Analiza indicatorilor economici (relativi, medii sau de variație) folosiți în luarea

deciziilor economice.

Luarea unei decizii, în orice tip de activitate, implică necesitatea cunoaşterii acelui domeniu, respectiv a
fenomenelor de masă manifestate în acel domeniu. Cu cât această cunoaştere este mai profundă, cu atât
riscurile acţiunilor întreprinse sunt mai mici. Fenomenele de masă prezintă o variabilitate însemnată la nivelul
formelor de manifestare, variabilitate determinată de acţiunea combinată a unui complex de factori, esenţiali
sau neesenţiali, obiectivi sau subiectivi, sistematici sau întâmplători. Însă, importantă în cunoaşterea
fenomenelor de masă nu este situaţia fiecărei unităţi din colectivitate, ci tendinţa manifestată de întreaga
colectivitate. O posibilitate de cunoaştere a mediului economico-social o reprezintă determinarea diferiţilor
indicatori statistici, dintre care un rol de seamă îl au indicatorii tendinţei centrale. Indicatorii tendinţei centrale
se determină ca indicatori medii sau indicatori de poziţie, în funcţie de natura variabilelor urmărite în
colectivitatea analizată, de scopul analizei etc. Indicatorii tendinţei centrale folosiţi mai frecvent sunt mărimile
medii şi indicatorii de poziţie.

Mărimile medii. Mărimile medii constituie categoria de indicatori derivaţi şi de indicatori sintetici
generalizatori utilizaţi pe scară largă în activitatea de cercetare statistică, de planificare şi de conducere.
Indicatorii medii reprezintă un instrument principal de cunoaştere a fenomenelor de masă şi au un grad mare de
aplicabilitate practică. Cu cât valorile individuale din care se obţin mediile sunt mai apropiate, cu atât mediile
calculate oferă un conţinut mai real. În calcularea valorilor medii trebuie avută în vedere omogenitatea datelor
individuale. Eterogenitatea acestora impune calcularea unor medii parţiale şi a mediei de ansamblu ca o sinteză
a acestora.

Pentru a obţine o medie cu un conţinut cât mai real este necesar ca aceasta să se bazeze pe un număr
mare de cazuri individuale diferite, a căror variaţie să fie aleatoare în raport cu fenomenul în totalitatea lui,
valorile din care se va calcula media să fie omogene, forma de medie utilizată trebuie să corespundă cât mai
bine formei de variaţie a datelor individuale. Prin definiţie, media valorilor individuale ale unei variabile statistice
este expresia sintetizării într-un singur nivel reprezentativ a tot ce este esenţial, tipic şi obiectiv în apariţia,
manifestarea şi dezvoltarea acesteia. În statistică, media este interpretată ca nivelul la care ar fi ajuns o
caracteristică înregistrată, dacă în toate cazurile, toţi factorii esenţiali şi neesenţiali ar fi acţionat constant. În
acest sens se interpretează media ca fiind “speranţa matematică” către care tind toate valorile, variaţia dintre
ele fiind influenţa factorilor aleatori. Ţinând seama de diversitatea fenomenelor economice, tehnice, sociale etc.,

1|Page
care astăzi sunt cercetate cu metode statistice, şi luând în calcul variabilitatea acestor fenomene, în practică
trebuie să se aleagă tipul de medie adecvat. Mediile cele mai frecvent folosite sunt: aritmetică, geometrică,
armonică, pătratică şi cronologică, calculate ca medii simple şi ponderate.

Media aritmetică. Media aritmetică se foloseşte atunci când fenomenul supus cercetării înregistrează
modificări aproximativ constante, în progresie aritmetică, prezentând, deci, o tendinţă liniară. Media aritmetică
simplă se foloseşte pentru seriile simple, adică în cazul în care numărul variantelor caracteristicii studiate este
egal cu numărul unităţilor sau când se cunoaşte nivelul totalizat al caracteristicii şi numărul unităţilor. Pentru o
caracteristică statistică X, cu valorile x1, x2, …, xn, şi ţinând cont că funcţia determinantă pentru media
aritmetică simplă este de tip adiţional, adică:

1  2   n   i x x ... x x ,

înlocuind variantele caracteristicii cu media lor, atunci:

x  x  ... x  xi  n  x  xi  ; i 1,n n x x i    .

Media armonică. Media armonică se determină doar pentru variabile cantitative şi se aplică numai în
cazuri speciale. În general, utilizarea acestui tip de medie este recomandat atunci când două variabile
interdependente se află în raport de inversă proporţionalitate. Media armonică are, în principiu, aceeaşi
metodologie de calcul ca media aritmetică, funcţia determinantă fiind tot de tip adiţional; deosebirea constă în
aceea că nu se folosesc variantele x1, x2, …, xn , ci inversul acestora, adică 1 2 n x 1 ,..., x 1 , x 1 .

Media armonică este mai rar folosită în practică. În schimb, mult mai frecvent utilizată este forma
transformată a mediei aritmetice ponderate, care ia forma unei medii armonice cu ponderi compuse. Se
foloseşte atunci când nu se cunosc frecvenţele. De asemenea, mai este folosită şi ca model matematic în calculul
unor indicatori statistici, cum ar fi indicele mediu armonic al preţurilor (cazul tipic îl constituie determinarea
preţului mediu al bunurilor de consum ce compun coşul zilnic, determinat pe baza bugetelor de familie ale unui
eşantion reprezentativ de consumatori; de regulă, aceştia nu declară cantităţile cumpărate din fiecare produs, ci
doar valoarea bunurilor consumate). În cazul mediei armonice ca formă transformată a mediei aritmetice
ponderate, relaţiile de calcul se obţin prin substituirea frecvenţelor din numitorul relaţiei mediei aritmetice
ponderate astfel i i i i x f x 1 f   , datorită faptului că xi şi xi fi sunt cunoscute.

Proprietăţile mediei armonice

 Pentru aceeaşi serie de valori, între media aritmetică şi media armonică se verifică relaţia de ordine: x
x h  . Egalitatea între cele două medii are loc numai pentru serii cu valori egale.

2|Page
  Dacă între două variabile există raportul de inversă proporţionalitate, 1 x y  , atunci acelaşi raport se
păstrează şi între mediile calculate pentru cele două variabile. Dacă în cazul primei variabile utilizăm media
aritmetică, atunci pentru cealaltă variabilă se impune folosirea mediei armonice;  Dacă pentru o caracteristică
numerică se cunoaşte seria de valori (xi , fi), i=1,n, atunci pentru determinarea nivelului mediu se va utiliza
media aritmetică, iar dacă avem valorile (xi , xi · fi), i=1,n, se va utiliza media armonică. Mediile calculate în cele
două cazuri sunt egale.

Media pătratică. Media pătratică se foloseşte în cazul în care fenomenele înregistrează creşteri,
aproximativ, în progresie exponenţială, adică atunci când creşterea este mai lentă la începutul seriei şi din ce în
ce mai pronunţată spre sfârşitul acesteia, fiind utilizată, deci, în analiza tendinţelor neliniare, de tip exponenţial.
Este folosită şi ca model matematic în calculul indicatorilor sintetici ai variaţiei (abaterea standard). Media
pătratică se determină în mod asemănător mediei aritmetice, funcţia determinantă fiind tot de tip adiţional, cu
deosebirea că, în cazul mediei pătratice, se foloseşte pătratul caracteristicii. Această proprietate este
determinată de faptul că, în cazul mediei pătratice, variantele caracteristicii participă, prin ridicare la pătrat, la
calculul mediei în mod diferenţiat, pătratul lor îndeplinind rolul de frecvenţă. Acesta este şi motivul pentru care
această medie este indicată pentru analiza fenomenelor ce înregistrează tendinţe exponenţiale.

Media geometrică. Media geometrică se foloseşte în cazurile în care fenomenele înregistrează

modificări, aproximativ, în progresie geometrică. Se utilizează mai frecvent în situaţia în care diferenţele dintre
variantele caracteristicii sunt mai mari la începutul seriei şi din ce în ce mai mici către sfârşitul acesteia. Rezultă
că, media geometrică este recomandată pentru analiza tendinţelor neliniare care evidenţiază creşteri la început
şi o atenuare a acestora spre sfârşitul seriei. Este folosită ca model matematic în calculul unuia dintre indicatorii
sintetici ai seriilor cronologice (indicele mediu al dinamicii). În cazul mediei geometrice funcţia determinantă
este de tipul produsului.

Indicatorii variaţiei

Studiul variaţiei fenomenelor economico-sociale ocupă un loc foarte important în cadrul analizei
statistice. Indicatorii tendinţei centrale nu dau nici o indicaţie asupra împrăştierii, respectiv a modului în care
termenii seriei se abat între ei sau de la medie (poziţia centrului de grupare). Centrul de grupare poate fi acelaşi
pentru două sau mai multe serii de date, dar gradul de împrăştiere să fie diferit în jurul centrului de grupare.
Spre exemplu, dacă am avea trei serii de repartiţie simetrice X, Y şi Z (figura 2.4.), ele pot avea aceeaşi medie,
însă repartiţiile lor sunt diferite. Astfel, variabila X are o împrăştiere mai mică decât variabila Y, iar variabila Y are
o împrăştiere mai mică decât variabila Z.

3|Page
 Media, prin modul său de determinare, ascunde structura colectivităţii pe grupe şi nu permite
cunoaşterea abaterilor termenilor seriei (datorate cauzelor întâmplătoare) faţă de media lor. Nu este suficient să
calculăm valorile tipice (indicatorii tendinţei centrale) ale unei serii, ci este necesar să verificăm şi gradul lor de
reprezentativitate. Din cele prezentate rezultă necesitatea studierii variaţiei fenomenelor social-economice.
Indicatorii variaţiei utilizaţi în analizele statistice pot fi grupaţi după mai multe criterii:

 după numărul variantelor luate în calcul (sau după gradul lor de sinteză) avem indicatori simpli şi
indicatori sintetici;

 după modul de sistematizare a datelor primare, există indicatori ai variaţiei calculaţi pentru serii de
distribuţie unidimensionale şi indicatori ai variaţiei calculaţi pentru serii multidimensionale;

 după modul de calcul şi exprimare, există indicatori ai variaţiei calculaţi ca mărimi absolute şi ca
mărimi relative. Indiferent de natura lor, indicatorii variaţiei oferă informaţii necesare nu numai pentru
cunoaşterea variabilităţii seriilor statistice analizate, ci şi pentru aprecierea „calităţii” valorilor tipice utilizate în
procesul decizional. Pentru caracterizarea variaţiei există o mare diversitate de indicatori, fiecare dintre aceştia
prezentând o semnificaţie şi o metodologie de calcul specifice. Ţinând cont de gradul de sinteză a indicatorilor
variaţiei, distingem, după cum arătam anterior, două categorii (indicatori simpli şi indicatori sintetici), pe care îi
vom prezenta în cele ce urmează.

Indicatorii simpli ai variaţiei. Indicatorii simpli sunt folosiţi pentru caracterizarea gradului de împrăştiere
a unităţilor colectivităţii cercetate faţă de medie sau faţă de o anumită valoare din serie. Se pot exprima atât în
unităţi absolute, aceleaşi ca şi cele ale caracteristicii studiate, cât şi în mărimi relative, calculate în raport cu
media. Aceşti indicatori sunt amplitudinea variaţiei şi abaterile individuale ale fiecărui termen de la media lor.

Indicatorii sintetici ai variaţiei. Indicatorii simpli ai variaţiei nu pot exprima şi caracteriza întreaga
variaţie a caracteristicii studiate, fiind necesară calcularea indicatorilor sintetici. Aceşti indicatori caracterizează
gradul de variaţie, luând în considerare toţi termenii seriei. Indicatorii sintetici sunt: abaterea medie liniară,
dispersia, abaterea standard şi coeficientul de variaţie.

Categoria cea mai simplă de indicatori derivaţi şi care au o largă răspândire în statistică este aceea a
mărimilor relative.

Indicatori derivaţi relativi

Indicatorul relativ (mărimea relativă) este rezultatul comparării sub formă de raport a doi indicatori
statistici şi exprimă printr-un singur număr proporţiile indicatorului raportat faţă de indicatorul bază de

4|Page
raportare, numită şi bază de comparaţie. Forma de exprimare a indicatorilor relativi se stabileşte în raport cu
gradul de variaţie a fenomenelor, scopul urmărit şi particularităţile specifice ale fenomenelor cercetare.
Rezultatul raportării este un număr întreg sau o fracţie. Pentru a mări expresivitatea acestuia se înmulţeşte cu
100, 1.000, 10.000 respectiv 100.000 şi astfel rezultatul se exprimă în procente, promile, prodecimile, respectiv
procentimile. Mărimile relative se exprimă în unităţi sau coeficienţi. În acest caz indicatorul relativ arată câte
unităţi din mărimea raportată revin la o singură unitate din mărimea bazată pe raportare. Astfel, se exprimă:
indicatorii vitezei de circulaţie a mărfurilor, indicatorii eficienţei economice, indicatorii tehnico-economici de
utilizare a fondurilor etc. În general aceştia au valori supraunitare. Forma cea mai frecventă de exprimare a
indicatorilor relativi o constituie procentele, care arată câte unităţi din mărimea raportată revin la 100 unităţi ale
mărimii bază de raportare. Promilele, prodecimile se folosesc când mărimea comparată este mult prea mică faţă
de mărimea bază de raportare şi exprimarea în coeficienţi sau în procente ar conduce la mărimi relative dificil de
interpretat. Mărimile relative se dovedesc a fi utile în analiza întregii activităţi tehnicoeconomice şi sociale.
Calcularea indicatorilor statistici impune însă o alegere atentă a bazei de comparaţie şi verificarea
comparabilităţii datelor raportate. Alegerea bazei de raportare nu trebuie să se facă în mod mecanic, ci pe baza
unei analize calitative prealabile. Ca numitor al raportului trebuie folosită baza de referinţă care corespunde din
punct de vedere al reprezentativităţii sale în timp, în spaţiu şi în structură organizatorică. Mărimile selective pot
fi împărţite în următoarele clase: de structură, de coordonate, ale dinamicii, ale planificării (programării) şi de
intensitate. Mărimile relative de structură stabilesc în ce raport se află fiecare element sau grup de elemente ale
colectivităţii faţă de volumul (nivelul) întregii colectivităţi. Astfel, într-o serie teritorială, sau pentru o variabilă
statistică construită pe baza unor componente, ponderea sau greutatea specifică ( g i x ) a unui element xi în
totalul colectivităţii. Intr-o grupare simplă sau combinată se pot calcula greutăţi specifice pentru toate
caracteristicile care au fost centralizate. Într-o distribuţie de frecvenţă, fiecare mărime de structură exprimă
ponderea grupului de elemente xi şi frecvenţă ni în volumul total. Mărimile relative de coordonate
caracterizează raportul numeric în care se găsesc doi indicatori de acelaşi fel, aparţinând unor grupe ale aceleiaşi
colectivităţi statistice sau unor colectivităţi statistice de acelaşi fel, dar situate în spaţii diferite. Aceste mărimi
relative de coordonate admit proprietatea de reversibilitate. Mărimile relative ale dinamicii se utilizează pentru
caracterizarea evoluţiei fenomenelor în timp. Ele se obţin ca raport al nivelului fenomenului într-o perioadă de
timp şi nivelul aceluiaşi fenomen dintr-o perioadă anterioară, considerată drept bază de comparaţie. Studiul
dezvoltat al acestor mărimi relative ale dinamicii face obiectul capitolelor “Serii cronologice” şi “Metoda
indicilor”. Mărimile relative ale programării de dezvoltare se calculează la nivelul fiecărei unităţi, în funcţie de
programele elaborate privind aprovizionarea, producţia şi desfacerea de mărfuri. Pentru stabilirea acestor
indicatori sunt necesare următoarele informaţii: x0 = nivelul realizat în perioada de bază, xpl = nivelul programat

5|Page
în perioada curentă şi x1 = nivelul realizat în perioada curentă. Pe baza acestor mărimi putem calcula indicatorii
relativi: (3.2.9) 100 x x 100 , K x x K pl 1 1/ pl 0 pl pl / 0 = ⋅ = ⋅ al nivelului planificat în perioada curentă faţă de
nivelul realizat în perioada de bază şi respectiv, al nivelului realizat faţă de cel planificat în perioada curentă. La
studierea realizării programării (planului) statistica urmăreşte îndeplinirea acesteia la toţi indicatorii prin care se
caracterizează activitatea agenţilor economici: producţie, desfacere, servicii, productivitatea muncii, costuri,
fond de salarizare, numărul mediu al salariaţilor etc. Fiecărui indicator i se ataşează câte o denumire în funcţie
de tendinţa de modificare şi de semnul diferenţei dintre mărimea relativă exprimată în procente şi 100%, cât şi
de conţinutul sarcinii de program (plan) de a fi minime sau maxime. Astfel, avem: spor (excedent), surplus,
deficit (risipă), economie (reducere).

Mărimile relative de intensitate se obţin prin raportarea a doi indicatori absoluţi X, Y, de natură diferită,
care se află într-o relaţie de interdependenţă. Exemple de mărimi relative de intensitate sunt:

- productivitatea muncii (producţia în unitatea de timp),

- cursul de schimb valutar (exprimată cu câţi lei se poate cumpăra un dolar),

- preţul unitar,

- rentabilitatea economică (beneficiul economic în sens larg la un leu activ global),

- eficienţa activelor fixe, - durata medie a zilei (lunii) de lucru.

Specific mărimilor relative de intensitate este faptul că ele pot fi interpretate sub forma unor valori
individuale ale unei variabile aleatoare pentru care se poate stabili repartiţia lor de frecvenţă.

Menţionăm că mărimile relative de intensitate care se calculează sub formă de rapoarte cu baze diferite
de raportare şi au conţinut de medie, nu admit operaţia de adiţiune, adică mărimea relativă corespunzătoare la
nivelul ansamblului nu se obţine ca o sumă a mărimilor relative parţiale de acelaşi conţinut, calculat la nivelul
grupelor, ci ca o medie a acestora. Prin diferite raportări cantitative mărimile relative de intensitate permit
sesizarea unei multitudini de aspecte calitative ale colectivităţii cercetate.

6|Page