DOCTRINE ECONOMICE CLASICE

Curs 13
1. Marxismul
 KARL HEINRICH MARX
(1818-1883)
 Influenţa operei lui Marx a atins deopotrivă şi statutul ştiinţelor
umane, între care şi economia, plasându-l între marii gânditori ai
lumii
 Karl Marx cerea schimbarea violentă a regimului politic, prin care
proletariatul să ajungă la putere şi să schimbe ordinea economică
 Marx nu respingea concepţia clasicilor gândirii economice, ci
pretindea că o continuă reînnoind-o printr-o înţelegere mai exactă.
 Marx explica, printr-o serie de teze, fundamentele sociologice,
cauzele economice şi posibilitatea evoluţiei spre socialism.
 Schema generală propusă de Marx anunţa inevitabilitatea prăbuşirii
capitalismului şi a înlocuirii lui revoluţionare cu colectivismul,
evoluţia capitalismului ducea în mod fatal la revoluţia comunistă.
 Capitaliştii nu ar fi cedat de bunăvoie puterea economică şi politică, şi
atunci puterea ar fi trebuit luată cu forţa, prin revoluţie violentă.
 În concluzie, capitalismul s-a constituit prin lupta de clasă şi tot prin
lupta de clasă va dispărea: expropriatorii vor fi expropriaţi.
 MATERIALISMUL ISTORIC (MI)
 MI - „piatra unghiulară” a marxismului – adică acea interpretare a
istoriei în virtutea căreia evoluţia ideilor şi a instituţiilor se explică
prin evoluţia mijloacelor de producţie şi a schimbului.
 Potrivit materialismului istoric orice societate se compune dintr-o
infrastructură (forţele de producţie ale societăţii) şi dintr-o
suprastructură (literatură, artă, drept, religie), iar infrastructura
determină suprastructura.
 Direcţia decurgea din infrastructura economică şi tehnică, iar
realizarea ei era inevitabilă, capitalismul fiind o orânduire istorică,
trecătoare, având ataşat un limbaj reformat: „Este însă de la sine
înţeles că o teorie care consideră producţia capitalistă modernă o
etapă trecătoare în istoria economică a omenirii trebuie să
folosească o terminologie deosebită de cea curentă a autorilor care
consideră această formă de producţie ca fiind veşnică şi definitivă”
(Marx, Capitalul)
 LUPTA DE CLASĂ

 După opinia lui Marx, în orice societate condiţiile de producţie

dominante împart societatea în două clase antagoniste,
exploatatorii şi exploataţii.

 Şi în capitalism există două clase antagoniste: proprietarii

mijloacelor de producţie – capitaliştii şi muncitorii salariaţi –
proletarii.
 Primii exploatează proletarii, care trebuie să adauge muncii
necesare asigurării propriei existenţe o supramuncă neplătită,
însuşită gratuit de capitalişti în virtutea proprietăţii lor asupra
mijloacelor de producţie, adică destinată îmbogăţirii
capitaliştilor.
 LUPTA DE CLASĂ
 În consecinţă, între cele două clase se manifestă o luptă
acerbă, mai puternică decât oricare alta cunoscută până
atunci în istorie, pentru că are extindere internaţională şi
pentru că muncitorimea aglomerată în oraşe devenea din ce
în ce mai sensibilă faţă de abuzurile ale cărei victimă era.
 Scopul luptei de clasă şi, totodată, sarcina clasei muncitoare
era să pună de acord însuşirea rezultatelor producţiei cu
caracterul tot mai social al producţiei, ceea ce însemna o
nouă societate, societatea comunistă.
 Elocvent este îndemnul imprimat pe toate cărţile şi broşurile
marxiste, care a avut un impact la fel de puternic ca un
slogan publicitar: „Proletari din toate ţările uniţi-vă!”
 CAUZELE ECONOMICE ALE EVOLUŢIEI
ISTORICE
 Contradicţia fundamentală a capitalismului: capitalismul este subminat de

contradicţiile sale interne, în principal de contradicţia dintre regimul de

producţie, devenit colectiv, şi regimul de apropriere, rămas individual.

 Capitalismul, în viziunea lui Marx, era orânduirea social-economică unde se

acumulaseră toate contradicţiile: între muncă şi capital, între proletariat şi

muncitori, între caracterul tot mai social al producţiei şi însuşirea privată a
rezultatelor etc., iar „dezvoltarea unei forme istorice de producţie constituie
totuşi singura cale istorică pentru desfiinţarea ei şi crearea uneia noi”.

 Marx demonstrează acest lucru prin două teorii:

 teoria valorii muncă şi

 teoria plusvalorii.
 fata de david ricardo asta e in plus

 Teoria valorii muncă: a fost preluată de la Ricardo. Potrivit teoriei

valorii muncă, valoarea bunurilor este determinată de cantitatea
de muncă necesară producerii lor, cantitate măsurată prin numărul
de ore alocate fabricării lor de un muncitor cu îndemânare şi
dexteritate medii.

 Teoria valorii muncă a fost folosită de Marx mai mult în scopuri

ideologice decât ştiinţifice. Ideea era de a arăta, şi pe această cale,
că munca este sursa, substanţa şi măsura valorii, în timp ce
producătorul nemijlocit primea doar o parte infimă din ceea ce
crea.
 Teoria plusvalorii: Premisa fundamentală de la care pleacă
Marx în elaborarea teoriei plusvalorii este libertatea forţei de
muncă.
 Misterul plusvalorii stă tocmai în această calitate a forţei de muncă
de a crea o valoare mai mare decât propria valoare, această
calitate deosebind-o din lumea mărfurilor.
 Valoarea forţei de muncă este dată de valoarea mijloacelor de subzistenţă
necesare muncitorului şi familiei sale, adică ce menţine muncitorul în
stare de a produce.
 Salariul, expresia în bani a valorii forţei de muncă, trebuie să fie egal
cu valoarea normală a muncii şi să corespundă numărului de
ore necesare pentru a produce această marfă specifică.
 Muncitorul îşi vinde forţa de muncă pentru un timp determinat, deci el
nu poate pleca după ce a creat o valoare egală cu valoarea forţei sale de
muncă.
 Între timpul de muncă necesar şi timpul de supramuncă nu există o
barieră fizică, cele două componente ale timpului de muncă sunt simultan
şi una şi aceeasi.
 Acest lucru îl ştie capitalistul şi va căuta să crească timpul de supramuncă
prin două căi: fie măreşte timpul de supramuncă, reducând
corespunzător timpul de muncă necesar, menţinând constantă ziua de
muncă; fie măreşte timpul de supramuncă, menţinând acelaşi timp de
muncă necesar, dar creşte durata zilei de muncă.
 Bunurile produse de muncitor se vor vinde la valoarea lor, lui
revenindu-i numai partea egală cu valoarea forţei sale de muncă,
diferenţa fiind însuşită de capitalist în virtutea proprietăţii sale
asupra mijloacelor de producţie.
 Această diferenţă reprezintă plusvaloarea (profitul capitalistului), ea
fiind totodată esenţa regimului capitalist, dar şi mijlocul prăbuşirii
capitalismului.
 Marx este nevoit să recunoască obţinerea legală a profitului, dar o
consideră profund imorală, deoarece se baza pe exploatare.
 POSILIBILATATEA EVOLUŢIEI SPRE COMUNISM
În concepţia lui Karl Marx trecerea la comunism era nu numai necesară, ci
posibilă. Posibilitatea era exprimată de tendinţele unor legi economice: legea
acumulării crescânde a capitalurilor şi a muncii, legea concentrării
capitaliste şi legea exproprierii automate.

 Legea acumulării crescânde a capitalurilor: Pentru a demonstra

posibilitatea trecerii la comunism, Marx trebuia să trebuia să găsească o explicaţie
rolului acumulării plusvalorii în socializarea crescândă a producţiei, însoţită de un
mesaj ostil care demonizează capitaliştii.
 Plusvaloarea însuşită de proprietari era cu atât mai mare, cu cât numărul
muncitorilor folosiţi era mai mare. Interesul capitaliştilor era, după părerea
lui Marx, să angajeze cât mai mulţi oameni, pentru a plăti mai multe salarii
generatoare de plusvaloare, ceea ce înseamna şi „o acumulare a mizeriei
corespunzătoare acumulării de capital”.
 „Acumularea de bogăţie la un pol este deci, în acelaşi timp, acumulare de
mizerie, de muncă istovitoare, de sclavie, de ignoranţă, de abrutizare şi de
degradare morală la celălalt pol, adică la clasa care produce propriul ei
produs sub formă de capital”.
 POSILIBILATATEA EVOLUŢIEI SPRE
COMUNISM
 Legea concentrării capitaliste: muncitorii nu pot cumpăra toate
produsele muncii lor, deoarece salariul este inferior valorii reale a forţei
de muncă.
 Între producţie şi consum apare o ruptură, caracterizată prin
invadarea pieţelor cu mărfuri, adică prin crize de supraproducţie.
 Crizele, la rândul lor, antrenează falimentarea micilor producători
independenţi: meşteşugarii şi negustorii care nu pot rezista reducerii
dramatice a preţurilor. Afacerile lor vor fi absorbite de grupuri puternice,
unde micul proprietar va deveni simplu salariat.
 În consecinţă, regimul capitalist proletarizează clasa mijlocie şi
favorizează apariţia întreprinderilor din ce în ce mai mari, sub forma
cartelurilor, trusturilor, concernelor, pregătind şi în acest mod propria
distrugere.
 POSILIBILATATEA EVOLUŢIEI SPRE COMUNISM
 Legea exproprierii automate. În concepţia lui Marx, dezvoltarea
marilor afaceri se făcea mai ales sub forma societăţilor anonime care
înlocuiau întreprinderile private mici şi mijlocii.
 În societăţile anonime însă, profitul este distribuit acţionarilor care
furnizează capitalurile şi care nu participă la gestionarea afacerii.
 Acest profit apare ca independent de orice muncă personală a beneficiarului,
el fiind de fapt prelevat din salariul muncitorilor.
 Ziua când toate întreprinderile importante ar fi fost pregătite pentru
expropriere era aceea când organizarea în societăţi anonime s-ar fi
încheiat şi dintr-un condei s-ar fi putut trece în mâinile poporului
titlurile deţinute de acţionari.
 Atunci proprietatea privată ar fi fost abolită, iar mijloacele de producţie
ar fi trecut în proprietate colectivă.
 Pentru izbucnirea acestei revoluţii, care însemna schimbarea regimului, era
suficientă o grevă generală, declanşată pe fondul unei crize mai
violente decât altele.
 Noua societate
 Prefigurarea noii societăţi sau „marea profeţie oraculară” nu s-a bucurat de aceeaşi
atenţie; spre deosebire de capitalism, pe care Marx l-a disecat până la cele mai
neînsemnate amănunte, noii societăţi abia dacă i-a schiţat conturul, lăsând
posterităţii sarcina «dezvoltării creatoare» a ceea ce s-a numit ulterior şi pentru o
perioadă de timp nedeterminată – marxism.
 În privinţa noii societăţi, profeţia sa (şi a lui Engels) este extrem de laconică, chiar
zgârcită, proiectată după victoria revoluţiei socialiste în zece puncte:
 proprietatea socialistă asupra mijoacelor de producţie devenea
dominantă,
 repartiţia produsului muncii s-ar fi făcut după munca depusă de fiecare
persoană,
 s-ar fi desfiinţat exploatarea,
 ar fi dispărut plusvaloarea şi
 ar fi fost eliminate crizele de supraproducţie etc.
 În acest mod, fiecare persoană ar fi putut să cumpere echivalentul a ceea ce a
produs, iar cum crizele erau eliminate, echilibrul între producţie şi consum ar fi
fost asigurat.
 Noua societate ar fi asigurat un standard de viaţă
moderat, fără excese, cu o dimensionare precisă a
nevoii sociale, ceea ce nu s-a întâmplat, cel puţin din
experimentele comuniste din secolul al XX-lea.
 În această viziune, socialismul ar fi învins în ţările
capitaliste dezvoltate, care acumulau şi acutizau toate
contradicţiile capitalismului.
 Profeţie neîmplinită, dar a cărei «dezvoltare creatoare»
a făcut un alt idol – Lenin.
 CRITICII și CONTINUATORII
 Marxismul a exercitat o influenţă profundă asupra evoluţiei economice,

sociale şi politice a omenirii, devenind, până la începutul secolului al XX-lea,

ideologia dominantă a mişcării muncitoreşti din Europa Occidentală.

 CRITICII: Karl Popper impută lui Marx violenţa ca mijloc al realizării

profeţiilor sale: „folosirea violenţei este justificată numai în condiţiile unei

tiranii care face imposibile reformele fără violenţă şi ea ar trebui să aibă un
singur scop – crearea unei stări de lucruri care face posibile reformele fără
violenţă”, iar „recurgerea prelungită la violenţă poate să ducă în cele din
urmă la pirderea libertăţii, pentru că se poate solda cu instaurarea nu a
domniei nepărtinitoare a raţiunii, ci a dominaţiei individului puternic”.
(Popper, K. R. (1993), Societatea deschisă şi duşmanii ei)
 CONTINUATORII:

 În planul dezbaterilor de idei, marxismul a generat în rândul

adepţilor săi ample şi pasionante dispute asupra celor mai
diverse probleme.
 Unii dintre discipolii lui Marx au pretins:
 fie adaptarea marxismului la noile realităţi (K. Kautzky)
 fie o îmbunătăţire a tezelor generale ale marxismului (E.
Bernstein)
 Alţii au abordat teme mai punctuale:
 R. Hilferding - expansiunea imperialistă şi concentrarea
monopolistă;
 Rosa Luxemburg – acumularea de capital la scară
mondială;
 O. Bauer - teoria valorii, preţurile şi banii;
 V.I. Lenin – capitalismul monopolist şi expansiunea
imperialismului
 etc
 2. Socialismul de catedră (stat)

Gustav Schmoller
Johann Karl 1838-1917
Ferdinand
Rodbertus
Lassalle
1805-1875
1825 – 1864

Adolph Wagner
1835 – 1917
 SOCIALISMUL DE STAT

 Tabloul complet al cimentării unui mod de gândire opus deopotrivă

liberalismului şi socialismului marxist relevă distanţa dintre aşteptările
mediului economic şi social şi oferta contradictorie a ştiinţei economice
din acea vreme.
 Ştiinţa economică era insistent chemată să dea soluţii la problemele
presante şi evidente ale oamenilor. Căutarea unui nou mainstream avea
de astă dată argumente pentru a încerca şi altceva: reforme economice
prin care instituţiile să fie tratate ca parte a sistemului economic.
 Charles Rist rezumă elementele înnoitoare ale
viitorului instituţionalism:

„Începând de la 1870, programul practic al liberalismului economic s-a

realizat aproape peste tot. Acum se pun probleme noi, în primul rând,
chestiunile muncitoreşti, care cer soluţii pozitive. Acestor probleme presante
teoriile şcolii clasice nu dau nici un răspuns. Numai un sudiu nou al
instituţiilor economice, al organizaţiei sociale, a condiţiilor de viaţă a claselor
populare, pare capabil să lumineze pe legiuitor. Comparaţia cu trecutul se
impune pentru a înţelege mai bine prezentul. Tuturor acelora care doresc
reforme sociale, metoda istorică le apare în acest moment ca un instrument de
progres, iar succesul metodei a stimulat eficacitatea practică ce i se atribuie.
Dacă mai adăugăm şi prestigiul pe care-l exercită de la 1871 ştiinţa
germană – spectacolul joncţiunii săvârşite în Germania între historism şi
socialismul de stat – vom înţelege favoarea pe care şcoala aceasta a cucerit-o
în străinătate”.
 Compromisul între prezent şi viitor
Johann Karl Rodbertus
1805-1875

 A reluat în ultima parte a secolului al XIX-lea ideile lui Saint-

Simon şi ale lui Sismondi, formulând o teorie a necesităţii
statului producător şi distribuitor de bogăţie, pentru că
societatea este un sistem creat prin diviziunea muncii, care pune
toţi oamenii într-o legătură indestructibilă, îi sustrage izolării şi
transformă un agregat de indivizi într-o adevărată comunitate.
 Compromisul

 Atât Rodbertus, cât şi Lassalle „au căutat să găsească un fel

de compromis între societatea actuală şi societatea viitoare,

luând ca pârghie puterea statului modern”.

 În principiu, Rodbertus susţinea că, atunci când, un individ

era înglobat în societatea economică, bunăstarea sa

depindea de el, de mediul natural şi de toţi ceilalţi
producători.
 Rodbertus propune înlocuirea libertăţii naturale cu un sistem de
conducere de stat, care să regleze următoarele funcţii:
 adaptarea producţiei la nevoi: interesele personale, mult prea diverse,
se opuneau interesului general, cauza acestei divergenţe o constituia
preocuparea capitaliştilor pentru rentabilitate, adică pentru cel mai
mare produs net şi nu pentru productivitate, adică pentru producţia
necesară satisfacerii nevoii sociale.
 menţinerea producţiei la nivelul resurselor existente: această funcţie
socială presupunea deplina folosire a instrumentelor de producţie
printr-o direcţionare centralizată a producţiei
 justa împărţire a produsului comun între producători - era una dintre
problemele esenţiale cărora ştiinţa economică trebuia să le găsească
explicaţii, alături de sărăcie şi crize.
 Analiza sa porneşte de la repartiţie sperând să le rezolve şi pe
celelalte. Conform teoriei sale justa repartiţie era aceea care
dădea fiecărui muncitor produsul muncii sale, soluţie care,
evident, nu se putea aplica într-un regim de liberă concurenţă şi
proprietate privată.
 Rodbertus denunţă dublul aspect al repartiţiei, economic şi social,
drept cauza spolierii muncitorilor şi a declanşării crizelor, pentru că
veniturile muncii n-au crescut la fel de repede cu veniturile
capitalului.
 Propunerea lui Rodbertus este în spiritul socialismului de stat:
desfiinţarea proprietăţii particulare şi a producţiei individuale.
Societatea va deveni singura proprietară a instrumentelor de
producţie, profitul fără muncă va dispărea, iar fiecare persoană va fi
obligată să contribuie la producţie şi va consuma pe măsura muncii
sale.
 CONCLUZII
 Dacă producţia şi repartiţia bogăţiei ca funcţii sociale scapă controlului
indivizilor şi cere o direcţie tot mai centralizată, atunci acestă direcţie trebuie
încredinţată statului.
 Statul avea datoria să evalueze în muncă valoarea produsului social total, să
stabilescă partea din valoare cuvenită muncitorilor şi să împartă
întreprinzătorilor bonuri de salariu proporţionale cu numărul angajaţilor.
 În schimbul bonurilor întreprinzătorii erau obligaţi să cedeze magazinelor
publice o cantitate de produse de valoare-muncă egală, iar muncitorii plătiţi
cu bonuri de salariu să-şi cumpere cu acestea mărfurile de care aveau nevoie.
 Statul urma să actualizeze periodic valoarea produsului social în unităţi de
muncă şi să corecteze ponderea salariului în produsul social pe măsura
creşterii productivităţii muncii.
 Astfel, muncitorii participau automat la progresul producţiei naţionale, iar
compromisul era realizat: se păstra proprietatea privată, dar se suprima
libertatea contractelor.
 Rodbertus a furnizat socialismului de stat teoria socială fundamentală,
continuatorii aveau menirea să găsească soluţii pentru perpetuarea sistemului
economic şi social
 Ferdinand Lassalle
1825 – 1864

Teoretician socialist, apropiat de Marx, s-a remarcat mai ales ca om de acţiune,

el a dat „tot avântul ideilor de intervenţie a statului” .

Concepţia sa generală despre evoluţia istorică este fondată pe ideea limitării

crescânde a dreptului de proprietate şi chiar a dispariţiei complete a
proprietăţii în următoarele două secole.

S-a implicat activ în mişcarea muncitorească, propunându-şi să cucerească

masele prin susţinerea reformei politice (vot universal) şi a celei economice
(crearea de asociaţii de producţie subvenţionate de stat).
 Legea de aramă a salariilor (LAS)
 LAS: metaforă folosită pentru teoria salariului necesar a lui Ricardo. În
susţinerea reformelor Lassalle nu a atacat direct capitaliştii, ci s-a servit de ceva
existent dându-i alt nume, evident cu impact puternic asupra muncitorilor.
 Potrivit lui Lassalle, în perioadele de ocupare deplină nu avea loc o creştere
generală şi obligatorie a salariilor, pentru că salariul minimului vital necesar
supravieţuirii muncitorului se stabilea conform obiceiurilor naţionale.
 De altfel, cuvântul aramă este folosit simbolic, din acest aliaj, greu casabil şi
foarte dur, erau făcute clopotele.
 LAS nu numai că nu putea fi modificată, dar ea fixa salariul minim la
nivelul strictului necesar supravieţuirii muncitorului şi continuării
producţiei. Deşi îi este atribuită lui Ferdinand Lassalle, care, într-adevăr, a
contribuit decisiv la propagarea ei, paternitatea legii de aramă (sau de bronz) a
salariilor este controversată; analiştii au identificat o serie de autori care au
formulat-o înaintea lui Lassalle, între care, W. Petty în 1672, Turgot în 1766,
Ricardo în 1821, Marx în 1847.
 LAS apare ca un produs tipic de propagandă: avântul industrial din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea a arătat salarii flexibile, cu alte cuvinte, istoria îl
contrazicea.
 Asociaţiile

Asemenea altor socialişti, încrederea în puterea asociaţiei libere îl domina şi pe

Ferdinand Lassalle.

Acuzat că a «împrumutat» ideea de asociaţie de la Louis Blanc, a încercat să se

distanţeze de acesta inovând. Ceea ce a adus nou Ferdinand Lassalle în ideea de
asociaţie a fost intervenţia statului prin subvenţionarea asociaţiilor de
producţie, pentru a le da posibilitatea să susţină concurenţa împotriva
întreprinderilor patronale.

Statul devenea un arbitru-sponsor al concurenţei private împotriva concurenţei

private.

Spre deosebire de socialiştii colectivişti, Lassalle se apropie cu această concepţie

şi mai mult de socialismul de stat.