BAZELE ECONOMIEI

GANDIREA ECONOMICA A LUI SMITH SI RICARDO

După ce mulţi economişti au arătat că sursa bogăţiei îşi are izvorul

într-o singură ramură economică: comerţul exterior, după mercantilişti,

1
agricultura, după fiziocraţi, după ce timp de trei secole - secolele XV -
XVIII -, au fost acumulate profunde cunoştinţe privind o serie de
procese economice ale economiei de piaţă: preţuri, venituri, circulaţia
monetară, credit, în a doua jumătate a secolului XVIII s-a creat
necesitatea şi posibilitatea unei priviri de ansamblu asupra economiei,
o analiză a structurii şi mecanismului ei de funcţionare.

Dintre numeroasele încercări în acest sens, cea mai reuşită

sinteză o reprezintă lucrarea economistului Adam Smith: „Avuţia
naţiunilor. Cercetarea asupra naturii şi cauzelor ei” (1776). A. Smith,
sintetizând cele mai importante realizări ale înaintaşilor săi liberali şi
punând în discuţie noi probleme legate de apariţia maşinismului şi
lărgirea relaţiilor economice externe, are meritul de a fi făcut o
separare mai bună în ceea ce priveşte domeniul de investiţie al
economiei politice, ca o ştiinţă de sine stătătoare, ca şi legătura ei cu
diferiţii agenţi economici individuali şi cu statul, ea având o influenţă
hotărâtoare asupra multor generaţii de economişti.

După modul cum au reacţionat la concluziile teoretice şi practice,

aceşti economişti se împart în două categorii aparte:

- liberali optimişti, în frunte cu J.B. Say, care şi-au exprimat încrederea

în posibilităţile dezvoltării nelimitate a economiei de piaţă;

- liberali pesimişti, în frunte cu Th. Malthus şi D. Ricardo, care au

exprimat îndoieli în această problemă, datorită unor piedici legate de
creşterea mai rapidă a populaţiei faţă de cea a producţiei alimentare,
tendinţa de scădere a ratei profitului, deci a acumulării capitalului şi a
investiţiilor, a avuţiei naţionale.

2
 De asemenea, s-a impus şi David Ricardo prin lucrarea sa „Despre
principiile economiei politice şi impunerii”, unde sunt analizate: preţul,
valoarea, banii, renta funciară, politica fiscală, comerţul exterior.

Prin sfera analizată, gradul de informare, cât mai ales prin

profunzimea ideilor cuprinse în lucrările celor doi economişti amintiţi,
se poate spune că ele reprezintă momentul crucial al liberalismului
clasic.

A. Concepţia lui A. Smith despre avuţia naţională şi factorii creşterii ei

El susţine că „bogăţia” constă în bunurile necesare pentru

satisfacerea nevoilor oamenilor, iar izvorul ei este „munca anuală a
oricărei naţiuni”, că „bogăţia” cuprinde „produsul imediat al acestei
munci”, cât şi „ceea ce se cumpără cu acest produs de la naţiuni”, ea
creându-se în toate ramurile de activitate economică, „în toate ramurile
producţiei de bunuri”.

Creşterea bogăţiei depinde de „perfecţionarea forţelor productive

ale muncii”, adică de doi factori principali: priceperea, îndemânarea şi
chibzuinţa cu care se desfăşoară munca, cât şi raportul dintre numărul
celor folosiţi într-o muncă productivă şi numărul celor folosiţi într-o
muncă neproductivă, raport în legătură cu care el analizează diviziunea
muncii şi caracteristicile muncii productive.

Diviziunea muncii, adică specializarea lucrătorilor în anumite

operaţiuni, determină creşterea îndemânării lucrătorilor, deci a
volumului producţiei create de ei, sporirea productivităţii muncii, pe
calea creşterii îndemânării lucrătorilor, economisirii timpului şi
inventarea a noi maşini şi utilaje, deci progres tehnic.

3
 Munca productivă, are după A. Smith trei caracteristici principale:
este plătită din capital, se concretizează în obiecte materiale, indiferent
de ramura în care aceasta se prestează şi crează profit, aduce un spor
de valoare peste cheltuielile de producţie. Deci, munca muncitorului
din industrie şi agricultură este productivă, pe când munca
funcţionarului din administraţia de stat, a preotului, a servitorului
casnic este neproductivă. Deci, toţi locuitorii dintr-o ţară: productivi,
neproductivi, precum şi cei care nu muncesc deloc, sunt întreţinuţi din
producţia obţinută într-un an, rodul muncii productive.

B. Teoria obiectivă a valorii în opera lui A. Smith şi D. Ricardo.Dogma

lui Smith

Teoria valorii mărfii a fost şi este şi în prezent o problemă

controversată a teoriei economice, în special cea legată de factorul care
generează valoarea (cel obiectiv sau subiectiv). Autorii sus amintiţi, au
pornit să descopere baza obiectivă a formării preţurilor, în condiţiile în
care cererea şi oferta sunt egale, ei făcând distincţia între valoare
(punctul durabil) în jurul căreia oscilează preţurile şi preţ (aspectele
conjuncturale), care este influenţat de raportul dintre cerere şi ofertă.

În legătură cu noţiunea de valoare, A. Smith arată două sensuri

ale acesteia: valoarea de întrebuinţare, adică capacitatea mărfii de a
satisface anumite nevoi şi valoarea de schimb, adică capacitatea mărfii
de a putea fi schimbată pe o altă cantitate determinată dintr-o altă
marfă. D. Ricardo face distincţia între valoarea absolută, adică munca
totală cheltuită pentru a obţine o marfă oarecare şi valoarea relativă
sau de schimb, adică cantitatea dintr-o altă marfă ce se obţine cu
ajutorul mărfii date, în funcţie de valoarea ei absolută.

4
 Ideile principale, cât şi controversele dintre cei doi economişti în
legătură cu valoarea şi preţul mărfii, pot fi rezumate în trei întrebări
cheie: care este izvorul?, care este mărimea? şi cum se măsoară
mărimea valorii mărfii? ca bază a formării şi dinamicii preţurilor.

Smith, în legătură cu izvorul valorii mărfii arată că este scump ceea

ce costă multă muncă şi cere multă osteneală, deci munca este etalonul
după care se compară valoarea tuturor mărfurilor, muncă depusă în
toate ramurile productive. El are în vedere ceea ce în termeni moderni
spunem „munca încorporată în marfă”.

În legătură cu mărimea valorii mărfii, acesta arată că ea este

determinată de cantitatea de muncă încorporată în marfă, dar nu
întotdeauna este consecvent acestei idei.

Legat de măsura mărimii valorii mărfii, A. Smith consideră că ea

este dată de timpul de muncă „întrebuinţat de regulă”, adică de
majoritatea producătorilor sau „în medie”, dar nici în legătură cu
această problemă nu rămâne ferm pe aceeaşi poziţie.

Greşeala lui A. Smith constă în faptul că identifică procesul creării

mărfii cu cel al repartiţiei acesteia, de unde ajunge la concluzia
identificării produsului social cu venitul naţional, denumită de K. Marx
„dogma lui Smith”, omiţând capitalul investit în mijloacele de producţie
din structura produsului social.

D. Ricardo în legătură cu valoarea şi preţul mărfii este mai

consecvent, mai simplu în explicaţii şi argumentări, mai delimitat în
problemele cercetate. El face următoarele precizări:

5
 - preţul mărfii variază în timp şi spaţiu, datorită variaţiei valorii
mărfii în raport de modificarea productivităţii muncii şi variaţia valorii
aurului din care sunt făcuţi banii;

- distinge două categorii de mărfuri: mărfuri rare, cele care sunt

produse în condiţii de monopol, ca urmare a deţinerii de către
proprietarul lor a unor elemente ale producţiei al căror preţ nu este
influenţat de concurenţă şi reproductibile, a căror cantitate poate
creşte, iar preţul lor depinde de concurenţa de pe piaţă. De asemenea,
cercetând mărfurile reproductibile, arată că valoarea lor este dată de
muncă;

- delimitează în mod corect noţiunile de utilitate, valoare, valoare de

schimb şi preţ, spunând că utilitatea este o condiţie a valorii, valoarea
de schimb este raportul cantitativ în care se schimbă mărfurile între ele,
iar preţul este expresia în bani a valorii;

- arată raportul direct proporţional între cantitatea de muncă

cheltuită pentru a produce o marfă şi mărimea valorii ei;

- analizează structura muncii încorporată în marfă, arătând că

valoarea de schimb este determinată nu numai de munca folosită direct
la producerea mărfii respective, ci şi de munca folosită la producerea
instrumentelor, uneltelor, clădirilor cu care se ajută acea muncă;

- creşterea salariului nu modifică valoarea şi valoarea de schimb a

mărfii, ci modifică mărimea profitului, în sens invers proporţional; -
când creşte volumul produselor create într-o perioadă de timp, scade
valoarea unitară a produsului;

- arată că măsura valorii mărfii este dată de timpul cel mai îndelungat
pentru orice marfă, numit timp de muncă necesar (fapt real doar
6
pentru agricultură, unde există anumite restricţii naturale, legate de
limitarea şi fertilitatea diferită a terenurilor, ca şi de monopolul
proprietăţii private).