UNIVERSITATEA OVIDIUS DIN CONSTANȚA

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

SPECIALIZARE ASISTENȚĂ SOCIALĂ

INTRODUCERE ÎN SOCIOLOGIE ȘI LUPTA DE CLASĂ

Profesori coordonatori:
Prof. univ. dr. Mircea Adrian Marica
Asist. Univ. drd. Sebastian Chendrean

Student:
Alexandra Gherghilescu

CONSTANȚA, 2020-2021

1
Cuprins

INTRODUCERE ÎN SOCIOLOGIE.................................................................................................3

KARL MARX ȘI PERSPECTIVA ECONOMISTĂ..............................................................................4

LUPTA DE CLASĂ.......................................................................................................................4

PARADIGMA PSIHANALITICĂ....................................................................................................7

SOCIALIZAREA...........................................................................................................................9

Bibliografie finală....................................................................................................................12

2
 INTRODUCERE ÎN SOCIOLOGIE

Sociologia este știința despre societate privită ca întreg, ca o totalitate specifică, ce

urmărește înțelegerea despre societate și explicarea structurii, funcționării și dinamicii
întregului social și a diverselor sale componente aflate în interacțiune (Anthony Giddens,
Simon Griffiths, Sociology, 2006).
Obiectul sociologiei îl constituie studierea colectivităților umane sub aspectul
relațiilor umane și comportamentelor umane din cadrul acestora.
Preocupări pentru studiul societății ca totalitate distinctă, ca și pentru înțelegerea
raporturilor individ-societate, au existat încă din antichitate, dar s-au desfășurat pe terenul
speculației filosofice, într-un fel de sociologie implicită (Platon, dialogurile „Republica și
Legile”).
Sociologia în spațiul românesc s-a afirmat la puțin timp după lansarea termenului de
„sociologie” de către Auguste Comte, așa cum se întâmplă cu orice început al unei științe, de
către personalități specializate în alte domenii (Constantin Schifirneț, Sociologie românească
modernă, 2009, p.6).
Nașterea primei științe moderne, fizica, este legată de numele Galileo Galilei, care în
ajunul Crăciunului anului 1629, încheia lucrarea „Dialogo” , ale cărei temeiuri avea să le
retracteze sub presiunea inchiziției, la 22 iunie 1633.
În anul morții lui Galilei, în ziua de Crăciun a anului 1642, se naște cel care va fi
considerat cel mai mare savant modern, Isaac Newton, care va publica în 1687 „Principiile
matematice filosofice naturii”, lucrare care și ea intră în conflict cu modelul oficial al lumii;
lucrarea poate fi considerată actul de naștere a științei moderne.
Fizica a cunoscut până la începuturile secolului al XIX-lea o dezvoltare spectaculoasă,
metodologia ei de cunoaștere devenind dorința oricărei științe: cunoașterea empirică a
realității, prin măsurarea fenomenelor în scopul formulării legilor ce guvernează. Cercetătorii
altor domenii ale realității vor încerca să aplice propriilor domenii de cercetare modelul
cunoașterii consacrat în fizică, model bazat pe faptele de observație.
Cei care au încercat să aplice acest model la cunoașterea societății într-o așa-numită
inițial „fizică socială”, chip și asemănare a fizicii moderne sunt Auguste Comte, Herbert
Spencer, Karl Marx, Emile Durkheim, Gabriele Tarde, Max Weber (L.Kolakowski,
Principalele curente ale marxismului, vol I, II, III (Fondatorii, Vârsta de aur, Prăbușirea),
Editura Curtea Veche, 2009, 2010).

3
 KARL MARX ȘI PERSPECTIVA ECONOMISTĂ

Primul gânditor care utilizează un model teoretic cu o bază autentic socială este
filosoful social și revoluționarul de origine germană, Karl Marx (n. 5 mai 1818, Trier,
Germania- d.14 martie 1883, Londra, Marea Britanie), care nu s-a considerat un sociolog, dar
a influențat puternic gândirea sociologică (https://en.wikipedia.org/wiki/karl_Marx).
Marx a analizat dezvoltarea societății din perspectiva unei paradigme economice.
Sistemul social este structurat în baza economică și suprastructura juridică, politică,
religioasă, artistică.
Societatea este analizată de Marx ca un sistem alcătuit din forțe de producție și relații
de producție, rolul determinant avându-l în acest raport capacitățile ce produc bunuri.
Motorul dezvoltării sociale îl reprezintă lupta de clasă deoarece în orice societate bazată pe
proprietate privată asupra mijloacelor de producție ființează, inevitabil, un conflict între
deținătorii de mijloace de producție și cei care-și vând forța de muncă proprietarilor.
Orice societate, afirmă Marx, cunoaște inevitabil transformări radicale, periodic, ceea
ce determină manifestarea acțiunilor revoluționare, ca urmare a conflictelor existente în
societate, conflicte ce constituie un adevărat combustibil al evoluției sociale. Explicația dată
de Marx, se referă la ritmul rapid de progres cunoscut de forțele de producție, iar noile
tehnologii și moduri de organizare a producției conduc, indiscutabil, la apariția unor noi clase
capabile să gestioneze progresul rezultat din modificările produse în planul producției
materiale (Matt Vidal, Tony Smith, Tomás Rotta, The Oxford Handbook of Karl Marx,
2019).
În acest mod a explicat Marx apariția societății capitaliste occidentale și tot în aceeași
manieră a apreciat ca va avea loc și înlocuirea societății capitaliste cu societatea comunistă.
Revoluția comunistă ar duce la instaurarea unei societăți lipsite de clase sociale și de
proprietate, o societate a dreptății și justiției sociale, model care s-a dovedit catastrofic în
țările care au fost obligate să experimenteze modelul marxist de societate.

LUPTA DE CLASĂ

Lupta de clasă se definește printr-o manifestare în raporturile dintre clasele

antagoniste a contradicțiilor și obiective dintre interesele lor fundamentale. Lupta de clasă
este o lege obiectivă proprie modurilor de producție bazate pe raporturi sociale antagoniste;
constituie forța motrice a dezvoltării societăților bazate pe asemenea moduri de producție.

4
 Karl Marx și Friedrich Engels au dat, pentru prima dată caracterul său legic și istoric.
Ei au arătat că istoria tuturor societăților de până azi este istoria luptelor de clasă.
K.Marx și F.Engels au explicat în Manifestul Comunist că un factor constant din
întreaga istorie este aceea de dezvoltare socială care are loc prin lupta de clasă. Sub
capitalism, aceasta a fost simplificată foarte mult cu polarizarea societății în două clase
majore antagoniste, burghezia și proletariatul (Karl Marx, Friedrich Engels, Manifestul
Partidului Comunist, 2015).
În cadrul formațiunilor sociale, socialismul înseamnă modificarea naturii claselor
sociale, a intereselor fundamentale ale acestora și determină instaurarea unor raporturi sociale
noi între clase. Caracterul omogen al structurii de clasă în socialism determină trecerea de la
raporturi de luptă între clase, la raporturi de unitate politică și ideologică, temeiul acestei
unități constituindu-l comunitatea intereselor care tinde spre omogenizare.
Conceptul de luptă de clasă este utilizat în ideologia marxistă, pentru a explica
conflictele sociale și politice dintre clasele sociale și pentru a descrie transformarea acestora.
În lucrările politice și economice ale lui Karl Marx și Mihail Bakunin, lupta de clasă este un
principiu central și un mijloc practic de realizare a schimbărilor sociale (L. Kolakowski,
Principalele curente ale marxismului, vol I, II, III (Fondatorii, Vârsta de aur, Prăbușirea),
Editura Curtea Veche, 2009, 2010).
Socialiștii și marxiștii folosesc termenul conflict de clasă pentru a defini o clasă
socială prin relația sa cu mijloacele de producție, precum fabrici, terenuri agricole și mașini
industriale. Mihail Bakunin a spus că luptele de clasă ale clasei muncitoare, ale țărănimii și
ale săracilor care muncesc, au fost esențiale pentru realizarea unei revoluții sociale care să
depună și să înlocuiască clasa conducătoare și crearea socialismului liberal (Matt Vidal, Tony
Smith, Tomás Rotta, The Oxford Handbook of Karl Marx, 2019).
În cazul în care societățile sunt divizate social pe baza statutului, a bogăției sau a
controlului producției și distribuției sociale, apar structuri de clasă și sunt astfel colaterale cu
civilizația însăși.
Marx a prezis că dezvoltarea capitalismului ar duce în mod implacabil spre
concentrarea capitalului, o acumulare imensă a bogăției pe de o parte și o acumulare egală de
sărăcie, mizerie și muncă insuportabilă pe celălalt capăt al spectrului social. Timp de decenii,
această idee a fost negată de către economiștii burghezi și sociologii universitari care au
insistat că societatea devenea din ce în ce mai egalitară, că toată lumea avea să fie parte din
clasa mijlocie. Acum, toate aceste iluzii au fost spulberate (Matt Vidal, Tony Smith, Tomás
Rotta, The Oxford Handbook of Karl Marx, 2019).
5
 Argumentul, atât iubit de către sociologii burghezi, cum că nu mai există clasa
muncitoare s-a dovedit falsă. În ultima perioadă, straturi majore ale clasei muncitoare care s-
au considerat în prealabil ca fiind clasă mijlocie acum s-au proletarianizat. Profesori,
funcționari publici, angajați bancari și așa mai departe au fost atrași în rândurile clasei
muncitoare și a mișcării laburiste, unde aceștia compun majoritatea secțiunilor militante.
Vechile argumente cum că toată lumea poate să sporească și cum că cu toții suntem
clasă mijlocie a fost falsificată de evenimente. În Marea Britanie, SUA și multe alte țări
dezvoltate pe parcursul ultimilor 20 sau 30 de ani, chiar opusul se petrecea. Oamenii din clasa
mijlocie obișnuiau să creadă că viața se desfășura într-un progres ordonat de etape în care
fiecare etapă reprezenta o îmbunătățire față de cea precedentă.
Siguranța locului de muncă a încetat să mai existe, comerțul și profesiile din trecut au
dispărut în majoritate iar carierele pe durata întregii vieți sunt numai amintiri. Scara a fost
împinsă la o parte iar pentru majoritatea oamenilor o existență de clasă mijlocie nici măcar nu
mai este o aspirație. O minoritate pipernicită poate să depindă de o pensie pe care ei ar putea
să trăiască comod, și puțini au economii semnificative. Din ce în ce mai mulți oameni de zi
cu zi, au o idee minoră în legătură cu ce va aduce viitorul.
Majoritatea averii oamenilor se afla în prețul casei în care trăiesc, dar cu contracția
economiei, prețurile caselor au scăzut în multe țări iar acestea ar putea stagna ani întregi.
Ideea de o democrație în deținerea de proprietate a fost expusă ca fiind un miraj. Departe de a
fi un activ bun pentru a ajuta să consolideze o pensie comodă, deținerea caselor a devenit o
povară greoaie. Creditul ipotecar trebuie să fie plătit, fie că lucrezi sau nu. Mulți sunt prinși în
această capcană de echitate negativă, cu datorii mari care nu pot fi plătite niciodată. Există o
generație crescândă care nu poate fi descrisă mai precis decât ca fiind sclavi ai datoriilor.
Aceasta este o condamnare devastatoare a sistemului capitalist. Însă, acest proces de
proletarizare înseamnă că rezervele sociale de reacție au fost reduse în mod abrupt, în timp ce
o secție majoră a muncitorilor cu guler alb se apropie mai mult de clasa muncitoare
tradițională. În recenta mobilizare în masă, segmente (din clasa muncitoare) care în trecut nu
au visat niciodată că o să țină grevă sau să se alăture unui sindicat, cum ar fi profesori și
funcționari publici, se aflau în fruntea luptei de clasă (L. Kolakowski, Principalele curente ale
marxismului, vol I, II, III (Fondatorii, Vârsta de aur, Prăbușirea), Editura Curtea Veche,
2009, 2010).

Bibliografie pentru Lupta de clasă

1. Anthony Giddens, Simon Griffiths, Sociology, 2006

6
 2. Constantin Schifirneţ, Sociologie românească modernă, 2009
3. https://en.wikipedia.org/wiki/karl_Marx
4. Karl Marx, Friedrich Engels, Manifestul Partidului Comunist, 2015
5. Matt Vidal, Tony Smith, Tomás Rotta, The Oxford Handbook of Karl Marx, 2019
6. L. Kolakowski, Principalele curente ale marxismului, vol I, II, III (Fondatorii, Vârsta de aur,
Prăbușirea), Editura Curtea Veche, 2009, 2010
7. Dicționar de sociologie, coordonatori Cătălin Zamfir, Lazăr Vilăsceanu, 1998

PARADIGMA PSIHANALITICĂ

Reprezentantul paradigmei psihanalitice este Sigmund Freud (neurolog și psihiatru

austriac, 1856-1939), totodată și fondatorul psihanalizei.
Istoricii psihanalizei consideră că un rol important l-a jucat modelul de științificitate al
secolului al XIX-lea împărtășit și de întemeietorul psihanalizei. Conform acestuia,
psihanalistul trebuia să fie un observator imparțial, neutru, pe deplin obiectiv, care să nu
modifice în niciun fel fenomenul observat, asemeni fizicianului (Vasile Dem. Zamfirescu,
Introducere în psihanaliza freudiană și postfreudiană, Editura Trei, 2012, p.178).
Psihanaliza concepe omul ca individ dezinteresându-se teoretic și practic de
totalitate. Prin aceasta, psihanaliza se înscrie între concepțiile care alimentează sistemul
social democratic, axat pe individ. Binele general nu poate exista decât ca consecință a
binelui individual (Vasile Dem. Zamfirescu, Introducere în psihanaliza freudiană și
postfreudiană, Editura Trei, 2012, p.50).
În psihanaliză, existența unei naturi umane, a unor invariante biologice care impun
limite intervenției culturii, este documentată clinic. Nevroza este considerată de Freud ca o
boală de integrare socială, invarianta violentată fiind nevoie de plăcere senzorială. Excesiva
reprimare a instinctelor produce nevroză, nefericire sau revoltă. Perioada în care apare
psihanaliza este dominația moralei victoriene, recunoscută pentru severitatea preceptelor
referitoare la sexualitate (Vasile Dem. Zamfirescu, Introducere în psihanaliza freudiană și
postfreudiană, Editura Trei, 2012, p.51)
Accentul în paradigma psihanalitică este pus pe dimensiunea inconștientă a ființei
noastre. Inconștientul este supus controlului conștient și cuprinde: tendințele, pulsiunile,
trebuințele, instinctele determinate biologic și legate de conservare, supraviețuire, dar și
frustrări, emoții negative reprimate (Andrei Cosmovici, Psihologie generală, Editura
Polirom, Iași, 2005).

7
 Psihanalistul consideră că este ceva mai adânc în noi, sinele, o forță oarbă care se
dezvoltă prin interacțiunea cu lumea exterioară, devenind Eu. Eul are rolul de a media
interesele proprii în fața lumii exterioare, pentru om, această fiind realitatea socială, iar ca
efect al presiunilor ia naștere Supraeul. Supraeul etalează de multe ori o severitate pe care
părinții reali nu au dat exemplul; și că nu trage la răspundere Eul numai pentru faptele sale, ci
și pentru ideile sale și pentru intențiile sale neîndeplinite, care par să îi fie cunoscute
(Sigmund Freud, Opere, volumul XIII, Compediu de Psihanaliză, Editura Trei, p.215, p.177,
p.270).
Fundamentul energiilor pulsionale ale sinelui este libidoul. Libidoul este un termen
împrumutat din teoria afectivității, prin care desemnăm în același timp energia tendințelor
aparținând a ceea ce rezumăm prin cuvântul iubire. Toate pornirile amoroase sunt analizate
preferențial de psihanaliză, și sunt apreciate drept pulsiuni sexuale (Sigmund Freud,
Psihologia colectivă și analiza eului, Editura Cartex, 2019, p.44).
Tot ce realizează fiecare dintre noi se datorează libidoului sublimat. Sublimarea este
un proces ce privește libidoul obiectal și constă în faptul că pulsiunea se orientează spre un alt
scop ce e îndepărtat de satisfacția sexuală; accentul aici stă pe devierea de la ce e sexual
(Sigmund Freud, Opere esențiale, volumul III, Psihologia Inconștientului, Editura Trei,
2012).
În timpul copilăriei, instinctul sexual nu este încă dezvoltat. În primul stadiu, cel
pregenital, este preponderent erotismul oral, care vizează sânul mamei; în cel de al doilea este
vorba despre un autoerotism al zonei anale, în cursul căreia, un copil cunoaște presiunile
impuse de curățenie, de toaleta anală, pentru ca în a treia fază, cea genitală, viața sexuală să
devină predominantă zona genitală în care copilul trăiește conflictul alegerilor sexuale și
realizează identitatea în diferențierea sexelor (complexul lui Oedip, Francoise Dolto,
Psihanaliza și copilul, Editura Humanitas, București, 1993).
Dacă în stadiul inițial al dezvoltării sale, teoria psihanalitică se centrează pe
antagonismul dintre instinctele sexuale și cele de conservare, în stadiul final ea se centrează
pe conflictul dintre instinctul vieții și instinctul morții. Așadar, se face trecerea de la o
psihanaliză a individului la o psihanaliză a societății (Sigmund Freud, Totem și tabu, vol I,
Ed. Științifică București, 1991, p.96).
În concluzie la perspectiva psihanalitică putem afirma ideea existenței unui
determinism abisal al eului social dependent de contextele particulare ale dezvoltării și
soluționări complexului oedipian. Supraeul este instanța ce reprezintă socialul condensat în

8
psihismul nostru în adâncime, care contaminează toate alegerile noastre ulterioare (Mircea
Marica, curs, tema 2, Personalitate și socializare, 2020).

Bibliografie pentru Paradigma psihanalitică

1. Vasile Dem. Zamfirescu, Introducere în psihanaliza freudiană și postfreudiană, Editura Trei, 2012
2. Andrei Cosmovici, Psihologie generală, Editura Polirom, Iași, 2005
3. Sigmund Freud, Opere, volumul XIII, Compediu de Psihanaliză, Editura Trei
4. Sigmund Freud, Psihologia colectivă și analiza eului, Editura Cartex, 2019
5. Sigmund Freud, Opere esențiale, volumul III, Psihologia Inconștientului, Editura Trei, 2012
6. Francoise Dolto, Psihanaliza și copilul, Editura Humanitas, București, 1993
7. Sigmund Freud, Totem și tabu, vol I, Ed. Științifică București, 1991
8. Mircea Marica, curs, tema 2, Personalitate și socializare, 2020

SOCIALIZAREA

Socializarea desemnează procesul prin care devenim ființe sociale complexe, membri
ai societății, prin interiorizarea normelor și valorilor societății și prin deprinderea rolurilor
noastre sociale (Dicționar de Sociologie, Oxford, Univers Enciclopedic, București, 2003,
p.532).
Socializarea începe o dată cu intrarea individului în societate și continuă, cu intensități
diferite, până la ieșirea acestuia din ea. În unele accepțiuni, termenul de socializare are o
conotație restrânsă la transformarea unui individ dintr-o ființă asocială într-o ființă socială,
inculcându-i moduri de gândire, simțire, acționare (Larousse Dicționar de sociologie,
Univers Enciclopedic, București, 1996, p.248).
Giddens consideră că socializarea reprezintă procesul prin care copilul neajutorat
devine treptat o persoană conștientă de sine, inteligentă, integrată în tipul de cultură în care
s-a născut. Socializarea nu este un fel de „programare culturală”, în care copilul absoarbe în
mod pasiv influențele cu care intră în contact. Chiar și nou-născutul are necesități sau
exigențe care afectează comportamentul celor responsabili cu grija sa: de la naștere, copilul
este o ființă activă (A. Giddens, Sociologie, trad. R. Săndulescu și V. Săndulescu, Ed. All,
București, 2001)
Socializarea este procesul complex al devenirii omului ca ființă socială, proces de
însușire a unor norme și valori, precum și a unor roluri sociale. Socializarea este un proces de
transmitere și asimilare de către oameni a modelelor culturale, a normelor și valorilor, a

9
cunoștințelor și atitudinilor, a comportamentelor dezirabile în plan social care-i fac apți
pentru a îndeplini anumite roluri sociale. Prin intermediul socializării, ființa umană își
dezvoltă calități specifice de participare la viața socială, deoarece omul își însușește normele,
valorile, tradițiile și credințele societății sau ale grupului în care trăiește. De exemplu, încă
din copilărie, individul uman preia anumite mijloace de comunicare socială și de acțiune,
asimilează anumite modele de comportament și anumite roluri, astfel încât își realizează un
anumit status în grupurile din care face parte și își definește propria identitate prin comparație
cu ceilalți. Socializarea începe la naștere și continuă de-a lungul întregii vieți. Ea se
realizează în cadrul unor forme specifice de activitate socială (joc, învățare, muncă, creație) și
în cadrul unor instituții sociale, culturale, economice, politice etc.
Studiile procesului de socializare cunosc astăzi o mare diversitate, mai ales după
introducerea în anii’60 a distincției între socializarea primară (cea a primei copilării) și seria
de socializări secundare la care un individ uman este supus de-a lungul întregii sale vieți,
acest proces încetând a fi văzut în mod unitar (Elena Lupșa, Victor Bratu, Manual de
sociologie, Deva Editura Corvin, 2006, p.71).
Comportamentul prosocial, precum multe alte comportamente, este învățat în timpul
socializării primare, respectiv socializarea realizată în cadrul familiei. Învățarea socială, atât
prin mecanismul direct al recompensei și pedepsei, cât și prin observarea consecințelor
comportamentale ale altor persoane care întreprind acțiuni prosociale, copiii dobândesc ei
înșiși comportamente prosociale. Astfel, la copiii mici, părinții în particular (familia în
general) sunt cei la care se raportează ambele mecanisme, pe de o parte ei fiind cei care
împart recompense şi pedepse, iar pe de altă parte servind drept modele comportamentale
concrete, accesibile și chiar impuse într-o măsură mai mare sau mai mică. S-a observat că
manifestările specifice ale părinților sunt, spre exemplu, mult mai eficiente, în ceea ce
privește realizarea comportamentelor morale, decât predicile moralizatoare abstracte și chiar
că, în ciuda influenței crescânde a mass-media, determinarea parentală rămâne adesea
decisivă (Elena Lupșa, Victor Bratu, Manual de sociologie, Deva Editura Corvin, 2006,
p.74).
Comportamentul antisocial, presupune încălcarea normelor și valorilor promovate de
grup sau de societate. Factorii care influențează agresivitatea sunt extrem de numeroși, însă ar
putea fi grupați, astfel:
- factori existenți în cadrul familiei;
- factori care țin de individ, de personalitatea acestuia;
- factori care țin de mijloacele de informare în masă.
10
 În acest caz este vorba despre realizarea defectuoasă a procesului de socializare, fapt
ce contribuie la comportamente deviante, motiv pentru care trebuie să intervină procesul de
resocializare (Elena Lupșa, Victor Bratu, Manual de sociologie, Deva Editura Corvin, 2006,
p.75).
Socializarea se află de asemenea la originea însăși a individualității și libertății
noastre. În cursul socializării fiecare dintre noi dezvoltă un sentiment de identitate și
capacitatea de gândire și acțiune independentă. Această chestiune este ilustrată de exemplul
învățării Limbajului. Nici unul dintre noi nu inventează limbajul. Nici unul dintre noi nu
inventează limbajul pe care îl învățăm copii fiind și cu toții suntem constrânși de regulile fixe
ale folosirii metodei lingvistice. Însă, în același timp, înțelegerea unui limbaj reprezintă unul
dintre factorii mentali care fac posibilă creativitatea și conștiința noastră de sine. Stăpânirea
limbajului este necesară pentru conștientizarea caracteristicilor noastre individuale distinctive
și pentru a stăpâni practic mediul (Anthony Giddens, Sociologie, Editura All, București,
2000, p.52).
După cum au arătat mulți cercetători, în special Schafer (1971), copilul are o tendință
mult mai puternică de a reacționa la oameni decât la alți stimuli din mediul său, cum ar fi
licăririle de lumină sau zgomotele (deși reacționează totuși și la acestea, după cum știe orice
părinte). La copil pare să existe o tendință de sociabilitate foarte puternică și foarte bine
conturată (Nicky Hayes și Sue Orrell, Introducere în psihologie, Editura All, București, 2003,
p. 385).
În principiu, există trei modalități principale de încurajare a socializării la copil, prin
procesul de imitare și identificare, prin educația directă, implicând pedepse și recompense, și
prin transmiterea expectanțelor sociale. Mulți teoreticieni ai învățării sociale consideră că
procesul de imitare și identificare este cel mai important dintre cele trei (Nicky Hayes și Sue
Orrell, Introducere în psihologie, Editura All, București, 2003, p. 391-392).

Bibliografie pentru Socializare

1. Dicționar de Sociologie, Oxford, Univers Enciclopedic, București, 2003
2. Larousse Dicționar de sociologie, Univers Enciclopedic, București, 1996
3. A. Giddens, Sociologie, trad. R. Săndulescu și V. Săndulescu, Ed. All, București, 2001
4. Elena Lupșa, Victor Bratu, Manual de sociologie, Deva, Editura Corvin, 2006
5. Anthony Giddens, Sociologie, Editura All, București, 2000
6. Nicky Hayes și Sue Orrell, Introducere în psihologie, Editura All, București, 2003

11
 Bibliografie finală

1. Anthony Giddens, Simon Griffiths, Sociology, 2006

2. Constantin Schifirneț, Sociologie românească modernă, 2009
3. https://en.wikipedia.org/wiki/karl_Marx
4. Karl Marx, Friedrich Engels, Manifestul Partidului Comunist, 2015
5. Matt Vidal, Tony Smith, Tomás Rotta, The Oxford Handbook of Karl Marx, 2019
6. L. Kolakowski, Principalele curente ale marxismului, vol I, II, III (Fondatorii, Vârsta
de aur, Prăbușirea), Editura Curtea Veche, 2009, 2010
7. Dicționar de sociologie, coordonatori Cătălin Zamfir, Lazăr Vilăsceanu, 1998
8. Vasile Dem. Zamfirescu, Introducere în psihanaliza freudiană și postfreudiană,
Editura Trei, 2012
9. Andrei Cosmovici, Psihologie generală, Editura Polirom, Iași, 2005
10. Sigmund Freud, Opere, volumul XIII, Compediu de Psihanaliză, Editura Trei
11. Sigmund Freud, Psihologia colectivă și analiza eului, Editura Cartex, 2019
12. Sigmund Freud, Opere esențiale, volumul III, Psihologia Inconștientului, Editura
Trei, 2012
13. Francoise Dolto, Psihanaliza și copilul, Editura Humanitas, București, 1993
14. Sigmund Freud, Totem și tabu, vol I, Ed. Științifică București, 1991
15. Mircea Marica, curs, tema 2, Personalitate și socializare, 2020
16. Dicționar de Sociologie, Oxford, Univers Enciclopedic, București, 2003
17. Larousse Dicționar de sociologie, Univers Enciclopedic, București, 1996
18. A.Giddens, Sociologie, trad. R. Săndulescu și V. Săndulescu, Ed. All, București, 2001
19. Elena Lupșa, Victor Bratu, Manual de sociologie, Deva, Editura Corvin, 2006
20. Anthony Giddens, Sociologie, Editura All, București, 2000
21. Nicky Hayes și Sue Orrell, Introducere în psihologie, Editura All, București, 2003

12