Tema 5. TEORII ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE.

MARXISMUL

5.1. Teorii marxiste ale relaţiilor internaţionale

De peste un secol şi jumătate, opera lui Marx are un impact dintre cele
mai importante asupra ştiinţelor sociale. Teoreticianul german nu a avut o
concepţie unitară în domeniul Relaţiilor Internaţionale, dar cercetătorii inspiraţi
de ideile sale au generat mai multe curente şi în această disciplină. Departe de a
fi o singură şcoală de gândire, ,,marxismele” au în comun câteva elemente de
natură să justifice filiaţia intelectuală. Capitolul de faţă identifică mai întâi
câteva dintre punctele importante comune acestor abordări, tratând apoi
contribuţiile marxiste cele mai influente, discutate în funcţie de orientări. Într-o
secţiune specială sunt expuse criticile aduse frecvent perspectivelor marxiste, iar
încheierea este dedicată concluziilor.
Cercetătorii marxişti împărtăşesc o concepţie comună asupra socialului.
Lumea este văzută de aceştia ca un întreg în care nu este posibilă o separare
clară a diferitelor aspecte ale vieţii sociale. Pentru ei, economicul, politicul şi
socialul sunt extrem de strâns legate. Această gândire holistă este transpusă şi în
strategiile de cercetare, astfel teoreticienii marxişti consideră că partajarea
cunoaşterii prin introducerea unor frontiere interdisciplinare – ştiinţele
economice separate de cele sociale, de istoric etc. – sunt doar piedici în calea
înţelegerii.
O altă trăsătură întâlnită în toate perspectivele de inspiraţie marxistă este
concepţia materialistă asupra istoriei.
Se poate spune că, în teoriile marxiste, adevăraţii actori ai vieţii politice
sunt clasele sociale şi reprezentanţii lor. Faptul prezintă o importanţă aparte
pentru domeniul Relaţiilor Internaţionale, deoarece confruntarea dintre clase
devine mai importantă decât cea interstatală. Statele capitaliste sunt conduse, de
fapt, de interesele de clasă ale elitei economice, adică de interesele burgheziei.
Din perspectivă marxistă, explicaţia cea mai importantă pentru izbucnirea
războaielor, de exemplu, este competiţia economică dintre capitaliştii diferitelor
state.
Dincolo de elemente comune, între teoriile de influenţă marxistă din
Relaţiile Internaţionale există numeroase diferenţe. Ca punct de plecare în
discutarea lor, acestea vor fi clasificate în două categorii. Mai întâi vor fi
abordate cele care pun un accent deosebit asupra aspectelor materiale care
generează inegalităţile din lume. A doua colecţie de teorii se referă mai ales la
rolul ideilor în construirea lumii. Putem spune astfel, în termeni marxişti că
există teorii ale ,,bazei” şi teorii ale ,,structurii” asupra relaţiilor internaţionale.
Imperialismul
Dintre numeroasele încercări de a construi o teorie marxistă a Relaţiilor
Internaţionale, cea mai influentă a fost, cel puţin iniţial, cartea lui V. I. Lenin
din 1917, intitulată Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului.
Teoria dependenţei
Teoria dependenţei nu este o abordare unitară, fiind mai degrabă o
dezbatere între gânditori de toate nuanţele, de la liberali la marxişti, care
încearcă să explice modul în care statele dezvoltate îşi exercită influenţa
economică, politică şi culturală asupra celor mai puţin dezvoltate.
Teoria sistemului mondial
Teoria sistemului mondial s-a constituit în timp, bazându-se la origini pe
critica imperalismului. O formulare complex construită îi aparţine lui Immanuel
Wallerstein, care, în cea mai cunoscută carte a sa, Sistemul mondial modern,
dezvoltă multe dintre ideile lui Lenin şi cele exprimate în cadrul teoriei
dependenţei (în traducerea românească, termenul folosit este de ,,economie
mondială”).
Antonio Gramsci reprezintă un punct de cotitură în evoluţia intelectuală a
marxismului, prin importanţa pe care o acordă nu numai factorilor materiali, ci
şi ideilor. Gramsci constată că revoluţia nu s-a produs în societăţile dezvoltate şi
explică acest fapt nu numai prin controlul asupra instituţiilor de forţă ale
statului, ci şi prin dominaţia cultural – valorică a claselor superioare asupra
celor inferioare.
Prăbuşirea regimurilor comuniste în Europa de Est şi, mai ales, în
Uniunea Sovietică dă motive temeinice pentru a afirma că experimentele de
sorginte marxistă au eşuat definitiv. La ora actuală, puţinele care au mai rămas
ar părea, la prima vedere, condamnate. Sunt evidente eşecurile unor regimuri –
precum cele din Cuba sau Coreea de Nord – de a gestiona în mod centralizat
problemele dezvoltării. Pentru a rezista într-o formulă viabilă, un regim
comunist trebuie să reformeze până la a deveni de ne recunoscut, după cum
arată cazul vietnamez sau, mai ales, cel chinez. Pentru a evita soarta Uniunii
Sovietice, în China comunistă s-a construit un hibrid teoretic, numit ,,economie
socialistă de piaţă”.
 5.2. Neomarxismul şi alte teorii sovietice în domeniul relaţiilor
internaţionale

Criteriul neomarxist se revendica de la ciclurile pe termen lung

evidenţiate de economistul sovietic Nikolai Kondratiev în anii 1920. Experienţa
istorică prelucrata de acest criteriu a pus în relief teza ciclurilor economice lungi
definite prin 2 etape: de expansiune şi de regresiune.
Aceste faze economice nu sunt egale ca durata, dar ciclurile lungi se
repetă la fiecare jumătate de secol. Ciclurile lungi sunt sincronice, nefiind
împiedicate de graniţe naţionale, reflectând dezvoltarea internă în sistemul
internaţional în curs. Pentru această orientare teoretica, sistemul mondial a fost
construit odată cu expansiunea capitalistă de tip occidental la eşalon global,
înregistrată la sfârşitul secolului XV.
Referindu-se la acest aspect, Emmanuel Wallenstein aprecia în principala
sa operă “Sistemul mondial modern” sublinia: “spre sfârşitul secolului XV şi
începutul secolului XVI s-a născut ceea ce numim o economie mondială
europeană; n-a fost un imperiu, chiar dacă era tot atât de întinsă ca un mare
imperiu şi avea câteva trăsături comune cu el. Era, totuşi, diferită de aceasta şi
nou istoriceşte: un tip de sistem social pe care lumea nu-l cunoscuse până atunci
şi care reprezintă trăsătura distinctivă a sistemului modern” 1.
Toate teoriile marxiste clasice ale imperialismului apărute după acesta au
stat pe acelaşi principiu conform căruia contradicţiile interne şi externe inerente
capitalismului împing statele capitaliste spre expansiune teritoriala ceea ce duce
în cele din urmă la confruntare militară directă între ele. Cu toate acestea
diversele abordări marxiste desfăşoară o considerabilă varietate când se referă la
identificarea precisă a acestor contradicţii şi la cauzele principale ale
expansiunii imperialiste.
Marxismul postulează expansiunea ca fiind o caracteristică de bază a
statelor capitaliste. În gândirea marxistă problema imperialismului era tratată
din perspectiva statelor capitaliste; lumea a III-a în defavoarea căreia se
desfăşura această expansiune, nu era tratată în viziunea lui Marx. Atunci când
vine vorba despre el, Marx era de principiul majoritar gândirii liberale privind
impactul progresist al capitalismului asupra societăţii precapitaliste.
Relaţiile externe din lumea capitalistă erau mediate de capitalul comercial
până în preajma revoluţiei industriale. Capitalismul comercial avea rolul de a
integra noi societăţi în piaţa mondiala chiar dacă şi implicit nu le şi transformă.

1
Immanuel Wallenstein, Sistemul mondial modern, Bucureşti, Editura Meridiane, 1992, vol. I,
p. 23.
 Odată ce acesta a preluat controlul, expansiunea capitalistă a devenit
totuşi capabilă să aibă un rol brutal dar progresist în iniţierea industrializării 2.
Plecând de la aspectul transnaţional al economiei capitaliste, Marx a atras
atenţia asupra naturii transnaţioale ale relaţiilor internaţionale, fenomen
desfăşurat în pofida fenomenului naţionalismului apărut ca un factor posibil al
schimbului în contextul relaţiilor internaţionale.
Conform principiului Marxist, teoria relaţiilor internaţionale împarte
sistemul mondial în două tabere distincte de state: statele din “centru” şi statele
de la “periferie”, între acestea existând o continuă confruntare. Relaţiile între
aceste două tabere fiind guvernate de legile economice ale acumulării şi
expansiunii capitalului determină inevitabile crize sistemice. Acestora li se
adaugă capacitatea de inovaţie tehnologică.
Alţi parametrii care contribuie la formarea ciclurilor lungi sunt preţurile,
volumul suprainvestiţiei/subinvestiţii de capital, producţia de diferiţi indicatori,
inovaţia tehnologică, comerţul, salariul, comportamentul clasei muncitoare şi nu
în ultimul rând războiul. Cât priveşte acest vector – războiul, este chestionată
coincidenţa războaielor majore cu fazele ciclurilor lungi şi în ce punct al
acestora este cea mai ridicată probabilitate de izbucnire a lor 3.
Contextul istoric al maximei dezvoltării imperialismului clasic, în
gândirea marxistă, se situează la sfârşitul secolului XIX. Analiza istorică
marxistă a capitalismului scoate în evidentă câteva trăsături dominante. Pe de o
parte dezvoltarea destul de rapidă din ţările din centru şi expansiunea colonială
a acestuia. Apoi teoreticienii marxişti şi-au concentrat atenţia asupra
caracteristicilor monopolului capitalist cum ar fi cartelurile, trusturile şi
importanţa crescândă a marilor bănci. De asemenea, aceşti gânditori s-au ocupat
de revenirea tarifelor şi au analizat o schimbare produsă chiar în natura clasei
burgheze, care colabora din ce în ce mai mult cu guvernele, ale căror funcţii se
extindeau continuu4.
Curentul neomarxist descrie fenomene de hegemonie, definit ca o situaţie
în care puterea este atât de inegal răspândită în cadrul sistemului mondial încât
un stat poate să impună propriile reguli şi interese în domeniul economic,
politic, militar, diplomatic şi chiar cultural. Actorul hegemon îşi instituia
influenţa prin abilitatea mijloacelor proprii care pot fi: firme, companii, bănci şi
altele. de a acţiona eficient la nivel global la “etajele” producţiei industriale şi
agrare, comerţului şi finanţelor.

2
Stefano Guzzini, Op. cit., p. 165.
3
Mihail E. Ionescu, După hegemonie. Patru scenarii de securitate pentru Europa de Est în
anii 1990 , Bucureşti, Editura Scripta, 1993, p. 23.
4
Stefano Guzzini, Op.cit, p. 166.
 Pentru ca o putere să devină actor hegemon trebuie ca ea să-şi adjudece
avantajele sistemului, la toate “etajele” amintite. În asemenea situaţii, celelalte
mari puteri devin de fapt “state client”5.
Conform principiilor acestui curent, pe baza faptelor istorice, analistul
politico-militar Mihai E. Ionescu, prezintă următoarele situaţii hegemonice:
Hegemonie Războiul mondial pentru Perioada Declinul
hegemonie

Olanda Războiul de 30 de ani 1620-1650 1650-1672

(1618-1648)

Anglia Războaiele napoleoniene 1815-1873 1873-1896

(1792-1815)

S.U.A. Cele două războaie mondiale 1945-1967 1967-19896

(1914-1945)

Un reprezentant de frunte al criteriului neomarxist – Emmanuel

Wallenstern apreciază că sistemul se află într-un “prezent de tradiţie” care tinde
să fie “vremea unor mari dezacorduri mondiale, mai mari decât cele dintre 1914
şi1945. Când se va atinge “depresiunea” sfârşitul unui ciclu de-al lui Kondratiev
cu limita la sfârşitul anilor 1960, va începe o nouă fază a sa. Competitorii
acestui nou ciclu ar fi Japonia, SUA, şi UE cu probabilitatea, Japonia va încheia
o alianţă cu SUA (aceasta fiind un “partener subordonat”, iar în faza de
expansiune spaţiile mondiale de prosperitate vor fi China pentru SUA şi Japonia
şi Rusia pentru U.E., restul periferiei va fi exclus de la beneficiile fazei de
expansiune. În acest timp de tranziţie cu o durată de aproximativ 50 de ani
sursele majore de instabilitate ale sistemului mondial ar fi trei:
- “opţiunea Khomeini” – asumarea de către statele periferice a unei
opţiuni total diferite faţă de centru.
- “opţiunea S. Hussein” – ameninţarea militară de către Sudul
periferizat şi Nordul dezvoltat.
- o uriaşă migraţie dinspre Sud către Nordul planetar ce va determina o
acută instabilitate în Nord.
Acestor probleme sistemul mondial trebuie să găsească noi soluţii, mai
precis, să creeze un nou cadru, care să-l înlocuiască pe cel capitalist, eficient în
ultimele 5 secole.

5
Mihail E. Ionescu, Op.cit., p. 24.
6
Ibidem, p. 24.
 “Lumea anului 2050 va fi lumea pe care noi înşine o vom crea . Politica
următorilor 50 de ani va fi politica acestei restructurări a sistemului nostru
mondial”7.
În urma celor trei orientări teoretice, K. J. Holsti a evidenţiat trei mari
probleme în teoria relaţiilor internaţionale: Ce este identificat ca fiind
problematica principală a relaţiilor internaţionale?; Cine sunt actorii de
analizat?; Ce imagine reflectă cel mai bine mediul în care se desfăşoară relaţiile
internaţionale?
Transpunerea în grafic a acestor trei perspective teoretice privind relaţiile
internaţionale s-a concretizat în alcătuirea următorului tabel:

Caracteristici Clasică Societate globală Neomarxism

Războiul şi urmărirea Schimbarea globală şi
Problematica Inegalitatea
securităţii / ordinii transformarea
Unitatea de analiză
Statele / sistemul de Clase / Sistemul
/ analiza / actorii Variate
state mondial capilatist
principali
Trăsătura principală Anarhia / absenţa
Complexitatea Diviziunea muncii
sistemului autorităţii centrale
Exemple Morgenthau (1973) Modelski (1972) Wallerstein (1974)

Studiul literaturii de specialitate l-a determinat pe Holsti să aprecieze că

perspectiva clasică (realistă) este cea mai adaptabilă condiţiilor în schimbare, că
sunt posibile sinteze între acestea şi cea a “Societăţii globale”, dar că astfel de
sinteză nu este de dorit în mod special cu abordarea neomarxistă8.
Referindu-se la alte teorii neomarxiste sau sovietice în domeniul relaţiilor
internaţionale, Stefano Guzzini distinge două mari orientări în ce priveşte
explicarea imperialismului. Prima orientare, a cărei principală susţinătoare este
Rosa Luxembourg, susţine că imperialismul nu este altceva decât un aspect al
stadiului cel mai avansat al capitalismului. Expansiunea colonială demonstrează
nevoia disperată a capitalului, care foloseşte statutul ca vehicul, de a extinde
capitalismul spre ultimele zone ale lumii necapitaliste, pentru a realiza o
plusvaloare imposibil de obţinut în propria ţară.
A doua orientare , care a câştigat o popularitate însemnată graţie lui
Lenin, vede imperialismul ca pe un rezultat al unui nou stadiu specific al

7
Immanuel Wallenstein, The world – System after the Gold War, în “Journal of Pace
Reascherch.”, vol.30, nr. 1 din 1993, p. 5, apud Mihail E. Ionescu, Op.cit., pp. 25-26.
8
William R.Thompson, On Global War: Historical – Structural Approaches to World
Politics, University of South Carolina, 1988, pp. 26-27, apud Mihail E. Ionescu, Op.cit., pp.
26 – 27.
capitalismului, numit capitalismul monopolist, în care concurenţa crescândă
trebuie să cuprindă întreaga lume9.
Dintre gânditorii clasici marxişti, Rosa Luxemburg a analizat cel mai bine
impactul imperialismului asupra societăţilor precapitaliste, distrugerea
economiei naturale, perfecţionarea mijloacelor de producţie şi proletarizare,
adică expansiunea muncii salarizate. Până la urmă, în opinia sa, expansiunea va
folosi mijloacele violenţei politice şi fizice, aşa cum se întâmplă în revoluţii şi
războaie, iar imperialismul rămâne expresia politică a procesului acumulării de
capital, în competiţia pentru rămăşiţele lumii necapitaliste.
Teza sa a fost criticată, încă de la acea vreme de Bukharin şi de Lenin,
deoarece neglija adaptările dinamice ale procesului capitalist de producţie –
subproducţia de azi poate fi absorbită de nivelul consumului de mâine 10 .
Un alt gânditor marxist, Rudolf Hilferding a arătat că cele două capitaluri:
financiar şi industrial fuzionaseră în capitalul finanţă. Astfel, economiile
industriale nu erau dominate de o largă clasă burgheză, ci de elita sa , un mic
grup monolitic. Statul acţionează în interesul lor, care poate fi uneori împotriva
interesului altor straturi burgheze, dar niciodată împotriva burgheziei şi
capitalismului ca atare.
Hilferding a analizat cum erau determinate statele să adopte o politică
mercantilistă, pentru a proteja propria piaţă de monopolurile străine, dar şi
pentru a permite expansiunea trusturilor autohtone în vederea susţinerii
procesului monopolizării. Acest lucru uneori, s-a produs în detrimentul
producătorilor naţionali mai mici. Astfel, din moment ce statul nu era un actor
autonom ci mai degrabă un instrument al clasei dominante, burghezia
monopolistă este forţa conducătoare a expansiunii. Statului îi revenea rolul de a
mobiliza suficiente resurse interne pentru politicile imperialiste ale burgheziei.
În acest scop, statul se baza din ce în ce mai mult pe o ideologie a
imperialismului, consolidată în vremurile unei aprige competiţii internaţionale:
ea era un amestec de rasism, naţionalism şi militarism 11.
O altă teorie marxistă o reprezintă şi teza ultra-imperialismului a lui
Kautski, respinsă însă de Luxemburg cât şi de Lenin. Kautski, care era o figură
centrală a partidului social democrat german, susţinea că burghezia era suficient
de naţională pentru a împărţi lumea fără a se expune riscurilor şi costurilor
războiului.
Aşadar, baza concepţiilor sovietice asupra relaţiilor internaţionale este
reprezentată de teoriile marxiste asupra imperialismului. Evoluţia lor reprezintă

9
Stefano Guzzini, Op. cit, p. 167.
10
Ibidem, p. 169.
11
Ibidem, pp. 170-171.
însă o legătură contradictorie cu practica politicii externe sovietice.
Reinterpretând legile marxismului, teoria sovietică îşi propune să interpreteze
trecutul, să ghideze deciziile prezente şi să prevadă viitorul. Cu toate acestea,
dacă comportamentul politic extern, înregistra eşecuri sau sistemul internaţional
nu afişa caracteristicile aşteptate, nu era acuzată politica, ci era ajustată teoria.
Referindu-se la corelaţia forţelor versus balanţa puterii, teoreticianul
sovietic Dimitri Tomaşevski, afirma că: “între totalitatea contactelor şi
interrelaţiilor economice, politice, juridice, diplomatice dintre oameni, dintre
state şi sisteme de state şi dintre principalele forţe şi organizaţii sociale,
economice şi politice din întreaga lume”.
Aceste relaţii constituie “circumstanţele obiective în care se dezvoltă
deopotrivă politica mondială ca întreg, precum şi politica externă a fiecărui stat
în parte”. Corelaţia forţelor ia în calcul forţele de clasă, materiale şi morale şi le
atribuie un rol explicativ central în analiza politicii externe a statelor
(micronivel) şi a celor internaţionale (macronivel). Ea ia în considerare fiecare
stat, fiecare actor transnaţional sau intern, precum şi consecinţele neintenţionate
sau neconştentietizate ale acestor actori.
Corelaţia forţelor este concepută în termeni dinamici. Ea se poate
modifica fie datorită forţelor obiective, cum sunt numiţi factorii internaţionali,
fie datorită forţelor subiective referitoare la necesităţile interne pentru utilizarea
forţei12.
Principalele schimbări care au modificat corelaţia forţelor în detrimentul
intereselor imperialiste sunt legate de creşterea puterii militare a URSS,
creşterea puterii economiilor japoneză şi vest-europene şi dezvoltarea mişcărilor
de eliberare naţională. Dată fiind reticenţa subiectivă a SUA de a folosi forţa în
timpul şi după războiul din Vietnam, declinul puterii americane era mai
important decât creşterea efectivă a puterii sovietice. Această schimbare a fost
apoi folosită pentru a explica comportamentul SUA: competivitatea atomică a
URSS, cuplată cu presiunea Europei, au forţat politica americană de destindere.
În opinia teoreticianului Stefano Guzzini, teoriile sovieticilor nu sunt
înclinate în mod necesar către schimbare, ci presupun o perpetuă tendinţă spre
echilibru şi status-quo. Această tendinţă este înţeleasă ca o variabilă
independentă cu ajutorul căreia sunt explicate – şi legitimate – comportamentul
în politica externă, precum şi politica internaţională. În situaţia în care
schimbarea a afectat sfera lor de influenţă, aşa cum a fost în revoluţia cubaneză
sau în revoluţia maghiară din 1956, teoriile au fost folosite pentru a legitima
reprimarea schimbării, în timpul Războiului Rece .

12
Ibidem, pp. 174-175.
 Dacă diferenţele dintre expansiunea imperialistă americană şi
expansiunea antiimperialistă sovietică sunt de substanţă sau nu este o chestiune
care depinde de orientarea teoreticienilor. Poate că scopurile economice sunt
mai importante pentru politica externă occidentală, reprezentate de prioritatea
controlului, cum ar fi asupra petrolului din orientul mijlociu. Dar cum URSS-
ului nu i-au lipsit niciodată materiile prime, e greu de demonstrat că diferenţele
teoretice sunt motivul real, pentru relativa reţinere de care a dat dovadă în
regiune. Politica Chinei de a revendica insule mici, dar bogate în petrol pare să
arate că şi ţările socialiste pot avea ţinte economice.
Desigur că Statele Unite ale Americii ar putea folosi instituţiile
economice internaţionale în avantajul propriu, într-un mod accesibil ţărilor
socialiste. Întrebarea este dacă aceste diferenţe sunt rezultatul logicii diferite a
politicii externe capitaliste şi a celei socialiste, sau sunt rezultatul oportunităţilor
şi valorilor diferite.
În practică, analiştii sovietici, atunci când stabilesc corelaţia forţelor,
accentuează tot mai mult relaţiile dintre state, în dauna concentrării iniţiale
asupra claselor. În consecinţă integrarea actorului clasă în teoria sovietică
seamănă cu integrarea actorului transnaţional în teoria balanţei puterii sau cu
integrarea forţelor de piaţă în teoriile mai recente din economia politică şi
internaţională13.
Coexistenţa paşnică, la fel ca şi îngrădirea, este o politică între doua
superputeri şi aliaţii lor, bazată pe o strategie a cooperării şi confruntării
simultane. Aceasta corespunde unei strategii de cooperare tactică. Ea se
bazează, înainte de toate, pe decuplarea competiţiei internaţionale de la sfera
economică şi cea ideologică.
Coexistenţa paşnică, în teoriile sovietice implică acceptarea reciprocă a
principiului non-ingerinţei. În cele din urmă, ea devine posibilă datorită
existenţei, unor scopuri comune, absolut necesare pentru evitarea distrugerii
nucleare reciproce.
Dar coexistenţa paşnică nu anulează continuitatea confruntării
internaţionale dintre forţele imperialiste şi cele antiimperialiste. Scopul ei pe
termen lung este victoria acestora din urmă. Astfel, coexistenţa paşnică poate
oferi un mediu propice pentru consolidarea socialismului internaţional, timp în
care starea politică şi socială existentă este schimbată cu ajutorul relaţiilor
transnaţionale. Această idee nu este foarte diferită de îmbinarea politicilor

13
Ibidem, pp. 177-178.
antagoniste cu cele cooperative, pe care politica de îngrădire în varianta ei
specifică perioadei destinderii îşi propusese să o realizeze.
Dubla semnificaţie a acestei abordări în realizarea ei practică, a făcut ca
ea să devină autocontradictorie în două aspecte importante ale politicii
internaţionale. Primul aspect se leagă de politica sovietică privind lumea a treia .
Pentru a armoniza tactica (teoriei) coexistenţei interstatale sau internaţional,
Brejnev a declarat că coexistenţa paşnică nu se aplică mişcărilor de eliberare
naţională.
Însă tocmai expansiunea sovietică în lumea a treia (şi schimbarea
implicită a balanţei puterii), a fost cea care a provocat reacţia SUA şi încercarea
de a pune în legătură acest comportament al sovieticilor cu alte niveluri ale
relaţiilor SUA – URSS.
Pe lângă promovarea luptei interne de clasă în Occident, ajutorul dat
forţelor antiimperialiste contravenea principiului non-ingerinţei. În acest caz
URSS lăsa adesea interesele interstatale să prevaleze în dauna solidarităţii de
clasă. Între securitate şi internaţionalism proletar, URSS alegea ceea ce îi servea
cel mai bine interesele pe care le percepea, fără a ţine seama de
responsabilităţile sale ideologice asumate14.

14
Ibidem, pp. 179-180.