Prezentare de carte

Michel Dreyfus, Europa socialiştilor

Michel Dreyfus (n. 12 decembrie 1945) este un istoric francez, bun cunoscãtor al mişcãrii
muncitoreşti, specialist în istoria socialismului, precum şi în istoria comparativã a ideologiilor
politice din secolul al XX-lea. Cariera lui Michel Dreyfus este una impresionantã, el fiind unul
dintre fondatorii Centrului de Studii şi Documentare privind emigraţia italianã, precum şi
director de cercetare la CNRS în Istoria socialã, Centrul XX-lea de la Universitatea din Paris.

Europa socialistã de Michel Dreyfus reprezintã una dintre cele mai importante opere despre
socialismul european. Aceastã carte analizeazã procesul de constituire şi evoluţie a mişcãrii
socialiste, precum şi importanţa pe care acest curent a avut-o în modelarea celor mai multe state
europene. Autorul intreprinde un studiu comparativ între curentul socialist şi celelalte ideologii –
liberalism, creştin democraţie, comunism- ale secoluluim, studiazã relaţia dintre aceste curente
ale vremii şi extrage din aceste analize diferite ipoteze cu privire la mişcarea socialistã din
europa. Cartea este una importantã pentru istoriografia dedicatã curentului socialist, ea acoperind
numeroase goluri prezente panã spre sfârşitul secolului al XX-lea.

În primul capitol, Cãtre un progres nedefinit al fiinţei umane (1884-1914), este analizatã etapa de
constituire şi înghegare a doctrinei socialiste. Prima parte a acestui capitol cuprinde o analizã a
disesiunilor existente între mişcãrile muncitoreşti (dintre anarhişti şi marxişti) din secolul al
XIX-lea, precum şi o scurtã prezentare a procesului de naştere a Internaţionalei a II-a. În cea de-
a doua parte este analizata evoluţia celor mai importante partide socialiste din Europa, autorul
subilinind foarte clar superioritatea mişcãrii socialiste germane aspupra celorlalte mişcãri din
Europa; socialismul european este analizat de autor din prisma legãturilor acestuia cu socialismul
german.

În cel de-al doilea capitol, Ruptura provocatã de Primul rãzboi mondial, autorul trateazã fazã
premergãtoare marelui rãzboi, precum şi efectele acestuia asupra mişcãrii socialiste europene. În

1
prima parte este prezentat modul în care socialiştii s-au raportat la diversele evenimente de
tensiune internaţionalã din anii premergãtori Primului Rãzboi Mondial, fiind subliniat foarte clar
disesiunile existente în sânul Internaţionalei a II-a cu privire la implicarea sau neimplicare în
rãzboi; partidele socialiste europene s-au raportat diferit la acest lucru, deciizile lor fiind deseori
influenţate de cãtre unele idei naţionaliste; astfel, unele partide au mers pe ideea aprobãrii de
credide de rãzboi (cazul Franţei), iar altele au mers pe ideea politiicii preventive (cazul Elveţiei).
Cea de-a doua parte a acestui capitol prezintã modul în care diferitele partide socialiste s-au
poziţionat în cazul problemei soluţionãrii rãzboiului. Autorul subliniazã o tendinţã aproape
generalã a socialiştilor europeni de soluţionare a rãzboiului (congresul de la Stokholm), excepţii
în acest caz fãcând doar partidul socialist din Franţa şi Germania care militau pentru continuarea
rãzboiului şi înãbuşirea oricãrol modificãri sociale revoluţionare cauzate de bolşevici. Este
prezentat modul în care partidele socialiste din Germania, Franţa, Italia, etc s-au raportat faţã de
instaurarea bolşevismului la putere, reacţia acestora fiind una preponderent antibolşevicã. În
ultima parte este analizatã etapa post-rãzboi a evoluţiei curentului socialist, fiind subliniate
efectele devastatoare pe care comunismul şi prãbuşirea Internaţionalei a II-a lea-a avut pentru
socialiştii europeni. Mişcarea socialistã a fost profund afectatã în timpul conferinţei de pace,
pãrerea ei nefiind luatã în seamã de guvernele statele învingãtoare. Iar înfiinţarea Kominternului
a produs o stare de deziluzie celorlalte mişcãri muncitoreşti din europa, conflictul între idealul
marxist şi cel socialist fiind principalul subiect de disputã pentru cea mai mare parte a perioadei
interbelice.

Cel de-al treilea capitol, Un colos cu picioare de lut. 19923-1940, prezintã sciziunea mişcãrilor
muncitoreşti în cele douã tabere –socialiştii de stânga şi comuniştii- ce s-au confruntat pentre cea
mai mare parte a intebelicului şi analizeazã relaţiile dintre cele douã suliniind unele aspecte
importante ce au dus la afirmarea mişcãrii proletare în est şi la slãbirea mişcãrii socialite în vest.
În prima parte este expus procesul de desprindere a pãrtii comuniste de restul mişcãrii socialiste
europene şi este analizat modul în care comuniştii s-au raportat în primul deceniu interbelic la
fraţii socialişti din vest. Disesiunile dintre cele douã tabere au existat la nivelul concepţiei, dar şi
la nivelul planurilor; comuniştii doreau instaurarea regimului prin forţã, socialiştii doreau acest
lucru prin democraţie. Este prezentatã lupta dintre Komintermul lui Stalin şi socialiştii din vest,
autorul subliniind constant faptul cã mişcarea comunistã nu e una socialistã în adevãratul sens al
cuvântului, ci ea este în fapt un regim dictatorial ce pretinde a aspira cãtre visul socialist. Cea de-

2
a doua parte trateazã influenţa pe care venirea la putere a lui Hitler a avut-o asupra socialiştilor
europeni, autorul subliniind clar tendinţa apãrutã încã din 1933 pentru unificarea tuturor
mişcãrilor proletare într-un singur bloc unit. Grãitor în acest sens este apelul fãcut de Stalin
pentru colaborarea comuniştilor din occident cu partidele socialiste şi aderarea unor partide
socialiste din europa centrala la mişcarea comunistã. Pactul sovito-german readuce în discuţie
vechile probleme din primul deceniu interbelic, socialiştii din Anglia şi Franţa considerând acest
act o trãdare şi pronunţându-se pentru alegerea unei cãi diferite faţã de comunişti.

În al patrulea capitol, Reconstrucţia Internaţionalei, 1940-1945, autorul trateazã evoluţia dificilã

a Socialismului european din anii 1940-1945, urmând ca mai apoi sã se lege de procesul de
reconstrucţie şi afirmare a Internaţionalei în perioada 1945-1948. În prima parte este tratatã
perioada de descompunere a mişcãrii socialiste, autorul afirmând cã rãzboiu a dus la o
descompure pronunţatã a legãturilor dintre diferitele partide socialiste din europa. Socialismul în
aceastã perioada a avut de suferit din douã motive. Primul motiv este ascensiunea uluitoare a
partidelor comuniste în est, iar cel de-al doilea este cãderea generalã a partidelor socialiste din
vest. Cea de-a doua parte este dedicatã procesului de reconstrucţie a Internaţionalei în anii
imediaţi urmãtori rãzboiului, fiind evidenţiate numeroasele obstacole pe care socialismul l-a avut
de înfruntat în perioada premergãtoare rãzboiului rege; greutãţile economice din vest au dus la o
decredibilizare a socialismului din statele occidentale, iar prezenţa armatei roşii în est a
contribuit la desfiinţarea şi ulterior absorţia de cãtre partidele comuniste din est a social-
democraţilor.

Cel de-al cincilea capitol, Traversarea deşertului, 1951-1972, abordeazã problema divergenţelor
care au apãrut în sânul mişcãrii socialiste în momentul creeãrii CECO, raporturile dintre
Internaţionala Socialistã şi mişcarea comunistã şi evoluţia Internaţionalei în anii 60. În prima
parte, autorul prezintã divergenţele de fond ce au apãrut între partidele socialiste şi guvernele
occidental în privinţa infiinţãrii CECO; partide socialiste din Franţa, Italia, Anglia şi Germania s-
au pronunţat impotriva creãrii CECO, ele aspirând cãtre alte obiective în privinţa reconstrucţiei
europene. Partea a doua este dedicatã creãrii Internaţinalei Socialiste. Internaţionla Socialistã a
fost creatã în anul 1951, la Conferinţa de la Frankfurt de Main (30 iunie-3iulie) şi a reunit 143 de
partide socialiste, social-democrate, laburiste, precum şi organizaţii regionale de pe toate
continentele. Obiectivele programatice ale organizației sunt definite în documentul "Scopurile și

3
sarcinile socialismului democratic", adoptat la Conferința de constituire și în declarația reuniunii
Consiliului. Internaţionala comunistã a contribuit –alãturi de procesul de decolonizare- la
afirmarea socialismului şi pe alte continente. Legãturile dintre Internaţionala Socialistã şi
Komintern sunt analizate de autor, iar pe baza acestei analize sunt extrase diferite ideii despre
evoluţia mişcãrilor socialiste. În ultima parte a capitolul este analizata evoluţia socialismului în
anii 60, autorul subliinind slãbiciunile acestuia, precum şi faptul cã socialismul devenea din ce în
ce mai vulnerabil în faţa comunismului.

Ultimul capitol, Reînoirea socialismului european, se ocupã de procesul de relansare a

socialismului dupã declinul din anii 60 şi abordeazã tema imploziei regimurilor comuniste din
est şi procesul de reorganizare sistematicã a curentului socialist dupã 1989. Prima parte prezintã
efectele pe care mutaţiile conextului internaţional le-a avut asupra socialismului european,
afirmarea tot mai mult a factorului american faţã de cel sovietic jucând un rol important în acest
sens. Anii 80 sunt plini de surprize pentru Internaţionala socialistã, ea survenind numeroase
modificãri de structurã şi gândire în aceşti ani. Cãderea regimurilor comuniste a dus la o
reafirmare şi la o revalorizare a curentului socialist, în ciuda faptului cã perioada post 89 a fost
una tulburã din privinţa scopurilor viitoare pe care socialismul trebuia sã le adopte.

În concluzie, Europa Socialistã de Michel Dreyfus reprezintã o operã importantã pentru istoria
socialistã. Cartea reprezintã o sintezã bine închegatã despre istoria socialismului în secolul al
XIX-lea şi XX-lea şi încearcã sã umple nişte goluri istoriografice din istoriografia temei. Cartea
este foarte importantã pentru oricine doreşte sã studieze mişcarea socialistã, ea oferit numeroase
informaţii despre evoluţia secularã a acestui curent.