţei pe 26 şi 27 iunie, la cea de-a doua notă diplomatică ne mai aşteptând
răspunsul Bucureştilor. Trupe sovietice au pătruns pe teriotriul României
obligând autorităţile militare şi administrative să se retragă precipitat din
zonele solicitate de Moscova. Despre o rezistenţă militară în faţa agresiunii
nu se putea vorbi decât în termenii dorinţei, ai idealurilor de unitate şi
independenţă naţională supuse silniciei de către o mare putere, ai speranţei
1
Ibidem, p. 7-8
că, în timp, istoria însăşi, ca un suprem şi imparţial judecător, va face în aşa
fel încât spiritul de dreptate să ajungă a se afirma, să determine şi relaţiile
dintre state. Acesta este sensul în care presa a reflectat primul moment
tragic pentru români din vara fierbinte a anului 1940: răpirea Basarabiei,
Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa, invocându-se, cu temei, experienţa
însăşi a trecutului românesc mai apropiat sau mai depărtat.

„Cunoaştem din experienţa trecutului, consemna un comentariu „la zi” al

evenimentelor apărut în coloanele publicaţiei „România”, că în asemenea
ceasuri rămânem singuri în faţa destinului. Şi tot din această experienţă mai
cunoaştem că adeseori, biruindu-te pre tine, biruieşti vremurile... Nu întrebări,
nu alarme, nu deşertăciunea cuvintelor va să ne şteargă amarul încremenit pe
buze, ci tăria tăcută din noi va să răscumpere acest amar de azi, încredinţăndu-
ne zilei de mâine. E povaţa de dincolo de morminte a voievozilor noştri din veac
adormiţi, care au ştiut să înfrângă brutalitatea timpurilor cu armele timpului,
făcându-şi o armă din timp”1.

Ceea ce nu putea exprima presa, lipsită fiind de libertatea necesară,

se putea afirma în spatele uşilor capitonate. Aproape un an mai târziu faptul
ignobil al răpirii Basarabiei şi Bucovinei de Nord, inclusiv a Ţinutului
Herţa a fost invocat în motivarea acţiunii militare a României contra fostei
URSS, alături de Germania, declanşate pe 22 iunie 1941. Declaraţia
ministrului României la Moscova, Grigore Gafencu, din 24 iunie 1941
către V. Molotov sintetiza astfel realitatea motivaţiilor obiective ale intrării
în război:

„URSS, afirma ministrul român, fost şef al diplomaţiei ţării sale, nu a

făcut nimic pentru a împiedica, între ţările noastre, durerosul deznodământ de
azi. Prin brutalul ultimatum din anul trecut, prin care ni s-a cerut nu numai
Basarabia, dar şi Bucovina, şi un colţ din vechea Moldovă, prin încălcările
teritoriului nostru, care au urmat de atunci, prin actele de forţă ce au
intervenit pe Dunăre, chiar în timpul negocierilor pentru stabilirea liniei de
demarcaţie, Uniunea Sovietică a distrus în România orice sentiment de
încredere şi de siguranţă şi i-a trezit îndreptăţita teamă că însăşi fiinţa statului
român e în primejdie. Am căutat atunci un sprijin în altă parte. Nu am fi avut
nevoie de acest sprijin şi nu l-am fi căutat, dacă nu am fi fost loviţi şi dacă nu
ne-am fi simţit ameninţaţi”2.

După răpirea Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa de

către fosta URSS, pericolul unei sfârtecări şi mai pronunţate a teritoriului
românesc s-a amplificat aproape brusc. Presiunile Budapestei şi ale Sofiei
1
“România” din 29 iunie 1940
2
Valeriu Florin Dobrinescu, Bătălia pentru Basarabia, Editura Junimea, Iaşi, 1991, p. 165
pe lângă dictatorii de la Berlin şi Roma s-au accentuat, în hora diplomaţiei
revizioniste continuând să rămână şi Stalin, Moscova, la rândul ei,
încurajând, într-o formă sau alta, „tigrii” mai mici ai războiului revanşard:
Ungaria şi Bulgaria. O dovadă, între multe altele, a fost recomandarea
făcută de către Hitler lui Carol al II-lea, pe 17 iulie 1940, pentru „ o
înţelegere de bună credinţă cu Ungaria şi Bulgaria” întrucât România ar fi
primit, după primul război mondial, teritorii pe care, după părerea lui, „nu le
mai poate păstra mult timp din punctul de vedere al politicii de forţă ”. El
„argumenta” acest sfat ca întemeiat nu pe „ interese teritoriale” ale ţării sale
care n-ar fi existat „nici în Ungaria, nici în România, nici în Bulgaria” ci doar pe
faptul că „ea are legături de prietenie, dintre care cele cu Ungaria şi cu
Bulgaria datează şi sunt cultivate de mult timp”. Cât priveşte România,
aceasta „din păcate, preciza Fuhrerul, a fost ... nu tocmai prietenoasă, ba, mai
degrabă, cu totul ostilă”, ceea ce ar fi „fost stabilit categoric din documentele
descoperite”, trimitere la înţelegeri secrete ale României cu Franţa şi Marea
Britanie de colaborare în lupta antirevizionistă, de care conducerea celui
de-al III-lea Reich luase cunoştinţă din arhivele franceze capturate de
Wehrmacht. În forma lor finală, impuse în fapt cu forţa, presiunile asupra
României exercitate de Germania şi Italia în favoarea pretenţiilor
revizioniste ale Ungariei şi Bulgariei şi-au găsit concretizarea prin Dictatul
de la Viena (30 august 1940) şi „negocierile” româno-bulgare care au
parafat cedarea Cadrilaterului (7 septembrie 1940).
Reacţia presei a fost de această dată mai promptă pentru că şi starea
generală de spirit a fost incomparabil mai agitată pe întreg teritoriul
naţional. Această remarcă se făcea chiar în epocă, aparţinând, de pildă,
marelui savant Nicolae Iorga. El afirma că în discuţie se afla „ rostul viitor al
Ardealului” despre care, „prin presă cred că s-au spus demult cele din urmă
cuvinte”. Iar presa exprima punctul de vedere al naţiunii române, al
României ca stat.
Presa putea fi luată în consideraţie, putea fi şi ignorată cu brutalitate
dar, ţinea să avertizeze bătrânul şi atât de înţeleptul istoric numai cu o
săptămână înainte de a se fi pronunţat verdictul antiromânesc al Germaniei
naziste şi Italiei fasciste într-una din sălile fastuoase ale Palatului Belvedere
din Viena: „E însă cineva care n-a vorbit încă. E poporul însuşi, a cărui
moştenire e adusă înainte. El are un grai special, care nu intră nici în diplomaţia
specialiştilor, nici în războiul statelor. Acei care ni poartă gând rău, în loc să-şi
îngrijească de primejdiile lor, care sunt multe, cunosc felul acesta de a vorbi al
românului ardelean. L-au mai auzit de multe ori. Şi ar fi bine să nu se mai
întâlnească din nou cu dânsul”1. Aceste gânduri Nicolae Iorga le încredinţa
1
„Ţară nouă” din 25 august 1940
pentru opinia publică la solicitarea revistei „ Ţară nouă”. El avea, după
propria-i mărturisire, un sfat şi „pentru guvernanţi” cu precizarea că „nu se
poate da în vileag”. Avea să-l rostească totuşi în cadrul Consiliului de
Coroană când a acuzat şi voalat dar şi direct iluzia conform căreia „ noi
credeam că avem Ardealul prin noi, că avem Basarabia prin noi ” şi România
oficială s-a bizuit recurgând la un sistem de apărare „ bazat pe biruinţa
câştigată, pe biruinţa pecetluită în tratate”. N-a luat aminte, n-a sesizat, cel
puţin, că se edifica un alt sistem ce „se sprijină pe o biruinţă care nu este
verificată până la sfârşit şi care n-a izbutit a crea o ordine europeană, pe care
s-o accepte toate popoarele care în momentul acesta n-au patrie”. Profetic,
marele savant îşi încheia intervenţia în cadrul Consiliului de Coroană din
30 august 1940 cu „un apel către poporul românesc” prin care chema „nu
pentru o rezistenţă armată ... care este imposibilă, faţă de mijloacele actuale
de luptă”, ci la fortificarea credinţei că:

„sistemul acesta de stăpânire a naţiunii cu impunere de sus, acesta nu poate

dura decât în vremuri de război; îndată ce se va reveni la o stare de lucruri cât
de cât constituţională, cum a fost înainte, stăpânitorii aceştia, care prin
vicleşug s-au strecurat, vor întâlni rezistenţa poporului românesc şi aceasta
face mult mai mult decât tot ce am fost în stare sau n-am fost în stare să facem
cu armata noastră”1.

În acele zile de doliu naţional, aproape că n-a fost publicaţie cât de

cât independentă să nu aibă articole despre Ardeal, să nu condamne mai
direct sau mai pe ocolite marea nedreptate provocată de aşa-zisul arbitraj de
la Viena, să nu fie afirmată voinţa de reclădire a României ca stat naţional
unitar, să nu fie condamnată, într-un fel sau altul, forţa ca instrument opus
dreptului în afirmarea unor interese împlinite cu preţul imens al călcării
brutale pe trupurile ciopârţite ale naţiunilor. Scriitorul-gazetar care a fost
Zaharia Stancu, de pildă, prin coloanele publicaţiei „Azi” reamintea la 1
septembrie 1940, că: „În tot decursul existenţei neamului românesc n-am
râvnit pământuri străine”; că „Voievozii noştri din trecut şi strămoşii noştri s-
au luptat numai pentru menţinerea libertăţii neamului românesc, niciodată
pentru a ridica libertăţile altor neamuri, niciodată pentru a intra în stăpânirea
pământurilor altor neamuri”, pentru că, se afirma în finalul articolului
intitulat, simplu, Ardealul, „Noi, românii, nu avem sub stăpânirea noastră
decât pământ românesc ... Ardealul este românesc şi trebuie să rămână
românesc. Pentru apărarea Ardealului câştigat cu opt sute de mii de morminte

1
cf. Ioan Scurtu, Un episod dramatic din istoria României. 30 august 1940, Bucureşti, 1990, p. 130
[în timpul primului război mondial – n.n. M.B.] nici o jertfă nouă, oricât ar fi
ea de uriaşă, nu ni se pare zadarnică”1.
Pentru Emil Isac, unul din poeţii Marii Uniri, martorul entuziasmului
popular ce se revărsase nestăvilit pe 1 Decembrie 1918 în jurul cetăţii
istorice de la Alba Iulia, era o indubitabilă realitate aceea că românii vor
depăşi nedreptatea imensă de la Viena, ca şi pe celelalte, generatoare de
imense suferinţe naţionale în acea fierbinte vară a anului 1940; era convins,
în credinţa clădită pe experinţa „trecuturilor neînvinse”, că:

„neamul nostru n-a murit niciodată, nu s-a umilit niciodată, şi nu se vor

răsturna în spaimă turlele, căci noi, ardelenii, suntem români, am fost şi
rămânem români, căci ne-au născut părinţii noştri ca pe buzele noastre să nu
îngheţe niciodată cântecul, oricâte furtuni cu grindină ne-ar răsturna
zăplazurile înflorite, oricât ne-ar călca în grădinile noastre laba fiarelor
sălbatice – noi nu putem fi decât ceea ce suntem: români”2.

Acelaşi era mesajul transmis prin intermediul „Gazetei Transilvaniei”

sub un titlu semnificativ: Pumnalul din spatele Ardealului în care se scria
sub semnătura Romulus Damian:

„Luând în mână harta strămoşescului, mândrului şi frumosului nostru

Ardeal, ciuntit de dictatul de la Viena, o revoltă plină de ură te cuprinde,
privirea asupra acestei odioase mutilări îţi zguduie sufletul, ochii îţi
lăcrămează, gândul îţi încleşteşte pumnul, îl ridică ameninţător, iar apoi
judecata rece şi limpede îţi spune cu glas de poruncă: «aşa nu se poate să
rămână». Nu. Nu. Niciodată”3.

Ca un „drumeţ în calea lupilor”, poporul român, scria şi Nicolae Iorga

într-o altă tabletă, din 4 septembrie 1940, „ s-ar fi luptat cu un singur duşman,
cât de tare, dar el era prins din toate părţile”, o comparaţie de un tragism
uluitor dar şi o premoniţie a destinului său care, ca un bătrân drumeţ, avea
să fie făşiat de haita legionară a lupilor neîndurători, mulţi şi fanatici,
grăbiţi să se răzbune pe marele cărturar care-i biciuise cu verbul său
nemilos pentru abominabilele lor nelegiuri, fără a mai aştepta căderea
zăpezii cu albul ei imaculat pentru a-l înroşi cu sângele ilustrei victime. Şi,
nu cu mult înainte de a i se fi curmat firul unei vieţi cu adevărat
clocotitoare, marele savant a putut deplânge dispariţia „unui ziar ardelean”
cu influenţă în opinia publică şi anume Tribuna, afirmând viguros că, mai
ales în acele vremuri, „marele ziar român, şi cu ştiri din viaţa celorlalte naţii,
1
“Azi” din 1 septembrie 1940
2
“Universul” din 4 septembrie 1940
3
„Gazeta Transilvaniei” din 8 septembrie 1940
care să fie astfel atrase, trebuie să apară acolo. Şi anume: ziarul tuturora, al
naţiei”.

12.6. În bezna verde a dictaturii legionare

Rapturile teritoriale din vara anului 1940 impuse prin forţă

României, începând cu pierderea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a
Ţinutului Herţa, continuând cu cotropirea de către Ungaria horthystă a
Transilvaniei de Nord-Est şi apoi a Cadrilaterului ocupat de Bulgaria, au
fost de natură nu doar de a declanşa o puternică criză politică a regimului
dictaturii regale, o criză deja existentă, ci, mai degrabă, a accentua o
asemenea criză ale cărei determinări erau mult mai profunde. Sau, altfel
spus, prăbuşirea unităţii naţionale româneşti făurite în 1918 poate şi trebuie
să fie explicată mai în profunzime şi mai nuanţat luându-se în consideraţie
atât procesele istorice care s-au petrecut în planul vieţii internaţionale
începând, probabil, de la modul cum a fost conceput sistemul de pace cu
care s-a încheiat primul război mondial, continuând, mai ales, cu mutaţiile
istorice pe care le-a generat marea criză economică din 1929-1933 şi, mai
apoi, cu erodarea sistemelor politice ale democraţiei parlamentare şi
triumful construcţiilor de factură totalitar-dictatoriale între care, ca tendinţă
istorică mai generală în epocă, s-au înscris însăşi edificarea şi existenţa
timp de mai bine de doi ani şi jumătate a regimului dictaturii personale a lui
Carol al II-lea. Numai un asemenea regim politic, de pildă, putea da
asigurări opiniei publice prin cei mai proeminenţi reprezentanţi ai săi că
teritoriul naţional va fi apărat cu orice preţ iar soluţia aleasă a fost una
contrară tuturor promisiunilor afirmate public. De unde şi sursa amplificării
stărilor de dezamăgire, de frustare şi chiar de derută în rândurile diverselor
segmente ale societăţii româneşti, dovadă, între multe altele, o notă
informativă a serviciilor speciale din 21 august 1940 în care se relata că:

„În Ardeal s-a început o propagandă antimonarhistă care se poate vedea în

judeţele Odorheiu, Braşov, Sighişoara... Astfel, M.S. Regele este învinuit că a
făcut o politică proprie şi nu miniştrii, ci el este răspunzător de consecinţele
politicii dezastruoase care a adus ţara în situaţia critică de azi”1.

Peste o asemenea stare de spirit s-au suprapus recriminările izvorâte

din pasiunile caracteristice luptelor ce se desfăşurau pe scena vieţii politice
1
Arhivele Naţtionale ale României, Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare Arh. N.I.C.), fond
Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Cabinetul Militar, dos. 117/1940 f. 12
a ţării. Altfel, cum sar putea fi considerate ieşirile violente ale unor lideri
politici, cu precădere naţional-ţărănişti, care au acuzat vehement şi exclusiv
pe Carol al II-lea ca vinovat pentru tragedia naţională a românilor din vara
anului 1940 dar au fost totalmente amnezici vis-a-vis de contribuţia lor
hotărâtoare în readucerea acestuia pe tron cu 10 ani înainte, sau, mai ales,
în legătură cu aportul propriu la prăbuşirea democraţiei parlamentare cu
precădere atunci când s-au hotărât să se realizeze cartel electoral, la finele
anului 1937, cu Garda de Fier şi căpitanul acesteia, Corneliu Zelea –
Codreanu?
Nu numai atât, dar Partidul Naţional Ţărănesc, în primul rând, şi
Partidul Naţional-Liberal au tratat momentul de criză politică de la
începutul lunii septembrie 1940 exclusiv prin prisma intereselor lor
politicianiste. S-au mulţumit, de pildă, să contribuie la accentuarea izolării
lui Carol al II-lea până la a fi determinat să abdice, presiunea directă asupra
acestuia fiind exercitată de generalul Ion Antonescu mandatat de însuşi
regele să formeze un nou guvern în locul celui demisionar al lui Ion
Gigurtu, şi doar să-l susţină pe noul şef al Executivului cu specialişti în
alcătuirea şi activitatea acestuia. S-a preferat astfel de către liderii naţional-
ţărăneşti şi liberali să nu se expună confruntării cu presiunile directe care se
exercitau la Bucureşti de către Germania şi Italia, acestea din urmă căutând
să obţină soluţionarea crizei politice existente în condiţii cât mai mai
favorabile intereselor lor. În acelaşi timp, liderii naţional-ţărăneşti şi liberali
căutau să-şi conserve şi chiar să-şi amplifice capitalul politic necesar pentru
a-l valorifica într-o eventuală modificare a raporturilor de forţe din
desfăşurarea războiului, şi astfel, să revină la pupitrul puterii politice o dată
cu reinstaurarea stării normale de pace. A spus-o Iuliu Maniu însuşi când a
afirmat că „Partidul Naţional-Ţărănesc are menirea sa istorică... El rămâne o
mare rezervă a naţiunii pentru momentul în care situaţia internaţională va fi
fundamental schimbată”1. Iată de ce intenţia generalului Ion Antonescu de a
forma un guvern de uniune naţională, intenţie mărturisită în acele zile de
început al lunii septembrie 1940, nu şi-a putut găsi concretizarea şi s-a
ajuns la un guvern recomandat, ca formulă, de Legaţia germană la
Bucureşti: adică un guvern alcătuit din reprezentanţi ai Mişcării Legionare
în frunte cu Horia Sima, plus câţiva militari şi tehnicieni, aceştia din urmă
reţinuţi mai ales pentru a fi numiţi în fruntea departamentelor economice.
Chiar şi în această formulă, noul guvern a fost alcătuit cu mare întârziere,
abia în noaptea de 14 spre 15 septembrie, dificultăţile fiind generate mai
ales de neînţelegerile existente între Ion Antonescu şi conducătorii Mişcării
Legionare la care s-au adăugat consecinţele disputei pentru putere dintre
1
Apud A. Simion, Regimul politic din România în perioada sept. 1940 - ian. 1941, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1976, p. 38
liderii legionari după dispariţia lui Corneliu Zelea-Codreanu, o dispută
netranşată definitiv decât în acele zile, Horia Sima fiind recunoscut
conducătorul Mişcării (pe 6 septembrie Forul Legionar l-a numit drept
succesor al lui Corneliu Zelea Codreanu) şi apoi viceprimministru.
Legiunea a fost, prin lege, considerată ca singura mişcare politică din
ţară iar România declarată „stat naţional-legionar”. Şi nu a fost o simplă
formulă politico-instituţională, ci regimul politic ca atare a fost structurat
rapid ca un regim tipic fascist în condiţiile în care Garda de Fier deţinea
vicepreşedinţia Consiliului de Miniştrii (Horia Sima), Ministerul Afacerilor
Interne (generalul Constantin Petrovicescu), Ministerul Afacerilor Externe
(Mihail Strudza), Ministerul Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor (Pompiliu
Nicolau), Ministerul Educaţiei Naţionale, Cultelor şi Artelor (Traian
Brăileanu), Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale (Vasile
Iaşinschi). De asemenea, Presa şi Propaganda, coordonate de un
Subsecretariat de stat, ce funcţiona pe lângă Preşedinţia Consiliului de
Miniştri, au fost încredinţate tot unui legionar, Alexandru Constant. În
majoritatea posturilor de secretari şi directori generali sau directori din
ministere, inclusiv cel de secretar general la Preşedinţia Consiliului de
Miniştri, au fost numiţi membri ai Mişcării Legionare. Iar acesta, în
concepţia liderilor legionari, a lui Horia Sima, întâi de toate, era doar
începutul luptei pentru acapararea puterii dar, îndeosebi, pentru modelarea
structurilor acesteia în spirit fascist ceea ce însemna lichidarea definitivă a
altor forţe politice, dirijarea în mod unitar a presei, implicarea activă în
economie etc. Altfel spus, o „revoluţie” profundă şi cât mai rapidă, ca
realizare, trebuia înfăptuită. Produsul ei trebuia să fie „Noua Românie” sau
„România legionară” din hotarele căreia, ca o premisă eşenţială, trebuiau să
dispară fizic toţi adversarii Gărzii de Fier începând cu cei care au
persecutat-o. De unde şi înfiinţarea diverselor servicii de ordine paralele cu
cele existente instituţionale şi, în special, a Politţiei legionare.
În asemenea condiţii, peisajul publicistic al ţării, după 6 septembrie
1940, a fost dominat de prezenţa presei legionare. Trompete ale „ revoluţiei”
gardiste erau „Buna Vestire”, „Cuvântul”, „Porunca vremii”, „Axa” sau
„Muncitorul român” în timp ce „Gândirea” a devenit mai incisivă ca oricând.
Adaptate „noii” realităţi politice s-au putut vedea şi ziare mari ca
„Universul” lui Stelian Popescu sau „Curentul” lui Pamfil Şeicaru. Ziarişti
de orientare legionară sau neofiţi s-au infiltrat şi în redacţiile unor ziare ce
tindeau să-şi păstreze ţinuta de publicaţii independente precum „ Timpul”
sau „Argus”. Pătrunderea masivă a acestora s-a produs şi la Radio unde s-a
schimbat până şi semnalul de pauze în care a fost introdusă lozinca „ Garda,
Căpitanul!”. O imensă dezlănţuire a violenţei a pus stăpânire pe stradă atât
ziua cât şi noaptea însoţită de violări de domiciliu, percheziţii, arestări de
persoane mai ales dintre cele aflate pe listele negre ale adversarilor Gărzii
de Fier, acte de huliganism, care alternau cu procesiuni religioase sau
marşuri de zi şi mai ales de noapte, toate având menirea de a inocula teama
şi mai ales de a capta tineretul, cu precădere studenţii şi elevii de liceu.
În această atmosferă era imposibilă vreo reacţie contrară regimului
astfel că Nicolae Iorga, spre pildă, şi-a autosuspendat apariţia „Neamului
românesc”, iar Stelian Popescu, foarte dezamăgit, îl atenţiona epistolar pe
conducătorul statului. Mâhnit de reproşurile directorului „Universului”, Ion
Antonescu îi răspundea pe aceeaşi cale, a corespondenţei, recunoscând că
nu era un omniscient, că putea greşi „dar niciodată ... din reacredinţă” şi că
istoria urma să judece „dacă am făcut mai mult bine decât rău sau mai mult
rău decât bine ţării şi prientenilor mei ”1. Oricum, îi scria Antonescu mai
departe lui Stelian Popescu, erorile trecutelor guvernări i se păreau a fi fost
cu mult mai grele şi că autorii lor „ au uitat ce au făcut ei în alte timpuri, în
alte condiţii, cu alţi oameni, foarte încrezuţi de puterile lor, şi totuşi au adus
ţara unde este şi pe mine, fără voia mea şi fără pregătiri, unde sunt ”2. Nu e
drept, îi scria, în încheiere, Ion Antonescu lui Stelian Popescu, faptul că:

„se aşteaptă de la mine să dreg în 2-3 săptămâni ce au stricat ei în 20 de ani.

Când se va cunoaşte starea în care am găsit statul şi greutăţile în care mă zbat
poate vor fi mulţi mai indulgenţi cu mine”3.

Iar greutăţile la care se referea Ion Antonescu erau din ce în ce mai

numeroase, mai dificile de surmontat. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât
conducătorii Gărzii de Fier au început să fie foarte repede preocupaţi de
asumarea integrală a puterii şi de încheierea cât mai rapidă a conturilor
răzbunării cu cei care le fuseseră adversari. Între aceştia, Nicolae Iorga
ocupa unul din primele locuri, considerat fiind, în cercurile legionare, drept
asasinul moral al lui Corneliu Zelea Codreanu. De aceea împotriva marelui
savant presa legionară a declanşat foarte repede o virulentă şi susţinută
campanie de presă, atât de virulentă încât Ion Antonescu însuşi s-a văzut
obligat să intervină în cadrul şedinţei Consiliului de Miniştri din 27
septembrie 1940 spunând pe un ton ferm şi categoric:

„Nu permit să se excite simţul de bestialitate al naţiei [prin intermediul

presei – n.n. – M.B.] pentru că poate duce la o situaţie tragică neamul

1
Arh. N.I.C., fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dos. nr. 58/1940, f. 131
2
Ibidem
3
Ibidem
 românesc. Să nu răscolim la infinit, a fost o tragedie pentru neamul românesc,
am dat pe mâna justiţiei, să se termine cu această campanie odioasă. N-am
nimic care să mă unească cu domnul Iorga. Totul mă desparte, îl detest pentru
că a dus o campanie oribilă în Neamul românesc, înainte, binenînţeles. Nu mă
interesează, dar nu vreau ca oameni care au adus servicii neamului românesc
să fie astăzi atacaţi; trebuie să avem o presă civilizată, nu suntem un stat de
sălbatici ca să se spună că domnul Iorga are o barbă de patru metri; domnul
Iorga e bătrân etc. Calificative de acestea la adresa unui om bătrân nu tolerez”1.

De menţionat că o asemenea intervenţie din partea lui Ion Antonescu

era concordantă cu ceea ce gândea el despre locul şi rolul presei în
societate, gânduri ce fuseseră deja expuse într-o întrunire anterioară a
Guvernului (21 septembrie). În optica generalului, presa era pentru
societatea românească „un organ absolut indispensabil, îndrumător al opiniei
publice şi chiar al acţiunii guvernamentale” cu precizarea că „Noi avem o presă
dirijată, într-un stat dirijat” şi de aceea îşi permitea să ceară ca „această presă
să termine cu dezmăţul din trecut”2.
Personal, Ion Antonescu era împotriva presei de senzaţie, înţesată cu
articole redând „descrieri de crime care excită sentimentele bestiale ale
oamenilor” sau relatări ample despre „ procesele senzaţionale” care erau, prin
ele însele, „comentarii neserioase”. El solicita, în schimb, ca presa să
oglindească problemele de stat, între acestea cele mai importante fiind
problemele economice dar şi cele de ordin „juridic, administrativ, politic”,
probleme ce „interesează toată ţara românească şi pentru care opinia publică
trebuie pregătită într-un sens sau altul ”3. În acelaşi timp, cerea membrilor
guvernului să ia aminte la semnalele presei şi să răspundă problemelor
ridicate în coloanele ei, dându-se exemplu pe el însuşi. Şi cum în acele zile
„presa a atras atenţia asupra agriculturii, asupra chiriilor şi altor lucruri”, el
imediat a reacţionat oferind „presei un răspuns, arătând că o anumită
chestiune stă aşa şi nu altfel. Fiindcă, lăsând un articol fără răspuns, în opinia
publică se creează curentul că noi suntem vinovaţi într-o chestiune oarecare”4.
Cu acelaşi prilej, fiind prezent la şedinţa guvernului şi Alexandru
Constant, subsecretarul de stat pentru propagandă şi presă, Ion Antonescu îi
cerea să fie atent ca în presă să-şi găsească oglindirea necesară şi alte
chestiuni ca masoneria, problema evreiască sau cea comunistă, însă, „ presa
în această privinţă trebuie să fie dirijată”, să se menţină echilibrul necesar.
1
Pe marginea prăpastiei, vol. I, ed. II-a, Editura „Scripta”, Bucureşti, 1992, p. 133
2
Ibidem, p. 94
3
Ibidem, p. 93
4
Ibidem
„Nu trebuie violenţă, fiindcă prin aceasta n-am rezolvat niciodată nimic ”. Şi,
mai departe, Antonescu ţinea chiar să exemplifice şi astfel să susţină acest
adevăr afirmând că: „După cum regele Carol n-a putut să distrugă cu glonţul
ideea legionară, către care se îndreaptă ţara vertiginos, noi nu cu violenţa vom
rezolva problemele de stat. Or, violenţa, credea Ion Antonescu, apare în primul
loc în presă şi trebuie evitată, fiindcă apare imediat replica în domeniul
economic şi ne doboară pe toţi”. Finalmente, adresându-se lui Alexandru
Constant, Ion Antonescu îi cerea să aibă asemenea raporturi cu presa încât
aceasta să fie „O presă decentă ca presa engleză; în toate articolele de prsă
prima datorie este să păstrezi decenţa”, decenţa însemnând ca presa să fie
alături de regim. În concluzie, spunea Ion Antonescu, în amintita
împrejurare şi adresându-se direct lui Alexandru Constant, „cenzarul,
domnule, dacă nu se identifică cu d-ta şi d-ta cu genralul Antonescu şi, prin
urmare, presa cu generalul Antonescu, este cineva vinovat”. Iar datoria lui AL.
Constant era să-i asigure generalului Ion Antonescu „această atitudine a
presei”1.
Din partea presei independente precum „Timpul”, „Evenimentul zilei”
sau „Argus”, a revistelor de cultură ca „Transilvania”, „Ethnos”, „Viaţa
nouă”, „Albatros”, „Convorbiri literare”, „Revista română” sau „România
literară” s-a obţinut „tăcerea” ca atitudine politică dar nu şi din partea
presei legionare în coloanele căreia şi-au găsit oglindirea în forme din ce în
ce mai evidente conflictul dintre liderii Mişcării Legionare şi conducătorul
statului iar Ion Antonescu n-a ezitat să ordone măsuri chiar foarte aspre ca
pe 27 octombrie 1940 când „Porunca Vremii”, condusă de Ilie Rădulescu, a
fost suprimată. Supărat că s-a luat o asemenea măsură radicală cu
prublicaţia ce o dirija, Ilie Rădulescu îi trimitea generalului Ion Antonescu
o telegramă reclamând Secretariatul pentru propagandă şi presă că „ ni s-a
suprimat toată lupta antisemită interzicându-ni-se chiar cuvântul jidan ”; că se
vroia ca ziariştii de la „Porunca Vremii” să fie etichetaţi drept „o bandă de
şantajişti” şi ţinea să-l încredinţeze pe general că „ Porunca Vremii” ar fi fost
„singura tribună de luptă care, în anii de prigoană, a păstrat flacăra
intransigenţei naţionale şi a afirmat cu curaj politica de alăturare a României la
Axă”2. Măsura luată, de suspendare a publicaţiei, a rămas însă în vigoare.
Pe moment, suspendarea apariţiei publicaţiei „Porunca Vremii” n-a
avut efecte deosebite asupra presei legionare care şi-a continuat campania
de denigrare a adversarilor Gărzii de Fier încă nepedepsiţi; a susţinut
numeroasele abuzuri comise mai ales în economie sub pretextul aşa-zisei
„românizări” a capitalului, victime fiind cu precădere societăţile comerciale
1
Ibidem, p. 94
2
Arh. N.I.C., fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Cabinetul Militar, dos. 215/1940, f. 49-50
aparţinând evreilor dar şi unor români consideraţi antipatici; a militat
pentru strângerea relaţiilor economice, politice şi militare cu Puterile Axei;
a justificat până şi odioasele crime de la Jilava din 26/27 noiembrie 1940
sau asasinatele cărora le-au căzut victime Virgil Madgearu şi marele savant
Nicolae Iorga; şi-a dorit să fie singura preznţă publicistică, într-un regim
politic aliniat riguros, dorinţă nerealizată întru totul de vreme ce într-o
gazetă bănăţeană se putea afirma la începutul anului 1941 că „ Presa din
România n-are un statut juridic. Faptul a fost sesizat desigur demult dar nimeni
n-a cutezat să ia taurul de coarne şi să pună ordine legală la acest capitol al
vieţii noastre naţionale”. Se exprima, totuşi, speranţa că prin reprezentantul
ei în conducerea Serviciului de Propagandă şi Presă, Mişcarea Legionară,
„ghidându-se după realităţile româneşti şi ţinând cont desigur şi de realizările
în acest domeniu din celelalte state totalitare din Europa: Germania şi Italia, ne
va da o lege care să cuprindă nu numai idealurile de organizare nouă ale
României de azi, dar şi un mănunchi de dispoziţii legale care să pună ordine
juridică într-un domeniu unde până acum a domnit haosul ”1. Astfel organizată şi
dirijată, presa legionară trebuia, cum în bună măsură a şi făcut-o, să-şi
aducă a ei contribuţie specifică la pregătirea asaltului pentru cucerirea
deplină a puterii şi care avea să devină realitate în zilele de 21-23 ianuarie
1941.
Rebeliunea legionară, denumire sub care au intrat în istorie
evenimentele din ianuarie 1941, a fost înfrântă cu ajutorul Armatei care i-a
rămas fidelă generalului Antonescu, acesta din urmă având susţinerea lui
Hitler. Ca forţă politică, Mişcarea Legionară nu numai că a fost eliminată
din structurile puterii, dar i s-a interzis chiar existenţa legală. Şi, o dată cu
aceasta, treptat, a fost interzisă şi presa de orientare legionară.

12.7. Sub rigorile regimului antonescian

O dată înlăturată presiunea sufocantă exercitată de legionari asupra
presei, în publicaţiile existente s-a revigorat şi filonul rezistenţei
antifasciste, proslăvite fiind mai ales componentele naţionale ale societăţii
româneşti, multe dintre ele selectate cu precădere din imaginea istorică a
dezvoltării sale moderne. A existat, în acest sens, şi un „ pretext” binevenit:
ziua de 24 ianuarie ce amintea de înfăptuirea Unirii Principatelor în 1859.
De aceea, cu siguranţă, o revistă ca „ Vremea” apărea pe 26 ianuarie în
ţinută aniversară evocând pe Alexandru Ioan Cuza, pe Mihail Kogălniceanu

1
cf. Mihai Fătu, Contribuţii la studierea regimului politic în România, septembrie 1940-august 1944,
Editura Politică, Bucureşti, 1984, p. 96-97
şi Ion C Brătianu iar sub un titlu mobilizator: Un singur steag: al ţării! lansa
apelul „să ne regăsim cu toţii, la muncă generală, în unire frăţească, atâţia câţi
am mai rămas, pentru a ne vindeca rănile şi pentru a înălţa spiritele”. Nu numai
atât, dar în alte numere, ulterioare, aveau să fie înfăţişate virtuţile
liberalismului, promovat de „adevărata burghezie românească” după cum se
exprima profesorul N.C. Angelescu, şi readusă în discuţie chestiunea
locului şi rolului păturilor mijlocii într-o societate echilibrată economic,
social şi politico-instituţional, concluzia intervenţiei publicistice a lui N.C.
ANgelescu sugerând însăşi ideea nevoii de revenire la viaţa politică
democrată. „Pentru ca ţara noastră să poată trăi normal trebuie să îi procurăm
acea coloană vertebrală indispensabilă pe care o constituie clasele mijlocii
româneşti”1 la care adăuga, ca necesitate istorică stringentă, evident sub-
impresia nemijlocită a tragicelor evenimente abia depăşite, „înlăturarea
oricărei teorii care ar slăbi coeziunea noastră socială şi încurajarea cu orice
preţ a oricărei înjghebări a unei clase de mijloc româneşti”2.
Ion Vinea, sub un titlu absolut inofensiv din punct de vedere politic,
respectiv Arta poetică deplângea condiţia gravă a ziaristului pentru că „ De
când articolul de ziar a luat importanţa unui document diplomatic, gazetăria
devine o artă primejdioasă şi grea. Fiecare cuvânt trebuie cântărit şi dozat şi
pus în frază la locul lui, cu atenţia meticuloasă şi gravă a farmacistului măsurând
cele mai variate şi mai toxice substanţe ”. Şi aceasta pentru simplul dar atât
de clarul motiv că:

„Atâtea priviri scrutează înţelesul textului său, gata în orice moment să i-l
răstălmăcească: de la început se cere, deci, gazetarului să renunţe la orice
subversiune şi să tindă, prin toate mijloacele inteligenţei şi ale intelectului, să
prezinte publicului un singur înţeles, necum două sau mai multe. Toată arta
lui constă, în momentul de faţă, să facă adevăraul acceptabil, să-i atenueze
agresivitatea, să-l obiectiveze, dezbrăcându-l de orice atitudine şi de
sentimentalism”3.

La o asemenea... „artă poetică” pe care era obligat s-o posede şi s-o

pună în valoare gazetarul în acele vremuri de restrişte, vremuri ce într-o
bună măsură au continuat să se deruleze şi după rebeliunea legionară,
cenzura rămânând a funcţiona ca o instituţie suficient de aspră, trebuie să-i
fie... complice şi cititorul.

1
„Vremea” din 2 februarie 1941
2
Ibidem
3
„Evenimentul zilei” din 6 mai 1941
 „E aceasta, scria mai departe Ion Vinea, o lege de vremuri bune. Dificultatea
gazetăriei de astăzi stă tocmai în tehnica umbrelor, în determinarea
contrastelor: o rază piezişă iluminează pânzele lui Rembrandt. Binenînţeles că
Rembrandt-ul gazetăresc solicită stăruitor colaborarea cititorului”1.

Pe o asemenea colaborare complice, între gazetar şi citiror, şi-a putut

exercita presa misiunea ei de a influenţa opinia publică; de a fortifica, în
vremuri foarte grele pentru existenţa naţională a românilor, dar şi pentru
cea de natură materială, speranţa de mai bine şi, de ce nu, însăşi capacitatea
de rezistenţă, dacă nu o rezistenţă cu armele în mâini, deşi avea să fie
nevoie şi de un asemenea gen de luptă pentru supravieţuirea ca popor, ca
patrie, cel puţin una de natură spirituală, adesea cu puternice şi
semnificative componente politice sau ideologice. De unde şi adevăratul
rost, adevărata semnificaţie a reflecţiei poetului Ion Vinea pe marginea
condiţiei ziaristului cu care se încheia... Arta poetică:

„Trebuie gazetarul să fie profet? Iată o absurdă pretenţie. Trebuie să fi avut

totdeauna şi de mai înainte dreptate? E, poate, suficient să fi fost de bună
credinţă. Trebuie să aibă o linie de conduită? Da, cu condiţia să poată fi dusă şi
pe dedesubturi. Este gazetarul ceea ce se numeşte „un factor important”?
Condiţia lui e azi mai penibilă decât oricând şi totuşi toată lumea se ocupă de
el”2.

La o asemenea atitudine de rezistenţă pe calea cuvântului scris şi

după înfrângerea rebeliunii legionare a obligat realitatea istorică însăşi.
România n-a mai fost „stat naţional-legionar”, dar regimul politic a fost unul
de dictatură militară. Din nou, liderii politici ai timpului, îndeosebi Iuliu
Maniu, au respins propunerile lui Ion Antonescu de a se realiza un guvern
de uniune naţională, mareşalul precizând, în cursul procesului din mai
1946, că „După terminarea rebeliunii, atuncea am vrut să fac un guvern de
uniune naţională. Au făcut apel din nou la şefii de partide. Am fost refuzat şi,
ceva mai mult, au fost retraşi din guvern toţi exponenţii partidelor politice,
afară de unul singur”3, un subsecretar de stat la instrucţia publică, care era
partizan politic al lui Mihalache. Noul guvern a fost unul format din
militari şi, conform declaraţiei lui Antonescu, din acele zile, avea „ scopul de
a asigura ordinea şi a restabili mersul normal al administraţiei”, în presă

1
Ibidem
2
Ibidem
3
Procesul mareşalului Antonescu. Documente, vol. 1, Editura Seculum I.D., Editura Europa Nova,
Bucureşti, 1997, p. 195-196
realizându-se nu doar simple relatări despre evenimentele politice în
desfăşurarea lor cotidiană, dar şi unele comentarii favorabile demersurilor
conducătorului statului, chiar o aprobare deplină a intenţiilor sale,
exprimate public, de a continua acţiunile represive îndreptate contra Gărzii
de Fier, inclusiv rechiziţionarea Tipografiei „ Cuvântul” care aparţinuse
acesteia. Actele de nesupunere din partea legionarilor şi mai ales comiterea
de crime sau doar tentative de crime erau pedepsite exemplar inclusiv în
situaţiile în care victimile erau evrei. Aşa, de pildă, doi legionari pe nume
Constantin Ionescu şi Alexandru Niculescu, ucigaşii librarului evreu Max
London, au fost executaţi pe 15 aprilie 1941, aceeaşi soartă având-o
legionarul Ion Teodorescu pentru că a încercat să-l omoare pe negustorul
evreu Solomon Smilache1.
Este drept, Antonescu n-a luat în sonsiderare posibilitatea revenirii,
fie şi treptate, la un regim politic democratic aşa cum îi sugerau, pe calea
memoriilor, liderii partidelor „istorice”. Spunem că doar sugerau o
asemenea posibilitate fiindcă, altfel, liderii opoziţiei burgheze au respins,
cum am menţionat deja, propunerea de implicare în actul guvernării. Ar fi
fost şi imposibilă o asemenea evoluţie politică a ţării în condiţiile în care
Europa era dominată de puterile fasciste, existând, chiar pe teritoriul
naţional sub forma unei Misiuni militare, trupe germane, pentru ca din 22
iunie 1941 România să se afle angrenată şi în război până la încheierea
acestuia în mai 1945.
În asemenea condiţii, Ion Antonescu şi-a îndreptat din nou atenţia
către presă având convingerea că îi putea fi de mare ajutor în a-i transmite
opiniei publice mesajele guvernării, în a-i susţine preocuparea sa esenţială
de „unire a tuturor românilor, a tuturor generaţiilor, a tuturor claselor sociale,
pentru a preveni orice atingere adusă ordinii naţionale şi pentru a stinge, prin
împăcarea comună, orice fel de nelinişte internă”2.
Nutrind asemenea intenţii, Ion Antonescu s-a întâlnit cu directorii de
ziare pe 20 frebruarie 1941 şi din concluziile acelei întâlniri au rezultat,
într-o anumită măsură, directivele transmise prefecţilor pe 24 februarie în
care se aprecia că „În statul actual ... presa e colaboratoarea zilnică a
guvernului. Ea tălmăceşte ideile călăuzitoare în cadrul statului şi în scopul
întăririi lui” făcându-se precizarea că nu era „în intenţia generalului
Antonescu să creeeze un partid, ci un guvern politic unanim acceptat ”3.
Unanimitatea însă putea fi obţinută nu pe calea exprimării libere a opiniilor,
ci în condiţiile dirijării şi controlului asupra presei, cenzura, ca instituţie
indispensabilă unui regim nedemocratic, aflat şi în vremuri de război,
1
„Universul” din 17 aprilie şi 27 iulie 1941
2
„Timpul” din 21 februarie 1941
3
Apud Mihai Fătu, Op. cit., p. 97-98
având misiunea impusă oficial „de a pune de acord cuvântul scris sau rostit
cu directivele oficiale”1.
În ceea ce priveşte Radiodifuziunea, pentru că aceasta avea un
impact mai direct, ştirile putând fi transmise mai departe, guvernul a
intervenit mai rapid, chiar în timpul desfăşurării rebeliunii legionare. Printr-
un decret-lege (nr. 140 din 22 ianuarie 1941) semnat de conducătorul
statului, instituţia a fost organizată pe principii militare. În fruntea ei a fost
numit ca director – general un „comandant militar” urmând ca în această
formulă societatea să-şi desfăşoare activitatea „pe tot timpul cât va dura
militarizarea instituţiei”. Trei zile mai târziu, printr-un alt decret-lege (nr.
157), a fost desfiinţat şi Consiliul de administraţie, atribuţiile acestuia
urmând a fi exercitate de către directorul general2.
De voie dar mai ales de nevoie, publicaţiile existente precum
„Timpul”, „Universul”, „Evenimentul zilei”, „Lumea nouă” a lui Mihail
Manoilescu, „Dacia”, „Revista română”, „Vremea” ş.a. s-au alăturat
regimului, au răspuns imediat preocupărilor generalului. Foarte promptă, de
pildă, a fost redacţia „Evenimentului zilei” care publica un articol intitulat
Presa în slujba naţiunii afirmând între altele:

„Presa este incontestabil una din condiţiunile statului modern pentru că,
înainte de a fi un buletin de informaţie, ea îndeplineşte slujba de apărătoare a
unei idei. De acea, o presă dirijată în scopul aspiraţiilor naţionale se impune
mai ales astăzi când trebuie folosite toate mijloacele în stare să asigure izbânda
unei singure idei: aceea a naţionalismului purificat de orice patimă... Iar
cenzura, de care se leagă atâtea amintiri urâte, pentru vremea de acum este o
supapă de siguranţă pentru cei care ar greşi sau cei care ar voi să greşească. În
scrisul său trudnic de fiecare zi, de fiecare noapte, gazetarul va fi alături de
ţară, alături de conducătorul ei”3.

La directivele din februarie aveau să se adauge, mai apoi, altele

emanate cu precădere de subsecretarul de stat pentru Propagandă şi Presă
devenit, începând cu 1 aprilie 1941, Ministrul Propagandei Naţionale.
Acesta a fost condus iniţial de Nichifor Crainic, dar pentru o foarte scurtă
perioadă de timp, fiindcă a fost preluat de Mihai Antonescu către sfârşitul
lunii mai 1941 şi dirijat până în după-amiaza zilei de 23 august 1944. Iar
directivele care au urmat au vizat cu precădere angajarea presei în
susţinerea politicii promovate de Ion Antonescu şi guvernul său; orientarea
ei pe coordonate necesare atingerii unor obiective care să-şi găsească
concretizarea o adeziune cât mai puternică din partea opiniei publice faţă
1
„Timpul” din 20 februarie 1941
2
cf. Mihai Fătu, Op. cit., p. 100-101
3
„Evenimentul zieli” din 23 februarie 1941
de regimul pe care-l patrona generalul, devenit mareşal în august 1941.
Aşa, de pildă, chiar înainte de amintita întâlnire a lui Ion Antonescu cu
directorii principalelor publicaţii, respectiv pe 30 ianuarie 1941, se cerea
prefecţilor să ia „severe măsuri ca presa să nu se mai ocupe sub nici o formă de
trupele germane din România. De asemenea, să nu se mai permită difuzarea nici
unei informaţii în legătură cu trupele germane aflate în ţară”. De menţionat că
numai până la începutul lui septembrie 1942, guvernul condus de Ion
Antonescu a elaborat şi pus în aplicare nu mai puţin de 453 de acte
normative în legătură cu conduita presei. Şi aceasta în condiţiile în care, pe
de o parte, s-a acordat o atenţie specială organizării presei şi a ziariştilor, o
organizare de tip corporatist, iar, pe de altă parte, s-au putut înăspri
măsurile cu caracter represiv mai ales în cazurile delictelor de presă care
puteau fi încadrate în prevederile legale referitoare la culpa de trădare
naţională sau de subminare a intereselor naţionale.
Mai periculoasă pentru existenţa presei româneşti în anii regimului
antonescian şi, îndeosebi, în planul exercitării misiunii sale în societate, a
fost presiunea exercitată de serviciile speciale germane implantate în
România atât asupra publicaţiilor considerate a fi avut atunci o influenţă
mare în rândurile opiniei publice, cât mai ales asupra presei de expresie
germană pe care regimul nazist şi-a dorit-o a fi un instrument direct al
susţinerii intereselor sale în România, presiunile asupra acesteia din urmă
fiind exercitate cu precădere prin intermediul Grupului Etnic German. În
mrejele acestor presiuni, folosite pe larg fiind şi ademenirile, îndeosebi sub
forma subvenţiilor subterane, au căzut multe publicaţii dar mult mai
numeroase au fost cele care şi-au exercitat menirea de călăuze ale
intereselor naţionale româneşti, cu condeieri cărora le-a fost mai scumpă
emblema naţiunii, perenă prin însăşi natura ei, în raport cu îndestularea
interesului material, oricum trecător şi insaţiabil prin însăşi natura
„personalităţilor” pervertibile. Şi dacă mai avem în vedere că regimul însuşi
pe care l-a patronat Ion Antonescu a fost unul foarte sensibil la capitolul
intereselor naţionale, politica sa fiind, fără îndoială, una subordonată ideii
de refacere a unităţii naţionale depline aşa cum fusese ea între 1 decembrie
1918 şi 28 iunie 1940, atunci se explică relativ uşor persistenţa în presă, ca
o temă esenţială şi absolut stringentă, a ideilor de unitate şi independenţă
naţionale; de ce Liviu Rebreanu, de pildă, relua în revista „ Familia” un
subiect amar precum Transilvania 1940, „an nefast” pentru români pentru
că „a urnit furiile destinului asupra neamului românesc” şi pentru că, afirma
sentenţios marele scriitor, ziarist în acelaşi timp, Transilvania „ pentru noi nu
poate fi decât întreagă, trup din trupul nastru”, şi aceasta pentru că
„Dreptatea noastră s-a împlinit ca rezultat al unui principiu recunoscut de toţi,
pretutindeni şi pentru totdeauna. Dreptul de-a ne uni toţi românii într-un singur
stat nu ni l-au dat războaiele sau tratatele, ci realitatea cea mai vie. Graniţele
noastre n-au fost de cuceriri, ci de restabilire a unui drept natural pe care
toate popoarele europene l-au realizat, de la cele mai mari până la cele mai
mici”. Concluzia exprimată de Rebreanu era că „ Dincolo de Transilvania 1940
va veni împlinirea dreptăţii. Credem în Transilvania românească eternă şi
nedespărţită”1.
Unitatea naţională românească, siluită politic în vara anului 1940, era
cu drept cuvânt considerată ca indestructibilă în plan spiritual. Iar Pompiliu
Constantinescu o aborda ca motiv de reflecţie culturală o dată cu reluarea
colaborării sale la revista „Vremea”, rubrica consacrată Cronicii literare, pe
care o abandonase când publicaţia fusese acaparată, ca orientare, de
legionari. Textul cu care a revenit purta titlul Unitatea în spirit iar crezul
său intim era cât se poate de limpede atunci când afirma că: „ Oficiul de
cronicar literar nu este un simplu recensământ al bunurilor spirituale, dintr-un
sezon, o epocă sau un moment cultural. În spatele acestui exerciţiu de
orientare stă întreaga libertate naţională, cu trecutul ei, cu valorile ei
permanente, în vastul ei peisagiu sufletesc, care ne domină perspectiva
fragmentată a fiecărui articol”. De unde şi sentimentul penibil de mutilare
morală care-l stăpânea în momentul când îşi relua activitatea de foiletonist
ştiind că „e sfâşiată harta ţării şi neamului românesc”, ştiind prea bine că
„pământul fertil al inspiraţiei etnice este mai vast decât graniţele impuse de
jocul istoriei” şi că pentru intelectualii români „aceste provincii nu sunt numai
întâmăplătoare expresii geografice, ci sunt adevărate orizonturi morale, zone
sufleteşti până unde se întinde fiinţa ideală a românităţii ”. Criticul literar
închidea ochii, recapitula „ca într-un vis pe trezie” paginile de istorie
literară românească „specifice provinciilor pe care le-am pierdut” cu scopul
mărturisit de a le avea „mai vii, mai mustrătoare în suflet”, ca să conchidă, în
final, că:

„Unitatea în spirit a litaraturii noastre ne rectifică penibilul sentiment de

mutilare geografică, atât de apăsătoare astăzi; harta românismului se regăseşte
intactă în imaginea lăuntrică a creaţiei ei de totdeauna şi de pretutindeni...
Peste vitregia istoriei domină triumful sufletului şi peste melancolia
prezentului străjuieşte certitudinea de nezdruncinat a trecutului. În duh
suntem toţi românii laolaltă”2.

1
„Familia” din ianuarie 1941
2
„Vremea” din 4 mai 1941
 Nu numai atât, dar, slujitorii presei aproape din orice „ moment
aniversar”, din imaginea oricăror evenimente mai reprezentative ale istoriei
naţionale, cu precădere ale istoriei moderne, au făcut motive de evocare, de
reîmprospătare a memoriei şi conştiinţei istorice româneşti, prilejuri
necondamnabile oficial de a reţine o concluzie „apolitică”, un prilej de...
exerciţiu intelectual şi, printre toate acestea, de a se strecura un îndemn
nevinovat la acţiune pentru recâştigarea unităţii şi demnităţii naţionale. Aşa
a fost momentul împlinirii a 75 de ani de la înfiinţarea Academiei Române
(1 aprilie 1941) devenită „unica depozitară a preţioaselor comori istorice, ca
şi a tot ce se leagă de evoluţia noastră culturală” având ca menire statornică
„promovarea cercetărilor referitoare la Ţară şi Neam”1 după cum se exprima,
în acest context, profesorul I. Simionescu, care-i va deveni preşedinte; aşa a
fost momentul comemorării a 6 luni de la moartea marelui savant Nicolae
Iorga şi, cu puţin timp mai târziu, aniversarea a 70 de ani de la naşterea sa,
în iunie 1941, în condiţiile în care nu-i fusese marcată, aşa cum se cuvenea,
dispariţia sa, funeraliile fiind cu totul şi cu totul nesemnificative, oricum
presa neputând reflecta acel moment tragic pentru cultura română şi nu
numai. De această dată presa l-a prezentat pe Iorga, ca în cazul
„Evenimentului zilei”, drept „tot ce a putut da neamul acesta mai desăvârşit,
mai plin, mai total. In el se cuprindeau deopotrivă luptătorul, cărurarul, omul
politic, vizionarul. Iar Nicolae Iorga nu va fi întrecut niciodată ”2 (Nicolae
Jianu). Sau, sub semnătura lui Ion Vinea, Iorga este Un titan (titlu de
articol), este pentru noi, toţi, „un părinte”. Cu el „nu ne simţeam singuri pe
lume, în clipele de deznădejde, când ne aminteam că undeva el suferă, el
gândeşte, el ştie, el se roagă pentru noi. Nu ne simţeam orfani pe pământul
nostru, cu el, învăţătorul nostru, printre noi... Cărturar şi martir, luptător şi
profet, Nicolae Iorga: întru amintirea ta, pentru odihna ta, vom învinge ”3.
Acesta era crezul ziariştilor democraţi, patrioţi, continuatori hotărâţi ai
mesajului publicistic pe care-l degajă însăşi opera de jurnalist a celui
comemorat.
Când se împlineau 70 de ani de la naşterea lui Nicolae Iorga, revista
„Vremea” îi consacra două pagini. Semnau articole, adevărate mărturii de
conştiinţă civică şi nu doar cultural-ştiinţifică, I. Simionescu, devenit
preşedinte al Academiei Române, C. Rădulescu – Motru, Liviu Rebreanu,
Perpessicius, Ion Pillat, Radu D. Rosetti, Victor Eftimiu, Ionel Teodoreanu
şi alţii. Mesajul istoric al vieţii şi activităţii marelui savant era reţinut din
multiple perspective, mai sintetică şi mai plină de conţinut fiind, ni s-a

1
Idem din 18 mai 1941
2
„Evenimentul zieli” din 15 mai 1941
3
Idem, din 16 mai 1941
părut nouă, concluzia formulată de Liviu Rebreanu pentru care „ Toată
mişcarea naţională, acel faimos panromânism, care ne-a dăruit România
întregită, a izvorât din sufletul lui şi a devenit o forţă cotropitoare pentru
neamul românesc întreg prin căldura sufletului şi verbului său. Moartea lui a
fost cea mai cruntă pierdere pentru poporul românesc”1. Iar ca relevare a
semnificaţiilor mai profunde ce la comporta pentru conştiinţa istorică a
românilor momentul dispariţiei marelui savant ni s-a părut evocarea făcută
de preşedintele în funcţie al Academiei Române, profesorul I. Simionescu.
El găsea că:

„Dureros în soarta acestui mare român, înainte de toate, este moartea lui
năprasnică drept răsplată a străduinţelor sale uriaşe de o viaţă întreagă, de a
ridica naţionalismul integral drept dogmă de conducere a fiecăruia dintre noi.
Toate condiţiunile în care i s-a sfârşit viaţa îi vor crea o aureolă nepieritoare; va
străluci tot mai intens cu vremea când poporul românesc va ajunge în măsură
să-şi arate valoarea lui pentru a cărei dovedire a muncit cu îndârjită voinţă şi
neostenită vlagă, acela cu greu va fi înlocuit în toate câte a înfăptuit”2.

Sub semnul a aspiraţiilor naţionale au putut să-şi continue activitatea

ori să apară multe alte publicaţii: de la bătrâna revistă junimistă „ Convorbiri
literare”, unul din animatori fiind filozoful Ion Petrovici, la „ Ethnos”,
concepută ca o „revistă de grai, studiu şi creaţie românească ” (Focşani),
„Viaţa nouă”, un „bilunar de cultură socială” care evoca predilect tradiţiile
liberale ale României moderne, sau revista „ Albatros” care se pronunţa
deschis şi tranşant pentru o „artă ce-şi are domeniul ei exclusiv în afară de
scopuri şi de idealuri străine frumosului” pentru a afirma că:

„Orice realizare artistică adevărată este prin ea însăşi morală, umană şi legată
etnic de solul care a produs-o. Ea e reprezentativă pentru neamul care a creat-o
aşa după cum planta îşi suge seva vieţii din rolul în care sunt înfipte rădăcinile
ei, din pământul care o hrăneşte şi al cărui produs este”3.

Cu o rară puritate a spiritului naţional, redat într-o rafinată expresie

culturală, a fost impregnată revista lui Lucian Blaga, sugestiv denumită,
„Curţile dorului”. Rândurile de început cu care se deschidea primul număr,
apărut în ianuarie 1942, sunt, prin conţinutul lor, una din expresiile cele
mai grăitoare ale rezistenţei spirituale româneşti în raport cu injustiţiile
naţionale pe care au fost obligaţi a le accepta românii, dar şi ale
optimismului robust cu ardenţă degajat, în prea plinul ei, de conştiinţa
1
„Vremea” din 15 iunie 1941
2
Ibidem
3
cf. George Ivaşcu, Antoaneta Tănăsescu, Op. cit., p. 54
istorică românească. Iată dovada concretă a acestei realităţi spirituale, care
ca imagine poartă amprenta inconfundabilă a forţei de creaţie blagiene:

„Până ieri am fost o ţară mare din punct de vedere etnic, astăzi suntem o ţară
mult mai mică. Totuşi ni s-a dat să trăim douăzeci de ani în orizontul unei ţări
largi, aporape împărăteşti. Acest orizont, care de pe pământ s-a retras în inima
noastră, îl purtăm cu noi, închis în noi, ca orizont viu şi neuitat, pe care nici o
măsură omenească nu-l va putea revizui. Ţara din inima noastră, orizontul
tocmai suficient pentru orice creaţie cât de mare a spiritului, ţara de totdeauna,
rămâne neatinsă acolo, înăuntrul nostru, cu acea împărăţie a lui Dumnezeu
despre care Isus spunea: iată, împărăţia lui Dumnezeu nu vine cu semne
dinafară, căci ea este înăuntru vostru. Cu acest orizont în inimă o putem lua
spre viitor”1.

Sub semnul rezistenţei spirituale româneşti, al susţinerii idealurilor

de refacere a unităţii statului naţional român şi a independenţei naţionale,
presa a găzduit în coloanele sale numeroase contribuţii ale creatorilor de
asemenea valori: de la cele datorate scriitorilor şi criticilor literari,
preocupaţi să aducă, de pildă, în actualitate „stilul ardelean în literatură”
(Al. Philippide) sau „contribuţia românilor din Transilvania la literatura
română” (D. Popovici) la relevarea „semnificaţiei juridico-istorice a Actului
de la Alba Iulia” (George Sofronie), la consideraţiile lui Ion Donat
referitoare la „spaţiul geografic românesc”, care era considerat, cu temei, „un
spaţiu de interes şi de necesitate europeană ”, din care izvora, în concepţia
autorului, o misiune „pe care va trebui s-o înţelegem spre a ne dovedi vrednici
de ea şi a o duce cu plin succes la îndeplinire. Pentru că, scria în încheierea
uneia din intervenţiile sale Ion Donat, unul dintre cei mai mari specialişti în
geografie istorică şi geopolitică din istoria culturii noastre moderne, cu cât mai
înţelept vor fi organizate Europa şi lumea de mâine, cu atât mai mare
răspunderea noastră”2.
„Greutatea cuvântului scris”, a cuvântului aşternut pe hârtie, pe hârtie
de ziar îndeosebi, după o atentă şi pătrunzătoare observare a realităţii, a
celei naţionale, în primul rând, pentru că se dovedea pentru români a fi cea
mai dureroasă după vara fierbinte a anului 1940, după alianţa cu Germania
lui Hittler care oferise singura garanţie externă a graniţelor României dar a
ajuns a împovăra cu exigenţele ei mai ales economia românească, şi cu
precădere după pierderile umane şi materiale din ce în ce mai numeroase
apărute ca urmare a participării la războiul împotriva fostei URSS, devenit
război cu Naţiunile Unite, între care Anglia şi SUA, a căpătat o forţă mereu
1
„Curţile dorului”, ianuarie 1942, p. 2
2
„Revista Fundaţiilor Regale” din 1 iulie 1942, p. 47
sporită în incidenţa sa cu opinia publică. Era, cum scria Ion Vinea, o forţă
cu adevărat redutabilă prin însăşi natura ei, aceea „ a destăinuirilor
multiplicate şi difuzate în public”, dezvăluiri ce n-aveau un caracter
senzaţional ci doar calitatea de a informa sistematic despre evenimente care
interesau segmente dintre cele mai largi ale populaţiei: de la evoluţia
fronturilor, la preţurile mărfurile de strictă necesitate, de la creşterea
chiriilor la apariţia, din august 1943, a bombardamentelor efectuate de
Aliaţi pe teritoriul naţional, de la diminuarea veniturilor şi sporirea
obligaţiilor de tot soiul în vederea susţinerii efortului de război, la
atrocităţile comise de ocupantul horthist în Transilvania de nord-est răpită
prin odiosul dictat de la Viena. De unde şi aviditatea cu care era citită presa
şi spiritul de responsabilitate al ziariştilor, mulţi dintre aceştia devenind
veritabile conştiinţe exponenţiale ale societăţii. Şi pentru a ne putea
imagina, retrospectiv, dimensiunile reale ale unor asemenea conştiinţe,
pilduitoare, prin timp, pentru forţa de pătrundere a relaţiei dintre ziarişti şi
cititori, invocăm aici câteva din gândurile lui Ion Vinea. El scria, în august
1942, că:

„Gazetele sunt cea mai limpede oglindă socială şi, fireşte, ele reflectă imaginile
după natura construcţiei lor, adică a mentalităţii unei epoci. Gazetarii sunt, pe
lângă cei ce conduc concret treburile publice, agenţii cei mai activi într-o
societate; ei propagă ideile, răspândesc adevărul, spun cu grai răspicat ceea ce
masele de-abia murmură indistinct, avertizează devenind purtătorii de cuvânt
ai simţămintelor şi părerilor anonime. Presa trebuie considerată ca o
personificare a anonimatului, ca o concretizare a imaterialului, ca o tălmăcire
desluşită a hieroglifelor tăinuite în dorinţele nemărturisite ale oamenilor, în
simţul lor de dreptate, care dibuieşte către o ştiinţă a cristalizării, în
experienţele omeneşti ce tind spre găsirea drumului drept”1.

Un asemenea drum era identificat de Lucian Blaga care, cu un grup

de colaboratori, făcea să apară la Sibiu începănd din ianuarie 1943 revista
lunară „Saeculum”, a cărei menire era de a reflecta „ gândirea filozofică
românească, aşa cum se prezintă în totalitatea ei”, de a dovedi că „în România
se face filozofie cu simţul de răspundere dictat de prezenţa conştientă a unei
înalte culturi”. O preocupare esenţială era aceea de „ a stabili în ce constă
specificul gândirii filozofice româneşti” sau, altfel spus, care ar fi acele „idei
creatoare gândite de români”. În context, Blaga respingea aserţiuni de genul
„ce nu e ortodox nu e românesc” pentru a susţine „că şi idei filozofice nu
tocmai ortodoxe pot să fie foarte româneşti când ele sunt, ca atare, gândite

1
„Evenimentul zieli” din 21 august 1942
întâia oară de un român”1 şi, mai ales, cum sublinia într-un alt articol,
important este dacă gândul filozofic conduce nu spre o fundătură pentru om
ci spre „o zare a libertăţii”2.
A evita fundătura istorică şi a arăta zarea libertăţii, iată preocuparea
fundamentală a presei în cursul anului 1943 şi în prima jumătate a anului
următor când aparent, după cum scria Ion Vinea, „ cuvântul hibernează” dar
în realitate el nu doarme ci face eforturi ca „de adevăr şi de viitor” să se
apropie fie şi „prin semne sau simboluri”3. Aşa proceda Tudor Arghezi cu
celebrul său pamflet intitulat Baroane, un virulent afront la adresa lui
Manfred von Killinger, şeful Legaţiei germane la Bucureşti, şi care, dincolo
de portretul caricatural pe care i-l făcea [„ Botul nu-ţi mai e aşa de gros,
fălcile ţi-s mai puţin dolofane şi ai început, Doamne!, să şi surâzi cu buzele alea
groase, şterse de unsoare. Ceafa ţi s-a mai tras, guşa s-a mai moderat, burta
caută un elief mai apropiat de spinare. Nici părţile dindărăt nu mai sunt atât de
expresiv dominante, dedesuptul croielii scurte”], acuza direct regimul
dominaţiei germane asupra României, baronul Manfred von Killinger fiind
exponentul acestuia care „vrea să-mi fie stăpân şi să slugăresc la maţele lui,
eu care nu m-am băgat rândaş nici la boierul meu. Vrea trei părţi şi din văzduhul
meu, ca să răsufle în răcoarea mea numai el. Lasă-mă să-mi aleg stăpânul pe
care-l vreau eu, dacă trebuie să mă robesc, nu să mă ia la jug şi bici, înşfăcat de
ceafă, cine pofteşte”. Iar finalul pamfletului este imaginea unei „căzături”
pe care o aşteaptă, fatal, scoarta neantului, a pedepsei implacabile survenite
de timpuriu tocmai pentru păcatele conştient comise faţă de poporul pe care
a vut iluzia că-l poate îngenunchea. „Începi să tremuri acum, căzătură... Te-ai
cam subţiat şi învineţit. Obrazul ţi-a intrat în gură, gulerul ţi-a căzut pe gât ca
un cerc de putină uscată. Dacă te mai usuci niţel, o să-ţi adune doagele de pe
jos. Ce floacă plouată-n capul tău! ce mustaţă pleoştită” Ce ochi fleşcăiţi! Parcă
eşti un şoarece scos din apa fiartă de coadă, Baroane...”4. Pentru acest pamflet
poetul a fost arestat şi închis în lagărul de la Târgu Jiu.
Pe măsură ce evoluţia fronturilor apărea din ce în ce mai
nefavorabilă Germaniei, ca atare, şi României, spiritul de rezistenţă a
devenit din ce în ce mai pronunţat, starea de agitaţie în rândurile celor mulţi
din ce în ce mai accentuată, presa făcându-se şi ea, în tonuri din ce în ce
mai stridente, o oglindă tot mai încărcată de imagini tensionate. Ba, mai
mult, prin intermediul presei se făceau apeluri insistente la rezistenţă chiar
dacă în forma de exprimare acestea puteau să apară ca inofensive. Aşa era,
1
„Saeculum”, nr. 1, ianuarie-februarie 1943, p. 1-15
2
Idem, nr. 2, martie aprilie 1943, p. 110
3
„Evenimentul zilei” din 7 august 1943
4
„Informaţia zilei” din 30 septembrie 1943; Vezi şi Dumitru Micu, Opera lui Tudor Arghezi, Editura
pentru Literatură, Bucureşti, 1961, p. 289-291
de pildă, elogiul adus de Miron Radu Paraschivescu celor care au probat
capacitatea reală de rezistenţă în faţa vitregiilor istoriei fiindcă rezitenţa
este o virtute. „Rezistenţa, scria M.R. Paraschivescu, e calitate
regeneratoare şi colectivă. Ea ajunge predicat al istoriei numai după ce a
devenit postumă şi e o nobleţe care nu contează definitiv, nu conduce categoric
la rezultate decât în momentul când s-a exprimat prin voinţa (poate
inconştientă, dar, poate, conservatoare) a tuturor componenţilor masei”. Şi
dacă rezistenţa individuală e una poetică sau doar „ grozavă”, în schimb,
„rezistenţa totală, rezistenţa colaborată, amplă şi progresivă, rezistenţa
omogenă, completă, inteligentă a ţării valorează deplin. Ea singură participă la
istorie şi rămâne în istorie”1. Şi ca apelul poetului-gazetar, al autorului
cunoscutelor Cântice ţăgăneşti să fie şi mai clar, în încheierea articolului-
apel intitulat fără ocolişuri Rezistenţa în istorie, putea să scrie:

„Istoria e făcută de oameni şi oamenii pot rezista lucrurilor pe care le-au creat
ei. Căci rezistenţa e o sinteză de libertăţi, de care sunt – sau nu pot fi – capabile
în faţa istoriei popoarele”2.

În ideea de fortificare a spiritului rezistenţei româneşti se pronunţa şi

George Ivaşcu semnând cu pseudonim (Paul Ştefan) articolul intitulat
Indemnul trecutului apărut în „Vremea”. Iar din faptele eroice ale istoriei,
el invoca întreaga salbă a evenimentelor petrecute la 1821, 1848, 1859,
1864, 1866, 1877, insistând însă asupra Adunării Naţionale a românilor din
mai 1848 de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj şi a personalităţii lui Simion
Bărnuţiu pentru că, în opinia lui George Ivaşcu, „ mai mult decât oricare altul
numele lui Bărnuţiu a rămas legat de Câmpia Libertăţii, aceste cuvinte cărora el
le-a dat un sens şi, peste timp, au ajuns să sintetizeze o pildă şi un îndemn ”. Şi,
mai apoi, G. Ivaşcu adăuga:

„Nici nu se putea altfel, căci izvorul gândirii şi simţirii lui Bărnuţiu era
poporul. «Ţineţi cu poporul toţi – spunea el – ca să nu rătăciţi drumul, pentru
că poporul nu se abate de la natură şi nici nu-l atrag aşa de uşor de partea lor
străinii»”. Iar comentariul suplimentar al ziaristului George Ivaşcu era că:
„Poporul e unicul îndreptar, el e cel mai sigur reazim pentru orice cenştiinţă
frământată de zbuciumul luptei; poporul e unicul izvor de îndemnuri juste şi
a-i trăda aceste îndemnuri înseamnă a te trăda pe tine însuţi”3.

1
„Ecoul” din 27 februarie 1944
2
Ibidem
3
„Vremea” din 21 mai 1944
 Ar fi, poate, de observat, ceea ce nu s-a făcut nici în anii regimului
comunist decât la modul ditirambic, că spiritul rezistenţei, şi ne referim aici
la cel exprimat prin intermediul presei, s-a amplificat, mai ales aprilie-mai
1944, creşterea în dimensiuni a acestuia datorându-se în bună măsură şi
toleranţei autorităţilor. Aşa s-ar explica, în opinia noastră, tonul tranşant al
multor articole şi exprimarea deschisă a unor opţiuni pacifice, de genul
celor vehiculate aproape număr de număr prin coloanele publicaţiilor
„Vremea”, „Ecoul” sau „Timpul”. Protestele înseşi la adresa continuării
războiului au un plus de vehemenţă întrucât „ cu fiecare catedrală ce arde,
scria Sanda Popescu în paginile publicaţiei „ Vremea”, cu orice operă de artă
distrusă, cu orice bibliotecă pârjolită, pier mărturiile spiritului. Cu orice institut
ştiinţific prăbuşit se irosesc descoperirile ştiinţei, lumea e ameninţată să-şi
piardă conştiinţa istorică, această memorie a omenirii care, reamintindu-i
traiectoria drumului parcurs, o împiedică să uite sau să părăsească drumul pe
care e datoare să păşească în viitor”1.
Dar, poate că mai simptomatică este în sensul aprecierii de mai sus
intervenţia în presă a lui George Ivaşcu în legătură cu semnificaţia
evenimentului marcat de debarcarea trupelor anglo-americane în
Normandia pe 6 iunie 1944, moment apreciat drept intrarea în „ Faza
hotărâtoare” a celui de-al doilea război mondial întrucât bătălia ce se purta
se desfăşura deja „sub semnul unui viitor pe care fiecare îl speră, îl vrea altfel
decât trecutul apropiat care a dus la catastrofa pe care acum o trăim tot mai
intens”2. Autorul făcea apel deschis la luciditate politică, la analiza
riguroasă a raportului de forţe existent şi la descifrarea posibilelor sale
evoluţii. Argumentul suprem era că:

„Asigurarea viitorului românesc, prin chezăşuirea lui la viaţa liberă şi

independentă, prin grija de a-l cruţa cât mai mult în sângele şi în bunurile lui,
prin curajul adevărului recunoscut unanim şi prin unirea tuturor energiilor
lui de lumină – iată ceea ce ne impune realitatea, marea realitate a războiului
intrat în faza lui hotărâtoare”.

Simpla foiletonare a presei existente din primăvara anului 1944, mai

ales lunile aprilie-mai, apoi şi în lunile următoare, conduce la impresia unui
plus de lejeritate în redarea informaţiilor, a diminuării elementelor de
„cheie” pentru descifrarea mesajului transmis de un articol sau altul ca să
nu mai amintim de proliferarea presei neautorizate dar care circula aproape
de voie ca în cazul „României literare”. Oricum, presa devenise deja, în
perioada amintită, o tribună a mesajelor opoziţiei care, dacă e să luăm în
1
Ibidem
2
Idem, din 11 iuni 1944
consideraţie fie şi numai un text, cel apărut în coloanele publicaţiei „ Ecoul”
sub semnătura lui M.R. Paraschivescu şi sub titlul Înţelesurile
paşoptismului, poate n-ar fi chiar exagerat să se considere că puterea şi
opoziţia aveau atunci un ţel comun: scoaterea ţării din angrenajul alianţei
cu Germania, ieşirea din războiul contra Naţiunilor Unite pentru a se
alătura acestora. Iată mesajul, am zice, integral al acestui articol:

„Paşoptismul nu se încheie cu anul 1848. El se recunoaşte în măsura în care

stăruie năzuinţele către libertate ale neamului românesc, în măsura în care
acest neam caută să iasă dintr-o poziţie economică de semicolonie – astăzi când
nu numai producţia economică dar şi arta militară este motorizată – şi, în
sfârşit, în măsura în care cărturarii români duc lupta patriotică pentru vechile
şi mareu recentele idealuri: libertate, independenţă, unitate. Libertate politică şi
socială în interior; independenţă în conducerea politicii externe a ţării; unire
între toţi fiii ei, dincolo de orice deosebire de rang social, avere, meserie, credinţă
etc.; unire între conducătorii politici şi masa cea mare a naţiei întregi. Biruinţa
e cu atât mai sigură cu cât fruntaşii de azi ai noului paşoptism au de partea lor
o armată şi un popor muncitor utilat cu cele mai noi mijloace tehnice”.

O săptămână mai târziu după apariţia unui asemenea articol de presă

avea să se finalizeze negocierile dintre reprezentanţii forţelor politice de
opoziţie faţă de regimul antonescian: Partidul Naţional-Ţărănesc, Partidul
Naţional Liberal, Partidul Social-Democrat şi Partidul Comunist în urma
cărora a luat naştere Blocul Naţional Democrat. Hotărârea ca atare avea să
fie vehiculată de presă începând din 10 august 1944, după ce pe 5 august
avusese loc ultima întâlnire dintre Hitler şi Antonescu. Pe 20 august a fost
reluată ofensiva Armatei sovietice pe frontul din Moldova pentru ca la 23
august să aibă loc lovitura de stat prin care a fost înlăturat guvernul
mareşalului Antonescu, a încetat starea de război între România şi Naţiunile
Unite, iar pe 24 august Guvernul de la Bucureşti, nou instalat, a declarat
război Germaniei. A fost repusă în drepturile ai Constituţia din 1923 printr-
un Decret-lege din 31 august 1944. Presa a intrat în legalitate şi în vâltoarea
însăşi a istoriei.
 Capitolul

13
În trecere de la o dictatură la alta

I
eşirea din regimul antonescian, pe fundalul tragic al desfăşurării
fronturilor, sub presiunea însăşi a acestora dar şi a tensiunilor interne
purtând, ca în atâtea alte „momente” ale istoriei noastre, pecetea grea a
pasiunilor politice, s-a realizat printr-o lovitură de stat. A fost pregătită cu
minuţiozitate. Artizanii ei (conducătorii PNŢ, PNL, PSD şi împuterniciţi ai
Paridului Counist în colaborare cu regele Mihai şi anturajul său) şi-au dat
mână de la mână şi s-au angajat în acţiunea de înlăturare a guvernului
condus de mareşalul Ion Antonescu peste toate diferenţele de ideologie şi
programe politice invocându-se, credibil, interesul naţional, necesitatea
salvării a ceea ce se mai putea obţine din partea inamicilor, adică a
Naţiunilor Unite, ca tratament postbelic şi, întâi de toate, refacerea
integrităţii teritoriului românesc, recunoaşterea independenţei şi
suveranităţii naţionale. N-au lipsit din arsenalul mijloacelor folosite în lupta
pentru dobândirea puterii făţărnicia, minciuna ori sustragerea de acte
oficiale (ultima ofertă de armistiţiu a fostei URSS rezultată în urma
negocierilor secrete pe care le-a purtat la Stockholm guvernul din ordinul
lui Ion Antonescu a sosit în dimineaţa zieli de 23 august şi, în loc să fie
adusă la cunoştinţa conducătorului statului, a ajuns la Iuliu Maniu şi, prin
acesta, la rege, ceea ce a determinat precipitarea acţiunilor de la Palatul
regal soldate cu arestarea mareşalului şi a colaboratorilor săi. Acesta este,
probabil, adevăratul sens al afirmaţiei publice făcute de Iuliu Maniu prin
intermediul „Universului” conform căreia „Lovitura de stat, egală cu o mare
revoluţie, a fost bine pregătită. Fără nici o modestie falsă, adăuga liderul
naţional-ţărănist, pot afirma că Partidul Naţional-Ţărănesc a avut, în această
pregătire, o parte de merit pe care istoria nu va întâzia să i-o recunoască din
plin”1.
Pentru presă dedesubturile loviturii de stat nu puteau fi decât
necunoscute. Nici măcar mişcările în spaţiul geografic al Capitalei ale
„eroilor” acestui eveniment cu consecinţe deosebite şi semnificaţii istorice
indubitabile, n-au putut fi sesizate. Doar Radioul, ca mijloc de informare a
opiniei publice cu pondere în epocă, a putut transmite începând cu ora
22,12 că „pentru salvarea ţării de la o catastrofă totală ” s-a hotărât ieşirea
noastră din alianţa cu puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu
Naţiunile Unite, aceasta fiind, spunea regele, citind un text conceput de
Lucreţiu Pătrăşcanu ca secretar de stat şi ministru interimar la Justiţie în
noul guvern condus de generalul Constantin Sănătescu, „voinţa hotărâtă a
ţării”. Se comunica naţiunii că „România a acceptat armistiţiul oferit de
Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii” şi că din acel
moment „încetează lupta şi orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice
precum şi starea de război cu Marea Britanie şi Statele Unite ”. Se dădeau
asigurări opiniei publice că Naţiunile Unite „ ne-au garantat independenţa
ţării şi neamestecul în treburile noastre interne” şi că „au recunoscut
nedreptatea dictatului de la viena prin care Transilvania ne-a fost răpită ”2.
Era, însă, nevoie ca, alături de armatele aliate şi cu ajutorul lor, România,
bizuindu-se pe forţele sale armate şi sprijinul întregii naţiuni, să treacă
peste „hotarele impuse prin dictatul nedrept de la Viena, pentru a elibera
pământul Transilvaniei noastre de sub ocupaţia străină”3. În spirit mobilizator
se exprima credinţa că:

„De curajul cu care ne vom apăra cu armele în mână independenţa împotriva

oricărui atentat la dreptul nostru de a ne hotărî singuri soarta depinde viitorul
ţării noastre”4.

Aceeaşi proclamaţie rostită de rege la radio făcea şi menţiunea că

„Dictatura a luat sfârşit şi cu ea încetează toate asupririle. Noul guvern
înseamnă începutul unei ere noi în care drepturile şi libertăţile tuturor
cetăţenilor ţării sunt garantate şi vor fi respectate ”5 [subl.n. – M.B.]. Era
o promisiune reiterată şi prin Declaraţia noului guvern prin care se afirma
1
„Universul” din 3 septembrie 1944
2
„România liberă” din 24 august 1944
3
Ibidem
4
Ibidem
5
Ibidem
că, o dată înlăturată dictatura, „Poporul reintră în drepturile lui. Regimul politic
pe care îl vom înfăptui va fi un regim democratic, în care libertăţile publice şi
drepturile cetăţeneşti vor fi garantate şi respectate”1.
În aceeaşi seară au fost adoptate de către guvern decretele-legi prin
care erau desfiinţate îngrădirile aduse libertăţilor individuale. Ulterior, prin
dretul regal din 31 august, având o pronunţată valoare constituţională se
prevedea că:

„Drepturile românilor sunt cele recunoscute de Constituţia din 1866 cu

modificările ce ulterior au fost aduse şi de Constituţia din 29 martie 1923”2.

Presa din 24 august şi din zilele următoare, îndeosebi apariţia pe

piaţa publicistică a „României libere” până atunci tipărită ilegal de către
comunişti încă din 1943, expresie a noului context istoric, a salutat
înlăturarea guvernului condus de mareşalul Antonescu. Iar percepţia
imediată a presei era că 23 August 1944 deja „a trecut în istorie” după cum
se sublinia într-un comentariu al ziarului „Timpul” sub titlul, desigur,
semnificativ: O zi istorică. O zi istorică pentru că se revenea la regimul
democraţiei politice; pentru că Naţiunile Unite „ ne-au garantat
independenţa, ne-au asigurat de neamestecul lor în treburile interne şi au
recunoscut nedreptatea ce ni s-a făcut prin dictatul de la Viena ”. Se exprima
speranţa că:

„De ieri ne-am întors pe drumul de la care împrejurările şi regimul dictatorial

ne-au abătut. E drumul care ne duce spre adevărata victorie şi spre un viitor
mai bun”3.

O altă publicaţie, „Vremea”, sesiza, între semnificaţiile istorice ale lui

23 august 1944, că înlăturarea guvernului condus de mareşalul Antonescu
era produsul evoluţiilor intervenite pe fronturi ca urmare a victoriilor
Naţiunilor Unite dar şi al „înţelegerii şi unirii celor patru partide democratice:
Liberal, Ţărănist, Comunist, Socialist... Este aceasta primul semn al unirii pe
care demul îl aştepta poporul român. Să nădăjduim că îl va desăvârşi”. Iată încă
o speranţă. Articolul, purtând titlul Unirea, se încheia cu îndemnul:

„Spre Transilvania, leagănul românismului, trebuie să se îndrepte armata

română pentru a elibera un pământ de atâtea ori sfinţit cu sângele luptătorilor

1
Ibidem
2
cf. Ioan Scurtu, Contribuţii privind viaţa politică din România. Evoluţia formei de guvernământ în
istoria modernă şi contemporană, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 555
3
„Timpul” din 25 august 1944
 noştri. Spre Transilvania, într-o luptă dreaptă, alături de naţiunile ce apără
justiţia şi legile eterne ale civilizaţiei şi progresului uman”1.

Sigur că prioritatea priorităţilor era susţinerea frontului, a ducerii

războiului împotriva Germaniei şi a Ungariei, pentru a redobândi partea de
Transilvanie răpită prin dictatul de la Viena. Iată de ce printre cuvinte ca
democraţie, independenţă naţională şi chiar libertate socială care erau
prezente din abundenţă în toate declaraţiile oamenilor politici cea mai
gravă era, ca scop, ca ţel imediat, redobândirea, în integralitatea ei, a
Transilvaniei. Din acest punct de vedere e de reţinut că toate forţele
politice, începând cu cei care aveau ascendenţa susţinerii din partea
ocupantului sovietic, respectiv cu comuniştii, şi continuând cu social-
democraţii, liberalii ori ţărăniştii, cu toţii au susţinut imperativul angajării
României pentru a aduce o contribuţie cât mai consistentă la înfrângerea
Germaniei ceea ce şi presa reflectă cu prioritate în coloanele ei. Aşa, de
pildă, comuniştii, încă de la primul număr legal al ziarului „Scânteia”, se
pronunţau pentru menţinerea unităţii forţelor incluse în Blocul Naţional
Democratic întrucât era necesar „să sprijine prin toate mijloacele sforţările
războiului nostru de eliberare şi consolidare a independenţei ţării ”2. Se făcea,
chiar, în nota specifică strategiei lor, un apel către populaţie, îndeosebi către
locuitorii din Transilvania de nord-vest, să se ridice precum partizanii la
luptă indicând şi formele de acţiune: „Organizaţi sabotajul în industrie şi
agricultură, distrugeţi toate căile de comunicaţii pe care se pot retrage
bandele hitleriste. Formaţi grupuri de partizani. Ridicaţi-vă la înălţimea
strămoşilor voştri, marii luptători Horea, Cloşca şi Crişan. Loviţi în spate
cotropitorii hitlerişti şi fascişti unguri, duşmanii de moarte ai libertăţii şi
dreptăţii noastre”3. Şi mai tărziu, la două zile după eliberarea Clujului, fiind
în zonă pentru a marca evenimentul, poate şi pentru a-i acuza fără să-i
numească pe comuniştii unguri care se aflaseră în marea lor majoritate de
cealaltă parte a baricadei, adică a Ungariei hortiste, Lucreţiu Pătrăşcanu
afirma că „Războiul trebuie dus până la capăt. Înfrângerea totală a duşmanului
hitlerist este condiţia existenţei noastre ca popor liber ”4. Nu numai atât, dar
într-o expresie cu un pronunţat iz mobilizator comuniştii au fluturat larg
lozinca Totul pentru front, totul pentru victorie!.
La rândul său, Partidul Social-Democrat şi „ Libertatea” care era
orgtanul său de presă afirmau chiar a treia zi după formarea guvernului
1
„Scânteia” din 21 septembrie 1944
2
„Scânteia” din 21 septembrie 1994
3
Ibidem
4
„Universul” din 13 octombrie 1944
condus de Constantin Sănătescu, că poporul român, „luptând de acum înainte
alături de naţiunile libere ale lumii..., luptă, prin aceasta, pentru însăşi libertatea
şi independenţa sa în Europa viitoare” iar eliberarea Transilvaniei de Nord
„trebuie să fie rezultatul imediat al acestei lupte româneşti. Jerfele şi
greutăţile care ne mai aşteaptă nu vor fi astfel zadarnice”1.
De remarcat că şi în acest plan, acela al luptei pentru atingerea unui
obiectiv de însemnătate istorică deosebită cum era interesul naţional al
momentului, atât comuniştii, cât şi social-democraţii au început la puţin
timp după realizarea loviturii de stat de la 23 august să se distanţeze de
aliaţii „burghezi” cu care formaseră Blocul Naţional Democratic şi la 2
octombrie 1944 reiterau voinţa doar în doi printr-o rezoluţie comună a
delegaţiilor celor două Comitete Centrale de a susţine că:

„sarcina actuală a poporului român (este) de a mobiliza toate forţele şi resursele

ţării pentru a duce până la capât, alături de Armata Roşie, lupta pentru
stârpirea hitlerismului”2.

Replica reprezentanţilor partidelor „istorice” n-a întârziat să fie

exprimată cu atât mai mult cu cât şi în opoziţia faţă de regimul antonescian
şi în efortul de a salva ţara de la o catastrofă politico-militară, se afirmaseră
ca exponenţi indubitabili ai intereseului naţional. De aceea, prin
preşedintele său, Constantin I.C. Brătianu, P.N.L. s-a pronunţat pentru
susţinerea fără rezerve a luptei armate contra Germaniei şi Ungariei.
Interesul naţional era cel care dicta României să se subordoneze cu totul
„marelui interes comun al nostru şi al Aliaţilor naştri. Acela de a continua
războiul cu toate forţele de care dispune ţara noastră, până la obţinerea
victoriei definitive”3, un punct de vedere amplu reflectat mai ales prin
intermediul presei proprii între care la loc de frunte se situau „ Viitorul” şi
„Liberalul”.
Tranşant era şi P.N.Ţ în a susţine că ducerea războiului împotriva
statelor fasciste şi recâştigarea pe această cale a Ardealului erau obiective
ce se situau deasupra politicii de partid. Manifestul – program al P.N.Ţ.
publicat pe 16 octombrie şi presa naţional-ţărănistă, îndeosebi „ Dreptatea”,
susţineau fără nici o reticenţă că „ţara trebuie să facă războiul pentru Ardeal
cu cea mai mare hotărâre şi până la eliberarea Transilvaniei de Nord şi până la
înfrângerea completă a inamicilor”4.

1
„Libertatea” din 25 august 1944
2
„Scânteia” din 7 octombrie 1944
3
„Viitorul” din 17 octomrbie 1944
4
„Dreptatea” din 16 octombrie 1944
 Dacă forţele politice angajate în lovitura de stat de la 23 august 1944
erau şi s-au menţinut pe una şi aceeaşi platformă în ceea ce reprezenta
obiectiv naţional al „momentului”, în practica politică a reconstrucţiei
structurilor democratice şi mai ales aceea a căilor de refacere a economiei,
de dezvoltare a acesteia în perspectivă mai apropiată sau mai depărtată,
diferenţele au ieşit aproape imediat în evidenţă şi presa, în general, cea de
partid, în special, a fost şi de această dată o tribună a confruntărilor de idei.
Aşa, de pildă, când s-au ridicat în cadrul Guvernului chestiunea
democratizării aparatului de stat şi modalitatea răspunderilor celor care
contribuiseră la aducerea ţării în pragul dezastrului naţional, presa de partid
fusese de fapt cea prin care se dăduse tonul. În condiţiile în care, imediat
după lovitura de stat din 23 august 1944, toate forţele politice au revenit în
legalitate, singurul partid care n-a dorit să beneficieze de noua conjunctură
politică a fost Mişcarea Legionară astfel că pe 26 august Horaţiu
Comaniciu a semnat „pentru comandantul fostei Mişcări Legionare” o decizie
prin care se făcea cunoscut opiniei publice că această organizaţie îşi înceta
activitatea iar membrii săi erau sfătuiţi să se integreze „ în noua structură
politică a ţării, în oricare din partidele Blocului Naţional-Democratic, după
îndemnul conştiinţei”. În amintita decizie Iuliu Maniu era pur şi simplu
elogiat pentru că „ne-a ajutat prin sfaturile sale în străduinţele noastre de a
găsi în noile împrejurări calea cea mai potrivită”1. La rândul său, Iuliu Maniu
repeta, în altă manieră, eroarea din 1937 a pactului electoral realizat cu
Corneliu Zelea – Codreanu şi dădea publicităţii o scrisoare prin intermediul
ziarului „Dreptatea” adresată lui Horaţiu Comaniciu în care, practic, îi
invita pe legionari să intre în partidele Blocului Naţional-Democratic
afirmând:

„Cred că multe energii valoroase, care sunt grupate în jurul Mişcării dvs. fac
bine dacă îşi caută aşezarea în alte gurpări politice, aşa cum conştiinţa şi
convingerile lor le dictează... Părţile partidelor angajate în Blocul Naţional-
Democratic sunt deschise pentru toţi”2.

Cu sfatul lui I. Maniu ori fără să urmeze direct această invitaţie

numeroşi legionari au intrat în rândurile P.N.Ţ. dar tot atât de adevărat este
că au intrat foarte mulţi şi în rândurile Partidului Comunist. Ana Pauker, şi
nu numai, a şi justificat teoretic acest „ aflux” de membri şi chiar cadre de
partid ea invocând o mai veche „teză” komiternistă conform căreia mulţi
dintre cei care ajunseseră în rândurile Gărzii de Fier, inclusiv din rândurile
clasei muncitoare, fuseseră pur şi simplu ... victime ale demagogiei fasciste
1
„Dreptatea” din 31 august 1944
2
Ibidem
şi toţi aceştia trebuiau recuperaţi. În bună măsură aşa s-a ajuns ca în mai
puţin de un an de la revenirea în legalitate Partidul Comunist să aibă deja
peste 700000 de membri de la circa 1000 în august 1944, o cifră relativă
totuşi, exprimând, practic, doar efectitivul de cadre, întrucât condiţia de
forţă politică aflată în ilegalitate nu îngăduia evidenţe scriptice ale
membrilor de rând. Oricum, în epocă aveau o largă circulaţie printre
legionari versurile: „Căpitane nu fi trist / Garda merge înainte prin Partidul
Comunist”. Iar ulterior, începând din 1949, s-a procedat la o verificare de
„cadre” în urma căreia mulţi foşti legionari au fost excluşi dar cu acelaşi
prilej şi numeroşi membri ai fostelor partide socialiste ori social-democrate.
Oricum, din faptul pătrunderii legionarilor în rândurile P.N.Ţ. liderii
Partidului Comunist au făcut foarte repede un capăt de acuzare, semnalul
public fiind dat pe 24 septembrie 1944, în cadrul unui miting desfăşurat în
Bucureşti, chiar de către Gheorghiu-Dej când le-a amintit, pentru început,
atât conducătorilor PNŢ cât şi celor ai PNL, de represiunile
antimuncitoreşti pe care le-au patronat în momente ca: decembrie 1918,
august 1929 sau februarie 1933 şi că în noile condiţii, de după 23 august
1944, „n-au luat nici o măsură, n-au schiţat nici un gest pentru lămurirea opiniei
publice asupra pericolului intern”1 reprezentat de Mişcarea Legionară.
„Scânteia”, care abia îşi începuse apariţia legală începând din 21
septembrie, relua tema necesităţii lărgirii democraţiei, prilej de a acuza
partenerii burghezi de coaliţie că păcătuiseră de-a lungul timpului în raport
cu normele reale ale acesteia şi mai ales atunci când nu doar au tolerat dar
chiar au încurajat forţele de extremă dreaptă, recte Garda de Fier.
Concomitent, dar într-o manieră mai delicată, şi social-democraţii, prin
coloanele „Libertăţii”, organul oficial al Partidului Social-Democrat,
puneau în evidenţă diferenţele de înţelegere a conceptului de democraţie
existente între partidele coaliţiei aflate la guvernare. Observaţia, aparţinând
ziaristului S. Emil, era că:

„Despre democraţie şi dreptate socială vorbesc toate patru partide care

alcătuiesc Blocul Naţional Democratic. Fiecare dintre ele însă a înţeles şi
înţelege într-un fel dezlegarea acestor două capitale probleme ale societăţii
româneşti. Nu-i de mirare, fiindcă fiecare partid are altă tradiţie, alte metode şi
altă concepţie asupra drepturilor poporului muncitor. De aceea nici sarcina
politică, nici rolul istoric nu sunt aceleaşi pentru toate. P.S.D..., se scria mai
departe în coloanele periodicului menţionat şi nu fără temei, a fost de câteva
decenii singurul partid democrat din ţara românească. Da, singurul, pentru că
numai el, vreme îndelungată, a revendicat şi a demonstrat pentru marile

1
„Scânteia” din 27 septembrie 1944
 reforme democratice, între care votul universal şi radicala expropriere a marii
proprietăţi agrare, încetăţenirea evreilor şi o avansată legislaţie a muncii”1.

Aceste intervenţii prefaţau apropiata iniţiativă a comuniştilor, în

alianţă de Front Unic Muncitoresc cu social-democraţii, adică spargerea
Blocului Naţional-Democratic şi de făurire a unei noi coaliţii, mai de
stânga intitulată Frontul Naţional Democrat anunţat oficial pe 27
septembrie şi căruia presa comunistă şi social-democrată i-a făcut o amplă
popularizare. Era începutul acţiunii P.C.R., susţinut de autorităţile militare
sovietice, prin care se exercita regimul de ocupaţie şi al cărui scop, fixat la
Moscova, era preluarea pas cu pas a întregii puteri prin neutralizarea
treptată a mijloacelor existente de menţinere a ordinei sociale: armata,
sistemul judiciar, poliţia şi serviciile secrete. Toate acestea trebuiau supuse
remodelării rapide în conformitate cu tiparul sovietic, una din raţiunile
probabile ale acestei grabe fiind anularea semnificaţiilor imediate ale
evenimentelor ce-şi aveau sorgintea în iniţiativa de la 23 august a coaliţiei
forţelor democratice: răsturnarea cu forţe proprii a regimului, întoarcerea
armelor împotriva Germaniei, succesul militar de proporţii istorice al
iniţiativei româneşti de vreme ce comandamentul militar german din
România nu numai că n-a putut înăbuşi „puciul” de la Bucureşti, aşa cum
ordonase Hitler, dar nici să menţină sub ocupaţie Valea Prahovei cu
resursele ei petroliere, nici să transforme Carpaţii într-o fortăreaţă aptă a
opri înaintarea frontului sovieto-român. România trebuia astfel acaparată
cât mai repede, drumul către revoluţia socialistă trebuia, cu ajutorul
tancurilor, să fie trasat cât mai adânc iar o anumită aparenţă trebuia
păstrată: opera revoluţionară să fie realizată de factorii interni, chiar dacă
guvernul de la Moscova era susţinut, pentru realizarea ţelurilor sale...
militare, de Anglia şi SUA aşa cum a demonstrat cu prisosinţă conţinutul
armistiţiului din 12-13 septembrie 1944. Îndrăzneala comuniştilor şi a
aliaţilor lor, social-democraţii, a sporit vizibil după încheierea vizitei lui
Churchill la Moscova (9-17 octombrie 1944) când, în spatele uşilor
capitonate, s-a realizat şi pe seama României cele brutal acord de procentaj,
astfel că s-au succedar rapid mai multe crize de guvern provocate de
comunişti, ultima, cea din februarie 1945, găsindu-şi rezolvarea prin
instalarea, cu încălcarea brutală a normelor constituţionale, a guvernului
condus de Petru Groza la 6 martie 1945. Cu fiecare succes, presa comunistă
a jubilat; slovele ei se răspândeau masiv atât prin intermediul publicaţiilor
centrale proprii („Scânteia”, „România liberă”, „Scânteia tineretului”, „Viaţa
1
„Libertatea”, din 24 septembrie
sindicală”) sau al celor subordonate precum „Frontul plugarilor”, „Tribuna
poporului” (organ al Uniunii Patrioţilor), „ Naţiunea” (ziar al Partidului
Naţional Popular) cât şi al numeroaselor publicaţii judeţene: „ Lupta
Moldovei” (Iaşi), „Luptătorul bănăţean” (Timişoara), „Înainte” (Brăila) şi
multe altele. Tuturor acestora li se adăugau publicaţiile social-democrate
precum deja menţionata „Libertate” sau „Lupta tineretului” ori „Ultima oră”
dar şi altele. Nu departe de „cercul” presei comunisto-social-democrate, şi
înainte de 6 martie 1945 şi după aceea, s-au aflat publicaţii ale aliaţilor
vremelnici: „Drapelul” (liberal) şi „Dreptatea nouă” (Ţărănesc- Anton
Alexandrescu).
E de menţionat că presa comunistă şi social-democrată, mai violentă
ca limbaj, cea dintâi, a avut rolul de capsă detonatoare a fiecăreia dintre
crizele politice amintite mai sus. Aşa, de pildă, în ajunul crizei politice de la
sfârşitul lui noiembrie 1945, soldată cu înlăturarea celui de-al doilea guvern
Sănătescu, presa a declanşat o campanie intensă împotriva ministrului de
interne ţărănist Nicolae Penescu, un antisovietic hotărât, acuzat de toleranţă
faţă de elementele fasciste existente în aparatul Departamentului pe care-l
conducea. S-au organizat şi demonstraţii de stradă sub lozinca „Jos
Penescu!”. Iar când soldaţi aflaţi sub influenţa alcoolului au împuşcat doi
sindicalişti, presa comunistă s-a năpustit cu o violenţă critică şi mai
accentuată în campania sa anti-Penescu acuzând „gloanţele fasciste
hitleriste din armele automate ale Coloanei a Cincia sprijinite de conducătorii
Partidului Naţional Ţărănesc”. Amplificarea tensiunilor politice alimentată
de presă şi de manifestaţiile din stradă a făcut ca miniştrii ţărănişti şi colegii
lor liberali să părăsească Guvernul Sănătescu (al doilea) protestând în acest
fel faţă de toleranţa ce ar fi dovedit-o Executivul în raport cu politica de
hărtuială a comuniştilor şi social-democraţilor1.
Căderea celui de-al doilea Guvern Sănătescu şi formarea Guvernului
Rădescu (4 decembrie 1944) n-au fost de natură a dilua, cel puţin,
campania de presă a comuniştilor împotriva partidelor istorice. Abia
instalat, şi Guvernul Rădescu era acuzat în coloanele „Scânteii” că se făcea
vinovat, ca şi guvernele precedente, de neîndeplinirea obligaţiilor asumate
de România prin Convenţia de armistiţiu. Era, de fapt, expresia
nemulţumirii comuniştilor că nu obţinuseră portofoliul Ministerului de
Interne, susţinerea pe mai departe a campaniei de presă ostile partidelor
istorice soldându-se cu un compromis: numirea lui Teohari Georgescu în
funcţia de ministru adjunct la Interne. Din Guvernul Rădescu mai făceau

1
Pentru cf vezi Dennis Deletant, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej şi statul poliţenesc.
1944-1965, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 56
parte Lucreţiu Pătrăşcanu titular la Justiţie şi Gheorghiu-Dej ca ministru al
Comunicaţiilor şi Lucrărilor Publice.
Presa comunisto-social-democrată a avut un rol important şi în
declanşarea crizei politice din februarie 1945 recurgând la dilatarea unor
sloganuri antiţărăniste şi antiliberale adresate liderilor celor două partide
burgheze de genul reacţionari, duşmani ai poporului sau chiar fascişti,
acuze înscrise şi în Programul de guvernare ale Frontului Naţional-
Democrat, noua coaliţie făurită de comunişti în care, pe lângă social-
democraţi, au fost atrase grupările PNL-Gheorghe Tătărescu şi PNŢ- Anton
Alexandrescu. Presa ţărănistă şi cea liberală au încercat să răspundă
acuzelor nedrepte ce se aduceau liderilor lor politici, dar prin intermediul
sindicatelor muncitorilor tipografi ziarele „istoricelor” n-au putut fi tipărite
şi care atare n-au putut să apară pe piaţă. Tensiunile s-au amplificat atât în
Guvern, cât şi în stradă. Presa comunistă şi întâi de toate „ Scânteia” a
devenit şi mai violentă acuzându-l pe Rădescu de tentativă de organizare a
unui adevărat război civil. La această campanie s-a alăturat publicaţia
„Graiul Nou”, care era ziarul trupelor sovietice de pe teritoriul României. S-
a recurs la provocări cu arme de foc în cursul unei ample demonstraţii de
strădă, povocări dirijate de Comandamentul Militar Sovietic, şi Nicolae
Rădescu s-a văzut obligat să demisioneze. Noul Guvern, cu Petru Groza ca
premier, a fost instalat pe 6 martie. Se deschideau larg porţile pentru
viitorul proces istoric al comunizării României.
După instalarea Guvernului Petru Groza, presa s-a „ orientat” în
funcţie de cel puţin doi parametri: prezenţa trupelor sovietice pe teritoriul
ţării şi dezinteresul reprezentanţilor Angliei şi SUA faţă de cele ce se
petreceau, ca fapte politice, în România, respectiv imposibilitatea în care se
aflau forţele politice trimise în opoziţie de jocul „cooperării” dintre ocapant
şi „reprezentanţii” noii democraţii politice, autointitulate de factură
populară, comuniştii, social-democraţii şi „stânga” (dizidentă)a partidelor
„istorice”. Aşa s-a conturat, ca fizionomie, atitudinea unor publicaţii
independente ca „Universul” sau „Adevărul” (acesta din urmă a reapărut în
1946), ori nou înfiinţatele „Semnalul” şi „Jurnalul de dimineaţă”. În curând,
ziarele prin care se mai puteau exprima partidele burgheziei aveau să fie
suprimate: „Viitorul”, „Liberalul”, „Dreptatea” etc. într-o situaţie în care,
economic, erau deja muribunde, suprimate fiind şi partidele burghezo-
democratice, mai întâi P.N.Ţ. şi, prin auto-suspendare, şi P.N.L. Aceeaşi
soartă, ceva mai târziu, au avut-o şi publicaţiile independente: „ Adevărul”
care şi-a încetat apariţia în 1951 şi „Universul” doi ani mai târziu, în 1953.
Au putut, însă, să-şi facă apariţia diverse publicaţii prin care Partidul
Comunist, devenit partid unic din februarie 1948, a simţit nevoia să obţină
aderenţa necesară, fie ea şi minimală, într-un segment sau altul el societăţii
româneşti. Aşa a fost preocuparea pentru existenţa unor publicaţii cu
pronunţat profil politic sau teoretic precum „Scânteia” şi „Lupta de clasă”,
aceasta din urmă fiind înlocuită din 1972 cu „ Era socialistă”, similare fiind,
ca profil, publicaţiile regionale, mai apoi, judeţene şi care aveau ca reper
orientativ, în plan politico-idologic, publicaţiile mai sus menţionate, pe
lângă ceea ce erau „indicaţii” zi de zi primite pe linie de partid prin
intermediul secţiilor (centrală şi locală) de propagandă. Erau, aopi, organe
de presă „nepartinice” precum „România liberă”, „Elöre”, „Neuer Weg”,
„Scânteia tineretului”, „Munca” (organ al Sindicatelor), „Apărarea patriei”
(organ de presă al Armatei), „Pentru patrie” şi „Glasul patriei” (Ministerul
de Interne) ori „Lumea”, cu ediţii în mai multe limbi, pentru propaganda în
jurul politicii externe a ţării.
Pentru zona culturală, dar şi cu pronunţate elemente social-politice, a
existat un evantai relativ larg de publicaţii precum: „ Contemporanul”,
„Flacăra”, „Femeia”, „Săptămâna culturală a Capitalei”, „Viaţa militară”,
„Pentru patrie” sau, cu adresă către minorităţile naţionale, „ Müvelödes”, „A
Het”, „Volk und Kultur”, „Karpaten Rundschau”, „Novâi Vic” ş.a.m.d.
Pentru creatorii din domeniul literar-artistic au fost publicaţii
precum: „Viaţa românească”, „România literară”, „Luceafărul”, „Teatrul”,
„Arta”, „Cinema”, „Muzica”, „Secolul 20”, „Neue Literatur”, ca publicaţii
centrale, şi publicaţii zonale precum „Convorbiri literare” şi „Cronica” (Iaşi),
„Tribuna” şi „Utunk” (Cluj-Napoca), „Orizont” şi „Banatske Novine”
(Timişoara), „Transilvania” (Sibiu), „Astra” (Braşov), „Familia” (Oradea),
„Ramuri” (Craiova), „Ateneu” (Bacău), „Tomis” (Constanţa), „Argeş”
(Piteşti) şi multe altele. Oricum, în anii 1969-1970 se tipăreau 627
publicaţii, un număr mic în raport cu acela al publicaţiilor din perioada
interbelică, la care trudeau circa 4000 de ziarişti.
Un segment foarte important al presei din anii regimului comunist l-
au constituit revistele ştiinţifice, unele de real prestigiu internaţional
precum cele de matematică, fizică, chimie, mecanică sau cercetări
aerospaţiale, altele de popularizare a ştiinţei precum „ Ştiinţă şi tehnică” sau
„Magazin”. Reviste cu profil ştiinţific reflectau rezultate ale cunoaşterii în
diverse domenii precum ştiinţele sociale („Revista de filozofie”, „Revista de
istorie”, „Viitorul social”, „Limba română”, „Revista de drept”, „Revista de
pedagogie”, „Revista muzeelor” ş.a.m.d.
Între instituţiile de presă un loc important l-au avut Agenţia Română
de Presă (Agerpres) şi desigur Radioul sau Televiziunea, acesta din urmă
ajungând să fie desfigurată când în ultimii ani ai regimului transmitea doar
3 ore pe zi şi acelea ocupate cu preamărirea conducătorilor „iubiţi”.
 În istoria însăşi a presei româneşti, a presei scrise ca şi a celei audio-
vizuale, de-a lungul existenţei regimului comunist, o istorie ce trebuie
supusă investigaţiei ştiinţifice oneste, fără povara încărcăturii politico-
ideologice specifice perioadei postdecembriste, au fost note specifice de la
o perioadă la alta. Din acest punct de vedere, ar putea fi, probabil,
identificate cel puţin trei etape. Una purtând emblema dogmatismului
stalinist şi terorii absurde căreia i-au cazut victime mii de slujitori
profesionişti ai presei (1945-1964); o a doua perioadă de-a lungul căreia, în
mod obiectiv, s-a putut reconsiderea şi... reconstitui ca profesie meseria de
ziarist, zicem noi că timp de circa un deceniu, un deceniu şi jumătate, o
perioadă în cursul căreia, fără să fie eludate „ indicaţiile de partid”, în
domenii importante, îndeosebi cele ale ştiinţei şi culturii, s-au putut afirma
condeie semnificative, şi o perioadă de final, circa un deceniu, în care
limitări sub pretexte de diverse facturi au făcut ca presa să fie din ce în ce
mai strangulată, inclusiv în domenii „apolitice” precum literatura, istoria,
filozofia, arta ş.a.m.d. În mare suferinţă au ajuns Televiziunea şi Radioul.
Criza tot mai profundă a regimului şi agonia acestuia şi-au găsit o reflectare
în însăşi imaginea de ansamblu a presei, o imagine perceptibilă mai ales de
către cei care, ca şi cercetători, şi-au format deprinderea, existentă în epocă,
de a citi cu „cheie” sau „printre rânduri”, ziarele. Într-un „Jurnal ascuns”,
apărut după evenimentele din decembrie 1989, ţinut de un ziarist, putem
citi, de pildă, la data de joi, 20 aprilie 1989:

„Că minciuna stă la baza obţinerii «măreţelor noastre succese» în absolut toate
domeniile vieţii economico-sociale , este de acum un fapt de notorietate.
«Ilustrul conducător» jonglează cu minciuna fără a face nici cel mai mic efort
de acoperire. Pur şi simplu şi-a făcut un cult din ea. În nici un alt domeniu,
însă, nu este mai şocantă această gravă boală a megalomanului ca atunci când
este vorba de agricultură. Aici el a atins culmi nebănuite, minţind de îngheaţă
apele”1.

În ciuda nenumăratelor greutăţi, a cenzurii nemiloase, în presă s-au

afirmat numeroase adevăruri, inclusiv de natură politică, economică,
socială şi mai ales cultural-ştiinţifică. Pentru curajul de a îndrăzni să
strecoare, în scrisul lor, adevăruri ce trebuiau să fie cunoscute de opinia
publică au avut de suferit, dacă nu s-au bucurat de vreo protecţie sus pusă,
destui slujitori ai condeiului ziaristic. În plus, este un adevăr indubitabil: cu
toate condiţiile grele, specifice, în raport cu presa şi misiunea ei în
societate, unui regim politic nedemocratic, de-a lungul existenţei
1
Ioan Erhan, Jurnal ascuns. Radiografia unei sinucideri politice, Editura Economică, Bucureşti, 1996,
p. 435
comunismului s-au format numeroşi ziarişti de valoare. Din rândurile
acestora au putut ţâşni imediat după evenimentele din decembrie 1989 nu
doar veritabili observatori şi analişti de forţă ai scenei istorice româneşti
dar şi formatori de opinie, unii care au şi ajuns proeminenţi actori pe scena
vieţii politice (Corneliu Vadim Tudor, Viorel Sălăgean, Octavian Ştireanu,
Adrian Păunescu, Nicolae Manolescu, Darie Novăceanu, Dinu Marin etc.),
alţii păstrându-şi doar calitatea de ziarişti dar bucurându-se de încrederea
opiniei publice chiar dacă s-au dovedit a fi partizanii unei orientări politice
sau ai alteia. Dumitru Tinu, Octavian Paler, Ion Cristoiu, Adrian Riza, Petre
Mihai Băcanu, Ioan Erhan, Sorin Roşca-Stănescu, Valentin Păunescu,
Stelian Moţiu, Cristian Tudor Popescu, Cornel Nistorescu şi mulţi, mulţi
alţii, evocând aici doar câteva nume de gazetari, din presa centrală,
exemplificarea noastră având fără doar şi poate o anume notă de
subiectivism. Dar, o cercetare a locului şi rolului presei în anii regimului
comunist şi mai ales după evenimentele din Decembrie 1989 urmează a se
realiza. Poate că în acest efort, dacă împrejurările ne vor permite, vom
încerca noi înşine să ne aventurăm. Oricum, avem convingerea că relevarea
paginilor de istorie a presei se prezintă ca un imperativ major al cunoaşterii
istorice, ca şi din alte perspective cum ar fi, de pildă, aceea a evoluţiei
culturii române în epocile modernă şi contemporană.