Modalitatea prin care ideile lui Marx și Englas au fost puse în practică

in Rusia

Cum a încercat Lenin sa impună socialismul?

Marxismul este bazat pe lucrările filozofului Karl Marx

De la moartea lui Marx în 1883, diferite grupuri din toată lumea au apelat la
marxism ca bază intelectuală pentru linia politică și tactica lor, care pot fi în
mod spectaculos diferite și contradictorii. Una dintre primele mari sciziuni a
apărut între apărătorii social-democrației (care afirmau că tranziția la
socialism putea apărea într-o societate democratică) și comuniști (care
afirmau că tranziția la socialism poate fi făcută numai prin revoluție). Însă
ambele posibilități sunt luate în considerare de către Marx în scrierile lui:
Marx considera că trecerea la socialism se putea produce atât prin mijloace
violente (confruntare violentă între proletariat și burghezie), cât și prin
mijloace pașnice (compromis cu partidele burgheze și câștigarea puterii
prin mijloace electorale), din acest punct de vedere, opinia
social-democraților (revoluție atinsă prin compromis cu burghezia și
câștigarea prin mijloace electorale a puterii) nefiind mai puțin marxistă
decât aceea a comuniștilor (revoluție violentă și confruntare directă între
proletari și burghezie).
Social-democrația a apărut în interiorul Partidului Social Democrat German
și a avut drept rezultat abandonarea rădăcinilor marxiste, în vreme ce
comunismul a dus la formarea a numeroase partide comuniste.
Deși mai sunt încă multe mișcări sociale și partide politice revoluționare
marxiste în toată lumea, de la prăbușirea Uniunii Sovietice și a statelor ei
satelite, mai sunt relativ puține țări care au guverne care se descriu drept
marxiste. Deși într-un număr de țări occidentale sunt la putere partide
social-democrate, ele s-au distanțat cu multă vreme în urmă de legăturile
lor cu Marx și cu ideile lui. În prezent, numai Laos, Vietnam, Cuba și
Republica Populară Chineză au guverne care se descriu ca fiind marxiste.
Coreea de Nord este descrisă în mod inexact drept marxistă, atâta vreme
cât atât Kim Ir-sen , cât și Kim Jong Il au respins ideile marxiste
convenționale în favoarea variantei „comunismului coreean”, juche. De
asemenea, despre Libia se afirmă uneori că ar fi comunistă, dar Muammar
Gaddafi a căutat să conducă țara către socialismul islamic. De asemenea,
Venezuela merge pe calea marxismului încă din anii 2000, când au început
naționalizările companiilor deținute de firme străine, până acum fiind
naționalizate, succesiv, petrolul, băncile și anumite întreprinderi, fapte ale
guvernelor Chavez și Morales, care arată determinarea de a merge pe linia
marxistă de împroprietărire a poporului cu mijloacele de producție.
Unii dintre membrii școlilor de neamestec guvernamental și „individualism”
cred că principiile statelor moderne burgheze sau ale marilor guverne pot fi
înțelese ca marxiste. Manifestul Comunist al lui Marx și Engels include un
număr de pași pe care societatea trebuie să îi facă pentru ca muncitorii să
se elibereze de societatea capitalistă. Unele dintre aceste măsuri apar ca
fiind introduse în forma Keynesianismului, a statului bunăstării, a noului
liberalism și a altor schimbări ale sistemului din unele țări capitaliste. Există
persoane care cred că unii dintre reformatorii din statele capitaliste sunt
(sau au fost) „marxiști nedeclarați”, devreme ce ei sprijină politici care sunt
similare cu pașii pe care credeau Marx și Engels că trebuie să-i parcurgă o
societate capitalistă dezvoltată. Alți indivizi văd, în conformitate cu teoria
marxistă a materialismului istoric, reformele capitaliste ca vestitori ai
viitorului comunist.
Pentru marxiști, aceste reforme reprezintă răspunsul la presiunea
exercitată de partidele și sindicatele clasei muncitoare, ele însele
răspunzând la abuzurile resimțite din partea sistemului capitalist. Mai mult,
aceste reforme reflectă eforturile de „salvare” sau de „îmbunătățire” a
capitalismului (fără a-l aboli) pentru a face față prăbușirii pieței datorită
ineficienței sistemului.

Moștenirea marxismului
Pe teren politic, pe baza marxismului s-au dezvoltat mișcările muncitorești,
unele cu caracter reformator de tipul social-democrației, altele cu caracter
revoluționar sub forma partidelor comuniste, având la bază ideologia
marxist-leninistă, elaborată de Lenin. Deși cu veleități științifice, din
momentul în care a fost transpus în realitate sub forma societăților
socialiste din Uniunea Sovietică și țările din răsăritul Europei (așa zisul
„Socialism real”), marxismul s-a dovedit a fi el însuși o utopie falimentară,
care a avut urmări catastrofale pentru economia statelor respective și în
conștiința oamenilor. Cât timp însă, în scrierile lor, Marx și Engels au rămas
atât de vagi în ce privește modul de funcționare al acelei societății viitoare
fără clase, fără proprietate privată, fără schimb comercial și fără stat,
rămâne problematică imputarea celor doi întemeietori ai marxismulului
eșecul economiilor tipice socialismului real, de coloratură leninistă. Mai
mult, dacă luăm în considerare ceea ce reprezenta pentru Marx baza unui
program concret de trecere la comunism (programul Ligii Comuniștilor,
scris ca și constituția democratică a mișcării de către Marx și Engels în
1844) – impozit progresiv, educație gratuită pentru toți copiii și abolirea
moștenirilor -, o bună parte dintre societățile occidentale actuale sunt deja
și încă de mult timp aproape „comuniste”.
Pe teren economic, critica marxistă a sistemului capitalist s-a dovedit a fi,
din multe puncte de vedere, exactă, deși predicția marxistă de importanță
majoră privitoare la o prăbușire a capitalismului, ca și utopica idee de
societate fără piață, sunt, în opinia multor analiști contemporani, infirmate
atât de realitate (în cazul prăbușirii capitalismului), cât și de considerente
teoretice și practice (critica lui Schumpeter, arătând importanța crucială a
pieței, fără de care, momentan, o economie nu poate funcționa optimal). În
opinia altor economiști, însă, chiar și predicția marxistă a prăbușirii
capitalismului este dificil de arătat a fi fost eronată, cât timp e fapt istoric
cunoscut că la doar mai puțin de un secol de la articularea ei, în Europa, ca
și într-o bună jumătate a globului, sistemul capitalist chiar s-a prăbușit, și
asta în bună parte din motivele enunțate profetic de Marx.
Deși teoria marxistă a prețurilor a fost concepută de Karl Marx urmând
conceptele eronate[necesită clarificare] ale lui Smith și Ricardo, prevalente
în epocă, ea rămâne și azi o viabilă analiză alternativă a teoriei liberale în
estimarea prețurilor într-o piață dată, ea prezicând destul de precis aceste
prețuri, în ciuda faptului că Marx a făcut o eroare în complicatele lui calcule,
care departe de a fi însă crucială, poate fi corijată.
O contribuție marcantă a analizei marxiste este aceea a conceptului de
muncă abstractă, un nou tip de marfă vândută și cumpărată pe piață în
capitalism, ca urmare a unor factori istorici (împrejmuirea pământurilor în
Anglia, de ex.), care au creat o clasă de oameni lipsiți de proprietate și care
n-au altă alegere decât să-și vândă forța de muncă ca o marfă.
O altă predicție a analizei marxiste care a fost confirmată de realitate este
aceea a concentrării și centralizării capitalului.
O altă afirmație din analiza marxistă care a fost confirmată de realitate este
aceea a scăderii ratei profiturilor, deși aici trebuie adăugat că, în contrast
cu ceea ce credea Marx, aceasta se confirmă doar în interiorul ciclului
economic, și nu neapărat pe termen lung.
Tendința capitalismului de a suferi în mod ciclic de crize economice
demonstrează că și acest rezultat al analizei marxiste s-a dovedit a fi
dureros de exact până azi.
Caracterul expansionist al capitalismului este o altă trăsătură corect
indicată de analiza marxistă, Marx și Engels fiind, probabil, primii autori
care au schițat (anume în „Manifestul Partidului Comunist”) procesele de
expansiune mondială și transformare a capitalismului, pe care azi le
cunoaștem sub numele neutru de „globalizare”.
Observația marxistă conform căreia exploatarea în capitalism este o
problemă sistemică și care astfel nu se explică prin tare morale individuale,
n-a fost nici ea infirmată până azi, cum nici observația analizei marxiste,
conform căreia nivelul relativ al veniturilor se datorează mai degrabă
poziției pe care un individ o are în sistem decât altor factori, n-a fost
infirmată de realitate.
De asemenea, faptul notabil că exact așa cum a prezis analiza marxistă,
concurența va lăsa fără mijloace de producție o cantitate crescândă de
întreprinzători, proletarizându-i, adică obligându-i să-și vândă forța de
muncă altora, a fost confirmat și el de realitate: în primul sfert al secolului al
XIX-lea 75% din americani lucrau pe cont propriu, în timp ce în 1986 doar
aproximativ 10% din americani lucrează pe cont propriu.
Pe teren științific altul decât cel economic, ideile lui Marx au avut un impact
major în sociologie și istorie, unde concepția dialectică (conform căreia
orice sistem social conține forțe care produc contradicții (dezechilibre) ce
pot fi rezolvate doar prin înlocuirea lui) reprezintă cea mai importantă
contribuție a filozofului.
Influența lui Marx a fost imensă în toate științele sociale, intuițiile marxiste
fiind și azi centrale în sociologia politică, abordarea materialist-istorică
rămânând și ea influentă atât în istorie, cât și în filozofie.
Filozoful german Karl Marx propune 3 criterii determinante pentru definirea
unei clase sociale:
1. Locul în cadrul raporturilor de producție (rol în producția, circulația și
distribuirea bogățiilor);
2. Participarea la antagonismele sociale (care se manifestă în lupta pentru
puterea politică);
3. Conștiința de clasă.

Modalitatea prin care Lenin a incercat sa impuna socialismul in Rusia

Rusia a intrat în 1922 cu un guvern instabil care guverna în special prin

legea marțială, cu un război civil continuu, o foamete care se răspândea în
regiunea Volga și părți ale țării ocupate de forțele de intervenție străine. Pe
plan international, era considerată încă un paria.

Dar până la sfârșitul anului, bolșevicii marcaseră cea de-a cincea

aniversare a loviturii de stat din 1917, cunoscută sub numele de Revoluția
din Octombrie, aproape puseseră capăt războiului civil împotriva
așa-ziselor forțe capitaliste și monarhice, goniseră din țară mare parte din
trupele străine și semnaseră primul tratat de pace international, cu
Germania.

La 30 decembrie 1922, reprezentanții guvernelor sovietice ale Rusiei,

Ucrainei, Belarusului și Republicii Transcaucaziane au urcat pe scena
Teatrului Bolșoi din Moscova pentru a proclama formarea unei noi țări, care
în mai puțin de două generații va deveni o superputere globală - Uniunea
Republicilor Sovietice Socialiste (URSS).

Privind retrospectiv, 1922 pare însă un an fatidic pentru Rusia și vecinii ei,
un an în care țara s-a rupt decisiv de trecutul său. În materie de politică,
afaceri externe și cultură, au avut loc evenimente și au fost luate decizii
care au pus bazele a decenii de opresiune totalitară instituționalizată.
Anul acesta vor fi aniversate mai multe evenimente pe care președintele
rus Vladimir Putin și alții care susțin că prăbușirea Uniunii Sovietice a fost o
„catastrofă geopolitică” ar prefera să nu și le amintească.

Ascensiunea unui „sociopat”

„Acesta este primul an în care am avut ocazia să ne dedicăm eforturile
sarcinilor reale, principale și fundamentale ale construcției socialiste”, a
declarat liderul revoluționar și fondatorul sovietic Vladimir Lenin, în
sesiunea de închidere a celui de-al 11-lea congres al partidului bolșevic din
Moscova, pe 2 aprilie 1922, într-un discurs axat pe planurile sale
economice.
„În ultimul an am arătat destul de clar că nu putem conduce economia”,
recunoștea Lenin. „Fie dovedim contrariul în anul viitor, fie puterea
sovietică nu va putea exista”.
Dar, retrospectiv, cea mai de rău augur decizie a congresului a fost numirea
unui nou secretar general de partid: Josef Stalin, un fost student la seminar
în vârstă de 43 de ani, devenit revoluționar.
„Acesta a fost unul dintre cele mai fatidice momente ale Revoluției Ruse și,
într-adevăr, ale secolului al XX-lea”, a scris istoricul cultural englez Kevin
Jackson în cartea sa din 2012, „Constelația geniilor: 1922, anul 1 al
modernismului”.
Deși postul era încă departe de puterea totală pe care o va exercita Stalin
în anii următori, i-a oferit acestuia oportunitatea de a controla aparatul
birocratic care avea să domine tot mai mult țara. Lenin, care avea să
moară doi ani mai târziu, avea să regrete decizia de a-l numi pe Stalin
secretar general.
Având o sănătate precară încă din 1921, Lenin a suferit un accident
vascular cerebral în mai 1922 și un al doilea în decembrie. În acea lună,
Stalin a preluat personal controlul asupra îngrijirii lui Lenin și asupra celor
care aveau acces la el.
În ultimele săptămâni ale anului 1922 și în primele zile ale noului an, Lenin
a dictat un testament final în care și-a îndemnat camarazii să „se
gândească la o modalitate de a-l înlătura pe Stalin” din postul său. Cererea
de înlăturare a lui Stalin a fost singura propunere concretă din întregul
testament al lui Lenin. „Această împrejurare poate părea a fi un detaliu
neglijabil... dar este un detaliu putea avea o importanță decisivă”, a scris el.

„Stalin a fost un sociopat”, a declarat istoricul Universității Princeton și

biograful lui Stalin, Stephen Kotkin, într-un interviu din 2017 pentru
RFE/RL.
„[El] nu a demonstrat compasiune sau îndoieli în politicile sale.”

Teroare „mai organizată”

La 2 februarie 1922, faimoasa Comisie extraordinară a Rusiei --
prescurtată ca ChK sau CEKA - a fost transformată în Direcția Politică de
Stat (GPU) din subordinea Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne
(NKVD). Sub conducerea nemilosului Feliks Dzerzinski, poliția secretă
Ceka impuseseră politica lui Lenin de „teroare roșie”, care a fost
proclamată în septembrie 1918.

„Nu luptăm împotriva unor indivizi singuri”, scria revoluționarul bolșevic și

ofițerul Ceka Martin Latsis în jurnalul Teroarea Roșie, în noiembrie 1918.
„Exterminăm burghezia ca clasă... Aceasta este esența Terorii Roșii”.
Aparent, mișcarea de a transforma CEKA în GPU a făcut parte dintr-un
demers general de a stabili instituții stabile și control politic asupra
agențiilor guvernamentale. Cu toate acestea, plângerea privind birocrația în
plină expansiune devenea atât de proeminentă încât a dat naștere unui
întreg gen satiric sovietic, începând cu poemul Conferință-Nebunie
(Prozasedavshikhsya) al lui Vladimir Mayakovsky, din 1922.

Reorganizarea CEKA ar fi putut frâna Teroarea Roșie. În schimb, a

instituționalizat multe dintre cele mai flagrante practici ale organizației,
inclusiv persecuția țintită a oponenților politici.

„CEKA a fost transformată în GPU, ceea ce a pus-o sub un anumit grad de

control politic, ceea ce înseamna o reducere a terorii”, a declarat istoricul
din Sankt Petersburg Boris Kolonsky pentru Serviciul rus al RFE/RL, în
2021.
„Pe de altă parte, teroarea a devenit mai organizată.” „În 1922, ei au
organizat procesul social-revoluționarilor”, a spus Kolonsky, referindu-se la
principalul rival politic rămas al bolșevicilor.

„Și una dintre cele mai dure restrângeri a fost restricția privind discuțiile
libere și facțiunile în cadrul partidului bolșevic însuși”. Pe măsură ce
amenințarea reprezentată de armatele albe în războiul civil a scăzut,
această nouă structură s-a întors spre interior.

Reforma a însemnat că autoritatea CEKA de a efectua execuții

extrajudiciare a fost eliminată temporar, dar GPU a extins rapid practica de
a trimite „dușmani” politici și economici în exil în Siberia și în Nordul
Îndepărtat.

Prima tabără din ceea ce a devenit sistemul gulag a fost deschisă pe

Insulele Solovețki din Marea Albă, în 1923. Un an mai târziu, agenții GPU
au fost din nou autorizați să efectueze execuții „în anumite circumstanțe”.

Lenin avea planuri similare și pentru elita intelectuală a Rusiei. Într-un

articol publicat la 12 martie 1922 și intitulat „Despre semnificația
materialismului militant”, Lenin i-a denunțat pe intelectuali drept „lași
absolvenți ai clericalismului” și democrația ca „libertatea de a predica orice
este în avantajul burgheziei, de a predica ideile cele mai reacţionare, ca
religia, obscurantismul, apărarea exploatatorilor etc.”