Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Facultatea de Drept

Specializarea: Drept

Profesor coordonator: prof.univ.dr. Cătălin Turliuc

Studentă: Grigorovici Andreea

Grupa: AI9

Cauze ale prăbușirii comunismului și dispariției Uniunii Sovietice.

Implicații asupra procesului construcției europene.

1
Cuprins
INTRODUCERE
Capitolul I. Aspecte introductive și elemente cheie 3
1.1 Importanța prăbușirii comunismului privind procesul construcției europene 3
1.2. Contextul extern privind prăbușirea comunismului 4
1.3. Contextul intern privind prăbușirea comunismului 6
1.4. Istoriografia problemei privind prăbușirea comunismului 7
Cuprins………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Capitol II. Aprofundarea problematicii propuse…………………………………………………………………………………8

1.1 Evenimente fundamentale manifestate în perioada sfârșitului comunismului…………………………..8

1.2 Fundamentul European-încheierea Tratului de la Maastricht……………………………………………………8

Concluzii…………………………………………………………………………………………………………………………………………………9

Capitol III. Impresii marcante…………………………………………………………………………………………………………….9

1.1 Însemnătate și repercusiuni……………………………………………………………………………………………………….9

Bibliografie..............................................................................................................................................10

2
Introducere

Capitolul I. Aspecte introductive și elemente cheie

1.1. Importanța prăbușirii comunismului privind procesul construcției europene
Revoluțiile de la 1989 au constat într-o serie de revoluții manifestate la sfârșitul anilor '80 și
începutul anilor '90, care au condus la rezultatul reprezentat de prăbușirea regimurilor comuniste atât
din Europa Central-Răsăriteană, cât și din alte părți ale lumii. Totodată, perioada respectivă poartă
denumirea de Toamna națiunilor, inspirată de termenul „Primăvara națiunilor” atribuit Revoluțiile din
1848. Crizele succesive din interiorul lagărului socialist (1948, 1956, 1968, 1981 ș.a.m.d.),
incapacitatea de a obține o legitimare populară prin succes economic și prosperitate, spirala
competiției cu lumea liberă consumatoare de resurse din ce în ce mai importante, epuizarea treptată a
rezervelor ideologiei comuniste în lupta propagandist cu Occidentul, alături de multe alte cauze greu
de găsit în interiorul sistemului, dar și în afara lui au condus treptat la rezultatul tragic din 1989,
prăbușirea reprezentând un eveniment marcant ce s-a manfestat destul de rapid și totodată, a fost unul
neașteptat potrivit cercetătorilor și analiștilor.

A privit fascinate cum imperiul sovietic, odinioară pueternic, a suspinat, s-a clătinat și s-a
prăbușit. A dispărut în puțin mai mult de un an. Nimeni nu anticipase acest lucru, iar surpriza a fost
totală. Timp de o jumștate de secol, europenii luaseră de buna existența nei Germanii divizate și a
unei Europe divizate. Prăpastia părea să fie o umbra permanentă asupra hărții continentului. În
termini pe care ambele tabere au avut grijă să nu îi folosească, Occidentul câștigase Războiul Rece,
iar Garbaciov a numit subtil acest succes “viața noastră comună”, fără a trage un singur glonț la
mânie, cu excepția României, unde a avut loc, pentru scurt timp, schimburi de focuri.

Așadar, evenimentele din 1989 ilustrează doar punctul de plecare al schimbărilor care s-au
produs în țările din Europa centrală și estică în tranziția acestora de la totalitarism la democrație, cele
mai grave lipsuri și greutăți fiind chiar lipsa dezvoltării în domeniul tehnologiei și criza economică.
Treptat, fostele țări comuniste și-au manifestat dorința acestora de a accede la Uniunea Europeană și
la sistemele de securitate occidentale. Deci, Occidentul era cel care putea oferi o serie de necesități
indispensabile exprimate de țările grav afectate, prin intermediul unui proces riguros, precum,
libertate, siguranță, protective, prosperitate, proces care presupunea o anumită pregătire de care erau
lipsite țările respective. Ce a fost comun acestor țări în cadrul acestui proces a fost o inflație
ridicată, un proces de dezindustrializare accelerată în paralel cu privatizarea a largi sectoare din
economie, pierderea unor piețe de desfacere tradiționale, ș.a.

Principalii factori care explică căderea regimurilor comuniste privind Europa de Est sunt: starea
războiului rece dintre Est și Vest, depresia economică a democrațiilor populare, reziliența societății
civile și spiritul libertății individuale, nelegitimitatea partidelor comuniste în ceea ce privește

3
rădăcinile politice și culturale. a țărilor din Europa Centrală și de Est și, în cele din urmă, abuzurile și
neînțelegerile din cadrul PC-urilor.

Așadar, transformările resimțite în întreaga lume ce au survenit odată cu prăbușirea

comunismului, noile provocări pe calea integrării europene, nevoia de coerență și coeziune, dorința
de a respecta calendarul stabilit anterior în cadrul marilor reuniuni europene au dus liderii europeni la
concluzia necesității unui nou tratat, Tratatul de la Maastricht fiind cel prin care, oficial, s-au pus
bazele Uniunii Europene. În Construcţia europeană Tratatul asupra Uniunii Europene semnat la 7
februarie 1992 la Maastricht, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993 reprezintă o nouă şi foarte
importantă etapă. Cu toate că Actul Unic european a adus modificări substanţiale faţă de tratatele de
la originea construcţiei europene, noul tratat aduce inovaţii cu mult mai importante, ce deschid o
etapă completamente nouă. Tratatul are ambiţia să organizeze, în numeroase domenii, o viaţă
comunitară şi să facă funcţională o comunitate la nivel supranaţional, în sectoare cheie cum sunt
moneda şi politica externă

1.2. Contextul extern privind prăbușirea comunismului

Situația critică care a ajunsese sistemul comunist spus în cele din urmă cuvântul în anul 1989,
când acesta, după o lungă agonie, a început să se prăbușească brusc. Simbolul căderii regimului
comunist a fost deschiderea zidului Berlinului, care marcase divizarea Europei între blocul capitalist
și blocul comunist. Eveniment esențial în istoria omenirii, ce a marcat sfârșitul unei epoci, prăbușirea
regimurilor comuniste diferă de obișnuitele schimbări de regim care au avut loc de-a lungul
istoriei. Surprinde deci lipsa aproape totală a violenței care apare de regulă în astfel de
moment; marea excepției a fost România. Este greu de spus dacă regimurile comuniste ar fi putut fi
salvate de la colaps, însă merită analizate cauzele care au dus la prăbușirea lor neașteptată.

Istoricul J. F. Brown 1a identificat șase cauze principale ale eșecului regimurilor comuniste
europene. Prima, „cea mai evidentă și atotcuprinzătoare”, ar fi eșecul general al acestor regimuri, un
eșec de continuu de patruzeci de ani, care a subliniat din ce în ce mai mult incompatibilitatea dintre
interesele Uniunii Sovietice și aspirațiile națoionale ale țărilor pe care aceasta și le subordonase după
Al Doilea Război Mondial.

A doua cauză este o consecință directă a primei: eșecul, mai ales cel economic, a subliniat lipsa
de legitimitate a comunismului, care nu-și mai poate ține promisiunile de bunăstare economică și
armonie socială. De asemenea, eșecul economic a stimulat și consolidat opoziția și a unit populația
împotriva regimului:intelectuali, studenți, muncitori, toți încep să conteste regimul. Unul din punctele
vulnerabile ale socialismului a fost planificarea centralizată. Într-o economie socialistă, planificatorul
nu era conștient de lipsurile, nevoile și preferințele consumatorului. Statutul acoperea orice pierdere
înregistrată de agentul economic astfel că acesta nu era preocupat de obtinerea de profit. Lipsea astfel

1
J.F. Brown, Surge to freedom. The end of communist rule in a Europe, Duke University Press, 1991

4
concurența liberă, care a dus la lipsa unei tehnologii adecvate, diferența dintre state capitaliste și cele
comuniste devenind din ce în ce mai evidentă.

Problemele economice, după cum e firesc, au dat naștere problemelor sociale. Alcoolismul,
infracțiunile și condițiile de viață dificile erau urmărite ale neajunsurilor economice care luau tot mai
mare amploare și a cărei soluționare devenea tot mai puțin probabilă. Se înregistrează astfel o severă
lipsă de alimente; mâncarea începuse să fie raționalizată în anii '80. Mai și în Republica Democrată
Germană, care eradestul de dezvoltată în comparație cu celelalte state din blocul comunist, s-au
înregistrat amenințări cu acțiuni de protest și neliniște din pricina lipsei de unt, carne și ciocolată.

O a patra cauză ar fi faptul că elita comunistă, provocată de opoziție și intimidată de propriul

său eșec, și-a pierdut încrederea în propria abilitate de a conduce și, încă și mai important, voința de a
folosi forța pentru a-și păstra puterea (ca în 1956 sau 1968).

Dificultățile economice și sociale au dus la o altă problemă gravă a statelor

comuniste; pierderea încrederii maselor în ideologia comunistă. Fragilitatea democrațiilor interbelice,
incluzând aici și cele două modele europene, Franța și Marea Britanie, dar și imaginea deeliberator pe
care și-o crease Stalin ca urmare a victoriei Uniunii Sovietice din Al Doilea Război Mondial au fost
în măsură să întărească încrederea maselor în forța comunismului și să dea speranțe viitorului
acestuia. Pe lângă problemele sociale și economice, ca factori ai pierderii încrederii în ideologia
comunistă au fost urbanizarea și procesul de educare a populației; în mod ironic, două țeluri
fundamentale ale partidului. Populația urbanizată și educată a deceniilor '70 și '80 a tolerat mult mai
greu corupția și incapacitatea partidului de a remedia problemele cetățenilor. Mai adaugăm aici și
rolul posturilor de radio străine (din state occidentale sau chiar din alte țări socialiste) dar și ușurința
cu care a început să fie posibilă călătoria în Occident.

De asemenea, Robin Okey2, spre exemplu, pune accentul pe importanța pierderii legitimității.
Potrivit acestuia, legitimitatea regimurilor s-a pierdut în stadii de-a lungul celor patruzeci de ani de
comunism. Mai întâi, regimurile comuniste au pierdut legitimitatea morală, prin excesele staliniste
care demonstrează că ideologia comunistă nu înseamnă moralitate superioară, așa cum pretindea.
Urmează legitimitatea politică, prin intervențiile sovietice din 1956 și 1968, care înfățișează că
independența și suveranitatea statelor comuniste constituie o simplă iluzie, și că ele sunt victimele
imperialismului sovietic. În cele din urmă, se pierde legitimitatea economică, aceasta fiind picătura
care a umplut paharul, astfel, regimurile comuniste ar fi putut supraviețui dacă s-ar fi susținut
economic. Dar din momentul în care eșecul economic al regimurilor socialiste devine evident, la fel și
ideea că ele nu pot fi îmbunătățite, soarta comunismului a fost pecetluită. Okey este cel care
analizează căderea regimurilor comuniste pornind de la o teorie privind colapsul unui sistem.

2
Robin Okey, The demise of communist East Europe, Londra, Ed. Arnold, 2004

5
 Vladimir Tismăneanu 3explică această capitulare a elitelor comuniste prin faptul că până și ele
și-au pierdut încrederea și speranța că sistemul poate fi salvat. Confruntați cu gravele probleme
economice (la acest capitol, doar Cehoslovacia stătea ceva mai bine) și cu schimbările radicale de la
Moscova, liderii comuniști au încetat să mai vadă în ideologia comunistă o sursă de inspirație și
motivație. Odată ce și-au pierdut angajamentul ideologic, comuniștii nu mai aveau niciun motiv să
sprijine, cu prețul reprimării violente a opoziției populare, sistemul comunist.

1.3. Contextul intern privind prăbușirea comunismului

Anul 1989 a fost cel mai important din istoria Europei, de la Al Doilea Război Mondial până în

prezent, țările din Europa Centrală şi de Est recâştigându-și libertatea după ani întregi de totalitarism.
Independenţa ţărilor din fostul bloc sovietic a reprezentat un catalizator al dezvoltării relaţiilor
europene şi, în anii care au urmat, a antrenat destrămarea Uniunii Sovietice şi a Iugoslaviei.

Un factor fundamental ce a condus la această finalitate este reprezentat de ilegitimitatea

partidelor comuniste în ceea ce privește rădăcinile politice și culturale ale țărilor din Europa Centrală
și de Est, ce a fost urmat de slăbirea partidelor comuniste . Poziția constitutională de jure a Partidului
Comunist ca „partid unic  și organ de conducere al statului”, interzice de fapto constituirea
asociațiilor, sindicatelor sau a altor structuri sociale independente de putere și impune un curent de
autoritate și legitimitate, mergând de sus (Comitetul Central) în jos (celelalte structuri ale partidului,
cetățenii).

În ceea ce privește al doilea factor tot la fel de important, după modelul sovietic, Partidul
Comunist are un monopol al puterii în democrațiile populare din Europa de Est. Totuși, această
stăpânire totală a puterii nu a protejat-o de a-și genera propria slăbire, fie pentru că populația își
respinge din ce în ce mai mult birocrația și deturnarea averii țării în beneficiul propriu, fie pentru că
apare în interiorul ei, curenți reformiști suficient de puternici pentru destabilizează edificiul din
interior.

Căderea regimurilor comuniste în Europa de Est nu reprezintă consecința câtorva evenimente,

ci mai degrabă finalitatea unei slăbiri îndelungate ce conduce o fracțiune din ce în ce mai mare a
clasei muncitoare,fiind baza partidelor comuniste, de la tineri, intelectuali, chiar și reformatorii din
cadrul puterii de a respinge statul comunist în ciuda încercărilor de reformă mai mult sau mai puțin
ambițioase efectuate în mai multe țări. Cu toate acestea, în fiecare dintre țări, trecerea de la o criză
mai mult sau mai puțin latentă la pierderea controlului asupra situației de către autoritățile comuniste
este rezultatul direct al câtorva evenimente. Căderea zidului Berlinului din noiembrie 1989 este cel
care marchează simbolic căderea blocului estic. Societăţile postcomuniste sunt în majoritatea lor
societăţi fragmentate în care frustrarea, intoleranţa şi neîncrederea sunt atitudinile şi comportamentele
cele mai frecvente cu care indivizii reacţionează la schimbarea de sistem. Noţiuni precum libertate,
3
Vladimir Tismăneanu, The revolutions of 1989:causes, meanings, consequences, în „Contemporary European
history”, vol. 18, p. 271-288 

6
individualism, proprietate privată, toleranţă, încredere erau doar iluzii. În societăţile comuniste
indivizii erau de personalizaţi şi controlaţi până în cele mai intime aspecte ale vieţii private. Poliţia
politică exercita un control strict asupra populaţiei pentru a preveni şi reprima orice formă de protest
social la adresa regimului comunist, intelectualii fiind atent monitorizaţi iar, elevii şi studenţii fiind
îndoctrinaţi.

 Colapsul economiilor ţărilor comuniste a găsit majoritatea populaţiei într-o stare de reducere la
o stare de sărăcie extremă accentuată din cauza penuariei bunurilor de larg consum şi a imposibilităţii
unei inserţii profesionale care să permită obţinerea unor venituri decente. În primii ani de
postcomunism, reformele economice necesare creării cadrului specific economiei de piaţă au generat
consecinţe sociale din cele mai grele: de la lipsa locurilor de muncă şi şomaj masiv la greve şi
conflicte sociale care au mers până la contestarea legitimităţii liderilor politici şi a instituţiilor
democratice. Pe acest fundal economic şi social frustrant, care va fi parcursul democratic al ţărilor
postcomuniste. Ataşamentul cetăţenilor faţă de valorile şi instituţiile democratice s-a dovedit în
majoritatea cazurilor un suport consistent pentru consolidarea democraţiei în lipsa performanţei
economice.

1.4. Istoriografia problemei privind prăbușirea comunismului

Căderea regimurilor comuniste din Europa centrală și de răsărit în anul 1989 a făcut posibilă
pentru prima dată o analiză integrală a acestor regimuri, a transformărilor pe care le-au suferit
societățile lor în perioada postbelică. Cronologic vorbind și limitându-ne la anul 1989, prăbușirea
comunismului din 1989 a pornit de la discuțiile purtate la masa rotunda în Polonia ( februarie-aprilie
1989), la care guvernul a negociat pentru prima data cu sindicatul muncitoresc Solidaritatea, la acea
vreme fiind interzis. S-a încercat atunci înabușirea protestelor sociale tot mai dese. S-au obținut
primele alegeri parțial libere într-o eră comunistă, în data de 4 iunie, care au condus la formarea unui
nou guvern coordonat de un prim-ministru care nu era comunist și la includerea membrilor din
opoziție. Ungaria a contribuit la diminuarea influenţei blocului comunist prin deschiderea
graniţei sale cu Austria, permiţând câtorva mii de persoane din Germania de Est să se refugieze în
vest. În octombrie a anului 1989, Republica Democratică Germană îşi serba cea de-a 40-a
aniversare, iar la câteva săptămâni după aceasta, la data de 9 noiembrie, dispărea Zidul Berlinului,
simbol al războiului rece și al divizării continentului. Dincolo de faptul că a însemnat debutul
procesului de unificare al Germaniei, acest eveniment a fost privit de foarte multă lume ca un sfârşit
simbolic al comunismului în Europa. Preşedintele bulgar Todor Jivkov 4 a fost înlăturat de la
conducere a doua zi după căderea zidului şi chiar dacă locul acestuia era luat de un veteran al

4
fost politician comunist bulgar și lider al Republicii Populare Bulgaria de la 4 martie 1954 până la 10 noiembrie
1989

7
mişcării comuniste, Petar Mladenov, evenimentul a încurajat mişcarea pro-democratică din această
ară. Cele mai sângeroase evenimente – așa cum bine se știe - au avut loc în România. În a doua
jumătate a lunii decembrie, locuitorii din Iași, Timişoara, şi mai târziu din Bucureşti, au început să
protesteze împotriva conducerii tiranice a familiei Ceauşescu. La început s-a încercat înăbuşirea
protestelor prin metode dure, dar, într-un final, armata s-a raliat cauzei populare şi s-a întors
împotriva lui Ceauşescu. Execuţia acestuia, după un proces discutabil, în ziua de Crăciun, a marcat
sfârşitul regimului comunist în România.

În noiembrie 1991, după tulburări politice majore incluzând o lovitură de stat, URSS dispare de
pe harta politică a lumii, aceasta fiind înlocuită de state, foste republici din cadrul Uniunii.
Federația Rusă a devenit principalul moștenitor și continuator. Un alt aspect important este acela că
revoluțiile s-au remarcat prin caracterul lor pașnic, exceptând aici, cazul românesc.
Transferul de putere s-a realizat pe modelul “meselor rotunde”, liderii comuniști au renunțat la
funcțiile de conducere pe care le dețineau, iar liderii opoziției i-au înlocuit în urma alegerilor libere.

Cuprins

Capitol II. Aprofundarea problematicii propuse

1.1 Evenimente fundamentale manifestate în perioada sfârșitului comunismului

Totuși, trebuie precizat faptul că anul 1989 reprezintă anul în care criza a atins apogeul în
istoria marcantă privind regimurilor comuniste din Europa, circumstanță semnificativă care va
conduce la căderea regimului comunist de pe întregul continent. Prima țară în care s-a constituit un
guvern necomunist a fost reprezentată de Polonia, în care sub presiunea sindicatului Solidaritatea, a
reușit să se afirme prin intermediul propriilor personalități proclamate pentru ocuparea funcțiilor de
conducere etatică. Alte state precum Ungaria, care a trecut la realizarea unor reforme economice de
tip capitalist, la deschiderea granițelor spre țările apusene prin care se desolidarizează de lagărul
comunist, Bulgaria substituie guvernul condus de Todor Jivkov cu Petar Mladenov, în Cehoslovacia
au loc mari demonstrații populare în urma cărora ajung la conducerea țării anumiți cunoscuți
dizidenți în așa numita „revoluție de catifea”. În luna octombrie 1989, în Republica Democrată
Germană sub presiunea uriașă a populației Erich Honecker demisionează, în locul lui instalându-se
un guvern condus de Egon Krenz. La distanță de doar câteva zile are loc dărâmarea Zidului
Berlinului, simbol al divizării Germaniei și a întregii Europe. Toate aceste evenimente colosale au dat
peste cap întregul sistem comunist european, singura țară care părea că rezistă fenomenului revoltător
l-a reprezentat România, condusă în mod autoritar de Nicolae Ceaușescu. Totuși apar unele mișcări
chiar și sporadice care sunt supravegheate și repede anihilate de Securitate.

Remarcabil este faptul că timp de doi ani după căderea Zidului Berlinului, Garbaciov s-a
străduit să păstreze controlul. A încercat să organizeze alegeri libere pentru soviete și să
democratizeze astfel viața politică și nu a fost ușor. Pierzându-și caracterul autocrat, Partidul
Comunist și-a pierdut creierul și coloana vertebrală. S-a dezintegrat și, odată cu el, a pierit și sursa

8
disciplinei instituționale din interiorul imperiului leninisto-stalinist. În vidul care a urmat s-au instalat
oponeții cei mai perseverenți ai imperiului, naționalismul și anarhia.

Îmbinând totalitatea informațiilor anterior menționate, în vederea constituirii unei opinii

personale, se poate afirma următorul aspect, Garbaciov a rămas un erou, însa nimeni nu elogia
Uniunea Sovietică. În istoria absolutismului, ea a reprezentat un imperiu fără salvare. Așa cum a spus
Norman Davies, Uniunea a căzut, până la urmă, pentru că “organelle grotești ale structurii sale
interne au fost incapabile să satisfacă necesitățile de bază ale vieții”.

1.2 Fundamentul European-încheierea Tratului de la Maastricht

Toate aceste evenimente au condus la punerea în practică și consolidarea procesului

construcției europene, astfel, se remarcă încheierea Tratatului de la Maastricht. Oficial cunoscut sub
numele de Tratatul privind Uniunea Europeană, Tratatul de la Maastricht a marcat începutul „unei
noi etape în procesul de creare a unei uniuni tot mai strânse între popoarele Europei”, dând
comunităților anterioare o dimensiune politică. Constituie un eveniment major resimțit pe plan istoric
cu semnificații incontestabile, întrucât tratatul stabilește norme clare pentru viitoarea monedă unică,
pentru politica externă și de securitate și pentru o cooperare mai strânsă în domeniul justiției și
afacerilor interne. „Uniunea Europeană” este creată oficial prin acest tratat, care intră în vigoare la 1
noiembrie 1993. Uniunea Europeană, conform Tratatului de la Maastricht, are următoarele obiective:
să promoveze un progres economic şi social, echilibrat şi durabil, în special prin crearea unui spaţiu
fără frontiere interne, prin consolidarea coeziunii economice şi sociale între statele membre şi prin
stabilirea unei uniuni economice şi monetare, comportând, la termen, o monedă unică, conform
dispoziţiilor tratatului; să-şi afirme identitatea pe scena internaţională, mai ales prin punerea în
practică a unei politici externe şi de securitate comune, inclusiv prin definirea la termen a unei
politici de apărare comune, care ar putea conduce, la un moment dat, la o apărare comună. Astfel, am
putea preciza o posibilă atribuție și totodată, un posibil beneficiu și anume să întărească protecţia
drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre, prin instituirea unei cetăţenii a Uniunii; să
dezvolte o cooperare strânsă în domeniile justiţiei şi afacerilor interne.

Tratatul de la Maastricht constituie o nouă etapă de integrare europeană, un picior de plecare.

Astfel, el a fixat un calendar pentru crearea monedei unice, euro, punctul final al logicii procesului de
construcţie a unei pieţe fără frontiere; a lansat noţiunea de cetăţenie europeană pentru toţi cetăţenii
statelor membre, prin instituirea unor noi drepturi precum, dreptul la vot şi la eligibilitate în cadrul
alegerilor locale şi europene, dreptul de petiţie, dreptul de recurs în faţa mediatorului European.
Totodată, acesta este cel care a conferit Parlamentului European noi puteri, precum cea de codecizie
cu Consiliul de Miniştri; a introdus doi noi „piloni” de natură interguvernamentală. De asemenea, el
a extins procedura de vot cu majoritate calificată unor noi domenii, dar a și a formulat mai multe
ipoteze privind viitorul arhitecturii UE.

Concluzii
9
Capitol III. Impresii marcante
1.1 Însemnătate și repercusiuni

Pentru Occident, noua ordine de după 1989 a reprezentat un moment de euforie. Specialistul
american în științe politice Francis Fukuyama a declarat acest monent „sfârșitul istoriei”. El a spus că
se ajunsese la „punctul final al evoluției ideologice a omenirii și la universalizarea democrației
liberale occindentale ca formă finală a guvernării umane”. Retrospectiv, observația era naivă, însă
reflecta optimismul răspândit care cuprinsese Europa în anii 1990, o repetare a euforiei de tip fin de
siecle din anii 1890. Era ca și cum evoluția Europei ajunsese la un soi de apoteoză sau cel puțin
devenise neinteresantă. Europa s-a schimbat mult în ultimii 25 de ani de la prăbușirea comunismului.
Dosare și arhive, ținute altădată secrete, au fost deschise pentru a dezvălui experiențele și amintirile
oamenilor care au fost victimele represiunii. Acest lucru a dus la o schimbare majoră în interpretarea
istoriei. Monumentele publice, memorialele, numele străzilor, muzeele, chiar și manualele școlare au
fost și continuă să fie situri și elemente contestate în procesul de amintire și uitare. Întrebarea „Ce
este memoria europeană?” a căpătat noi semnificații. Regretul faţă de pierderile unor valori legate de
familie este însoţit de respingerea unor forme alternative la familia tradiţională. În continuare
diferenţele dintre europenii din est şi cei din vest cu privire la homosexualitate, respectiv acceptanţa
acesteia în societate, sunt mari.

După 1989, cetățenii nu au mai acceptat viziunea comunistă a istoriri, care promova Uniunea
Sovietică și Armata Roșie ca forțe eliberatoare ale Europei Centrale și cea de Est de nazism. Pentru
mulți dintre ei intervenția sovietică nu era decât o altă formă de ocupație. Statuile și panourile
stradale comuniste au devenit subiect de dezbatare publică, au fost înlăturate sau chiar distruse.

Declasificarea fostelor dosare și arhivele secrete în fostele țări comuniste a fost una esențială
pentru a permite cetățenilor să se împace cu trecutul comunist. A ieșit la iveală adevărata măsură a
spionajului și represiunii exercitate de stateasupra propriilor cetățeni.

Dificultățile întâmpinate de statele din estul Europei, fostele comuniste, în procesul de

tranziție , au transformat problematica comunismului în temă predilictă aflată în dezbaterea publică.
Pe baza experienței acestor state, se poate concluziona că ieșirea din comunism este mult mai dificilă
decât ieșirea din orice altă formă de dictatură. Efectele comunismului au fost atât de perverse și
profunde încât pentru regăsirea lumii normale vor mai plăti câteva generații. Comunismul a condus la
autoînstrăinare (Marx acuza pentru aceasta), învățându-i pe oameni să mintă, să supraviețuiască
oricum.

Bibliografie
„Scurtă istorie a Europei de la Pericle la Putin”-Simion Jenkins

10
 https://adevarul.ro/news/societate/colapsul-comunismului-urmarile-sale-
1_5fe1dc7c5163ec427128a01d/index.html

https://historia.ro/sectiune/general/caderea-regimurilor-comuniste-din-europa-581766.html

https://sim.tuiasi.ro/wp-content/uploads/Neagu-Istoria-constructiei-europene.pdf

https://www.academia.edu/15451946/Contextul_european_al_pr%C4%83bu
%C5%9Firii_comunismului_Cauzele_Revolu%C5%A3iei_Rom%C3%A2ne

https://romania.europalibera.org/a/cronologia-anului-1989-%C3%AEn-rom%C3%A2nia-%C8%99i-
europa-de-est/30166440.html

https://rm.coe.int/politica-de-stat-in-tarile-comuniste-fise-de-informare-despre-istoria-/16808b1c5d

11