Seminar 3

Gândirea economică marxistă

Introducere

Marxismul, sau Socialismul ştiinţific, este denumirea dată sistemului de idei

elaborat iniţial de Karl Marx (1818-1883) şi Friederich Engels (1820-1895). In
totalitatea lor, aceste idei formează o bază teoretică pentru lupta clasei muncitoare
pentru a dobândi o formă superioară de organizare a societăţii umane, socialismul.
In timp ce concepţiile marxismului au continuat să fie dezvoltaate şi îmbogăţite
de experienţa istorică a clasei muncitoare însăşi, ideile fundamentale au rămas
neschimbate, oferind o fermă fundaţie a Mişcării muncitoreşti contemporane. Nici
înainte şi nici după viaţa lui Marx şi Engels nu au fost elaborate teorii mai avansate,
mai profunde sau superioare, mai ştiinţifice capabile să explice evoluţia societăţii şi
rolul clasei muncitoare în această evoluţie. De aceea, cunoaşterea marxismului
înarmează teoretic proletariatul pentru marea sarcină istorică a transformării socialiste
a societăţii.
Acesta este faptul care explică atacurile permanente şi susţinute împotriva
tuturor aspectelor marxismului din partea tuturor apărătorilor ordinei sociale existente,
de la conservatori la fabianişti, de la pastori iezuiţi la profesori universitari. De la
atacurile cele mai insignifiante până la însăşi faptul că ele continuă şi în ciuda faptului
că fiecare din autorii acestor atacuri pretinde a fi “lichidat” marxismul, gânditorii
Mişcării muncitoreşti pot deduce două lucruri: întâi, că apărătorii capitalismului
recunosc în marxism cea mai serioasă ameninţare a sistemului lor şi implicit atestă
adevărul pe care marxismul îl exprimă, în pofida încercărilor lor de a-l defăima. In al
doilea rând: că departe de a dispare sub mormanul de abuzuri, trăncă-neala despre
‘abuzuri’ şi denaturările flagrante, teoriile lui Marx şi Engels, câştigă teren în mod
constant, în special în rândurile active ale Mişcării muncitoreşti; sub influenţa adâncirii
crizei capitalismului, un număr tot mai mare de muncitori se străduiesc să descopere
adevărata natură a forţelor care determină modul lor de viaţă, pentru a fi în stare ca în
mod conştient să-şi modeleze propriul lor destin.
 Teoriile marxismului înzestrează muncitorul care gândeşte cu o asemenea
înţelegere – o călăuză capabilă să-l conducă în labirintul confuz al evenimentelor, al
proceselor complexe ale societăţii, ale economiei, ale luptei de clasă şi politicii.
Inzestrat cu această sabie, muncitorul poate tăia ‘nodul gordian’ care-l fac – pe el şi
clasa căreia îi aparţine -- să se poticnească la cel mai mic obstacol care-i iese în cale,
ignoranţa.
Acest ‘nod gordian’ este constituit de reprezentanţii plătiţi ai claselor
conducătoare cu scopul de a discredita marxismul în ochii clasei muncitoare. Este
datoria fiecărui activist al Mişcării muncitoreşti de a-şi însuşi teoriile lui Marx şi Engels,
ca o condiţie esenţială pentru a clădi o societate a clasei muncitoare.
In lupta pentru a cuceri şi înţelege aceste teorii există şi obstacole, mai dificile
decît a descifra mâzgălelile unor erudiţi. Un bărbat sau o femeie care trebuie să
lucreze ore îndelungate, care nu s-a putut bucura de privilegiul unei educaţii decente
şi -- ca atare – nu are obişnuinţa de a citi, va încerca unele dificultatăţi de a absorbi
unele idei mai complexe, mai ales la început. Totuşi, trebuie ţinut seama că Marx şi
Engels au scris pentru muncitori şi nu pentru “deştepţi” şi oameni aparţinând clasei
mijlocii. “Orice început este greu”, indiferent despre ce ştiinţă este vorba.
Marxismul este o ştiinţă şi de aceea cere mult în special de la începători. Dar
fiecare muncitor care este activ în sindicate sau partid muncitoresc ştie că nimic nu
este preţios dacă este obţinut fără o anumită luptă şi sacrificiu. Acest articol se
adresează în primul rând activiştilor din mişcarea muncitorească. Muncitorilor activi
care sunt pregătiţi să persevereze, li se poate face o singură promisiune: după efortul
initial pentru a se obişnui cu idei noi şi mai puţin folosite, teoriile marxismului se vor
dovedi a fi simple, directe. Mai mult – şi asta trebuie subliniat – muncitorul care va
dobândi, prin efort, înţelegerea marxismului, va deveni un teoretician mai bun decât
majoritatea studenţi-lor, tocmai pentru că el va absorbi ideile nu abstract ci concret,
bazat pe propria lui viaţă şi experienţă de muncă.
Toate clasele exploatatoare încearcă să-şi justifice moral dominaţia lor de clasă,
prezentându-se ca fiind forma naturală, cea mai înaltă de dezvoltare socială,
ascunzând în mod deliberat caracterul ei exploatator, ascunzând sau deformând
adevărul. Capitaliştii zilelor noastre, prin lefegiii şi lingăii lor profesionişti, au elaborat
şi dezvoltat o întreagă nouă filozofie şi moralitate pentru a-şi justifica poziţia lor
conducătoare în societate.
 In contrast, clasa muncitoare nu are nici un interes material de a deforma
adevărul şi şi-a asumat sarcina de a înfăţişa realitatea capitalismului, gol-goluţ, cu
scopul ca în mod conştient să-şi pregătească propria sa emancipare. Departe de a
căuta o pozitie specială pentru sine-însuşi, ţelul clasei muncitoare este lichidarea
capitalismului şi prin aceasta desfiinţarea tuturor distincţiilor şi privilegiilor de clasă.
Pentru atingerea acestui ţel trebuiesc înlăturate toate aspectele aparente ale
capitalismului, ralizand pentru sine o nouă metodă, marxistă de înţelegere a
capitalismului.
Metoda marxistă oferă o vedere mai bogată, mai completă, atotcuprinzătoare a
societăţii şi vieţii –în general, înlătură vălul de misticism în înţelegerea dezvoltării
omului şi umanităţii. Filozofia marxistă explică faptul că forţa conducătoare a istoriei
nu este un “Supra-om” sau ceva supra-natural, ci este rezultatul dezvoltării forţelor de
producţie însăşi (industria, ştiinţa, tehnica etc.). In ultimă analiză, economia este ceea
ce determină condiţiile de viaţă, obiceiurile şi conştiinţa fiinţei umane.
Fiecare nouă reorganizare a societăţii – fie ea sclavagistă, feudală sau capitalist
— a fost însoţită de o enormă dezvoltare a forţelor de producţie care, la rândul ei a
dat oamenilor forţe superioare asupra naturii. Când un sistem social se dovedeşte
incapabil de a dezvolta aceste forţe de producţie, societatea intră într-o fază
revoluţionară. In cazul trecerii de la capitalism la socialism, procesul schimbării nu este
automat ci cere intervenţia conştientă a clasei muncitoare de a înfăptui această
sarcină istorică. In termen lung, neîndeplinirea acestei misiuni pavează drumul spre o
reacţie care, până la urmă, poate genera un război mondial.
Capitalismul a intrat din nou într’o nouă criză mondială, rezultând în şomaj de
masă la nivelul anilor ’30. Teoriile gălăgioase ale economiştilor capitalişti s-au dovedit
în întregime incapabile să evite asemenea crize şi au împins clasele conducătoare să
dezgroape keynesianismul şi să readopte vechile măsuri de ‘finanţe forte’ ale
monetarismului. In loc să salveze situaţia, aceste programe au adâncit şi prelungit
criza!
Doar marxismul a fost capabil să dezvăluie contradicţiile capitalismului, care
generează periodic depresiuni şi crize economice. Capitalismul şi-a terminat rolul său
istoric în dezvoltarea bazei productive a societăţii. Ingrădite de limitele de stat şi de
proprietatea privată, forţele productive sunt distruse sistematic de suprapruducţia de
masă a bunurilor de consum şi de capital.
 Marx însuşi a explicat că “aceste crize poartă în sine o epidemie care în epocile
timpurii [ale capitalismului], ar fi fost privite ca o absurditate – epidemia de supra-
producţie.”
“Dintr-odată, societatea se găseşte împinsă înapoi, într-o stare de barbarism
monetar; apare ca şi cum o foamete, un răzoi universal distrugător a ‘tăiat’ furnizarea
tuturor mijloacelor de subzistenţă; industria şi comerţul par a fi fost distruse. Şi dece?
Pentru că este prea multă civilizaţie, prea multe mijloace de subzistenţă, prea multă
industrie, prea mult comerţ. Forţele productive de care dispune societatea nu mai tind
să se dezvolte în condiţiile proprietăţii burgheze; dimpotrivă, ele au devenit prea
puternice în aceste condiţii în care sunt încătuşate; şi de-îndată ce reuşesc să se
descătuşeze, ele produc dezordine în întreaga societate burgheză, pun în primejdie
proprietatea burgheză.”
Pentru prima dată, acest articol pune împreună cele trei suplimente ale
publicaţiei South Wales Bulletin of Marxist Studies (publicat pentru prima dată în 1970)
ca o mică contribuţie pentru a satisface setea crescândă pentru ideile marxismului.
Publicarea articolului coincide cu comemorarea centenarului încetării din viaţă (la 14
Martie 1883) a lui Karl Marx care, împreună cu Engels, este fondatorul socialismului
ştiinţific.
Acest articol nu pretinde a face o presentare completă a marxismului ci doar de
a ajuta muncitorul-studios în abordarea acestui subiect, dându-i doar o schiţă a unor
idei de bază şi o selecţie de lecturi care ar ajuta pe cei care ar dori să continue să
studieze acest subiect. Insuşi Marx şi Engels au scris scurte articole explicative menite
să popularizeze teoriile lor în rândurile muncitorilor, şi acestea reprezintă baza listei
menţionate mai sus.
Studierea marxismului este împărţită în trei părţi, definite –în mare-- filozofie,
istorie socială şi economie sau, pentru a le da denumirile lor corecte: Materialism
dialectic, Materialism istoric şi Teoria valorii bazată pe muncă. Acestea sunt
faimoasele “trei părţi componente ale marxismului” despre care a scris Lenin.

Contextul socio- economic

Perioada 1840-1880, în care se încadrează opera lui Marx, a reprezentat una

din cele mai învolburate din Europa. Monarhiile începuseră să aibă un concurent în
forma democraţiilor iar oamenii începuseră să lupte împotriva statului pentru a-şi putea
impune propriile idei. Economiile începuseră să funcţioneze tot mai eficient şi
industrializarea devenise un proces de neoprit care spulbera vechile relaţii feudale.
Tradiţiile începuseră să devină obsolente atât sub forma comportamentelor de
producţie cât şi a concepţiilor despre viaţă.
Pe plan economic producţia creştea atât datorit ă creşterii productivităţii muncii
cât şi datorită construirii de noi unităţ i de producţie. Schimburile comerciale cunoşteau
şi ele o creştere deosebită, atât pe plan intern cât şi extern iar piaţa mondială devenea
tot mai mult un factor de care trebuiau să ţină seama cu toţii.
Dar schimbările căpătaseră un ritm prea rapid pentru ca echilibrul social să mai
funcţioneze. Conflictele erau inevitabile ca mijloc de reechilibrare socială ceea ce
făcea atmosfera socială extrem de tensionată, lucru reflectat şi în conştiinţa oamenilor.
Tocmai datorită acestei atmosfere specifice a timpului Marx pune în centrul
sistemului său teoretic conflictul. Lucru normal şi previzibil, studii mai recente arătând
faptul că oamenii de ştiinţă nu crează undeva în afara spaţiului şi timpului ci sunt
puternic influenţaţi de concepţiile generale despre viaţă şi problemele specifice
mediilor lor naţionale.
Problemele sociale ale acelor timpuri par a fi fost zugrăvite excelent de autorii
romantici, care în ciuda numelui sonor şi plăcut reprezentau gândirea conservatoare
care ţinea la apărarea vechilor tradiţii ş i relaţii sociale. Imaginile pe care ni le transmit
arată muncitorii lucrând 12-14 ore pe zi şi de abia având din ce supravieţui. Situaţia
era probabil alta. Creşterea nivelului de trai era o realitate dar era lentă, fluctuantă,
crizele economice erau frecvente. În schimb aspiraţiile creşteau mult mai rapid.
Tocmai din acest decalaj rezulta frustrarea care caracterizează atât de bine mişcările
sociale ale timpului şi nu neapărat dintr-o înrăutăţire a situaţiei.
Era o nevoie acută de noi ideologii care s ă canalizeze această nemulţumire,
care să-i ofere o ţint ă concret ă. Astfel modelele socialiste care promiteau tocmai
dispariţia surselor de frustrare, adică a inegalităţilor sociale şi a lipsurilor materiale,
erau extrem de populare printre cei nemulţumiţi.

Filosofia economică marxistă

 În doctrina marxistă, teoria economică reprezintă un apendice al filozofiei
asupra capitalismului, opera lui Marx fiind una de esenţă filosofică şi nu ştiinţifică. El
studiază realitatea ca un filosof şi nu trece prin eforturile de validare empirică pe care
le-ar implica o tratare ştiinţifică a problemei. Doar pe alocuri în opera economică apare
preocuparea pentru ştiinţificitate.
Cu toate acestea, perenitatea operei marxiste se datorează poate tocmai
preocupării pentru acurateţe, pentru logică şi pentru veridicitate care au diferenţiat clar
lucrările marxiste de cele ale utopicilor care l-au precedat. Marx se ocupă nu atât de
programe utopice, de scenarii alternative pentru societatea contemporană lui, cât de
argumentarea ştiinţificităţii unor astfel de scenarii pe baza analizei mecanismelor de
funcţionare ale capitalismului şi descoperirii legilor sale fundamentale.
În domeniul economic Marx a ajuns la o erudiţie remarcabilă. Preocupările
filosofice şi sociologice din perioada tinereţii sunt înlocuite în cea de a doua parte a
vieţii de studiul ştiinţei economice. Dovadă în acest sens stă volumul patru al
„Capitalului”, intitulat „Teorii asupra plusvalorii”, în care face o istorie critică a ştiinţei
economice.
Gândirea economică a lui Marx s-a construit pe baza ideilor şi conceptelor
teoriei economice liberale clasice, dar a fost fundamental influenţată de lucrările sociali
ştilor utopici care îl precedaseră. El a încercat să prelucreze aceste teorii pentru a
putea să argumenteze pe baza lor prăbu şirea modelului capitalist de societate şi să
dovedească validitatea unui nou model de societate.
Ceea ce a identificat el ca fiind neajunsurile generale ale teoriilor economice ale
predecesorilor săi au fost exagerarea rolului deducţiei şi deci abstractizarea inutilă la
liberalii clasici şi cunoştinţele economice nesatisfă cătoare la socialiştii utopici. Pe de
altă parte, atacă şi concepţia romantică asupra istoriei care punea prea mult accent
pe rolul intenţiilor unor persoane în determinarea cursului istoriei. Pentru Marx istoria
e determinată de fapte obiective.
La rândul lui, Marx a fost criticat de către alţi economişti. Această analiză critică
a operei sale ne permite să investigăm universul gândirii sale. Una dintre
primele şi cele mai bine făcute critici a operei marxiste a făcut-o austriacul Bohm-
Bawerk.
În teoria marxistă oamenii sunt sclavii sistemului social de producţie. Fetişismul,
dezumanizarea şi exploatarea sunt consecinţe inevitabile ale diviziunii muncii şi
dezvoltării propriet ăţii private. Fetişismul reprezintă procesul obiectivizării produsului
muncii, ceea ce face ca acesta să-l domine pe om. Dezumanizarea (alienarea) se
referă la pierderea de către individ a controlului asupra utilizării propriei forţe de muncă
iar exploatarea conduce la pierderea controlului muncitorului asupra produsului muncii
sale.
Capitalul reprezint ă un concept cheie al operei marxiste, concept care dă şi
titlul celei mai importante lucrări economice a lui Marx. Pe plan social, capitalul
exercită un rol de comandă, prin deţinătorii săi, în ceea ce priveşte deciziile economice
cotidiene, folosirea resurselor, organizarea producţiei şi repartiţia venitului naţional.
Capitalul apare aici ca o relaţie de exploatare, iar sporirea capitalului ca o sporire a
forţei de exploatare a muncitorului. Astfel capitalul e privit nu în forma sa fizică, ci pe
planul componentei sale sociale, unde capitalul se prezintă ca o relaţie de producţie.
Deţinătorii capitalului au comanda activităţii economice, iar muncitorii salariaţi sunt
factorii de execuţie.
Pe acela şi plan social general sistemul proprietăţii private şi economia de piaţă
generează dezorganizare, anarhie, risipire a resurselor. Acestui sistem capitalist
destructurant Marx îi opune societatea socialist -comunistă, unde datorită cooperării
conştiente şi planificării raţionale producţia ar fi orientată spre utilizare şi nu spre profit.
Urmărind cu atenţie mişcările economice ale timpului său, Marx a pus accentul
pe contradicţ iile interne ale acestuia, pe problemele care existau în societate, şi în
acelaşi stil ca şi profeţii apocalipsei din zilele noastre, prevedea distrugerea sistemului
capitalist. După câteva decenii, alţi marxişti (Rosa Luxemburg) anunţau chiar date
exacte pentru prăbuşirea sistemului capitalist. Istoria însă nu a ţinut cont de profeţiile
lor.

Sistemul categorial

Punctul de plecare al gândirii economice marxiste este teoria valorii. Marx

consideră valoarea ca expresie a cantităţii de munc ă socială cuprinsă într-un produs.
O perspectivă care supraevalua munca manuală a proletarului.
Teoria valorii muncă nu este extrem de originală, ci valorifică contribuţiile
economiştilor clasici. Dar Marx vede dincolo de marfă oamenii şi relaţiile dintre ei,
relaţiile dintre clase. Astfel între oameni ceea ce se schimbă este de fapt muncă
cristalizată, materializată în marfă.
 Un alt concept fundamental este capitalul. Capitalul este, în doctrina marxistă,
valoare acumulată. Originea capitalului este plusvaloarea. Dar între plusvaloare şi
capital există o leg ătură chiar mai strânsă. Capitalul ia naştere şi se sporeşte pe baza
plusvalorii dar şi plusvaloarea se formează pe baza capitalului.
Noţiunea de plusvaloare, reprezentând ceea ce rămâne în urma plăţii muncii, a
fost folosită şi de economiştii clasici sub denumiri ca rentă, profit, supravaloare etc,
reprezentând formele concrete pe care le putea lua plusvaloarea în sfera repartiţiei.
Marx construieşte o întreagă teorie a plusvalorii şi descoperă formele ei concrete, totul
în cadrul procesului repartiţ iei venitului naţional. Pe scurt această idee arată că
muncitorii primesc sub formă de salariu numai o parte din valoarea pe care ei o
creează cealaltă parte fiind însuşită pe nedrept de capitalişti.
La Marx plusvaloarea reprezintă diferenţa între valoarea creată de muncitor şi
salariul de subzistenţă, necesar consumului muncitorului şi familiei sale pentru ca forţa
de muncă să se reproducă. Dacă în opt ore de muncă muncitorul lucrează patru pentru
a-şi produce echivalentul salariului său de subzistenţă, plusvaloarea apare în celelalte
patru când muncitorul produce în continuare pentru capitalist, fără a primi nimic în
schimb.
Pentru Marx acesta a fost doar un punct de pornire. El distinge între muncă ca
reprezentând activitatea de creare de bunuri, şi forţa de muncă, ca reprezentând
capacitatea fizică şi intelectuală a muncitorului de a presta această muncă. Ceea ce
vinde muncitorul capitalistului este forţa sa de muncă şi nu munca, primind pentru
aceasta un preţ numit salariu. Dar prin utilizarea mărfii forţă de muncă aceasta este
capabilă să creeze valori mai mari decât propria ei valoare, ceea ce îi permite
capitalistului să intre în posesia unui surplus de valoare fără a da nimic în schimb.
O altă distincţie importantă face Marx între valoarea de întrebuinţare şi cea de
schimb. Din punctul de vedere al valorilor de întrebuinţare, mărfurile sunt diferite unele
de altele şi sunt deci incomparabile. Ceea ce le diferenţiază este calitatea. Dar ca să
poată fi măsurate şi echivalate în cadrul schimbului ele trebuie să aibă numai deosebiri
cantitative. Prin urmare în schimb valoarea de întrebuinţare nu are nici o importanţă.

Teoria capitalului

În primele două volume ale „Capitalului”, Marx analizează producţia, circulaţia

mărfurilor şi a capitalului, repartiţia şi consumul. În cel de-al treilea volum al lucrării
este examinat procesul de ansamblu al producţiei capitaliste, cu o observare atentă a
interdependenţelor din diversele sfere ale vieţii economice dar şi efectele faptului că
la comanda economiei se află capitalul, atât la nivel micro cât şi macroeconomic.
La nivelul macroeconomic Marx realizează teoria reproducţiei capitalului
şi schemele reproducţiei simple şi lărgite.
Circulaţia capitalului cuprinde trei etape. Prima e reprezentată de
aprovizionarea cu mijloace de producţie, printre care şi cumpărarea de forţă de munc
ă. Raportul dintre suma destinată cumpărării de alte mijloace de producţie şi suma
destinată plăţii forţei de muncă reprezintă compoziţia organică a capitalului. Astfel
Marx, diferenţiază componentele capitalului, după rolul îndeplinit în procesul de
producţie, în capital constant, format din mijloacele materiale şi capital variabil. A doua
etapă este cea de producţie, când se consumă factorii de producţ ie şi se obţin mărfuri
de o valoare mai mare decât cea a elementelor consumate. Iar a treia etapă a
circulaţiei capitalului o reprezintă vânzarea produselor obţinute.
Undeva în acest proces de circulaţ ie al capitalului acesta se multiplică.
Încercarea de a prezenta schimbul ca sursă a plusvalorii se bazează pe confuzia între
valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb. Căci în schimb nu are cum să apară
plusvaloarea, deoarece fiecare câştigă valoare de întrebuinţare. Dar în ceea ce
priveşte valoarea de schimb ea trebuie să fie egală pentru a echilibra schimbul. Şi
chiar dac ă un capitalist reuşeşte să-şi păcălească partenerii în schimb, ceea ce
câştigă el pierd ceilalţi, deci nu apare plusvaloare.
Pentru a apărea plusvaloarea este necesar să existe pe piaţă o marfă cu
caracteristici speciale, prin a cărei utilizare aceasta să se transforme într-o sursă de
valoare. O astfel de marfă este forţa de muncă!
De ce se obţine o creştere a valorii capitalului în cadrul procesului de producţie?
Tocmai datorită plusvalorii apărute în urma folosirii forţei de muncă. Astfel valoarea
obţinut ă în urma producţiei este egală cu valoarea capitalului avansat iniţial cumulată
cu plusvaloarea. În urma unui proces de producţie în care sunt investiţi 1000 de unităţi
monetare, cu atât mai mare este profitul cu cât mai mare este proporţia din aceşti bani
investită în cumpărare de forţă de muncă şi cu cât mai mare este rata plusvalorii,
reprezentând raportul dintre timpul în care muncitorul lucrează pentru beneficiul
capitalistului şi timpul în care lucrează pentru propriul salariu.
 Banii obţinuţi, mai mulţi decât cei avansaţi iniţial, trebuie transformaţi din nou
într-un capital şi mai mare şi acesta se repetă mereu. Acesta este procesul
reproducţiei capitalului. Prin acest proces se explică şi acumularea continuă de capital.
Schema reproducţiei simple a capitalului presupune ca rata plusvalorii să fie
zero, adică salariul muncitorului să cuprindă în el întreaga valoare realizată de el în
timpul producţiei.
Pentru capitalism este însă specifică reproducţia lărgită, bazată pe exploatarea
preletariatului, unde rata plusvalorii este ridicată, reprezentând gradul de exploatare a
forţei de muncă. Astfel, dacă rata plusvalorii este de 100%, adică din 8 ore muncitorul
lucrează patru gratuit pentru beneficiul capitalistului, iar din cele 1000 de unităţi
monetare 200 sunt cheltuite pentru cumpărarea de forţă de muncă, în urma
reproducţiei capitalului, întreprinzătorul va deţine 800+200*200%, adică 1200 de
unităţi monetare.
Datorită concurenţei din sistemul capitalist are loc înlocuirea forţ ei de muncă
vii cu capital fix, adică cu maşini pentru ieftinirea mă rfurilor. Dar în acest mod are loc
scăderea proporţiei capitalului variabil, incluzând munca vie, absorbită de unitatea de
produs. Menţinând constantă rata plusvalorii obsevăm că rata profitului scade. Astfel
dacă din cele 1000 de unităţi monetare se cheltuiesc numai 100 de unităţi pentru forţa
de muncă, la sfârşitul circuitului întreprinzătorul va avea 900+100*200%, adică 1100
de unităţi monetare. Dacă în primul caz rata profitului era de 20% acum ea a scăzut
la 10%.
Obţine astfel Marx legea tendinţei de scădere a ratei profitului. Pe măsură ce
societatea capitalistă se dezvoltă, are loc o sporire cantitativă a capitalului total. Dar
pe mă sură ce creşte capitalul total creşte şi compoziţ ia sa relativă în capital constant
şi scade cea în capital variabil, capital cuprinzând şi munca vie. Dar dacă capitalul
total şi compoziţia sa organică cresc iar capitalul variabil şi rata plusvalorii ră mân
constante, atunci rata profitului scade dar masa lui creşte, în acelaşi raport cu
creşterea masei plusvalorii.
De asemenea, prin procesele concurenţei, se formează rate egale ale
profiturilor în diversele ramuri, adică se uniformizează masa profiturilor la capitaluri
egale investite. Singura posibilitate a capitalismului de a lupta împotriva tendinţei de
scădere continuă a rate profitului este mărirea ratei plusvalorii, adică a gradului de
exploatare.
 La sfârşitul capitalismului, lumea ar fi trebuit să fie compusă dintr- o pătură
subţire de capitalişti şi mari mase de proletari flămânzi şi desculţi, care vor răsturna
opresorii şi vor lua în propriile mâini conducerea economiei.

Critica teoriei valorii-muncă

Marx a descoperit la Aristotel ideea că schimbul nu poate exista fără egalitate,

iar egalitatea nu poate exista fără comensurabilitate. De aici apare reprezentarea
schimbului ca o ecuaţie în care valoarea mărfurilor este măsurată printr-un criteriu
comun. Marx deja, probabil, avea credinţa fermă că singura sursă a valorii este
munca. Ideea valabilă în anumite circumstanţe. Toate acestea fac ca singurul criteriu
valabil care îi apare lui Marx să fie munca investită în producerea mărfurilor.
Pentru a argumenta acest punct de vedere care îi apare ca evident, Marx
exclude implicit din rândul bunurilor care se schimbă cele care nu sunt rodul muncii ci
sunt daruri ale naturii, precum solul, lemnul din pădure sau puterea apei. Eliminarea
lor nu poate fi făcut ă fără a greşi grav, deoarece aceste bunuri sunt obiecte importate
ale proprietăţii şi schimbului. Dar în cazul acestora, cantitatea de muncă depusă
pentru producerea lor nu mai poate fi sursa valorii acestora.
În acest punct Marx se confruntă cu dificultăţ ile generalizării. Întâlneşte situaţii
în care legea sa nu are nici o aplicabilitate. Cum reacţionează? Le trece sub tăcere.
Pentru a înţelege această atitudine să nu uit ăm componenta ideologică a operei sale
care îl obligă să-şi convingă cititorii de adevărul absolut al doctrinei sale.
Pe lângă restrângerea noţiunii de marfă la cea de artefact Marx mai are nevoie
şi de o altă modificare a realităţii. E vorba de separarea completă a valorii de schimb
de cea a utilităţii. „Ca valori de întrebuinţare, m ărfurile sunt în primul rând de calitate
diferită; ca valori de schimb ele nu pot avea decât deosebiri cantitative şi nu conţin nici
un atom de valoare de întrebuinţare. În relaţia de schimb a m ărfurilor caracteristic
este faptul evident că se face abstracţie de valoarea lor de utilitate”. De ce are nevoie
de această separare completă? Pentru a putea elimina orice alţi competitori la rolul de
factor comun care să determine valoarea de schimb a mărfurilor. „Dacă facem
abstracţie de valoarea de întrebuinţare, a mărfurilor nu le mai rămâne decât o singură
însuşire, aceea de a fi produse ale muncii”. Datorită acestei separări calităţile fizice
ale bunurilor, deoarece influenţează numai valoarea de utilitate a unui bun, nu pot sta
nicidecum la baza valorii de schimb a acestora. Odată eliminată valoarea lor de
folosinţă, Marx proclamă triumfător că nu le mai rămâne decât o singură calitate, cea
de a fi produse ale muncii. Evident pentru noi este că ele au mult mai multe calităţ i
printre care aceea de a fi relativ rare în raport cu cererea pentru ele sau aceea de a
cauza cheltuieli celor care le produc.
Dar asta încă nu e totul căci pentru a conchide definitiv c ă la baza valorii stă
cantitatea de muncă depusă pentru producere Marx e nevoit să abstractizeze munca
şi să elimine aspectele calitative ale ei. Pentru teoria sa e nevoie să existe munca ca
un factor de producţie omogen, care să difere numai prin cantitate. Conştient de acest
aspect Marx afirmă doar că putem reduce orice tip de muncă şi orice formă concretă
a ei la un singur tip de muncă, munca umană in abstracto.
În urma acestei analize realizată acum pe 100 de ani de austriacul Eugen
Bohm-Bawerk ne putem întreba ce drept are Marx să proclame munca drept singura
creatoare de valoare?

Viziunea marxistă asupra relaţiilor internaţionale

Pe planul schimburilor internaţionale, Marx acreditează ca validă teoria

inechităţii, argumentând că ţările preponderent agrare, care exportau mărfuri intensive
în muncă erau dezavantajate deoarece primeau mărfuri pentru care s-a cheltuit mai
puţină muncă. Nu e cazul să insistăm asupra modului în care e văzut astăzi acest
argument de către economişti ci doar să spunem că adesea e folosit ca argument
politic chiar şi în zilele noastre. Ceea ce e interesant e că pentru Marx nici protecţ
ionismul nu era o soluţie viabilă deoarece nu făcea altceva decât să sprijine alte
categorii de capitalişti dezavantajând în egală măsură masele populare.
Marx utilizează şi în această problemă a relaţiilor internaţ ionale schema jocului
cu sumă nulă, unde ceea ce câştigă cineva pierde celălalt, singura inter-relaţionare
posibilă fiind conflictul. Astfel antagonismele dintre partenerii inegal dezvoltaţi sunt
completate de lupta pentru împărţirea sferelor de influenţă dintre marile puteri.
Această tendinţă spre expansiune a ţărilor capitaliste dezvoltate ar fi datorată tocmai
contradicţiilor capitalismului la scară naţională.
 Continuatorii lui Marx

Marxismul a cunoscut o înflorire spectaculoasă ca influenţă în secolul XX.

Dezvoltări şi aplicaţ ii ale gândirii economice marxiste au fost construite după moartea
lui Marx de către militanţii revoluţionari. Doctrina lor economică devine acum una
concretă, indicând paşii care trebuiau făcuţi pentru a transforma societatea,
pierzându-se caracterul ştiinţific pe care Marx încercase să-l dea operei sale
economice. Marxiştii erau acum mai mult ca niciodată, politicieni şi nu oameni de
ştiinţă. Obiectivul lor nu era căutarea adevărului ci puterea.
Rosa Luxemburg (1871-1919) a fost o revoluţionară germană, născută în
Polonia, exilată în Elveţia în 1889, unde devine marxistă. Dobândind cetăţenie
germană în urma căsătoriei ea devine unul dintre liderii Partidului Social Democratic
German. Ideea sa de bază este eliminarea capitalismului. În detalii ea se opune însă
lui Lenin, nefiind de acord cu compoziţia claselor revoluţionare asertată de acesta, dar
mai ales îl critică pe acesta după reuşita revoluţ iei din Rusia, prezicând
permanentizarea dictaturii sale asupra proletariatului. I se opune şi lui Berstein care
avea o viziune mai moderată asupra schimbării sociale.
Eduard Bernstein (1850-1932) s-a făcut remarcat prin faptul că , deşi marxist a
criticat multe dintre concluziile marelui filozof, în cartea sa din 1898, Socialismul
evoluţionist. Criticându- l pe Marx, Berstein nega ideea colapsului iminent al
capitalismului şi afirma că burghezia nu era în întregime parazitară. Tot el spunea că
socialismul este rezultatul final al liberalismului şi nu al revoluţiei. Astfel de idei au
provocat vii controverse printre marxiştii acelor vremuri.
Principalul marxist al perioadei este însă Vladimir Ilici Lenin. Climatul socio-
economic în care trăieşte Lenin este modificat faţă de cel contemporan cu Marx. La
scară mondială apar ca actori de prim plan ai scenei economice monopolurile.
Capitalismul liberei concurenţe este înlocuit cu un capitalism monopolist. Pornind de
la această modificare a contextului Lenin crează un nou capitol al economiei politice
marxiste, respectiv teoria imperialismului şi a crizei generale a capitalismului.
Pentru Lenin starea de la începutul secolului poartă denumirea de imperialism.
Aceasta era o formă a capitalismului ajuns în stadiul de dezvoltare, când dominaţia
monopolurilor şi a capitalului financiar a fost statornicită, când exportul de capital
capătă însemnătate primordială, când a început împărţirea lumii între trusturile
internaţionale şi când s-a terminat împărţirea între ţările capitaliste cele mai mari a
întregului teritoriu al globului pământesc.
Lenin dezvoltă şi teoria exploatării oamenilor muncii în imperialism, care nu mai
e făcută numai de către exploatatorii din propria ţară ci şi de către străini, burghezia
imperialistă. În ceea ce priveşte revoluţia socialistă, Lenin apreciază că aceasta nu
mai trebuie s ă izbucnească simultan în toate ţările capitaliste ci există posibilitatea să
înceapă chiar într-o singură ţară, nu neapărat una capitalistă dezvoltată ci în cea care
reprezintă lanţul veriga slabă a lanţului imperialist. Evident, el vorbeşte de Rusia.
Lenin încearcă, pe urmele lui Marx, să fundamenteze ştiinţific pr ăbuşirea
capitalismului. Pentru aceasta încearcă să construiască raţ ionamente, dar pe baza
unor prezumţ ii simple, arbitrare şi nerealiste. Rezultatul este uşor de imaginat. Ceea
ce face de fapt Lenin e s ă prezinte contradicţiile capitalismului pentru a afirma apoi
că imperialismul este ultimul stadiu al capitalismului, a cărui prăbuşire este iminentă.
Doctrina lui Lenin a devenit însă ideologia sistemului sovietic şi din această
cauză absurdităţile sistemului teoretic nu au mai rămas puncte de interes doar pentru
academicieni, ci au afectat miliarde de oameni.
Marxismul a fost introdus de către intelectualii socialişti şi din România.
Constantin Dobrogeanu-Gherea (1855-1920) publică în „Revista Socială” mai multe
studii de marxism, printre care „Ce vor socialiştii români” şi „K.Marx şi economiştii
noştri” (1884). Lucrarea sa de referinţă rămâne însă cea din 1910, „Neoiobăgia”. În
aceasta din urmă se preocupă de problemele agriculturii româneşti, confruntată cu
introducerea relaţiilor capitaliste de producţie şi marcată de subdezvoltare.
Pe un plan mai larg, opera lui Gherea contribuie la răspândirea ideilor
economice marxiste în România. Fără a recurge la soluţia facilă a dogmatismului,
Gherea analizeaz ă în mod original problemele economiei româneşti, propune soluţii
de înnoire a acesteia. Gândirea sa este influenţată de cea marxistă, dar se manifestă
înnoitor faţă de aceasta.
În perioada interbelică apare Partidul Comunist Român, ca promotor al ideilor
marxiste, dar ideile economice devin simple lozinci în spatele cărora se ascunde
dorinţa de putere. Revoluţia bolşevică din Rusia transformase complet datele
problemei, marximul fiind pus, ca doctrină politico-economică la proba faptelor.
Dogmatismul promovat de Comintern ţine acum locul unei veritabile reflecţii. Printre
puţinii care au curajul şi puterea de a promova idei noi se numără
şi Lucreţiu Pătrăşcanu (1900-1954). Acesta promovează mai ales modele de reformă
ale societăţii româneşti pe baza învăţăturilor marxiste.
Comentati fragmentul de mai jos, justificand daca sunteti sau nu de acord cu
afirmatiile

„În zilele noaste munca din industrie, agricultură sau din birouri este o sarcină
greu de îndeplinit şi neplăcută pentru proletari. Fiecare merge la muncă numai pentru
că este nevoit, altfel neavând mijloacele de a trăi. Într-o societate socialistă, unde toţi
muncesc împreună pentru propria bunăstare, să nătatea forţei de muncă şi
entuziasmul său pentru muncă vor fi tratate cu maximă considera ţie. Ore mai puţine
de muncă, care să nu depăşeasc ă capacitatea normală, spaţii de lucru curate,
metode de recreare şi de variere a muncilor vor fi introduse pentru ca fiecare să se
bucure îndeplinindu-şi sarcinile.”