Sunteți pe pagina 1din 27

ISTORIA ECONOMICĂ A ROMÂNIEI

Conf. univ. dr. EUGEN GHIORGHIŢĂ

Obiectiv Economistul este înainte de toate un analist,


e aceasta fiind prima lui specializare. Calitatea lui
esenţială constă în capacitatea de a efectua analize
atât la nivel microeco-nomic, cât şi la nivel
macroeconomic.
Procesele economice analizate în cadrul
disciplinei Istoria economică a României se
desfăşoară în intervalul 1829 (1859) – 2000, vizând
problematica deosebit de complexă specifică
analizei economiei reale şi monetare.
Scopul cursului este de a forma gândirea
economică a viitorului economist prin înţelegerea
proceselor funda-mentale ale evoluţiei economiei
româneşti în ultimele două secole, o înţelegere
adecvată a funcţionării instituţiilor şi mecanismelor
economice din viaţa de zi cu zi fiind practic
imposibilă fără suportul analizei istorice (diacronice).
În anul I, pentru înţelegerea proceselor
economice şi formarea gândirii economice este,
desigur, necesară stăpânirea, în primul rând, a
noţiunilor şi categoriilor economice de bază predate
la disciplina Economie politică.
Înţelegerea evoluţiilor istorice aduce cu sine,
for-mează şi stimulează capacitatea de explicare a
situaţiei actuale a României şi a lumii. Înţelegând şi
explicând, viitorul economist va contribui la
modificarea lentă a mentalităţilor. Specializarea într-
un anumit domeniu (con-tabilitate, finanţe, bănci,
asigurări etc.) asigură eficienţa pe termen scurt
(supravieţuirea individului specializat în respectivul
domeniu). Cultura economică induce capaci-tarea de
transformare a mediului intelectual pe termen lung.

I. TRANZIŢIA LA STRUCTURILE ECONOMICE ŞI


SOCIALE MODERNE; ECONOMIA ROMÂNIEI ÎN
PERIOADA 1860-1914
Starea Pentru înţelegerea importanţei părţii
economico introductive a cursului, care tratează starea şi
-socială a premisele modernizării economiei şi societăţii
româneşti (analizate detaliat în Victor Axenciuc,
României Introducere în istoria economică a României.
la mijlocul Epoca modernă şi contemporană. Partea I. Editura
secolului Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001,
XIX Subcapitolul 3.4.), vom urmări categoriile de
premise fundamentale pentru transformările ce
aveau să aibă loc, reflectate de categorii de
indicatori precum:
1. Indicatori demo-economici: populaţia
totală (aproximativ 4 mil. locuitori), structura
populaţiei pe medii (urban – circa 10-12% / rural –
90
circa 88-90%), structura populaţiei după ocupaţie
(agricultură, industrie, comerţ, transporturi etc.).
Notă. Pe parcursul expunerii materiei,
indicatorii nu vor fi memoraţi ca atare, ci corelaţi
sincronic (cu ceilalţi indicatori economici şi sociali
din acelaşi moment istoric), respectiv diacronic (în
evoluţia lor în timp). Corelaţia diacronică (în
dinamică) presupune un efort de „căutare”, de
identificare a valorilor indicatorilor în cele-lalte
momente istorice – de exemplu, populaţia României
„mici” (a Vechiului Regat), care era de aproximativ
4 mil. locuitori în anul 1860, se dublează aproape
până în 1916, devenind de circa 8 milioane locuitori
pentru ca, după Unirea din 1918, populaţia
României Mari să ajungă la aproape 16 milioane
locuitori (dublându-se din nou), iar în anul 1940 la
20 milioane locuitori.
2. Indicatori geo-economici: suprafaţa totală
a teritoriului (un nou exemplu va fi edificator
pentru efi-cienţa corelării temporale: până în anul
1914, suprafaţa României a oscilat între 123000
km2 şi 131000 km2, pentru ca, după Unire, să
ajungă la 295000 km2); struc-tura teritoriului după
destinaţie (arabil, livezi, păşuni, fâneţe, păduri,
alte suprafeţe); structura teritoriului după categorii
de proprietate (până în 5 ha, între 5-10 ha, între 5-
50 ha, între 50-100 ha etc.).
3. Indicatori ce reflectă nivelul de dezvoltare
a ramurilor economiei naţionale: P.I.B., producţia
indus-trială, forţa motrice, producţia agricolă etc.
Cauzele Cauzele slabei dezvoltări a României
înapoierii comparativ cu nivelul atins de ţările occidentale:
semiizolarea spa-ţiului sud-est european de
economice fluxurile economice ale Occidentului, războaiele
a frecvente purtate pe teritoriul ţării, mai cu seamă
României în secolul al XVIII-lea, mentalitatea de tip
fanariot, balcanic etc. (capitolele 1.16 şi 3.4 din V.
Axenciuc, op.cit.).
Instituţi- Instituţionalizarea economiei de piaţă a
onalizarea constituit o necesitate istorică.
economiei Specifică spaţiilor aşa-zis „rămase în urmă” a
fost evoluţia distinctă, cu ritmuri proprii, a celor
de piaţă, două categorii de instituţii: instituţii (constrângeri)
în informale, constituite din normele, regulile
perioada determinate de obi-ceiuri, cutume etc., şi instituţii
1859-1900 (constrângeri) formale, instituite de elitele politice
ale Ţărilor Române sub presiunea marilor imperii
sau zonelor de difuziune (iradiere).
Principalel 1. Relaţiile (dreptul) de proprietate:
e domenii împroprietă-rirea ţăranilor prin Legea Rurală din
supuse anul 1864, consa-crarea proprietăţii drept sacră şi
inviolabilă prin Cons-tituţia din anul 1866.
transfor- 2. Forţa de muncă – eliberarea ţăranilor de
mărilor obliga-ţiile feudale, desfiinţarea stării de
instituţi- dependenţă a ţărăni-mii.
onale 3. Producţia – libertatea de a produce:
desfiinţa-rea privilegiilor feudale ale marilor
proprietari – 1864, desfiinţarea breslelor – 1873.
4. Comerţul – libertatea comerţului;
91
desfiinţarea vămilor interne.
• Pe plan politic: principiul separaţiei
Principalel puterilor în stat – Constituţia din anul 1866.
e structuri • Pe plan social: instituirea relaţiilor
instituţio- moderne de proprietate – dreptul de dispoziţie
nale devine atributul fun-damental al dreptului de
trans- proprietate modernă; Codul Civil, intrat în
formate vigoare la 1 ianuarie 1865, Constituţia din anul
1866.
• Pe plan economic: libertatea producţiei şi
co-merţului – Codul Comercial, 1887.
Procesele şi tendinţele de transformare a
organis-mului economico-social: de la regimul
statal feudal la cel democratic-constituţional al
statului de drept; de la regimul juridic întemeiat pe
privilegii de clasă la regi-mul legislativ modern,
bazat pe democraţie economică, piaţă liberă,
constrângere economică etc. (V. Axenciuc, op.
cit., capitolul 2.2.)
Premisele transformării şi modernizării
econo-miei româneşti: potenţialul economic al
României la începutul tranziţiei la economia
modernă; resursele naturale; capitalul financiar;
forţa de muncă salariată; piaţa internă;
mentalităţile şi comportamentele speci-fice
spaţiului etnic românesc (Op. cit., subcapitolul
3.4.).
Direcţiile Necesitatea intervenţiei statului pentru
tranziţiei introduce-rea normelor liberal-democratice
de la occidentale. În Ţările Române, până la mijlocul
societatea secolului al XIX-lea, catego-riile sociale
de tip determinante posibile ale schimbării (co-mercianţi,
feudal la bancheri, mari meşteşugari şi proprietari de
cea de tip manufacturi) erau slab reprezentate, comparativ cu
capitalist forţa pe care acestea o aveau în Occident. Evoluţia
de la sine a societăţii, trecerea la un alt tip de
societate nu ar fi fost posibile decât cu un ritm
propriu, într-o perioadă de timp imposibil de
precizat. În condiţiile prezenţei cu totul firave a
iniţiativei şi intereselor particulare care să
determine şi să asigure naturaleţea şi firescul
aplicării unor noi reguli, transformarea nu putea fi
realizată decât de stat, unica forţă coercitivă
capabilă să asigure gene-ralizarea şi aplicarea
normelor pe întreaga suprafaţă
a ţării.
Cine avea nevoie de transformarea rapidă a
structurilor instituţionale: „Occidentul” sau
România? Răspunsul standard la această întrebare
este: transfor-mările instituţionale au avut un
caracter obiectiv, necesar istoric; expansiunea lumii
civilizate, occidentale a impus spaţiilor periferice,
rămase în urmă, norme şi structuri superioare.
Acest gen de răspuns nu este incorect, dar
trece cu uşurinţă peste esenţa adoptării şi adaptării
normelor străine.
Până a ajunge la necesitatea istorică, trebuie
să ne oprim la nevoile, interesele individuale şi de
grup. Expansiunea Europei industriale a fost
92
expresia căutării de debuşee (pieţe de desfacere),
de către statele aparţinând acestei regiuni, pentru
produsele manufac-turate şi de pieţe de
aprovizionare pentru produsele primare (materii
prime). Aşadar, înaintea nevoii de civilizaţie
occidentală, exprimată de intelectualii noştri
progresişti, Occidentul însuşi avea nevoie de
civiliza-rea României. Interesele bancar-
comercial-industriale occidentale vizau crearea
unui spaţiu compatibil din punct de vedere formal
(instituţional) în România, pre-cum şi în toate
celelalte zone atrase în circuitul valo-rilor
materiale şi spirituale occidentale.
Construire Revoluţia industrială, proces economic
a complex demarat în Occident la sfârşitul secolului
infrastruc- al XVIII-lea, a pătruns, în primul rând, în
turii în infrastructura României: începând din deceniul 7
România (perioada 1860-1870), asistăm la o adevărată
revoluţie în ramura transporturilor, a căilor şi
mijloacelor de transport şi comunicaţie. Cu preţul
îndatorării ţării pe termen lung, prin contractarea
unor împrumuturi oneroase, a fost aşezată reţeaua
de căi ferate, au fost construite drumuri, poduri,
porturi, docuri, au fost instalate liniile de
telecomunicaţii, organizate oficiile poştale etc.
Toate aceste transformări au fost decisive
pentru evoluţia ulterioară a economiei româneşti.
Moderni-zarea infrastructurii a făcut posibilă
modernizarea celorlalte ramuri (a industriei şi
agriculturii în principal).
Evoluţia Agricultura, industria, moneda, sistemul
economică bancar şi de credit, comerţul interior şi exterior,
a finanţele publice – toate aceste sectoare au fost
României supuse, în peri-oada 1860-1914, unor importante
în transformări institu-ţionale; agricultura şi industria
perioada României au marcat, în plus, şi transformări
1860-1914 tehnologice.

Abordarea transformărilor (instituţionale sau


teh-nologice) are la bază o schemă simplă:
premise – con-ţinut – consecinţe.
Prefacere Pentru viaţa majorităţii populaţiei ţării, Legea
a socială Ru-rală din anul 1864, Legea comunală şi Legea
şi econo- instruc-ţiunii publice au jucat un rol normativ
mică a decisiv. Elibera-rea şi împroprietărirea ţăranilor,
sectorului organizarea comunelor rurale şi a învăţământului
agricultur primar obligatoriu au contri-buit într-o oarecare
ii măsură la modificarea mentalităţilor, prin
modernizarea cadrului instituţional după modelul
structurilor occidentale (modelele francez şi
german).
În urma Legii Rurale din 1864 şi a unor legi
ulte-rioare, au fost împroprietărite peste 600 de mii
de gos-podării ţărăneşti cu 2,5 milioane hectare
teren arabil. Specifică reformei agrare din anul
1864 este, printre altele, distribuirea numai a
terenurilor arabile, păşunile, fâneţele şi pădurile
rămânând în continuare în proprie-tatea marilor
moşieri. Această „lacună” a Legii Rurale, abuzurile
93
săvârşite cu ocazia împroprietăririi, regimul marii
arendăşii au determinat o înrăutăţire a stării
materiale a ţărănimii, ajungându-se, în cele din
urmă, la răscoala din anul 1907.
Semnificaţia istorică a reformei agrare din
anul 1864 a constat în transformarea radicală a
regimului proprietăţii agrare, precum şi în
organizarea celulei de bază a vieţii rurale, comuna.
Cadrul instituţional a fost radical modificat,
făcându-se trecerea de la regimul marii proprietăţi
de tip latifundiar la regimul proprietăţii moşiereşti-
ţărăneşti, regim de tranziţie către proprietatea
ţărănească, devenită dominantă în urma reformei
agrare din anul 1921.
Transformările instituţionale au fost însoţite
de transformări tehnologice de mai mică amploare,
ceea ce a determinat menţinerea caracterului
primitiv al înzes-trării majorităţii gospodăriilor
ţărăneşti. Consecinţa: obţinerea unor producţii
medii la hectar inferioare pe mica exploataţie
ţărănească faţă de randamentele obţi-nute pe marea
exploataţie, fiind evidentă discrepanţa dintre
agricultura de subzistenţă practicată pe mica
exploataţie comparativ cu agricultura marilor
exploata-ţii, furnizoare ale majorităţii cerealelor
destinate expor-tului României.
De altfel, distribuţia suprafeţelor funciare este
elocventă: potrivit datelor recensământului din anul
1905, circa trei milioane ha teren arabil reveneau
unui număr de 920 mii de gospodării, în vreme ce
peste 3 milioane ha se aflau în proprietatea a circa
6000 de familii de mari moşieri. Nivelul scăzut al
agriculturii româneşti era cauzat şi de investiţiile
reduse, de mentalităţile şi com-portamentele
specifice unei agriculturi de subzistenţă bazată pe
extensivitate şi monocultură (cereale).
Transfor- Structura temei
marea 1. Revoluţia industrială în Occident.
sistemulu 2. Trăsăturile vechiului sistem industrial,
i până în deceniul 6 al secolului al XIX-lea.
industrial 3. Evoluţia celor patru forme de existenţă a
indus-triei (casnică, artizanală, manufacturieră şi
mecanizată) în perioada 1859-1914.
4. Configuraţia noului sistem industrial.
5. Politica industrială: demararea procesului de
industrializare corelat cu noua politică comercială
externă a protecţionismului.
6. Evoluţia industriei, în perioada 1860-1914,
exprimată în indicatori economici.
Revoluţia industrială a constituit un proces
de-marat în Occident (în Anglia), în a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea, constând, în
esenţă, în:
• înlocuirea uneltelor simple cu un sistem de
unelte – maşina;
• descoperirea şi utilizarea unei forţe motrice
noi, a aburului;
• organizarea fabricii în locul atelierului.
Avantajele generate de revoluţia
94
industrială
expansiunea producţiei de bunuri şi a
serviciilor;
activitatea industrială devine continuă;
creşterea spectaculoasă a productivităţii
muncii;
reducerea considerabilă a costurilor medii;
scăderea preţurilor şi creşterea veniturilor
reale.
Ramurile industriale „originatoare” ale
revo-luţiei industriale
industria textilă;
industria extractivă;
industria metalurgică;
industria constructoare de maşini.
Configuraţia noului sistem industrial
industria extractivă;
industria prelucrătoare;
industria electricităţii (energiei electrice).
Premisele constituirii noului sistem
industrial în perioada 1886-1914 au fost:
a) existenţa unei industrii manufacturiere şi
meş-teşugăreşti dezvoltate;
b) prezenţa unei forţe de muncă specializate,
cali-ficate;
c) existenţa unor disponibilităţi de capitaluri
şi a unui sistem de credit stimulativ pentru
investiţii;
d) manifestarea cererii de produse industriale
pe piaţa internă şi externă;
e) accesibilitatea resurselor (materii prime,
energie etc.).
Determinantele procesului de
industrializare au constat în:
• evoluţia celor trei forme ale industriei
manuale (casnice, meşteşugăreşti şi
manufacturiere) şi mecani-zate (impactul revoluţiei
industriale occidentale asupra organizării sistemului
de fabrică în România);
conturarea diviziunii internaţionale a muncii
de tipul „stat agrar/stat industrial” pe parcursul
secolu-lui al XIX-lea;
creşterea dependenţei ţărilor industriale de
oferta de produse primare de pe pieţele externe;
investiţiile destinate modernizării
infrastructurii în România au determinat
contractarea de împrumuturi externe;
achitarea anuităţilor tot mai mari ale datoriei
externe a generat problema constituirii lichidităţilor
inter-naţionale; contribuţia agriculturii la asigurarea
capacităţii de plată externe;
necesitatea sporirii capacităţii de plată
externe a determinat creşterea dependenţei
economiei româ-neşti de producţia agricolă,
punând în evidenţă slaba eficienţă a agriculturii
româneşti;
devine decisivă pentru politica economică pro-
blema raportului de schimb în comerţul internaţional
– terms of trade.
Conţinutul modificărilor instituţionale (a se
95
vedea Victor Axenciuc, op. cit., subcapitolul 5.5.).
Intervenţia statului s-a manifestat sub forma unei
politici protecţio-niste, însoţită de măsuri de
încurajare a industriei. Protec-ţionismul vamal a fost
consacrat prin tarifele din anii 1886, 1891, 1893 şi
1904, măsurile şi criteriile de încura-jare a industriei
fiind cuprinse în legile din anii 1887 şi 1912.
Limitele dezvoltării industriei româneşti în peri-oada
1886-1914 au fost determinate nu numai de lipsa
capitalurilor, a mâinii de lucru calificate sau a
tradiţiei meşteşugăreşti/manufacturiere, ci şi, mai
ales, de absenţa burgheziei, respectiv a unei clase
industriale şi comerciale bine reprezentate. De aceea,
pentru accelerarea dezvol-tării industriale a fost
nevoie, cum am arătat, de interven-ţia statului.
Atributele procesului de industrializare la
nive-lul industriei mecanizate, din anii 1913-1915,
erau:
• o structură modernă, în proces de formare,
a ramurilor şi subramurilor;
• nici o ramură nu era completă sub aspectul
compoziţiei tehnico-economice; nu se produceau,
nici cantitativ, nici sortimental toate bunurile
necesare pieţei interne;
• industria siderurgică şi cea a construcţiilor
de maşini lipseau cu desăvârşire; revoluţia
industrială şi industrializarea, până în anul 1914,
s-au realizat pe baza maşinilor, utilajelor şi
tehnologiilor importate, economia românească
fiind integral dependentă de furnizorii externi;
• în loc să exporte produse finite, industria
petro-lieră şi a lemnului furnizau pieţei externe
materii prime şi unele semifabricate, ţiţei, produse
petroliere semipre-lucrate, buşteni, cherestea;
• industria mecanizată era structurată pe
unele ramuri ale industriei uşoare şi extractive,
lipsind ramu-ra industriei constructoare de maşini,
considerată „co-loana vertebrală” a oricărei
industrii dezvoltate.
Caracteristicile procesului de
industrializare în faza sa de început, respectiv în
perioada analizată:
 acoperea doar o parte redusă a nevoilor de
bunuri de consum industriale;
 folosea cu precădere, circa 4/5 din necesar,
– materii prime interne agricole şi extractive;
 principalele ramuri şi subramuri produceau
cu precădere bunuri de tehnicitate şi complexitate
redusă;
 antrena în producţia industrială circa 110 mii
per-soane dintr-o populaţie activă de circa 3,5 mil.,
respectiv doar 3% din forţa de muncă a României;
 deţinea o pondere de circa 25-30% din
producţia materială a ţării;
 se întemeia pe tehnică şi tehnologie
importate.
Crearea Principalele sisteme monetare
sistemulu - 1800-1914 – gold standard = etalon aur
i monetar - 1918-1940 – gold bullion standard = aur
naţional lingo-uri; gold-exchange standard = aur-devize
96
- 1945-1971 – sistemul monetar de la Bretton
Woods
Noţiuni preliminare: titlul metalului preţios;
uncia de aur = 31,1035 grame aur fin; 1 lingou de
aur = 400 uncii aur fin = 12,4414 kg aur fin; masă
monetară – agregate monetare; convertibilitate;
emisiune monetară; acoperirea emisiunii de
monedă; instrumente de plată şi credit; scontarea şi
rescontarea cambiilor.
Sistemul ETALON AUR s-a prezentat sub
forma monometalismului şi bimetalismului, fiind
definit prin:
circulaţia monedelor din aur şi/sau argint;
definirea monedei naţionale prin parităţi în
aur şi/sau argint;
acoperirea emisiunii fiduciare cu aur şi/sau
argint.
Sistemul a fost practicat de toate ţările în
primele trei sferturi ale secolului al XIX-lea,
denumit şi secol al etalonului aur
Marile sisteme monetare naţionale
dominante la nivel regional şi mondial până în
anul 1914
Sistemul monetar american – bimetalism
(1792-1879); monometalism aur (1879-1934):
denumirea de dolar a fost adoptată în anul
1785;
în anul 1792, este introdus bimetalismul;
1 dolar = 1,504 g aur fin sau 22,56 g Ag fin;
raportul legal: Au/Ag = 1/15;
valoarea legală stabilită în anul 1792 a rămas
neschimbată vreme de 141 de ani;
în anul 1879, S.U.A. renunţă la bimetalism şi
adoptă monometalismul aur.
Sistemul monetar britanic – monometalism
aur 1816-1931:
a fost stabilit prin legea din 22 iunie 1816;
liră sterlină (pound, sovereign) = 7,988 g Au
cu titlul de 11/12 sau 7,32 g Au fin;
liră sterlină = 104,6 g Ag fin;
raportul legal Au/Ag = 1/14,29.
Aurul este singurul etalon monetar.
Sistemul monetar francez – bimetalism 1803-
1878; monometalism aur 1878-1928:
a fost stabilit prin legea din 7 aprilie 1803;
1 franc = 5g Ag cu titlul de 900‰ sau 4,5g Ag
fin;
1 franc = 0,32258 g Au cu titlul de 900 ‰
sau 0,29033 g Au fin;
1 kg de Au fin = 3100 fr. fr.;
1 kg Ag fin = 200 fr.fr.;
raportul legal Au/Ag = 1/15,5.
Uniunea monetară latină
a fost înfiinţată în anul 1865, având ca
membri fondatori: Franţa, Belgia, Italia, Elveţia;
adoptă sistemul monetar francez;
1 franc francez = 1 franc belgian = 1 liră
italiană = 1 franc elveţian.
Sistemul monetar al leului. Originea
denumi-rii monedei naţionale
Löwenthaler = talerul-leu, monedă din argint,
97
cu o greutate aproximativă de 27,5 g, având
imprimat un leu rampant pe revers;
prima emisiune de taleri-leu a avut loc în pro-
vincia Holland, 1575, piesele bătute având
greutatea de 27,648 g şi titlul de 750‰;
circulă în Ţările Române, în secolele XVI-
XVIII, emisiuni provenite din Ţările de Jos şi
Imperiul Habsburgic.
Trăsăturile vechiului sistem monetar
moneda era considerată o marfă ca toate
celelalte mărfuri;
leul avea funcţia de ban de calcul (monedă de
cont (în limba franceză: compter = a socoti);
lipsa unei monede naţionale reale;
circulaţia monetară era alcătuită dintr-o
multitu-dine de semne monetare străine;
sistemul monetar era expus speculaţiilor şi
fluctuaţiilor (externe şi interne) determinate de
acestea.
Noul sistem monetar – Legea din anul
1867:
Leul nou era definit potrivit sistemului
Uniunii Monetare Latine: 1 leu = 1 fr. fr.= 1 fr.
belg. = 1 liră it. = 1 fr. elv.;
1 leu = 0,3226 g Au cu titlul 900‰;
1 leu = 5 g Ag cu titlul 835 ‰.
Parităţi valutare: 1 $ = 5,18 lei (1 £ = 4,86 $);
1 £ = 25,25 lei; 1 RM (ReichsMark) = 1,24 lei
Consecinţele adoptării noului sistem
monetar
s-a creat prima monedă naţională reală cu va-
loare intrinsecă (exprimată în metal preţios
monetar);
sistemul monetar a devenit sistem bănesc de
stat;
s-au înlăturat din circulaţia monetară internă
haosul, specula, dezordinea;
• stabilitatea monetară specifică sistemului
etalon aur din perioada 1880-1914 a avut drept efect
o remar-cabilă stabilitate a preţurilor, nemaiîntâlnită
– exceptând perioada socialistă – în următorii 90 de
ani;
România pătrunde pe piaţa schimburilor
comer-ciale şi valutare internaţionale cu o
organizare monetară stabilă şi eficientă.
Emisiunea monetară în perioada 1880-
1913: masa monetară (M1), numerar în circulaţie
a crescut de la 60 milioane lei aur în anul 1880 la
480 milioane lei aur în anul 1913, respectiv de 8
ori.
Constituire Trăsăturile vechiului sistem de credit
a (cămătăresc)
sistemului Existau două zone (arii) ale creditului:
bancar creditul mare;
şi de credit creditul mic.
modern Trăsăturile creditului „mare”:
era destinat clientelei bogate, boierimii, marilor
negustori, statului;
era practicat de bancheri, zarafi, mari
98
negustori;
datoriile deveneau perpetue, debitorii fiind
per-manent îndatoraţi;
comporta riscuri relativ reduse, garanţiile
fiind solide (bunuri imobiliare – moşii, case etc.);
avea caracter neproductiv, fiind destinat acope-
ririi cheltuielilor de lux (călătorii, sejururi în
străinătate).
Trăsăturile creditului „mic”:
era solicitat de ţărănime, meşteşugari, mici
ne-gustori, slujbaşi;
era practicat de moşieri, arendaşi, cârciumari,
cămătari specializaţi;
ratele dobânzilor ajungeau până la 200%,
nivel care reflecta nu numai presiunea cererii, ci şi
riscurile mai mari, determinate de caracterul
garanţiilor;
avea caracter antiproductiv, ratele dobânzilor
fiind de regulă superioare ratelor medii ale
profiturilor
Cerinţele noului sistem de credit:
abundenţa faţă de cerere;
rata dobânzii, inferioară ratei medii a
profitului;
specializat pe principalele ramuri ale
economiei: comerţ, industrie, agricultură;
caracter preponderent productiv, destinat
investi-ţiilor şi tranzacţiilor economice;
întemeiat pe garanţii rezonabile;
stimulativ pentru depuneri.
Structura Înfiinţarea Băncii Naţionale a României
sistemului (1880)
bancar şi Trecerea la noul sistem de credit impunea
de credit organi-zarea autorităţii monetare a statului sub forma
unei Bănci centrale şi de emisiune
Principalele operaţiuni ale B.N.R.:
1. Emiterea de monedă:
numerar (metalică şi bancnote);
scripturală (în cont).
2. Constituirea rezervei de acoperire a
emisiunii monetare.
3. Reglementarea circulaţiei băneşti.
4. Acordarea de credite pe termen scurt –
până la un an – pe bază de rescont şi lombard.
5. Determinarea ratei medii a dobânzii pe
piaţă prin intermediul ratei scontului.
6. Stabilirea cursului oficial al valutelor
străine.
7. Efectuarea de tranzacţii cu metale
preţioase.
8. Primirea de depozite şi acordarea de
avansuri pe aur şi valute.
Structura sistemului bancar şi de credit
modern în România
B.N.R. – bancă de emisiune şi principalul
ins-titut de credit;
Creditul agricol:
pentru marii proprietari funciari, reprezentat
de:
Prima Societate de Credit Funciar – 1873;
99
Societăţile de Credit Funciar Urban
(Bucureşti – 1874, Iaşi – 1881;
Casele de Credit Agricol;
pentru viticultori: Creditul Viticol – 1906;
pentru micii agricultori:
Băncile populare;
Casa Rurală – 1908.
Creditul pentru urbanizare – 1906;
Creditul general – comercial:
9 bănci mari – cu capital străin:
Marmorosch – Blank; Banca de Credit Român;
Banca Comercială Română; Banca Generală
Română; cu capital autoh-ton: Banca
Românească, Banca Agricolă; Banca de Scont şi
Banca Craiovei.
Instituţiile de asigurare:
Consecinţe 7 mari societăţi înfiinţate la sfârşitului
ale secolul al XIX-lea;
înfiinţării Instituţiile bancare de stat:
Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni – 1864;
B.N.R. Casa de Economii şi Cecuri Poştale – 1880.
Consecinţele monetare şi economice ale
înteme-ierii B.N.R.
B.N.R. a introdus ordine în circulaţia bănea-
scă, alimentând-o integral cu monedă naţională;
a asigurat piaţa cu cel mai mare volum de
credite autohtone;
a ieftinit creditul şi a stabilizat preţul lui:
rata scontului a oscilat între 4-6%;
a stimulat crearea reţelei bancare a ţării;
a contribuit, cu îndrumări şi specialişti, la
for-marea sistemului bancar modern al ţării;
a stabilit canale de credit şi operaţiuni bancare
cu băncile naţionale ale statelor europene şi
extraeuropene;
a contribuit substanţial la formarea capitalului
de împrumut, stimulând astfel dezvoltarea
economică a ţării;
a acordat preferinţă debitorilor autohtoni,
fiind astfel principalul sprijinitor al capitalului
naţional;
a constituit principala stavilă în calea
expansiunii cămătăriei;
prin reglementarea creditelor şi dezvoltarea
operaţiunilor bancare legale, B.N.R. a instituit un
climat de încredere pe piaţa banilor, premisă
esenţială a pro-liferării creditului particular.
Concluzii
în decurs de patru decenii, în România a fost
creat sistemul modern de credit, alcătuit dintr-o
reţea variată de bănci;
sistemul de credit format a mobilizat resurse
băneşti pe care le-a orientat cu prioritate spre
scopuri economice (productive): comerţ intern,
agricultură, in-dustria mare;
cu toate acestea, el nu putea satisface
necesarul de investiţii, asigurate prin credite pe
termen lung;
oferta de capital s-a majorat şi, prin urmare,
preţul creditului s-a diminuat;
100
noul sistem bancar şi de credit s-a integrat în
piaţa mondială de capital;
reţeaua bancară a sprijinit capitalul autohton,
contribuind la consolidarea marii burghezii
financiare;
politica bancară promovată a avut un
pronunţat caracter intervenţionist, statul român
având un rol decisiv în accelerarea formării
sistemului de credit prin:
privilegiile acordate B.N.R.;
participarea capitalului public la diferitele
insti-tuţii bancare;
garantarea operaţiunilor acestor bănci.
Moderni- A. Comerţul exterior al României în
zarea perioada 1860-1914
relaţiilor Politica comercială externă a României în
economice anii 1859-1914:
externe. 1859-1885 – perioada liberului schimb;
Atragerea 1886-1914 – perioada protecţionismului.
României Politica liberului schimb (1859-1885)
în circuitul 1859-1874 – politica vamală a României este
european parte integrantă a politicii Imperiului Otoman: taxe
de valori vamale de import şi export de 7,5% ad valorem;
1875-1885 – aplicarea convenţiei comerciale
cu Austro-Ungaria: taxe vamale de 7-7,5% ad
valorem. Convenţia a fost încheiată în sistemul
clauzei naţiunii celei mai favorizate.
Clauza naţiunii celei mai favorizate – clauză
aplicată în comerţul internaţional încă de la
sfârşitul secolului al XVIII-lea, prin care părţile
semnatare ale unei convenţii comerciale (tratat
comercial) se obligă să-şi acorde reciproc (sau
unilateral), prin extensiune retroactivă, acele
Rolul şi avantaje pe care le vor acorda în viitor altor
consecinţel parteneri.
e politicii Politica protecţionistă (1886-1914)
protecţio- Tarife vamale cu caracter protecţionist:
niste 1886 – nivelul taxelor vamale: 8-20%
1904 – nivelul taxelor vamale: 10-30%
Taxele nu mai erau ad valorem, ci specifice,
pe greutate (100 kg).
Justificarea protecţionismului vamal
(argumentele sunt identice cu cele susţinute în
favoarea industriali-zării accelerate):

investiţiile destinate modernizării


infrastructurii în România au determinat contractarea
de împrumuturi externe;
achitarea anuităţilor tot mai mari ale datoriei
ex-terne a generat problema constituirii lichidităţilor
interna-ţionale;
necesitatea sporirii capacităţii de plată externe
a determinat creşterea dependenţei economiei
româneşti de producţia agricolă, punând în evidenţă
slaba eficienţă a agriculturii româneşti;
devine decisivă pentru politica economică pro-
blema raportului de schimb în comerţul internaţional
– terms of trade.
Terms of trade – raportul de schimb în
101
comerţul inter-naţional:
relaţia dintre preţurile de export şi preţurile de
import, sau altfel spus:
ce cantitate trebuie să exporte (importe) o
ţară pentru a importa (exporta) 1 tonă de produse?
Se calculează prin raportarea valorii medii a
tonei de produse exportate la valoarea medie a
tonei de produse importate, respectiv prin
raportarea volumului fizic al exportului la
volumul fizic al importului.
Consecinţele politicii protecţioniste din
perioada 1886-1914
pe fondul creşterii economice generale pe
plan internaţional, volumul comerţului exterior al
României se majorează:
valoarea importurilor creşte de aproape două
ori;
valoarea exporturilor creşte de aproape trei
ori.
• structura exportului României, în perioada
1910-1913, a oscilat aproximativ în următoarele
limite:
• produse agricole – 72%-75%;
• produse petroliere – 14%-20%;
• produse forestiere – 4%-7%;
• alte produse – 4%-7%.
• structura valorii importului României,
după gradul de prelucrare a produselor, în anul
1913:
• produse primare – 7%;
• produse intermediare – 18%;
• produse finite – 75%.
B. Contractarea datoriei publice externe
în perioada 1864-1914
a fost destinată în principal construirii
infrastruc-turii;
a avut caracter oneros:
s-a contractat la cursuri inferioare valorii
nomi-nale a titlurilor;
ratele dobânzilor solicitate erau ridicate
(îndeo-sebi până în anul 1900) în raport cu ratele
medii ale dobânzilor pe pieţele occidentale de
capital;
până în anul 1914 fusese contractată o
datorie de aproximativ 2 miliarde lei;
datoria restantă de plată în anul 1914 era de
peste 2 miliarde lei aur.
Principalele corelaţii ale datoriei publice în
peri-oada 1912-1914
datoria externă totală pe locuitor era
aproximativ egală cu venitul naţional pe locuitor
(271-272 lei);
anuitatea datoriei externe reprezenta:
5 % din venitul naţional;
22% din cheltuielile bugetului de stat;
pe locuitor, anuitatea datoriei externe a
sporit de la 2,10 lei în anul 1864 la 15 lei în anul
1914, creştere realizată pe seama creşterii
fiscalităţii;
102
majoritatea datoriei externe a fost
contractată pentru construirea infrastructurii, a
edificiilor şi construc-ţiilor de interes public.
Trăsăturile vechiului sistem feudal de
finanţe publice:
gestiunea domnitorului se confunda cu
gestiunea vistieriei (statului);
clasa dominantă beneficia de privilegii şi
scutiri de impozite;
masa impozabilă o reprezenta ţărănimea
depen-dentă, meşteşugarii, negustorii etc.;
impozabilitatea era personală.
Caracterul personal al impozabilităţii –
variante de impozite:
capitaţia: impozitul pe locuitor;
patenta: impozitul pe profesie (meşteşugar, ne-
gustor etc).
Impozitarea directă era metoda cu cea mai
mare frecvenţă de aplicare şi arie de răspândire.
instabilitatea continuă a impozitelor –
percepe-rea lor în funcţie de nevoile vistieriei
determina mobi-litatea continuă a impozitelor,
mărimea, felul etc.;
destinaţia veniturilor era discreţionară, în
funcţie de interesele domnitorului, Curţii, clasei
dominante;
Formarea controlul lax al impozitării genera o corupţie
sistemulu de proporţii.
i modern Principiile şi funcţiile sistemului modern de
de finanţe fi-nanţe publice:
publice universalitatea impozabilităţii – masa
impozabilă era constituită de totalitatea cetăţenilor,
fără discriminări;
proporţionalitatea impozabilităţii – mărimea
im-pozitelor era proporţională cu mărimea
veniturilor; obiec-tul impozitării nu îl mai constituia
persoana, ci veniturile, bunurile etc.;
centralizarea bugetară: toate veniturile şi
cheltu-ielile trebuie să se regăsească într-un buget
general al statului;
responsabilitatea bugetară: instituţiile
financiare ale statului sunt obligate să facă dări de
seamă asupra executării bugetului; Ministerul de
Finanţe răspunde în faţa Parlamentului;
este înfiinţată administraţia financiară –
instituţie publică specializată în conceperea,
calcularea, aşezarea şi colectarea impozitelor;
este organizată evidenţa bugetară, în scopul
cal-culării veniturilor şi cheltuielilor statului şi
administra-ţiilor locale;
este introdus controlul bugetului de stat, de
către organele reprezentative ale naţiunii, la nivel
guverna-mental, parlamentar etc.;

controlul curent financiar asupra


ministerelor, departamentelor etc. este asigurat de
Curtea de Conturi (1863) pe baza Legii
contabilităţii publice – 1881.
Efectivitatea instituţională. Dificultăţi ale
103
intro-ducerii noului sistem de finanţe publice:
ritmul lent de formare a personalului
financiar calificat;
corupţia funcţionarilor, a agenţilor fiscali a
do-bândit un caracter generalizat;
deturnarea „sistematică” a fondurilor de către
principalii lor gestionari; miniştrii efectuau plăţi fără
apro-bare, angajau personal după interese personale,
fixau salarii pentru protejaţii lor în afara schemei
bugetului etc.;
Consecinţ evidenţa fiscală se ţinea formal;
e ale controlul se efectua cu greutate.
noului Concluzie: spiritul de indisciplină
sistem de financiară, de corupţie şi voluntarism în mânuirea
finanţe banului public, specific vechiului sistem, s-a
publice menţinut încă mult timp în cadrul noului sistem
fiscal.
Eficienţa noului sistem de finanţe publice:
- asigurarea fondurilor necesare modernizării
societăţii româneşti -
construirea infrastructurii – căi ferate,
drumuri;
dezvoltarea aparatului public:
administraţie,
Finanţele poliţie,
publice în jandarmerie,
anii 1859- armată,
1914 învăţământ,
asistenţă medicală.
valoarea patrimoniului statului a ajuns, în
anul 1914, la peste 1500 milioane lei.
Evoluţia cheltuielilor bugetului de stat în
anii 1859-1914:
Cheltuielile bugetare au sporit de peste 15 ori,
de la 28 mil. lei la 540 mil. lei.
Modificarea structurii veniturilor bugetare:
impozitele directe s-au redus de la 70% în
anul 1864 la 16% în anul 1914;
• impozitele indirecte s-au majorat de la
30% la 84%, în acelaşi interval de timp.
Structura cheltuielilor bugetare la începutul
se-colului XX (după destinaţie):
• administraţie, ordine publică şi armată –
29%;
• economie – căi ferate, întreprinderi etc. –
31%;
• datoria publică – 22%;
• învăţământ, sănătate, cultură – 18%.
Evoluţia fiscalităţii în perioada 1860-1914:
Volumul impozitelor a crescut de peste 15 ori,
în vreme ce producţia materială a ţării şi veniturile
popula-ţiei de numai 3-3,5 ori. Pe locuitor,
fiscalitatea a crescut de şase ori – de la 9,60 lei în
anul 1860 la 64 lei în anul 1910.
Evoluţia În perioada 1859-1914, România a parcurs un
economiei ansamblu de procese de tranziţie de la vechea
româneşti societate feudală spre cea modernă, de tip burghez,
în perioa- axată pe economia liberă de piaţă; aceste procese s-
da 1859- au concretizat în mutaţii profunde şi creaţii noi în
1914 domeniile vieţii sociale, politice, economice şi
104
cultural-spirituale:
Principalele procese ale tranziţiei de la
socie-tatea de tip feudal la societatea modernă:
desfiinţarea regimului social-politic feudal,
bazat pe constrângeri extraeconomice, şi elaborarea
noului regim social-politic de tip modern pe
principii de drept democratice;
constituirea sistemului statal modern, cu un
nou cadru legislativ şi instituţional, specific
economiei de piaţă;
cucerirea independenţei de stat şi
recunoaşterea suveranităţii româniei, respectiv a
calităţii de subiect de drept internaţional public;
transformarea organismului economic
naţional din sistem semiautarhic, axat
preponderent pe auto-consum, în sistem deschis,
specific economiei de piaţă;
legiferarea învăţământului general-
obligatoriu;
construirea infrastructurii – mijloace şi căi
ferate, terestre, fluviale şi maritime – şi a
sistemului de telecomunicaţii moderne – poştă,
telegraf, telefon;
dezvoltarea structurilor moderne ale
sectoarelor economiei naţionale: industrie, credit,
bănci, comerţ interior şi exterior, finanţe publice;
tranziţia de la capitalismul comercial-
cămătă-resc la formele incipiente ale
capitalismului industrial;
demararea procesului de urbanizare şi
sistema-tizare a localităţilor;
trecerea de la structuri sociale de tip feudal,
întemeiate pe ierarhii rigide, la societatea de tip
bur-ghez, cu ierarhii bazate pe puterea economică
dobân-dită, în principiu, ca urmare a acţiunii libere
şi creati-vităţii.
Nivelul şi locul economiei româneşti în
econo-mia europeană în anul 1914
Se disting trei zone ale economiei:
a. Zona reproducţiei lărgite de tip capitalist.
b. Zona economiei marfare simple.
c. Zona economiei naturale şi seminaturale.
Zona reproducţiei lărgite de tip capitalist, în
care economia monetară se află în expansiune:
aproxi-mativ jumătate din produsul social era
realizată în sec-toare de tip capitalist, respectiv în
industria mare, în domeniul comerţului exterior, al
transporturilor şi tele-comunicaţiilor, financiar-
bancar; capitalul străin deţinea o poziţie
semnificativă în cadrul acestei zone.
Zona economiei marfare simple: cea mai mare
parte a gospodăriilor rurale ţărăneşti se situează în
exte-riorul acestei arii; populaţia salariată, antrenată
în relaţii directe salariale şi patronal-capitaliste, nu
depăşea o cinci-me; meşteşugurile, industria casnică,
agricultura ţărănea-scă funcţionau, în continuare, în
sistemul reproducţiei sim-ple de mărfuri.
Zona economiei naturale şi seminaturale cu-
prindea întreg mediul rural, dispunea de o forţă
105
econo-mică redusă, fiind relativ izolată şi
întemeiată pe mij-loace rudimentare de producţie;
prezintă tendinţe de erodare pe termen lung sub
acţiunea constrângerilor economiei de piaţă.
Concluzii
1. Atrasă din ce în ce mai intens în circuitul
valo-rilor economice şi culturale europene,
economia româ-nească se caracterizează, mai cu
seamă după 1880, prin tendinţe de dezvoltare de tip
capitalist, ireversibile, cu tot ansamblul de factori şi
mecanisme de funcţionare ale eco-nomiei de piaţă,
cu structurile sociale specifice, cu pro-blemele şi
contradicţiile sale.
2. Economia României rămânea predominant
agra-ră, seminaturală, întemeiată pe procese de
producţie manuale, majoritară fiind producţia
simplă de mărfuri faţă de cea lărgită, de tip
capitalist.
3. Ritmul transformărilor era lent, în pofida
efor-turilor exprimate în politica economică a
perioadei 1886-1914. Perspectivele transformării
României dintr-o ţară predominant agrară într-o ţară
industrial-agrară, cu o eco-nomie dezvoltată, cu un
grad relativ crescut de indepen-denţă păreau utopice
şi celor mai optimişti dintre contem-poranii acelui
început de secol.
II. CONSOLIDAREA ECONOMICO-SOCIALĂ A
ROMÂNIEI ÎN PERIOADA INTERBELICĂ
Consecinţele primului război mondial asupra
eco-nomiei româneşti, precum şi configuraţia noului
orga-nism economic naţional în cadrele create de
Marea Unire din anul 1918 (V. Axenciuc, op. cit..
capitolele 9 şi 10).
Pentru înţelegerea evoluţiei economiei
româneşti este esenţială înţelegerea, în primul rând, a
factorilor externi de influenţă.
Principalele tendinţe de evoluţie şi trăsături
ale economiei interbelice pe plan european au fost
Caracte- urmă-toarele:
ristici ale • instabilitatea: punctul culminant al evoluţiei
economiei insta-bile a economiei europene l-a constituit criza
europene economică din perioada 1929-1933;
interbelic • inflaţia (Grafic nr. 1): pentru prima oară în
e isto-ria economică a lumii, emisiunea de monedă
fiduciară fără acoperire, cauzată de nevoile
financiare ale războ-iului şi ale refacerii postbelice,
a determinat creşteri ale preţurilor foarte mari
comparativ cu evoluţia anterioară primului război
mondial;
• destabilizarea circuitelor internaţionale de
capital; practic, nu a fost vorba numai de
destabilizare, ci şi de reorientarea fluxurilor către
noul bancher al lumii, Statele Unite ale Americii;
• accentuarea intervenţionismului sub forma
poli-ticilor protecţioniste şi de încurajare a
industriei sau agriculturii;
• autarhizarea economiilor naţionale,
consecinţă a crizei economice din perioada 1929-
1933, a constat în intervenţia statului pentru
106
stimularea exporturilor, com-primarea importurilor
şi orientarea lichidităţilor valutare în vederea
majorării excedentelor balanţei comerciale;
• industrializarea accelerată a statelor agrare
– ca efect al restrângerii importurilor de produse
industriale semifinite şi finite, ca reacţie faţă de
eforturile marilor ţări industrializate (în primul rând,
Italia şi Germania) de reagrarizare a economiilor lor;
• militarizarea şi înarmarea majorităţii
ţărilor eu-ropene, ca efect al autarhizării şi adâncirii
contradicţiilor dintre interesele marilor puteri.

Regresul Pare paradoxal, dar agricultura românească, în


agricultur pofi-da reformei din anul 1921, în loc să progreseze,
ii a regresat.
româneşti Necesitatea reformei agrare din anul 1921
în  satisfacerea nevoii de pământ a ţărănimii,
perioada în continuarea procesului de individualizare a
interbelic proprietăţii ţărăneşti;
ă  promisă de regele Ferdinand pe front, în
anul 1917, împroprietărirea ţăranilor urmărea
consolidarea unităţii statului naţional român după
Marea Unire din anul 1918;
 sporirea interesului micului producător
agricol pentru creşterea producţiei agricole: se
estima că ţăranul, proprietar al pământului pe care-l
lucra, urma să obţină rezultate mult mai bune decât
în situaţia în care ar fi lucrat pământul altuia sau aflat
în proprietate obştească;
 reforma agrară a fost promovată de Partidul
Naţional Liberal; ea urmărea anihilarea puterii
marilor moşieri şi a forţei Partidului Conservator (în
anul 1925, Partidul Conservator dispărea de pe scena
politică a ţării);
 eliminarea riscului de extindere a ideilor
revolu-ţiei bolşevice.
Consecinţele reformei agrare din anul
1921
 împroprietărirea a 1,6 milioane gospodării
ţără-neşti cu 3,5 milioane ha a dus la parcelarea
proprietăţii ţărăneşti;
 parcelarea proprietăţii funciare corelată cu
creşte-rea demografică în mediul rural (populaţia
107
agricolă a României era de aproape 15 milioane
locuitori în anul 1940), a determinat pulverizarea
exploataţiilor agricole ţărăneşti;
 corelată cu efectele crizei agrare din perioada
1928-1936, în special ca urmare a deschiderii
foarfecii preţurilor în defavoarea produselor
industriale, pulveri-zarea exploataţiilor ţărăneşti a
cauzat diminuarea drastică a eficienţei gospodăriilor
ţărăneşti;
- foarfeca preţurilor = inversarea tendinţelor
de evo-luţie a două categorii de preţuri (industriale
şi agricole în cazul nostru) (Grafic nr. 2);
 scăderea eficienţei gospodăriilor ţărăneşti s-
a exprimat, în principal, în reducerea veniturilor,
depre-cierea mijloacelor de muncă şi creşterea
gradului de îndatorare a ţărănimii la bănci şi
cămătari;
 agricultura României devine o agricultură
de subzistenţă pentru marea majoritate a
locuitorilor rurali, gospodăria ţărănească
rămânând în continuare în afara modului de
organizare capitalist propriu-zis.

ÎN PERIOADA 1927-1936

În planul politicii industriale, în perioada


interbe-lică, este continuată legislaţia protecţionistă
şi de încu-rajare a industriei consacrată până în anul
1914. Industria românească, deşi afectată în perioada
1929-1932 de criza economică pe plan mondial, a
Dezvoltare fost stimulată indirect prin legislaţia comerţului
a exterior.
industriei Factorii externi care au frânat dezvoltarea
româneşti indus-triei româneşti
în  consecinţele distructive ale
războiului mondial;
perioada  diminuarea potenţialului financiar
interbelică al puterilor european, prin distrugerea, în timpul
. războiului, a unei mari mase de capital, având
Accelerare drept consecinţă creşterea preţului creditelor
a externe;
industria-  criza economică mondială din
lizării perioada 1929-1933 a afectat industria românească
prin:
- diminuarea preţurilor;
- retragerile masive de capitaluri din partea
in-vestitorilor externi;
 deschiderea foarfecii preţurilor în
defavoarea produselor de bază exportate de
108
România a determinat deteriorarea raportului de
schimb extern: până în anul 1914, România exporta
3-4 tone de produse în schimbul unei tone
importate; după război, raportul ajunge la 6-10 la 1,
respectiv, în perioada crizei, la 14 la 1.
Factorii interni stimulatori ai dezvoltării
pro-ducţiei industriale
prin Unirea din 1918 s-a realizat:
creşterea potenţialului natural (datorită
resurselor de cărbuni, minereuri, sare, gaze naturale,
păduri etc.);
- creşterea capacităţii de prelucrare a ţării
prin subramurile reprezentate în noile provincii;
♦ extinderea pieţei interne a determinat
creşterea capacităţii de absorbţie a pieţei naţionale;
♦ factorii de producţie – resursele de materii
prime şi forţă de muncă aveau preţuri inferioare
celor externe;
♦ continuarea politicii protecţioniste a
stimulat dezvoltarea industriei interne.
Principalele direcţii ale politicii industriale
promovate de Partidul Naţional Liberal – „prin
noi înşine”:
• rolul capitalului naţional la dezvoltarea
ţării trebuie să fie determinant;
• participarea capitalului extern, numai în
colabo-rare cu capitalul autohton, rolul de
conducere urmând să revină acestuia;
• profiturile şi dobânzile la capitalurile
investite să fie proporţionale cu investiţiile şi
nediscriminatorii în cazul capitalului extern
comparativ cu cel românesc;
• respectarea intereselor economice interne şi
exter-ne româneşti, în scopul consolidării
independenţei econo-mice şi politice a României.
Deosebirile între politica economică
promovată de PNL şi cea susţinută de Partidul
Naţional Ţărănesc, sub lozinca „porţi deschise”.
Criza economică mondială a avut grave
urmări asupra industriei româneşti:
• micşorarea venitului naţional de la 275
mild. lei la 171 mild. lei, deci, cu peste 40%;
• deprecierea valorii potenţialului şi
resurselor economice;
• nefolosirea unei părţi din aparatul de
producţie;
• diminuarea capitalurilor bancare şi
industriale;
• distrugerea unor capitaluri mici şi mijlocii;
• scăderea veniturilor populaţiei.
Locul industriei în economia naţională la
sfâr-şitul perioadei interbelice. Comparativ cu
celelalte două zone ale industriei (casnică şi
meşteşugărească), industria mecanizată ocupa locul
central în viaţa economică a ţării prin:
Industria • volumul producţiei de bunuri desfăcute pe
româneasc piaţa internă;
ă la • capitalurile investite;
sfârşitul • relaţiile financiare cu piaţa externă,
perioadei precum şi cu celelalte ramuri ale economiei
naţionale.
109
interbelice Deşi nu devenise preponderentă la sfârşitul
perioa-dei interbelice, industria mecanizată a căpătat,
la finele perioadei respective, o importanţă
deosebită:
• s-a racordat şi a pătruns, într-o măsură mai
mare sau mai mică, în toate sectoarele societăţii
româneşti;
• era un important consumator al materiilor
prime autohtone;
• ocupa un loc semnificativ pe piaţa internă;
• era un mare beneficiar al creditelor acordate
de bănci;
• devenise principala ramură furnizoare
pentru ex-port şi beneficiară de importuri;
• întreprinderile industriei mecanizate
contribuiau, prin impozitele directe şi indirecte, la
creşterea veniturilor bugetului de stat;
• alături de bancheri, clasa marilor industriaşi
devi-ne dominantă în societatea românească.
Insuficienţele dezvoltării industriei româneşti
în perioada interbelică
dezechilibre structurale determinate de
dezvolta-rea cu precădere a unor ramuri industriale
(extractivă, alimentară, textilă);
deşi industria mecanizată românească
acoperea 80% din consumul intern, ponderea sa în
cererea poten-ţială rămânea scăzută din cauza
predominanţei autocon-sumului în gospodăria
ţărănească;
gradul scăzut de competitivitate a produselor
ro-mâneşti pe pieţele externe: la export predominau
Instabili- mate-riile prime industriale şi unele produse
tatea semifabricate, pro-dusele finite fiind slab
mone-tară reprezentate;
în protejată şi încurajată prin politica industrială
perioada internă şi comercială externă, industria românească a
interbelică beneficiat şi de acţiunea favorizantă a diferitelor
organi-zaţii monopoliste pe piaţa internă, consecinţa
fiind creşte-rea preţurilor produselor industriale şi
diminuarea capaci-tăţii de absorbţie a pieţei interne;
industria constructoare de maşini, axul
întregii industrii, rămâne o ramură slab reprezentată,
aflată încă la începutul dezvoltării sale, prin volumul
şi calitatea produ-selor furnizate celorlalte ramuri ale
economiei naţionale; economia românească era în
continuare dependentă de aprovizionarea cu bunuri
de investiţii de pe piaţa externă.
Declanşată în perioada războiului, inflaţia avea
să continue în unele ţări, printre care şi România, în
perioada interbelică.
Principalele evoluţii monetare ale acestei
perioade au fost:
 faţă de anul 1914, leul s-a depreciat
între 42 de ori, în perioada 1925-1926, şi 32 de ori, în
perioada 1927-1927;
 prin Legea de stabilizare monetară,
din februarie 1929, leul a fost devalorizat de 32 de
ori faţă de perioada 1867-1913;
 comparativ cu definiţia dată prin
legile din anul 1867 şi 1890, un leu reprezenta doar
110
0,010 g aur cu titlul de 900 , respectiv 9 mg. aur
fin;
 în mod corespunzător s-au modificat
parităţile valutare: 1 dolar valora aproximativ 167
lei, 1 liră sterlină circa 813 lei, un franc elveţian 32
lei, iar un franc francez (de-valorizat în anul 1928)
6,55 lei;
 sub impactul crizei economice din
perioada 1929-1933, sistemul lirei sterline se
prăbuşeşte, principala monedă a lumii secolului al
XIX-lea fiind devalorizată în anul 1934 cu circa
40%;
 efect al gravelor distorsiuni ale
sistemului finan-ciar american, convertibilitatea
dolarului este suspendată în anul 1933, un an mai
târziu moneda americană fiind devalorizată, la
rândul ei, cu circa 40%;
 sub presiunea evoluţiilor monetare
internaţio-nale, leul este din nou devalorizat;
preţurile interne cresc în mod diferenţiat, de circa 25
de ori la produsele agrico-le, respectiv de circa 37 de
ori la produsele industriale până în anul 1938;
 după anul 1929 se manifestă
deschiderea foarfe-cei preţurilor interne în
defavoarea produselor agricole, scăderea acestei
categorii de preţuri fiind de aproape două ori mai
mare în anii 1932-1934 decât a preţurilor produselor
agricole.
Tendinţele evoluţiei sistemului bancar în
pe-rioada interbelică:
♦ evoluţia este sinusoidală: în perioada 1918-
1929 – hipertrofiere (creşterea numărului băncilor
sub influ-enţa inflaţiei şi a speculaţiilor bursiere din
perioada 1919-1926), urmată de un proces de
deteriorare şi restrângere în perioada 1930-1934;
♦ adâncirea specializării creditului (credit
industri-al, meşteşugăresc, pentru funcţionari etc.);
♦ marile bănci se orientează spre industria
mecani-zată şi comerţul exterior, în vreme ce băncile
Expansi- mici au drept destinaţie comerţul intern şi agricultura
unea şi mică şi mijlocie; cea mai mare parte a creditelor se
contracta- îndreaptă, mai cu seamă după criza economică, spre
rea marea industrie, agricultura dispunând de mijloace
sistemu-lui financiare cu mult sub necesar;
bancar ♦ în perioada 1921-1930, poziţiile ocupate de
capi-talurile bancare franceze, italiene, elveţiene şi
britanice se consolidează prin dislocarea capitalului
german; în peri-oada 1934-1938, devine manifestă
tendinţa de revigorare a capitalului german;
♦ devin evidente tendinţele de concentrare şi
cen-tralizare a capitalurilor bancare, cea mai mare
parte a ac-tivelor fiind deţinută de câteva bănci mari,
având în cen-tru BNR;
♦ în deceniul al patrulea se impune intervenţia
sta-tului sub forma acţiunilor de reglementare şi
control al activităţii bancare, urmare a dezorganizării
provocate de criza bancară şi prăbuşirii multor
instituţii de credit;
Componenţa sistemului bancar:
1)Banca Naţională a României, bancă unică de
111
emi-siune monetară şi bancă centrală de credite de
reescont;
2)băncile comerciale private;
3)instituţiile de credit specializate în domeniile
in-dustriei mari şi mici, agriculturii, precum şi
instituţiile de credit pentru salariaţi;
4)creditul cooperatist;
5)instituţii de credit public;
6)institutele de asigurări.
Intervenţia statului în deceniul al patrulea
s-a manifestat la nivelul BNR, învestită cu noi
atribuţii de dirijare şi control:
 reglementarea dobânzilor prin manevrarea
ratei scontului;
 reglementarea şi controlul comerţului cu
devize: intrările şi ieşirile de devize erau
coordonate în vederea asigurării majorării
excedentului balanţei comerciale externe;
 reglementarea, împreună cu Ministerul de
Finan-ţe, a regimului comerţului exterior: operaţiuni
în compen-sare, contingentări de mărfuri la import,
stimulente (prime) la export;
 înfiinţarea Consiliului Superior Bancar, a
cărui conducere era numită de BNR, având putere
de decizie privind crearea şi desfiinţarea băncilor,
fluxurilor de capital etc.
Conversiunea datoriilor agricole:
Consecinţele devastatoare ale crizei agrare asupra
gospodăriilor mici ţărăneşti au determinat
promulgarea, în anul 1934, a Legii pentru lichidarea
datoriilor agricole şi urbane:
• totalul datoriilor se ridica la 52 miliarde lei
(echivalent cu de trei ori încasările bugetare la
nivelul anului 1934); din acestea, 37 miliarde
reveneau unui număr de aproape 2,5 milioane
gospodării ţărăneşti;
• potrivit Legii, datoriile au fost reduse cu 50-
60%;
• restul datoriilor a fost reeşalonat la plată pe
timp de 34 de semestre, cu dobândă minimă de 3%
pe an;
• statul a preluat o parte a datoriilor pentru a
salva unele bănci de la faliment, determinând
indirect o creştere a presiunii fiscale.

în comerţul exterior românesc în perioada 1913-1938

Evoluţia În domeniul politicii comerciale externe, în


relaţiilor dece-niul al treilea este continuată politica tarifară
112
economic demarată în perioada antebelică; sunt elaborate şi
e interna- promulgate tarifele vamale cu caracter din ce în ce
ţionale mai agresiv în anii 1921, 1924, 1926, 1927 şi 1929;
ale În deceniul al patrulea, protecţionismul
României combină barierele tarifare cu cele netarifare, cu
în preponderenţa acestora din urmă (contingentări şi
perioada prohibiţii la import, însoţite de controlul şi dirijarea
interbelic fluxurilor de lichidităţi valutare potrivit intereselor
ă economice generale).
Structura comerţului exterior se modifică
faţă de perioada anterioară primului război
mondial. La export produsele industriale
(petroliere, în principal) devin dominante faţă de
cele agricole, iar la import creşte, într-o oarecare
măsură, ponderea materiilor prime, reflectând o
uşoară creştere a capacităţii de pre-lucrare a
industriei româneşti (Tabelele 1 şi 2). Este,
totodată, semnificativă evoluţia raportului de
schimb în anii 1913-1938 (Grafic nr. 3).

Tabel 1
Structura valorii exportului României în anii 1913 şi 1938
- în procente -
Grupa de produse 1913 1938
Cereale şi derivate 69,2 29,5
Animale şi produse 3,1 10,7
animaliere
Petrol şi derivate 19,7 43,3
Lemn şi derivate 3,6 1,4
Alte 4,5 5,1
Total 100,0 100,0

Tabel 2
Structura valorii importului României în anii 1913 şi 1938
- în procente -
Grupa de produse 1913 1938
Produse primare 6,9 12,4
Produse intermediare 18,2 24
Produse finite 74,9 63,6

Tendinţel Exportul a sporit, cantitativ, la mai mult decât


e dublu în anul 1936, comparativ cu 1925; valoric,
generale însă, volumul exportului reprezenta sub 50% în anul
ale 1934, comparativ cu 1929.
comer- Importul se diminuează cantitativ; valoric,
ţului sub presiunea barierelor netarifare, reducerea este
exte-rior şi mai însemnată decât în cazul importului (în anul
româ- 1938 reprezenta 64% din nivelul anului 1929)
nesc în Excedentele balanţei comerciale din deceniul
perioada al patrulea au fost utilizate prioritar pentru
interbelic constituirea lichidităţilor valutare aferente plăţii
ă datoriei externe.
Datoria externă a României în perioada
interbe-lică
Tendinţele datoriei publice externe
în perioada 1919-1931 – tendinţă de creştere;
în perioada 1932-1939 – tendinţă de
113
diminuare.

Cauzele şi sursele creşterii datoriei externe în


perioada 1919-1931:
datoria publică externă a României, precum
şi investiţiile, creditele particulare externe moştenite
dinain-tea primului război mondial;
investiţiile şi creditele străine din provinciile
care s-au unit cu România în anul 1918;
datoria externă de succesiune care a revenit
României prin tratatele de pace;
datoria externă contractată în timpul
războiului mondial şi, ulterior, până în anul 1931;
importul privat de capital în perioada 1919-
1931.
Cauzele principale ale tendinţelor de
diminuare a datoriei publice externe în perioada
1923-1939:
necontractarea de noi împrumuturi externe
importante;
suspendarea, din anul 1932, conform
deciziilor forurilor internaţionale, a datoriilor externe
interaliate ale României, de peste 40 mild. lei;
achitarea unei părţi însemnate din datoria
externă;
retrageri masive de capital extern în timpul
crizei economice;
trecerea în mâinile capitalului autohton a
unor societăţi industriale controlate anterior de
firmele externe.
În anul 1938, datoria externă a României era,
esti-mativ, de 420 milioane dolari (22
dolari/locuitor), faţă de 385 milioane dolari (50
dolari /locuitor) în anul 1916.
Presiunea fiscală sporită în perioada
interbelică a fost determinată de nevoile
financiare tot mai mari ale statului, generate de:
Finanţele  plata datoriilor statului – în special
publice în externe – contractate pentru susţinerea războiului,
perioada precum şi a anuităţilor aferente datoriilor
interbelic contractate în perioada antebelică;
ă.  cheltuielile masive impuse de
Creşterea refacerea mijloa-celor de transport şi comunicaţie
intervenţi afectate în perioada războiului;
ei statului  plăţi externe pentru mărfurile
cumpărate de particulari peste graniţă în perioada
războiului şi, mai cu seamă, în perioada 1919-
1920, garantate de stat cu bonuri de tezaur;
 plata datoriilor ce reveneau
României ca stat succesor, stabilite prin tratatele
de pace, cotă-parte din datoria externă a Austro-
Ungariei;
 contribuţia impusă statelor
succesoare ale monarhiei austro-ungare şi, prin
urmare, şi României, cheltuieli de eliberare a
teritoriilor despărţite din imperiu;
 pensiile de război;
 cheltuielile generate de unificarea
monetară;
114
 emisiunea de rentă cuvenită marilor
proprietari, expropriaţi prin legile de reformă agrară
din anul 1921.
Urmare a cheltuielilor uriaşe ale statului, partea
din emisiunea monetară ce revenea acoperirii
datoriilor statu-lui a crescut de la aproape 20% în
anul 1914 la peste 80% în anul 1922. Practic,
inflaţia, în întregime, a fost cauzată de necesitatea
acoperirii cheltuielilor statului prin emisi-une de
monedă fără acoperire.
După perioada imediat postbelică, o a doua
perioa-dă deosebit de grea pentru finanţele publice
ale României a fost cea a crizei din 1929-1933 care a
afectat atât chel-tuielile, cât şi încasările bugetare.
Cauzele crizei financiare a statului au fost:
 dublarea anuităţii datoriei externe a
statului, ce ajunsese la 25% din totalul cheltuielilor
bugetare în urma împrumuturilor contractate pentru
stabilizare mo-netară şi dezvoltare între 1929-1931;
creşterea corespun-zătoare a veniturilor bugetare s-
a realizat prin creşterea fiscalităţii, chiar în perioada
primilor ani de criză, când, în mod firesc, s-ar fi
impus o relaxare fiscală;
 creşterea fiscalităţii directe şi
indirecte a dimi-nuat veniturile populaţiei,
determinând reducerea cererii şi agravând starea de
criză a economiei;
 ca urmare, colectarea veniturilor bugetare a
întâm-pinat serioase dificultăţi, fiind înregistrate
mari deficite bugetare (4,8 miliarde lei în anul 1928,
3,8 miliarde lei în 1930, respectiv 5,7 miliarde lei în
anul 1932);

 pentru reducerea deficitelor bugetare,


în condi-ţiile sărăcirii unei mari mase a populaţiei,
statul a acţionat asupra cheltuielilor bugetare, în
sensul reducerii salariilor funcţionarilor publici cu
10-20%;
 reducerea veniturilor bugetare a dus
la incapaci-tatea de plată a datoriei publice externe.
Tendinţele finanţelor publice în perioada
inter-belică:
 finanţele publice au urmat linia
sinuoasă a evo-luţiei economiei naţionale, reflectând
fidel perioadele de criză şi cele de dezvoltare;
 bugetul de stat a asigurat
funcţionarea aparatului de stat, dar, pe de altă parte,
a constituit un mijloc de redistribuire a unei părţi din
venitul naţional în avantajul potentaţilor, pe seama
contribuabililor;
 afacerile ilegale, corupţia la cele
mai înalte niveluri se agravează în perioadele de
criză, atât în perioada 1919-1921, cât şi după
1920;
 statul a susţinut financiar anumite
ramuri ale economiei, favorizând astfel, direct şi
indirect, diferite interese particulare;
exercitarea funcţiilor statului a fost
afectată de amploarea politicianismului şi a
115
biocratizării aparatului de stat, mai ales în deceniul
al patrulea.
Analiza temei are în vedere următoarea
problema-tică:
Bilanţul 1. Transformările instituţionale şi tehnologice
dezvoltări gene-ratoare de progres şi creştere a nivelului de
i civilizaţie ma-terială.
economico 2. Nivelul economiei româneşti comparativ cu
-sociale a situ-aţia statelor din centrul şi vestul Europei.
României 3. Cauzele conservării şi agravării decalajelor
în dintre nivelurile de dezvoltare economică ale
perioada României şi cele ale statelor dezvoltate.
interbelic 4. Perspectivele economiei româneşti (A se
ă vedea Victor Axenciuc, op. cit., capitolul 20, şi
Aurelian Bondrea, Starea naţiunii 2000. România
încotro?, capitolul II).
III. SOCIALISMUL ROMÂNESC ÎN PERIOADA
POSTBELICĂ
Principa- 1. Dezvoltarea industrială în perioada 1950-1959
lele teme şi critica sa.
2. Agricultura României (1950-1989) între
dezvoltare şi slabă eficienţă.
3. Infrastructura românească între anii 1950-1989.
4. Urbanizarea modernă a României şi carenţele
sale.
5. Comerţul exterior, evoluţie şi structură în anii
1950-1989.
6. Standardul de viaţă al populaţiei în anii 1950-
1989 şi limitele sale.
7. Locul periferic al României în economia
europeană la sfârşitul secolului XX.
8. Contradicţii şi crize în economia socialistă a
României.
(A se vedea Aurelian Bondrea, Starea naţiunii
2000. România încotro?, p. 65-99).
Bibliografi 1. Victor Axenciuc, Introducere în istoria
e selectivă economică a României. Epoca modernă şi
contemporană. Epoca Modernă. Partea I, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001.
2. Aurelian Bondrea, Starea naţiunii 2000.
România în-cotro?, volumul I, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2000.
3. Eugen Ghiorghiţă, Liberul schimb şi
protecţionismul. Începuturile industrializării
României 1886-1914, Editura Fundaţiei România
de Mâine, Bucureşti, 2002.
4. Eugen Ghiorghiţă, Industrializare şi comerţ
exterior în România interbelică, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002.

116