Universitatea “Tibiscus” din Timisoara

Facultate de Științe Economice

Specializarea C.I.G

Referat la disciplina
Istorie economică

Coordonator: Lect.univ dr.Tărăbîc Mirela

Student: Nica Andreea

 Economia socialista a României - Industrializarea

Toate statele comuniste au folosit modelul economic socialist fiind fiecare in

parte o copie economica fidela a URSS. Socialismul ca doctrina economica se baza pe
trecerea tuturor fabricilor si uzinelor din proprietate privata, in proprietatea statului.
Muncitorii reprezentau clasa sociala conducatoare, sub pretextul faptului ca dorea sa
lupte impotriva exploatarii omului de catre om. Economia de piata ,specifica statelor cu
economie capitalista, a fost inlocuita cu cea autarhica, bazata pe planificarea productiei
pe o perioada de cinci ani. Acest interval temporar se dorea depasit mereu prin
cresterea productivitatii . Cincinalul in patru ani si jumatate era un deziderat utopic ,
atins numai prin falsificarea indicatorilor economici . Productia reala era de fapt mult mai
mica, dar cifrele erau supradimensionate pentru a scoate in evidenta maretele realizari
ale socialismului.
Pe teritoriul tarii noastre , anul 1948 a reprezentat un punct de referinta pentru
transformarea economiei nationale intr-o copie marca URSS. Reformarea comunista a
tarii din acel an s-a realizat cu o rapiditate si coerenta neegalate inca in istoria
contemporana a Romaniei,in temeiul constitutiei din 1948” intreaga putere in stat vine
de la popor si apartine poporului. Prin aceasta sintagma s-a oferit legitimitate pentru
distrugerea notiunii de libertate privata.
Nationalizarea industriei transporturilor a fost chiar prima masura luata de Marea
Adunare Nationala la 22 iunie1948. Concentrarea tuturor resurselor economice in
mainile Partidului Comunist Roman reprezenta o prioritate. Mai mult decat atat, inca din
1946 statul roman legiferasera proprietatea si controlul direct al statului asupra bancilor
nationale. Nationalizarea intreprinderilor a afectat in 1950 , 90% din productia
industriala, dar guvernul nu a oferit despagubiri actionarilor si proprietarilor.
O particularitate a economiei noastre in perioada comunista a fost infiintarea
sovromurilor.Sovromurile erau intreprinderi, Acestea erau societati mixte romano-
sovietice. Desi proportia actiunilor era egala in teorie, practica a aratat ca aceste firme
nu erau decat niste canale de exploatare economica a Romaniei.
In 1950 a fost aprobat primul plan cincinal din istoria economiei romanesti.
Acesta punea accentual pe cresterea productivitatii muncii cu 57%, sporirea productiei
de electricitate si nu in ultimul rand dezvolatarea industriei constructoare de masini.
Scopul principal era ca Romania sa aiba o industrie socialista dezvoltata si o agricultura
mecanizata.
Transformarea socialista a agriculturii romanesti fusese hotarata inca din
1949 ,prin plenara CC al Partidului Muncitoresc Roman. Colectivizarea a insemnat in
practica trecerea pamanturilor din proprietatea taranilor in cea a statului. Pentru ca
taranii romani nu au aderat de buna voie la gospodariile agricole collective, Partidul a
recurs la violenta. Procesul de colectivizare a fost unul lent. S-a incheiat abia in 1962
cand 90% din teren arabil al tarii era in proprietatea statului roman,80.000 de tarani au
fost aruncati in inchisoare pentru ca s-au opus colectivizarii.
Intre 1959-1961 importurile de tehnologie agricola din Germania Federala ale
tarii noastre s-au triplat. La fel si exporturile catre Italia Franta si Elvetia. In 1961
Romania avea cea mai mare rata de crestere economica din Europa Centrala si de
Sud-Est. Industrializarea bazata pe resurse proprii a ridicat nivelul de trai al romanilor.
A existat in 1964 un plan de organizare economica a regiunii dunarene care urma sa
cuprinda teritorii din URSS, Bulgaria si Romania. S-a avut in vedere crearea unui
complex economic international la care cea mai mare contributie sa o aiba tara noastra.
Planul era mai mult o incercare a sovieticilor de a testa reactia partii romane la “un
atentat la independenta nationala.
Venirea la putere a lui Nicolae Ceausescu a gasit Romania in postura unei tari cu
partid communist disciplinat si o economie aflata in dezvoltare. In loc sa continue
reformele predecesorului sau, Ceausescu a ales revenirea la practicile comuniste
traditionale. In 1965,Ceausescu cere scaderea costurilor de productie si renuntarea la
practica pierderilor planificate si renuntarea la industrializarea fortata. Doi ani mai tarziu
este lansat un program de actiune pentru cresterea nivelului de trai al romanilor. Se
aveau in vedere o mai buna organizare organizare administrative teritoriala si
planificarea eficienta a economiei. Dupa luarea de pozitie referitoare la interventia
URSS in Cehoslovacia, Ceausescu primeste vizita presedintelui SUA la Bucuresti in
august 1969. Acest fapt avea sa aduca Romaniei acces la resurse financiare nesperate
si la cele mai noi tehnologii.
Inca din 1965 Nicolae Ceausescu a avut control total asupra politicii economice.
Avea obsesii maniacale pentru economisire si cresterea exporturilor. Retehnologizarea
industriei romanesti pe baza creditelor contractate din Vest nu a avut efectul scontat .
Pentru ca organizarea in productia din industria grea era deficitara,Romania ajunge la
un deficit bugetar tot mai mare.
Conducatorul Partidului Comunist Roman refuza sa regandeasca politica de
dezvoltare industrial. Acest lucru a dus la cresterea datoriei externe si a deficitului
commercial si intarzierea transelor scadente la imprumuturilor contractate din Vest.
Nicolae Ceausescu a cerut economii in toate domeniile si intensificarea actiunilor din
domeniul cercetarii.
Intre 1976 si 1989 conducatorul Romaniei a continuat politica de industrializare
fortata a tarii pentru a face din Romania o putere economica autarhica Avid dupa
exporturi Ceausescu a orientat economia nationala catre productia de export neglijand
nevoile pietei interne.In 1981 datoria externa a Romaniei atinsese 10,2 miliarde de
dolari.
Pana in decembrie 89 a urmat o perioada de austeritate pentru popor dublata de
constructii megalomanice precum Casa Poporului. Rationalizarea hranei a declansat o
criza alimentara fara precedent. Foamea si frigul din case generate de obsesia pentru
economii a lui Ceausescu, au facut ca romanii sa vada in Revolutie ultima solutie. In
concluzie, economia autohtona a trecut de la transformare dupa model Stalinist in 1948
la colectivizarea agriculturii intre 1950 si 62,prin modernizare in anii 60 si recesiune
paroxistica in anii 80 ,pastrand liniile unei economii socialiste.

Industrializarea a fost unul din cele mai importante obiective ale regimului
comunist şi a fost inclusă în Planul de Stat, lansat pe 24 decembrie 1948. Aplicând
modelul sovietic, se începe investirea celei mai mari părţi a venitului naţional în industria
grea (siderurgică, constructoare de maşini, chimică, petrolieră), fără să se ţină seama
de necesităţi şi de resurse. Programul de modernizare şi de industrializare rapidă a dat
însă greş, datorită ocupaţiei sovietice şi a stoarcerii ramurilor rentabile ale economiei de
către U.R.S.S., prin plata datoriei de război, luarea de materii prime şi de bunuri
necesare statului sovietic, schimburi comerciale dezavantajoase pentru statul român
etc. Înfiinţarea în 1949 a C.A.E.R. (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc) de către
U.R.S.S., în scopul colaborării economice dintre statele comuniste şi integrarea
economiei româneşti acestui organism, a creat de la început o situaţie dezavantajoasă
pentru România. În aceste condiţii, industrializarea a fost un eşec, reflectat atât în
înapoierea economică a ţării, cât şi în nivelul de trai extrem de scăzut al populaţiei.
Bazându-se pe naţionalizarea din iunie 1948, care a pus la dispoziţia statului peste 90%
din capacităţile industriale, regimul comunist, condus de Gh. Gheorghiu Dej, a dirijat
industrializarea pe drumul indicat de sovietici. După desprinderea uşoară de sovietici şi
de C.A.E.R., N. Ceauşescu începe o politică de industrializare fără precedent,
construind unităţi industriale gigantice. Extinderea industriei grele mult peste
posibilităţile aprovizionării cu materii prime din ţară, a făcut ca acestea să depindă tot
mai mult de import. Cum produsele acestei industrii erau de slabă calitate şi cu un
consum mare de materie primă, ele nu puteau fi vândute decât în cadrul C.A.E.R. şi la
preţuri destul de mici. Nerentabilitatea din acest sector industrial era acoperită de
veniturile din agricultură sau din unele sectoare ale industriei uşoare. Majoritatea
investiţiilor mergeau tot în industria grea, în infrastructură (canalele Dunăre-Marea
Neagră, Poarta Albă – Midia – Năvodari, Bucureşti – Dunăre, marile construcţii cum ar
fi Centrul Civic şi Casa Poporului etc.) şi în sistematizarea satelor. Toate aceste
investiţii fără rentabilitate au dus la creşterea datoriei externe, care, în 1983, ajunsese la
11 miliarde de dolari.
Proasta amplasare în teritoriu a unora dintre giganţii industriali, datorită unor raţiuni
demografice (menţinerea forţei de muncă pe loc) şi nu economice, au mărit costurile de
producţie, prin cheltuielile de transport ale materiilor prime. Declanşarea la nivel
mondial a crizei petrolului în 1973 a provocat o severă criză energetică în România,
scoţând la iveală slăbiciunile industriei româneşti. Plătirea datoriei externe până în 1989
s-a făcut prin înfometarea populaţiei, prin uzura tehnologică a principalelor întreprinderi
(şi aşa învechite), prin poluarea şi distrugerea mediului şi printr-un accentuat proces de
depopulare a satelor.
Pe termen lung politica de industrializare, ca de altfel întreaga politică economică a
comunismului român, s-a dovedit a fi falimentară, datorită slabelor investiţii, ale
costurilor mari pentru produse de proastă calitate, ale dependenţei de importuri la
materiile prime, ale specializării industriale pentru regiuni întregi (Valea Jiului), fără alte
alternative economice, a lipsei concurenţei, atât interne, cât şi externe şi a folosirii unor
utilaje învechite. Pe termen scurt industrializarea a avut însă şi unele aspecte pozitive,
cum ar fi asigurarea unor locuri de muncă, iar sistematizarea oraşelor a fost benefică,
totuşi, mai ales, atunci când nu au afectat centrele istorice.
O parte din cheltuielile cu industrializarea şi infrastructura au fost acoperite prin
slaba salarizare a muncitorilor, prin „munca patriotică”, practicată în zeci de şantiere,
organizate de P.C.R. şi U.C.T., prin munca soldaţilor, care au constituit tot timpul o
importantă forţă de muncă gratuită, aflată la dispoziţia regimului, şi uneori, chiar şi prin
munca neplătită a studenţilor şi elevilor, folosiţi mai ales în agricultură. Cu toate aceste
eforturi „voluntare”, industria românească, deşi era ramura principală a economiei
(ocupa în 1980 35,5% din populaţie) şi a atins în unele sectoare ritmuri de creştere
impresionantă (2,300% cea constructoare de maşini faţă de 1938), nu putea ridica
venitul naţional pe cap de locuitor, România fiind pe ultimul loc al listei statelor
comuniste europene. Întreaga politică economică şi tot sistemul de planuri cincinale au
fost în cele din urmă falimentare, demonstrând că economia nu se poate dezvolta prin
decizii politice, ci numai prin propriile mecanisme, care ţin seama de necesităţile pieţei.
Bibliografie:

1. Industrializarea – Materiale de Istorie

2. Economia Romaniei in timpul regimului comunist – NIKI (wordpress.com)