Teoria plusvalorii și exploatarea în opera lui Karl Marx

Atât în „Contribuții la critica economiei politice” cât și în prima secțiune a „Capitalului”,

Marx începe explicația mărfii cu analiza valorii de întrebuințare și apoi cu cea de schimb și numai
după aceea trece la valoarea propriu – zisă.
Esențialul în teoria despre forma valorii a lui Marx constă în faptul că valoarea unei mărfi se
poate exprima numai în valoarea altei mărfi. Aceasta înseamnă, după el, că valoarea nu se poate
exprima direct în cheltuielile de mucă, iar existența „banilor - muncă” este și ea imposibilă.
De o deosebită importanță este analiza efectuată de Marx a dublului caracter al muncii
materializate în marfă:
a) Munca concretă
Ca muncă concretă, munca muncitorului va crea o valoare de întrebuințare direct
proporțională cu productivitatea muncii. Dar dacă productivitatea se va modifica într-un sens sau
altul, mărimea valorii nou creată și adăugată cantității totale de produse, în același interval, va rămâne
nemodificată. Acest lucru înseamnă că între evoluția productivității și valoarea unei unități de marfă
există un raport invers proporțional.
După modul cum particicipă la procesul de producție, cum se consumă și cum participă la
formarea valorii mărfurilor obținute, mijloacele de producție se împart în două categorii:
- Mijloacele de muncă (mașinile, utilajele, clădirile, căile de transport, depozitele, magaziile,
etc.) – „intră în intregime în procesul de muncă, dar numai parțial în procesul de
valorificare”
- Obiectele muncii (materiile prime, materialele, combustibilii, apa, energia, etc) – „intră în
întregime în procesul de muncă și integral în procesul de valorificare”
Valoarea de întrebuințare a oricărei mărfi are o determinare obiectivă dublă:
- În primul rând, ea provine din însușirile fizice și chimice ale substanței din care a fost
confecționată. De exemplu, țeava pentru instalațiile sanitare și de încălzire poate fi
confecționată din fier, cupru, alamă, aluminiu, plastic, etc. Ea are utilități și întrebuințări
diferite decurgând din însușirile materialului din care a fost produsă.
- În al doilea rând, valoarea de întrebuințate a bunurilor are ca sursă munca concretă a
muncitorului, care modelează diferit această substanță. Cu aceleași mijloace de producție,
deci și substanțe, se pot obține valori de întrbuințare dintre cele mai diferite. În funcție de
 munca concretă care modelează substanța sau substanțele respective. De exemplu, din aur se
pot obține la fel de bine, conmductori electrici, bijuterii, proteze medicale, etc.
b) Munca abstractă
Ca muncă abstractă, munca muncitorului transmite valoarea mijloacelor de producție
consumate asupra mărfurilor create și le adaugă acestora o valoare nouă, formată din salariu și
plusvaloare.
Ca muncă abstractă, munca muncitorului va crea o valoare nouă direct proporțională cu
durata ei, indiferent de evoluția productivității muncii.
Valoarea nou creată pe unitatea de produs, este invers proporțională cu productivitatea
muncii. Deci, în procesul producției, mijloacele de producție își transmit valoarea pe care o au asupra
produselor obținute.
Sursa plusvalorii o constituie munca vie a muncitorului care, în unul și același proces
indivizibil de muncă, pe de o parte conservă și transmite valoarea mijloacelor de producție
consumate, iar pe de altă parte, crează o valoare noua, care se adaugă noilor produse. Dacă procesul
producției s-ar opri în momentul creări unei valori noi egală cu salariul plătit de capitalist
muncitorului, procesul de valorificare n-ar mai avea loc, pentru că valolarea totală obținută ar fi
egală cu cea avansată. Capitalistul ar obține din producție și ar realiza prin schimbul echivalent o
valoare egală cu costurile sale de produsție și nimic în plus. Prelungirea procesului de muncă peste
timpul necesar muncitorului pentru a crea o valoare echivalentă cu valoarea forței sale de muncă
este premisa fundamentală a valorificării capitalului. În aceste condiții, valoarea creată de muncitor
(Y) va fi formată din două componente:
- Salariul (V) care revine muncitorului
- Plusvaloarea (P) care revine capitalistului
Y = V+ P
Capitalul inițial avansat (K = C+V) s-a valorificat prin adăugarea de plusvaloare (K’ =
C+V+P), K’>K, sau K’ = K+P, deci P = K’ – K.
Capitalul total avansat de întreprinzătorul capitalist în procesul său de producție (K) se
împarte în două componente:
- Capitalul constant (C) – „acea parte a capitalului care se transformă în mijloace de producție,
adică în materii prime, materialele auxiliare și mijloace de muncă, nu-și schimbă valoarea în
procesul de producție”
 - Capitalul variabile (V) – „acea parte a capitalului care se transformă în forță de muncă își
schimbă valoarea în procesul de producție. Ea reproduce propriul ei echivalent și în afară de aceasta,
un excedent, plusvaloarea, care la rândul ei poate să varieze, să fie mai mică sau mai mare. Dintr-o
mărime constantă, această parte a capitalului se tranformă continuu într-una variabilă”
K = C+V
Deosebirea dintre capitalul constant și variabil, ca părți componente ale capitalului avansat,
este făcută de Karl Marx în scopul demonstrării că numai forța de muncă (capitalul variabil) este
creatoarea noii valori și a plusvalorii. Capitalul constant își păstrează, își conservă mărimea vechii
valori produs. Aceasta nu crează o valoare nouă.
După ce demonstrează că numai capitalul variabil crează o nouă valoare, crea include și
surplusul de valoare sau plusvaloare, el consideră că de o capitală importanță pentru înțelegerea
mecanismului economiei capitaliste este explicarea ratei plusvalorii, care exprimă gradul de
exploatare a forței de muncă.
' p
p = ×100 , unde:
v
p’ – rata plusvalorii
p− plusvaloare a
v – capital variabil

Așa cum producerea de plusvaloare este scopul determinat al producției capitaliste, tot astfel
nu mărimea absolută a produsului, ci mărimea relativă a plusvalorii măsoară gradul de avuție.
După ce stabilește că plusvaloarea reprezintă scopul capitalismului, Marx a analizat și căile
de sporire a cesteia. El distinge două căi de creștere a plusvalorii : plusvaloarea absolută și
plusvaloarea relativă.
Plusvaloarea produsă prin prelungirea zilei de muncă o numesc plusvaloare absolută, iar
plusvaloarea rezultată din reducerea timpului de muncă necesar și din schimbarea corespunzătoare a
raportului de mărine dintre cele două părți componente ale zilei de muncă poartă denumirea de
plusvaloare relativă.
BIBLIOGRAFIE :
1. Dodescu A.(coordonator), „Doctrine economice – manual universitar”, Editura
Universității din Oradea, 2004
2. Popescu, Gheorghe, „Evoluția gândirii economice”, Editura „George Barițiu”, Cluj –
Napoca, 2000
3. Ionescu, Toader, „Istoria gândirii economice universal și românești”, Editura „Sarmis”,
Cluj – Napoca, 1999.