Teoria factorilor de productie

Rezultatele macroeconomice se determina si se masoara in forma naturalmateriala, cat si in forma valorica baneasca. Evaluarea economica a rezultatelor de
ansamblu ale economiei se intemeiaza pe o anumita conceptie teoretico-metodologica
privind sursele si mecanismul obtinerii acestor rezultate. in tarile cu economie de piata,
masurarea rezultatelor economice se bazeaza pe teoria factorilor de productie potrivit
careia participantii la multiplele activitati economice sunt recompensati in raport cu
serviciile aduse de factorii pe care ii poseda: munca prin salariu, capitalul prin profit, natura
( pamantul ) prin rente. in timp, dinamica si diferentierea resurselor productive a impus ca
pe langa cei trei factori de productie clasici munca, natura si capitalul sa fie
recunoscuti si teoretizati si altii intreprinzatorul si abilitatea sa, inovatia si resursele
informationale, capitalul uman.
In tarile cu economie de piata, masurarea rezultatelor economice se bazeaza pe
teoria muncii productive care considera ca numai munca productiva este creatoare de
valoare noua. in functie de criteriile adoptate, notiunea de munca productiva are acceptiuni
diferite. intr-o extrema se plaseaza teza potrivit careia productiva este doar munca, avand
ca rezultat crearea de bunuri materiale. in cealalta extrema se afla teza dupa care nu se
justifica separarea dintre munca productiva si cea neproductiva. Astfel, sfera muncii
productive nu se reduce doar la productia de bunuri materiale, aceasta incluzand si
serviciile de productie si cele de consum. Sub impactul progresului tehnico-stiintific,
inevitabil sfera muncii productive inregistreaza un progres structural, dinamic, diviziunea
sociala a muncii se amplifica, devine tot mai complexa, apropiindu-se de continutul teoriei
factorilor de productie.
In functie de aceste conditii teoretice, se disting doua sisteme de masurare a
rezultatelor macroeconomice:
- sistemul conturilor nationale ( S.C.N.)- care se bazeaza pe teoria factorilor de
productie;
- sistemul productiei materiale ( S.P.M. )- cunoscut si sub denumirea de sistemul de
balante ale economiei nationale care se fundamenteaza pe teoria muncii productive.
Sistemul conturilor nationale (S.C.N. ) este un instrument complex de analiza si
decizie economica. inceputurile unui sistem de conturi nationale dateaza inca de la sfarsitul
secolului al XVII- lea, cand contabilitatea nationala din tarile avansate ale timpului, se limita
doar la unele calcule privind venitul si bogatia nationala. Pe masura implicarii statului in
economie, dupa criza din 1929-1933 si mai ales dupa cel de-al doilea Razboi Mondial, s-a
impus necesitatea construirii unui S.C.N, care sa furnizeze informatiile cerute de
fundamentarea politicilor economice ale diferitelor state. in forma actuala, primul S.C.N, a
fost elaborat in Anglia, sistem care a fost adoptat si in SUA si a stat la baza elaborarii S.C.N,
al ONU in 1952. in unele tari occidentale industrializate
si in tarile in curs de dezvoltare, au fost aduse modificari S.C.N, al ONU in vederea
adaptarii la conditiile institutionale proprii. Actualul S.C.N, al ONU aflat in vigoare, este
conceput pentru a caracteriza structura economica a unei tari, pe baza fluxurilor
economice materiale si financiare si, totodata, pentru a asigura norme metodologice
intenationale cu caracter unitar care sa permita calcularea celor mai importanti indicatori
macroeconomici.
Ca metoda de inregistrare si reprezentare cantitativa a economiei, S.C.N, se
caracterizeaza prin trei elemente de baza: agentii economici, operatiunile si conturile.in
cadrul S.C.N, sunt luate in considerare patru categorii de agenti economici si anume: unitati
producatoare de marfuri ( bunuri si servicii ); producatori de servicii guvernamentale
( institutii administrate de stat, comunale, institutii de invatamant etc.); producatori de

servicii casnice ( reparatii, spalatorii etc. ); institutii cu caracter nelucrativ care presteaza
servicii gospodariilor (culte, servicii juridice).
Circuitul economic actual este prezentat in S.C.N. ca un ansamblu de operatiuni
economice elementare care cuprind toate actiunile economice si financiare efectuate de
agentii economici. Acestea se refera la:
- fluxurile materiale productie, consum si formarea capitalului - concretizate in
productia de bunuri materiale si servicii, importul, consumul intermediar, consumul final
individual si social, modificarea stocurilor, investitiile, exportul;
- fluxurile financiare venituri, cheltuieli, finantarea capitalului concretizate in
utilizarea elementelor valorii adaugate ( salarii, profituri, amortizari), operatiuni de
asigurari, credite, modificarea creantelor si a angajamentelor, transferuri curente.
Conturile sunt stabilite in functie de natura economica a operatiunilor efectuate,
evidentiaza distinct fluxurile materiale si cele financiare si delimiteaza bunurile economice
cu caracter marfar ( care fac obiectul tranzactiilor de piata ) si bunurile colective ( care nu
fac obiectul tranzactiilor pe piata, se produc si se distribuie de catre stat). Bunurile
materiale si serviciile se inregistreaza in conturile nationale la pretul factorilor de productie
( preturile producatorilor, care nu cuprind impozite indirecte ) si la preturile pietei ( preturile
cumparatorilor, care includ si impozite indirecte ).
Prin conturi sunt delimitate in timp si spatiu legaturile dintre agentii economici.
Astfel, sub aspect temporal, conturile sunt alcatuite trimestrial, anual, pe mai multi ani sau
la un moment dat, iar din punct de vedere spatial se elaboreaza in profil national sau
regional.
in S.C.N, ansamblul economiei nationale este prezentat sub forma de conturi,
tabele de ansamblu si matrici. Structura S.C.N. este alcatuita din conturi nationale:
- productie,
- consum,
- acumulare,
- schimburi cu strainatatea.
Pe baza datelor din conturi in functie de necesitati, la diferite nivele de agregare, se
elaboreaza tabele de ansamblu sub forma de matrici.
Economia nationala este prezentata intr-o matrice generala care evidentiaza
structurile si caracteristicile sistemului si matrici simplificate care cuprind conturile
nationale evidentiate separat, in felul urmator:
- productie- in conturi de bunuri si servicii si conturi de activitati ( ramuri);
- consum -in conturi de venituri si cheltuieli;
- acumularea- in conturi care evidentiaza formarea si cresterea capitalului;
- himburi cu strainatatea- in conturi care evidentiaza tranzactiile curente si de
capital cu alte tari.
Tabloul matriceal al economiei nationale evidentiaza multiplele interdependente
dintre fluxurile materiale si financiare, permitand evaluarea potentialului economic sub
forma indicatorilor sintetici ai rezultatelor macroeconomice. Pe parcursul evolutiei societatii
umane, a dezvoltarii economice, s- au inregistrat mutatii deosebite - cantitative si calitative
- atat in privinta asigurarii resurselor, factorilor de productie necesari, dar mai ales in modul
de utilizare al lor pentru a pune intr-un anumit echilibru, consumul de factori de productie si
satisfacerea nevoii sociale si individuale. Aceste mutatii s-au inregistrat permanent.
Faptul ca anumite elemente sunt indispensabile producerii de bunuri, incepe a fi
analizat si gandit teoretic odata cu economia moderna, cu aparitia economiei politice. W.
Petty observa ca in procesul crearii avutiei, un rol important il constituie populatia si
pamantul. Metaforic, el spune ca munca este tatal si principalul activ al avutiei, in timp ce
pamantul ii este mama. A. Smith si D. Ricardo aduc noi contribute privind rolul capitalului.
Mai mult, A. Smith considera ca in ceea ce priveste munca, importanta este si indemanarea

muncitorilor, ce creste odata cu adancirea diviziunii muncii ca si raportul intre muncitorii

productivi si neproductivi. Merita subliniata, totodata si ideea formulata de D. Ricardo,
conform careia, bogatia este rezultatul conlucrarii dintre om si natura. Meritul de a
fundamenta o teorie a factorilor de productie ii revine insa lui J.B. Say, prin care intelegem
munca, capitalul si pamantul, remuneratii prin salariu, profit si renta, si de aici la legea
debuseelor' (legea pietelor) sau legea Say'. Aceasta inseamna ca, in virtutea serviciilor
efectuate suma valorilor produselor oferite pe piata este egala cu suma cheltuielilor pentru
marfurilor cerute, cand detinatorii factorilor de productie isi cheltuie in intregime veniturile.
In ceea ce priveste cererea de produse a oricarei ramuri vis-a-vis de ofertele de
produse ale tuturor ramurilor care cresc, Mark Blaug spunea, si pe buna dreptate, ca legea
Say nu ne informeaza daca concluziile analizei microeconomice se pot aplica analizei
macroeconomice'[1] , pentru ca o anumita marfa poate fi realizata excedentar in raport cu
alte marfuri, si ca atare este posibil ca toate produsele sa fie realizate intr- un excedent
relativ. Deci, nu se poate spune ca exista supraproductie generala sau subproductie
generala.
In conditiile aplicarii legii lui Say la lumea reala, este evidentiata imposibilitatea
unei cereri excesive de bani pentru ca aceasta nu este decat situatia de dezechilibru.
Presupunand ca exista si marfuri intr-o economie inchisa, vom alege pe oricare
dintre cele n marfuri a fi un numeraire' de stabilire a pretului identic egal cu unitatea,
exprimand celelalte preturi in termenii sai, vor fi in acest caz n-1 raporturi de schimb. De
exemplu, ne imaginam ca xt este grau, jc2 mere, si xj portocale, si ca doua mere se
schimba pe o unitate de grau, adica xy3c/= 2, si o portocala se schimba pentru doua
unitati de grau,respectiv x^lxx = Vi. Preturile relative vor fi inversele acestor raporturi de
schimb, astfel incat p 2 / p , - V 2 si p z / p y = 2. Astfel, este adevarat ca patru mere se vor
schimba pe o portocala ( p 3 / p 2 - P 3 - P 2 =4)Setul complet cu trei marfuri este dat de doua raporturi de schimb si identitatea
numeraire'-ului este in cazul nostru graul. Numeraire'-ul poate fi considerat egal cu
unitatea sau cu un alt numar specificat, de exemplu, un anumit numar de dolari bani care
servesc numai ca o unitate abstracta de calcul; ea poate exista in sens fizic, dar nu este
neaparat necesar.
Comertul are toate insusirile schimbului in natura. Nimeni nu dispune de acest fel
de bani si nimeni n-ar dori sa-i aiba caci acest fel de bani pentru calcul sunt cu totul diferiti
de banii aflati in circulatie, pe care oamenii doresc sa-i stranga intr-o economie monetara,
intrucat ei servesc atat ca stoc de valori cat si ca unitate de calcul' [2].
Intr-o anumita economie, de exemplu cea in care se folosesc numai banii pentru
calcule, mijlocul de schimb fiind o marfa, arbitrara ca oricare alta, valoarea totala a tuturor
marfurilor cerute, este intotdeauna egala cu valoarea totala a tuturor bunurilor oferite.
insumand toate cele n bunuri cerute si oferite, identitatea respectiva poate avea
urmatoarea forma:

Aceasta identitate, numita legea lui Walras', se bazeaza pur si simplu pe

imposibilitatea logica a supraofertei tuturor bunurilor intr-o economie de troc, in care banii
sunt numai bani de cont. Cantitatea ceruta de n-1 marfuri in situatia in care o marfa
actioneaza nu numai ca mijloc de schimb ci si ca stoc de valoare, va fi egala cu valoarea
totala a n-1 marfuri oferite, numai daca cererea de bani (DJ este egala cu oferta de bani
( S). Prin substituirea semnului egalitatii cu cel al identitatii, vom scrie: daca si numai
daca D=Sn. Aceasta rezulta din faptul ca cererea totala de bani este egala cu valoarea tuturor
marfurilor oferite in schimbul banilor.

D = P , * S , + p

*S2+

+ P = I * S _ 1 = X ' ' 1 P , * S /
i=l

De asemenea, oferta totala de bani, este egala cu valoarea tuturor marfurilor

cerute cu bani:
S = P , + p 2 * D 2 + . + p = 1 * D _, =

P,*D,

De-a lungul timpului, orice diferenta intre cererea si oferta de marfuri, este
evidentiata ca o cerere continua de bani excedentara, pozitiva sau negativa,

D > S respectiv D

<S

O oferta excedentara din toate marfurile, inseamna o cerere excedentara

de bani.
Daca:
EDi reprezinta cererea excedentara de marfuri,
ES, oferta excedentara de marfuri si
ED n cererea excedentara de bani, atunci
Corelarea excedentara de bani, inseamna ca oamenii doresc sa-si sporeasca
stocurile din balantele in bani cash din perioada curenta, si ei nu pot s-o faca decat prin
solicitarea unor marfuri care sunt aferente. Observam faptul ca, a sustine imposibilitatea
logica a supraproductiei generale intr-o economie monetara este echivalent cu a arata ca
sectorul EDn = 0.
Urmarind practica curenta, vom denumi aceasta formula a legii lui Say, 'identitatea
lui Say', ceea ce implica o modificare a nivelului preturilor. Ea nu perturba in niciun fel
relatiile dintre piata marfurilor si piata banilor, iar rata marginala de substituire a marfurilor
in bani, este prin definitie, egala cu zero. In mod asemanator nici pietele marfurilor nu sunt
perturbate; o modificare a nivelului pretului nu conduce niciodata la substituirea intre
marfuri.
Identitatea

lui

Say

poate

fi

tradusa

in

asa

numitul

'postulat

al

omogenitatilor': functiile cresterii de marfuri sau omogene de gradul zero in preturi

banesti'. in mod frecvent, economistii clasici au sustinut imposibilitatea supraproductiei
generale intr-o economie monetara, cea care descifreaza intelesul unor asemenea afirmatii
fiind identitatea lui Say. Principiul lui Say suscita critica, din moment ce este interpretat ca
principiu teoretic al tendintei de echilibru de lunga durata a sistemului capitalist. El va fi
egal cu produsul, cheltuielile si venitul care s-au obtinut la un echilibru de lunga durata.
Sistemul economic va ramane in echilibru, pe baza jocului fortelor care simt mai degraba
conditii rationale decat mecanismele lui J.B. Say. Ipotezele speciale ale acestuia sunt
urmatoarele:
1.

moneda este neutra; marfa, ca oricare alta, va fi cercetata ca un

instrument unic de tranzitie;

2.

tranzitia este exclusa; moneda nu va fi ceruta decat in identitatea dintre

economie si investitii;
3.

concurenta atinge toate marfurile, in special pe piata muncii;

4.

progresul tehnic are efecte favorabile asupra productiei, folosirii fortei de

munca si consumului;
5.

consumatorul este suveran;

6.

antreprenorul este un agent economic national;

7.

orice resursa nu ramane intreaga, datorita faptului ca orice economie este

investita;
8.

intr-o economie a liberei concurente, dezechilibrele paralele se corecteaza

intre ele insele, prin realocarea resurselor intre sectoarele deficitare si excedentare;
9.

progresul tehnic sporeste veniturile tuturor agentilor economici, in care

viziunea lui Say este fundamental optimista.

Analizand cele de mai sus, se poate remarca diferenta esentiala care distinge
coerenta clasica in conceptia prezentata de Keynes mult mai tarziu. Circuitul dupa legea
debuseelor, se infatiseaza in figura de mai jos (fig. 1):
Fig. 1. Circuitul dupa legea debuseelor

Aceasta schema nu reprezinta decat un circuit simplificat, care nu comporta decat

antreprenorii capitalisti, pe de o parte, care decid asupra productiei si investitiilor, si pe de
alta parte, muncitorii-consumatori. in aceste conditii, o criza generala de supraproductie
este imposibila; pot exista insa crize de supraproductie partiale.
Trebuie precizat ca, la nivel mai global, in versiunea sa clasica, legea lui Say, nu
implica realizarea deplina a fortei de munca. Ea presupune ca oferta si cererea globala sunt
identice; nivelul absolut al produsului total depinde de fondul de salarii, adica suma globala
a capitalului disponibil pentru a folosi forta de munca. in aceasta idee, este semnificativ
circuitul dupa Keynes (fig.2).

Fig. 2.Circuitul dupa Keynes

Intreprinderi

Menaje

Investiii

Pentru

Keynes,

Economii

totalitatea

veniturilor

nu

se

repercuteaza

automat

asupra

intreprinderilor, economia constituind o noncheltuiala. Echilibrul nu poate interveni decat

prin investitii. Pentru Keynes, decizia de a economisi nu este asimilabila unei decizii de
investitii. Din contra, investitia corespunde unei cereri reale de bunuri si servicii fizice
(masini, mijloace de transport). Cererea de piete reprezinta o etapa in analiza economica,
care permite o teorie a echilibrului general, critica lui Keynes conferindu-i, insa, o
importanta deosebita in legatura cu locul sau efectiv la neoclasici. Conceptia lui Say a fost,
insa, supusa criticii, chiar de catre unii autori contemporani ai sai, ca de exemplu,
Sismondi, Malthus, Thomas Chalmeit si John Stuart Mill.