Doctrina marxistă

Perioada 1840-1880, în care se încadrează opera lui Marx, a reprezentat una din cele mai învolburate
din Europa. Monarhiile începuseră să aibă un concurent în forma democraţiilor iar oamenii
începuseră să lupte împotriva statului pentru a-şi putea impune propriile idei.

Economiile începuseră să funcţioneze tot mai eficient şi industrializarea devenise un proces de

neoprit care spulbera vechile relaţii feudale. Tradiţiile începuseră să devină obsolente atât sub forma

comportamentelor de producţie cât şi a concepţiilor despre viaţă.

Pe plan economic producţia creştea atât datorită creşterii productivităţii muncii cât şi datorită
construirii de noi unităţi de producţie. Schimburile comerciale cunoşteau şi ele o creştere deosebită,
atât pe plan intern cât şi extern iar piaţa mondială devenea tot mai mult un factor de care trebuiau să
ţină seama cu toţii.

Problemele sociale ale acelor timpuri par a fi fost zugrăvite excelent de autorii romantici, care în
ciuda numelui sonor şi plăcut reprezentau gândirea conservatoare care ţinea la apărarea vechilor
tradiţii şi relaţii sociale. Imaginile pe care ni le transmit arată muncitorii lucrând 12-14 ore pe zi şi
de abia având din ce supravieţui. Situaţia era probabil alta. Creşterea nivelului de trai era o realitate
dar era lentă, fluctuantă, crizele economice erau frecvente. În schimb aspiraţiile creşteau mult mai
rapid. Tocmai din acest decalaj rezulta frustrarea care caracterizează atât de bine mişcările sociale
ale timpului şi nu neapărat dintr-o înrăutăţire a situaţiei.

Karl Heinrich Marx (n. 5 mai 1818, Trier, Germania - d. 14 martie 1883 Londra, Marea Britanie) a
fost un filozof, istoric, economist, sociolog și jurnalist. Marx s-a născut într-o familie cu vechi și
ramificate tradiții rabinice: ambii lui părinți se trag din familii cunoscute de rabini, unica excepție
fiind o soră a mamei lui care era căsătorită cu un evreu care era bancher (bunicul fondatorului
concernului olandez Philips.

Activitatea în organizaţiile comuniste este intensă. Cu puţin înaintea izbucnirii revoluţiei din 1848
publică, împreună cu Engels, Manifestul Partidului Comunist. Dar munca sa progresează încet şi
abia în 1867 poate publica primele sale rezultate în primul volum al Capitalul, singurul publicat în
timpul vieţii sale. Aici, el elaborează propria versiune a teoriei valorii- muncă.

1
Filosofia social – istorică marxistă Filosofia marxistă pune în centrul vieţii sociale activitatea
economică. Astfel, diferenţa între diversele societăţi şi tipuri de societăţi e dată de diferitele moduri
în care oamenii produc bunurile, iar evoluţia societăţii este determinată de schimbările în modul de
producţie.

Modul de producţie este analizat prin două componente: forţele de producţie şi relaţiile de producţie.
Forţele de producţie săvârşesc actul productiv şi se compun din forţa de muncă şi din mijloacele de
producţie. Relaţiile de producţie reprezintă relaţiile ce se stabilesc în procesul de producţie. Marx
formulează legea concordanţei dintre forţele de producţie şi a relaţiilor de producţie. Primele
evoluează mai repede, în timp ce relaţiile de producţie sunt mult mai încete în transformări. De aici
apare conflictul ca factor intermediar de explicare a schimbării sociale, prin intermediul lui
realizându-se sincronizarea relaţiilor de producţie cu factorii de producţie. În modelul său istoric
Marx apreciază că în orice societate, oamenii se pot diferenţia în funcţie de raporturile lor cu
mijloacele de producţie.

Apar astfel cele două clase fundamentale, proprietarii şi ne-proprietarii. Alături de aceste clase pot
apărea şi altele, dar acestea sunt periferice.

Pentru a-şi argumenta şi întări modelul, Marx construieşte o istorie a modurilor de producţie în care
caută să-şi utilizeze modelul. Astfel apare o societate imaginară, „comuna primitivă”, în care nu
exista proprietate asupra bunurilor de producţie. Cercetările antropologice nu au reuşit însă să
descopere în prezent nici o societate care să nu utilizeze proprietatea asupra mijloacelor de producţie
şi nici nu a fost adusă vreo dovadă că o astfel de societate ar fi existat vreodată.

Dar Marx avea nevoie de acest construct fantezist pentru a ataca proprietatea ca element esenţial al
oricărei forme de organizare a vieţii sociale. Dacă ar fi existat vreodată aşa atunci o astfel de
societate să existe din nou. Proprietatea ar putea apărea atunci ca un furt. Iar factorul care ar fi
condus la această schimbare ar fi fost inovaţia tehnologică, adică dezvoltarea mijloacelor de
producţie. Ea a condus la depăşirea satisfacerii nevoilor elementare, ceea ce a permis apariţia unor
bunuri care puteau fi trecute prin furt în proprietatea unor indivizi.

Deci societatea e vizualizată de Marx ca fiind formată din două clase cu interese opuse. O clasă de
exploatatori şi una de exploataţi, care se află în conflict fundamental. Iar sursa răului o constituie
proprietatea. Dar încercarea sa de a prezenta un model credibil al societăţilor istorice ca fiind
formate în special din exploataţi şi exploatatori eşuează de asemenea.
2
Sclavii şi proprietarii de sclavi nu au reprezentat decât o parte redusă a populaţiei în antichitate,
insignifiantă în majoritatea timpului şi societăţilor, cu excepţia unor scurte perioade în Grecia şi
Roma antică.

În feudalism exista o clasă suplimentară faţă de feudali şi ţăranii liberi şi de meseriaşi. Dar şi clerul
reprezenta o categorie socială importantă care rămâne în afara explicaţiei marxiste, nefiind nici
nobili, nici aserviţi. Realitatea era cu total diferită faţă de modul în care simplul model marxist de
sistematizare a istoriei încerca să o prezinte.

Cel mai mult se apropie de realitate Marx în descrierea capitalismului, ca fiind format din capitalişti
şi din muncitori. În doctrina marxistă, teoria economică reprezintă un apendice al filozofiei asupra
capitalismului, opera lui Marx fiind una de esenţă filosofică şi nu ştiinţifică. El studiază realitatea ca
un filosof şi nu trece prin eforturile de validare empirică pe care le-ar implica o tratare ştiinţifică a
problemei. Doar pe alocuri în opera economică apare preocuparea pentru ştiinţificitate. Cu toate
acestea, perenitatea operei marxiste se datorează poate tocmai preocupării pentru acurateţe, pentru
logică şi pentru veridicitate care au diferenţiat clar lucrările marxiste de cele ale utopicilor care l-au
precedat. Marx se ocupă nu atât de programe utopice, de scenarii alternative pentru societatea
contemporană lui, cât de argumentarea ştiinţificităţii unor astfel de scenarii pe baza analizei
mecanismelor de funcţionare ale capitalismului şi descoperirii legilor sale fundamentale.

În domeniul economic Marx a ajuns la o erudiţie remarcabilă. Preocupările filosofice şi sociologice

din perioada tinereţii sunt înlocuite în cea de a doua parte a vieţii de studiul ştiinţei economice.
Dovadă în acest sens stă volumul patru al „Capitalului”, intitulat „Teorii asupra plusvalorii”, în
care face o istorie critică a ştiinţei economice.

Gândirea economică a lui Marx s-a construit pe baza ideilor şi conceptelor teoriei economice
liberale clasice, dar a fost fundamental influenţată de lucrările socialiştilor utopici care îl
precedaseră. El a încercat să prelucreze aceste teorii pentru a putea să argumenteze pe baza lor
prăbuşirea modelului capitalist de societate şi să dovedească validitatea unui nou model de societate.

Ceea ce a identificat el ca fiind neajunsurile generale ale teoriilor economice ale predecesorilor săi
au fost exagerarea rolului deducţiei şi deci abstractizarea inutilă la liberalii clasici şi cunoştinţele
economice nesatisfăcătoare la socialiştii utopici. Pe de altă parte, atacă şi concepţia romantică asupra
istoriei care punea prea mult accent pe rolul intenţiilor unor persoane în determinarea cursului
istoriei. Pentru Marx istoria e determinată de fapte obiective.
3
În teoria marxistă oamenii sunt sclavii sistemului social de producţie. Fetişismul, dezumanizarea şi
exploatarea sunt consecinţe inevitabile ale diviziunii muncii şi dezvoltării proprietăţii private.
Fetişismul reprezintă procesul obiectivizării produsului muncii, ceea ce face ca acesta să-l domine
pe om.

Dezumanizarea (alienarea) se referă la pierderea de către individ a controlului asupra utilizării

propriei forţe de muncă iar exploatarea conduce la pierderea controlului muncitorului asupra
produsului muncii sale.

Capitalul reprezintă un concept cheie al operei marxiste, concept care dă şi titlul celei mai
importante lucrări economice a lui Marx. Pe plan social, capitalul exercită un rol de comandă, prin
deţinătorii săi, în ceea ce priveşte deciziile economice cotidiene, folosirea resurselor, organizarea
producţiei şi repartiţia venitului naţional. Capitalul apare aici ca o relaţie de exploatare, iar sporirea

capitalului ca o sporire a forţei de exploatare a muncitorului. Astfel capitalul e privit nu în forma sa

fizică, ci pe planul componentei sale sociale, unde capitalul se prezintă ca o relaţie de producţie.
Deţinătorii capitalului au comanda activităţii economice, iar muncitorii salariaţi sunt factorii de
execuţie.

Urmărind cu atenţie mişcările economice ale timpului său, Marx a pus accentul pe contradicţiile
interne ale acestuia, pe problemele care existau în societate, şi în acelaşi stil ca şi profeţii apocalipsei
din zilele noastre, prevedea distrugerea sistemului capitalist. După câteva decenii, alţi marxişti (Rosa

Luxemburg) anunţau chiar date exacte pentru prăbuşirea sistemului capitalist. Istoria însă nu a ţinut
cont de profeţiile lor.

Teoria economică marxistă

8.5.1 Sistemul categorial

Punctul de plecare al gândirii economice marxiste este teoria valorii. Marx consideră valoarea ca
expresie a cantităţii de muncă socială cuprinsă într-un produs. O perspectivă care supraevalua
munca manuală a proletarului. Teoria valorii muncă nu este extrem de originală, ci valorifică
contribuţiile economiştilor clasici. Dar Marx vede dincolo de marfă oamenii şi relaţiile dintre ei,
relaţiile dintre clase. Astfel între oameni ceea ce se schimbă este de fapt muncă cristalizată,
materializată în marfă.

4
Un alt concept fundamental este capitalul. Capitalul este, în doctrina marxistă, valoare acumulată.
Originea capitalului este plusvaloarea. Dar între plusvaloare şi capital există o legătură chiar mai
strânsă. Capitalul ia naştere şi se sporeşte pe baza plusvalorii dar şi plusvaloarea se formează pe
baza capitalului. Noţiunea de plusvaloare, reprezentând ceea ce rămâne în urma plăţii muncii, a fost
folosită şi de economiştii clasici sub denumiri ca rentă, profit, supravaloare etc, reprezentând
formele concrete pe care le putea lua plusvaloarea în sfera repartiţiei. Marx construieşte o întreagă
teorie a plusvalorii şi descoperă formele ei concrete, totul în cadrul procesului repartiţiei venitului
naţional. Pe scurt această idee arată că muncitorii primesc sub formă de salariu numai o parte din
valoarea pe care ei o creează cealaltă parte fiind însuşită pe nedrept de capitalişti.

La Marx plusvaloarea reprezintă diferenţa între valoarea creată de muncitor şi salariul de

subzistenţă, necesar consumului muncitorului şi familiei sale pentru ca forţa de muncă să se
reproducă. Dacă în opt ore de muncă muncitorul lucrează patru pentru a-şi produce echivalentul
salariului său de subzistenţă, plusvaloarea apare în celelalte patru când muncitorul produce în
continuare pentru capitalist, fără a primi nimic în schimb.

Pentru Marx acesta a fost doar un punct de pornire. El distinge între muncă ca reprezentând
activitatea de creare de bunuri, şi forţa de muncă, ca reprezentând capacitatea fizică şi intelectuală a
muncitorului de a presta această muncă. Ceea ce vinde muncitorul capitalistului este forţa sa de
muncă şi nu munca, primind pentru aceasta un preţ numit salariu. Dar prin utilizarea mărfii forţă de
muncă aceasta este capabilă să creeze valori mai mari decât propria ei valoare, ceea ce îi permite
capitalistului să intre în posesia unui surplus de valoare fără a da nimic în schimb.

Teoria capitalului

În primele două volume ale „Capitalului”, Marx analizează producţia, circulaţia mărfurilor şi a
capitalului, repartiţia şi consumul. În cel de-al treilea volum al lucrării este examinat procesul de
ansamblu al producţiei capitaliste, cu o observare atentă a interdependenţelor din diversele sfere ale
vieţii economice dar şi efectele faptului că la comanda economiei se află capitalul, atât la nivel
micro cât şi macroeconomic.

La nivelul macroeconomic Marx realizează teoria reproducţiei capitalului şi schemele reproducţiei

simple şi lărgite.

5
Circulaţia capitalului cuprinde trei etape. Prima e reprezentată de aprovizionarea cu mijloace de
producţie, printre care şi cumpărarea de forţă de muncă. Raportul dintre suma destinată cumpărării
de alte mijloace de producţie şi suma destinată plăţii forţei de muncă reprezintă compoziţia organică
a capitalului.
Astfel Marx, diferenţiază componentele capitalului, după rolul îndeplinit în procesul de producţie, în
capital constant, format din mijloacele materiale şi capital variabil. A doua etapă este cea de
producţie, când se consumă factorii de producţie şi se obţin mărfuri de o valoare mai mare decât cea
a elementelor consumate. Iar a treia etapă a circulaţiei capitalului o reprezintă vânzarea produselor
obţinute.
Pentru a apărea plusvaloarea este necesar să existe pe piaţă o marfă cu caracteristici speciale, prin a
cărei utilizare aceasta să se transforme într-o sursă de valoare. O astfel de marfă este forţa de muncă!
De ce se obţine o creştere a valorii capitalului în cadrul procesului de producţie? Tocmai datorită
plusvalorii apărute în urma folosirii forţei de muncă.
Astfel valoarea obţinută în urma producţiei este egală cu valoarea capitalului avansat iniţial
cumulată cu plusvaloarea. În urma unui proces de producţie în care sunt investiţi 1000 de unităţi
monetare, cu atât mai mare este profitul cu cât mai mare este proporţia din aceşti bani investită în
cumpărare de forţă de muncă şi cu cât mai mare este rata plusvalorii, reprezentând raportul dintre
timpul în care muncitorul lucrează pentru beneficiul capitalistului şi timpul în care lucrează pentru
propriul salariu.
Banii obţinuţi, mai mulţi decât cei avansaţi iniţial, trebuie transformaţi din nou într-un capital şi mai
mare şi acesta se repetă mereu. Acesta este procesul reproducţiei capitalului. Prin acest proces se
explică şi acumularea continuă de capital.
Schema reproducţiei simple a capitalului presupune ca rata plusvalorii să fie zero, adică salariul
muncitorului să cuprindă în el întreaga valoare realizată de el în timpul producţiei. Pentru capitalism
este însă specifică reproducţia lărgită, bazată pe exploatarea preletariatului, unde rata plusvalorii este
ridicată, reprezentând gradul de exploatare a forţei de muncă. Astfel, dacă rata plusvalorii este de
100%, adică din 8 ore muncitorul lucrează patru gratuit pentru beneficiul capitalistului, iar din cele
1000 de unităţi monetare 200 sunt cheltuite pentru cumpărarea de forţă de muncă, în urma
reproducţiei capitalului, întreprinzătorul va deţine 800+200*200%, adică 1200 de unităţi monetare.

6
8.5.3 Critica teoriei valorii-muncă
Marx a descoperit la Aristotel ideea că schimbul nu poate exista fără egalitate, iar egalitatea nu poate
exista fără comensurabilitate. De aici apare reprezentarea schimbului ca o ecuaţie în care valoarea
mărfurilor este măsurată printr-un criteriu comun. Marx deja, probabil, avea credinţa fermă că
singura sursă a valorii este munca. Ideea valabilă în anumite circumstanţe. Toate acestea fac ca
singurul criteriu valabil care îi apare lui Marx să fie munca investită în produce rea mărfurilor.
Pentru a argumenta acest punct de vedere care îi apare ca evident, Marx exclude implicit din rândul
bunurilor care se schimbă cele care nu sunt rodul muncii ci sunt daruri ale naturii, precum solul,
lemnul din pădure sau puterea apei.
Eliminarea lor nu poate fi făcută fără a greşi grav, deoarece aceste bunuri sunt obiecte importate ale
proprietăţii şi schimbului. Dar în cazul acestora, cantitatea de muncă depusă pentru producerea lor
nu mai poate fi sursa valorii acestora. Pe lângă restrângerea noţiunii de marfă la cea de artefact Marx
mai are nevoie şi de o altă modificare a realităţii. E vorba de separarea completă a valorii de schimb
de cea a utilităţii. „Ca valori de întrebuinţare, mărfurile sunt în primul rând de calitate diferită; ca
valori de schimb ele nu pot avea decât deosebiri cantitative şi nu conţin nici un atom de valoare de
întrebuinţare. În relaţia deschimb a mărfurilor caracteristic este faptul evident că se face abstracţie
de valoarea lor de utilitate”.
De ce are nevoie de această separare completă? Pentru a putea elimina orice alţi competitori la rolul
de factor comun care să determine valoarea de schimb a mărfurilor. „Dacă facem abstracţie de
valoarea de întrebuinţare, a mărfurilor nu le mai rămâne decât o singură însuşire, aceea de a fi
produse ale muncii”. Datorită acestei separări calităţile fizice ale bunurilor, deoarece influenţează
numai valoarea de utilitate a unui bun, nu pot sta nicidecum la baza valorii de schimb a acestora.

8.5.4 Viziunea marxistă asupra relaţiilor internaţionale

Pe planul schimburilor internaţionale, Marx acreditează ca validă teoria inechităţii, argumentând că
ţările preponderent agrare, care exportau mărfuri intensive în muncă erau dezavantajate deoarece
primeau mărfuri pentru care s-a cheltuit mai puţină muncă. Nu e cazul să insistăm asupra modului în
care e văzut astăzi acest argument de către economişti ci doar să spunem că adesea e folosit ca
argument politic chiar şi în zilele noastre. Ceea ce e interesant e că pentru Marx nici protecţionismul
nu era o soluţie viabilă deoarece nu făcea altceva decât să sprijine alte categorii de capitalişti
dezavantajând în egală măsură masele populare. Marx utilizează şi în această problemă a relaţiilor
internaţionale schema jocului cu sumă nulă, unde ceea ce câştigă cineva pierde celălalt, singura

7
interrelaţionare posibilă fiind conflictul. Astfel antagonismele dintre partenerii inegal dezvoltaţi sunt
completate de lupta pentru împărţirea sferelor de influenţă dintre marile puteri. Această tendinţă spre
expansiune a ţărilor capitaliste dezvoltate ar fi datorată tocmai contradicţiilor capitalismului la scară
naţională.

Continuatorii lui Marx

Rosa Luxemburg (1871-1919) a fost o revoluţionară germană, născută în Polonia, exilată în Elveţia
în 1889, unde devine marxistă. Dobândind cetăţenie germană în urma căsătoriei ea devine unul
dintre liderii Partidului Social Democratic German. Ideea sa de bază este eliminarea capitalismului.
În detalii ea se opune însă lui Lenin, nefiind de acord cu compoziţia claselor revoluţionare asertată
de acesta, dar mai ales îl critică pe acesta după reuşita revoluţiei din Rusia, prezicând
permanentizarea dictaturii sale asupra proletariatului. I se opune şi lui Berstein care avea o viziune
mai moderată asupra schimbării sociale.
Eduard Bernstein (1850-1932) s-a făcut remarcat prin faptul că, deşi marxist a criticat multe dintre
concluziile marelui filozof, în cartea sa din 1898, Socialismul evoluţionist. Criticându-l pe Marx,
Berstein nega ideea colapsului iminent al capitalismului şi afirma că burghezia nu era în întregime
parazitară. Tot el spunea că socialismul este rezultatul final al liberalismului şi nu al revoluţiei.
Astfel de idei au provocat vii controverse printre marxiştii acelor vremuri.

Pentru Lenin starea de la începutul secolului poartă denumirea de imperialism. Aceasta era o formă
a capitalismului ajuns în stadiul de dezvoltare, când dominaţia monopolurilor şi a capitalului
financiar a fost statornicită, când exportul de capital capătă însemnătate primordială, când a
început împărţirea lumii între trusturile internaţionale şi când s-a terminat împărţirea între ţările
capitaliste cele mai mari a întregului teritoriu al globului pământesc.
Lenin dezvoltă şi teoria exploatării oamenilor muncii în imperialism, care nu mai e făcută numai de
către exploatatorii din propria ţară ci şi de către străini, burghezia imperialistă. În ceea ce priveşte
revoluţia socialistă, Lenin apreciază că aceasta nu mai trebuie să izbucnească simultan în toate ţările
capitaliste ci există posibilitatea să înceapă chiar într-o singură ţară, nu neapărat una capitalistă
dezvoltată ci în cea care reprezintă lanţul veriga slabă a lanţului imperialist. Evident, el vorbeşte de
Rusia. Lenin încearcă, pe urmele lui Marx, să fundamenteze ştiinţific prăbuşirea capitalismului.
Pentru aceasta încearcă să construiască raţionamente, dar pe baza unor prezumţii simple, arbitrare şi
nerealiste. Rezultatul este uşor de imaginat.
Ceea ce face de fapt Lenin e să prezinte contradicţiile capitalismului pentru a afirma apoi că
imperialismul este ultimul stadiu al capitalismului, a cărui prăbuşire este iminentă.
Doctrina lui Lenin a devenit însă ideologia sistemului sovietic şi din această cauză absurdităţile
sistemului teoretic nu au mai rămas puncte de interes doar pentru academicieni, ci au afectat
miliarde de oameni.
8