Teoria plusvaloarii.

Karl Marx a elaborat o noua paradigma pentru investigarea relatiilor economice, denumita dialectica
materialista sau materialismul istoric. In esenta, paradigma marxista consta in ideea ca, in productia de marfuri,
oamenii intra, independent de vointa lor, in relatii determinate unii cu altii, dar a caror natura depinde de nivelul de
dezvoltare al fortelor de productie. Pentru Karl Marx nu mai exista ”ordine naturala”, ci legile economice sunt in mod
critic desacralizate, ele exprimand in viziunea sa, esenta si logica sistemului capitalist, caracterizand contradictiile
interne inerente ale acestuia si preconizandu-i sfarsitul.

În societatile precapitaliste, considera Marx, circulatia marfurilor poate fi descrisa sub forma M (marfa) - B
(bani) - M (marfa), adica vanzarea unei marfi pentru cumpararea altei marfi care sa satisfaca o anumita nevoie.
Formula generala a capitalului este, dimpotriva B-M-B, adica cumparare pentru vanzare (cu profit). Acest excedent de
valoare peste valoarea initiala a fost denumit de Marx plusvaloare.

Marx analizeaza elementele componente ale formulei – banii si marfa. Banii, prin ei insusi, nu pot fi izvorul plusvalorii,
deoarece sunt un simplu mijlocitor al schimburilor. Prin urmare, conchide Marx, cresterea valorii decurge din celalalt
element – din marfa. Însa marfa are doua caracteristici: valoarea de intrebuintare si valoarea. Valoarea marfii nu poate
fi izvorul plusvalorii, deoarece ea nu este altceva decât munca abstracta materializata. Ramane, deci, ca izvorul
plusvalorii sa fie cautat in valoarea de intrebuintare a marfii. Însa valoarea de intrebuintare a marfurilor obisnuite nu
are calitatea de a naste valoare. Prin urmare, izvorul plusvalorii trebuie de cautat in valoarea de intrebuintare a unei
marfi speciale, care in procesul folosirii are calitatea de a produce o valoare mai mare decat propria ei valoare.
Asemenea marfa speciala, sustine Marx, este forta de munca a omului.

Plusvaloarea este, deci, valoarea creata de muncitorii salariatii in procesul productiei peste valoarea fortei de
munca si insusita gratuit de capitalist in virtutea proprietatii private asupra mijloacelor de productie (acestei notiuni i s-a
atribuit simbolul „m”).

K.Marx nu numai ca a descoperit esenta exploatarii capitaliste, dar a aratat si modul in care poate fi determinata
marimea ei, aceasta fiind exprimata in rata plusvalorii (m’).Rata plusvalorii exprima raportul reciproc dintre doua parti
ale zilei de munca, indicând cat din ziua de munca,muncitorul lucreaza pentru sine si cat pentru capitalist. Acea parte
a zilei de munca in cursul careia muncitorul reproduce valoarea fortei sale de munca Marx a numit-o timp de munca
necesar, iar munca efectuata in decursul ei, munca necesara. Cealalta parte a zilei de munca, in cursul careia
muncitorul creeaza plusvaloarea pentru

capitalist, a fost numita timp de supramunca, iar munca cheltuita in decursul

ei, supramunca. Deci, rata plusvalorii a fost exprimata prin raportarea supramuncii la munca necesara.

M’=(supramunca/munca necesara) * 100

Momente esentiale ale teoriei plusvalorii

Esenta Excedent de valoare peste valoarea initiala.

 Izvorul Diferenta intre valoarea muncii si valoarea fortei de munca.

Marimea m’=(timp de supramunca/timp de munca necesar) * 100%=m/v*100%.

Caile de Majorarea timpului de supramunca pe baza prelungirii zilei de munca(plusvaloarea

majorare absoluta).
Majorarea timpului de supramunca pe baza reducerii timpului de munca
necesar(plusvaloarea relativa).

Formele de
atribuire Profitul industrial, profitul comercial, dobanda, renta funciara.

Impartirea zilei de munca in timp de munca necesar si timp de supramunca nu presupune o delimitare precisa a
orelor in care muncitorul lucreaza pentru sine de orele in care lucreaza pentru capitalist. O asemenea delimitare,
mentiona Marx, este posibila numai in teorie. În practica, muncitorul lucreaza simultan si pentru sine si pentru
capitalist, astfel incat fiecare ora, minut, fiecare secunda a zilei de munca contine si munca necesara, si supramunca.
Tocmai

aceasta particularitate a productiei capitaliste de marfuri ascunde, mascheaza

exploatarea in societatea burgheza. Plusvaloarea obtinuta in procesul de

productie se imparte, ulterior, intre diferite grupe de capitalisti (industriasi,

comerciali, financiari, agricoli), luând forma profitului industrial, profitului comercial, dobanzii si a rentei funciare.

Rata plusvalorii este expresia gradului de exploatare a fortei de munca de catre capital. Determinand prin
calcule tendinta evolutiva a acestui indicator, Marx ajunge la concluzia ca capitalistii sunt niste „vampiri ce sug seva
din clasa muncitoare”, aceasta facand-o pe doua cai:

- productia plusvalorii absolute

- productia plusvalorii relative.

Analizand producerea de plusvaloare relativa, Marx cerceteaza cele trei faze istorice principale ale sporirii
productivitaţii muncii de catre capitalism:

- cooperaţia simpla;

- diviziunea muncii si manufacura;

- masinismul si marea industrie.

Cum poate fi redus timpul de munca necesar ? Marx explica ca reducerea timpului de munca necesar poate sa
aiba loc numai prin micsorarea marimii valorii fortei de munca. La randul ei, marimea valorii fortei de munca este
determinata de timpul de munca socialmente necesar pentru producerea mijloacelor de subzistenta necesare
muncitorului si familiei sale. Ca atare, prin cresterea productivitatii muncii in ramurile care produc bunuri de consum,
precum si in cele care fabrica elementele materiale pentru producerea mijloacelor de subzistenta, se poate reduce
timpul de munca necesar. Acest proces, care se desfasoara spontan, duce la scaderea valorii sociale a marfurilor ce
intra in consumul muncitorilor, implicit la scaderea valorii fortei de munca si la cresterea plusvalorii.

Legea economica fundamentala a modului de productie capitalist, conchide Marx, este legea plusvalorii.
„Asigurati-i capitalistului 10% câstig si el va fi de acord la orice amplasare a banilor sai, la 50% el este gata sa-si puna
capul la

bataie, la 100% - incalca brutal orice legi umane, la 300% - nu exista crima la care n-ar recurge capitalistul pentru a
obtine acest cistig, chiar cu amenintarea spinzuratorii”.³