Universitatea Tehnică „Gh.

Asachi” Iaşi
Facultatea de Construcţii
Master:Management şi Tehnologii speciale în Construcţii

Referat
ANALIZA SI INGINERIA VALORII

Masterand: Stanila Sorin

Anul
2010-2011
 1.Definitie si mod de abordare.Scurt istoric

Definitie valoare:

Valoarea este o anumită relaţie între ceva oarecare dat (un obiect, o
idee, un proces, relaţie, real, fictiv, chiar însăşi valoarea) şi un subiect ce
evaluează. Rezultă că prin valoare se înţeleg douălucruri distincte şi totuşi
coordonate: (a) aprecierea pozitivă saunegativă, aprobarea sau dezaprobarea,
iubirea sau ura, socotirea saunesocotirea unui dat oarecare; (b) preferinţa,
plusvaloarea, predilecţiasau alegerea între mai multe valori de acelaşi fel sau
de calităţideosebite; pe scurt, stabilirea unei scări de valori, de preferinţe.
Aşadar,este diferenţă între a aprecia şi a prefera; ambele sunt însă valori. Şi
omul evaluează spontan fiindcă trăieşte.De obicei se spune: aceasta e o
valoare; trebuie însă înţeles prin expresia respectivă că: aceasta are o valoare.
Evaluarea postulează ceva dat (real sau nu), care urmează a fi un obiect de
apreciere sau preferinţă.Termenul valoare a fost iniţial folosit în morală, şi
atunci era totuna cu bine şi chiar cu ideal – idealul era valoarea maximă; şi
totodată în economia politică, deosebindu-se de preţ, care e o valorificare
subordonată. Morala şi economia politică sunt disciplinele generatoare ale
preocupărilor normative sau valoriste. Prin Fr. Nietzsche (1844-1900) termenul
de valoare a dobândit o extensiune mai mare,îmbrăţişând întreaga viaţă
culturală, iar prin Bertrand Russell (1872-1970) valoarea devine o problemă
filozofică de mâna întâi.
Dar exprimarea unei ierarhii presupune o judecată devaloare. Dacă
judecata în sine este o constatare, o descriere afaptelor prezente şi avute,
judecata de valoare presupune ierarhizarea constatărilor. Judecata de valoarea
exprimă o evaluare,actul de preţuire şi ierarhizare a celor constatate.Când
enunţăm: un lucru sau o persoană au o valoare sau suntvaloroase,întreprindem
o judecată de valoare şi înţelegem prin aceasta că: lucrul şi persoana valorează
pentru un subiect oarecare.Chiar când raportarea nu e explicit formulată, ea
există implicit.
Relativitatea este inerentă valorii. E îndoită de relativitate.Valoarea
presupune deopotrivă anumite însuşiri sau proprietăţilaobiect – evaluarea e
deci condiţionată şi de structura obiectelor – dar şi o anumită constituţie a
conştiinţei, a subiectului. Valoarea este o relaţie între obiect şi subiect.
Totuşi a vădit că în evaluare accentul cade pe factorii subiectivi: fără subiect
nu avem valoare. Vorbind despre valoare şi evaluare s-ar părea că sunt fapte
deosebite. Pentru obiectul disciplinei noastre, evaluarea şi valoarea tind a se
confunda; ambele sunt relaţii. Un act specific, psihologic, de evaluare, nu
există în practica analizei valorii.
 Evaluarea presupune factori obişnuiţi ai conştiinţei; nota distinctivă a
ei stă doar în conlucrarea lor, determinată de faptul, acesta specific, al
valorii, al relaţiei dintre lucruri şi conştiinţă. De asemenea, nu sunt valori
esenţial deosebite; valorile estetice, etice, religioase, hedonice, se deosebesc
de materialul lor, nu în faptul însuşi al evaluării.
Valoarea ca atare este una şi aceeaşi.

Definitie analiza valorii

Analiza valorii este o metodă care îşi propune să realizeze pentru

produs, proces, proiect sau serviciu, parametrii tehnicofuncţionali
(tehnico-economici şi estetici), aşa cum sunt ceruţi de necesităţile
sociale, cu cele mai mici costuri. Ea se bazează, în esenţă, pe examinarea
parametrilor funcţionali ai produsului, procesului sau serviciului analizat,
respectiv valoarea lui de întrebuinţare (utilitatea lui), stabilind costurile fiecărei
funcţii şi soluţii, care conduc la realizarea parametrilor funcţionali doriţi, cu
costuri minime. Deci, ea acţionează pentru maximizarea parametrilor funcţionali
şi minimizarea costurilor, atât la nivelul fazei de concepţie constructivă a
produselor, serviciilor sau proceselor, cât şi cel a producerii lor.
Cu alte cuvinte, se poate spune că analiza valorii este o metodă de
îmbunătăţire a valorii produsului prin îmbunătăţirea relaţiei dintre funcţiile
tehnico-sociale ale unui produs şi costulsău. În manualul de faţă se explică
modul în care decidenţii (funcţia executivă) pot recurge la colectivele de lucru
pentru a pune în contact diverşi specialişti care contribuie la analiza valorii,
astfel încât aceştia să facă legătura între fiecare element al produsului care se
valorizează şi elementele sale corespunzătoare de cost, pentru a realiza
aceeaşi funcţie a produsului, la un cost mai redus. În cadrul manualului,
termenul de “produs” se foloseşte pentru produse manufacturate propriu-zis,
servicii, procese şi operaţii tehnologice; “preţ” pentru aprecierea monetară a
utilităţii sau a plăcerii furnizate de produs, adică expresia bănească a valorii
recunoscute a unui bun economic în schimbul de piaţă, ce se formează şi
evoluează în condiţiile liberei concurenţe, fără a putea fi influenţat de vânzător
sau cumpărător şi “cost” pentru măsurarea monetară a fiecărei cheltuieli care
trebuie făcută pentru a se realiza această utilitate sau plăcere.
Pornind de la parametrii funcţionali doriţi, analiza valorii concepe soluţii noi,
punând total în discuţie forma fizică a produsului. Analiza valorii exclude
posibilitatea analizării unor piese, subansamble sau părţi date, care nu răspund
unei necesităţi sociale. Acest mod interogatoriu de abordare a problemei, care
constă în stabilirea costurilor pe repere, subansamble sau produse, analiza
valorii introduce noţiunea “cost al funcţiilor produsului” care trebuie realizate
cu cheltuieli minime, fără a diminua calităţile cerute de utilizator. Costurile de
producţie ale unei funcţii se repartizează nu la un corp fizic, ci la o
anumită calitate socială a produsului –măsurabilă tehnic. Analiza valorii
acţionează astfel în direcţia
maximizării raportului dintre valoarea de întrebuinţare şi valoarea unui produs li
se face ca sumă a valorilor de întrebuinţare elementare, ponderate cu greutatea
specifică a fiecărei funcţii în valoarea de întrebuinţare a produsului.

În cazul analizei valorii se parcurg mai multe etape.

După o informare pe plan tehnic, social şi economic, urmează analiza

produsului existent, în sensul determinării nomenclatorului de funcţii ale sale
şi dimensionării tehnice a funcţiilor, determinării funcţiilor inutile, comparării
dimensiunilor tehnice ale funcţiilor cu necesităţile sociale, comparării ponderii
funcţiilor în costuri şi valoarea de întrebuinţare etc. Pe această bază se
desprind concluzii asupra direcţiilor de îmbunătăţire constructivă a produselor şi
se trece apoi la reconceperea produselor existente (sau conceperea, în cazul
produselor noi) prin : determinarea nomenclatorului de funcţii ale produsului în
strânsă corelaţie cu necesităţile sociale, determinarea limitelor maximă şi
minimă ale dimensiunilor tehnice ale funcţiilor, elaborarea soluţiilor constructive
posibile şi selectarea celor mai bune.Analiza funcţiilor pe care trebuie să le
îndeplinească produsele pentru a satisface dorinţele utilizatorului se numeşte
analiză funcţională. O astfel de analiză începe cu identificarea condiţiilor privind
limitele sistemelor şi subsistemele tehnice încorporate în produs, a intrărilor şi
ieşirilor dorite şi se concretizează printr-o listă amănunţită a funcţiunilor şi a
operaţiilor care trebuie îndeplinite. Fiecare funcţiune se caracterizează prin
propriile intrări şi ieşiri diversele funcţiuni se racordează determinând astfel
secvenţa necesară sau cum se spune fluxul informaţiilor sau al
operaţiilor.Problemele care există la interferenţele dintre funcţiuni sunt de fapt
unele din cele mai importante care se cer soluţionate la analiza valorii.
Cele mai frecvente probleme care se ivesc sunt cele create prin faptul că
diversele subsisteme au fost sau sunt proiectate independent sau prin faptul că
diviziunea muncii între activităţile din diverse subsisteme a permis apariţia de
inconveniente sau chiar incompatibilităţi, ca urmare a deosebirilor între
metodologiile aplicate sau lipsei de comunicaţie între diversele compartimente
de lucru. La analiza funcţională, o importanţă deosebită o constituie
reprezentarea grafică în schema bloc a produsului, a intrărilor şi a ieşirilor,
relaţiile de timp, fluxul informaţiilor şi funcţiunile care trebuie îndeplinite la
fiecare verigă a sistemului. Reprezentările grafice arată, de asemenea, cum
sunt intrările în fiecare verigă transformate în ieşiri care la rândul lor devin intrări
pentru veriga următoare. Elementele care trebuie identificate în reprezentările
grafice în schema bloc pentru fiecare intrare şi ieşire sunt: Care este sursa
intrării ? Când soseşte comanda la intrare în raport cu punerea în funcţiune a
alimentării energetice a produsului ? Cum soseşte intrarea (continuu sau
intermitent) ? Care este consumul de timp dintre intrare şi realizarea ieşirii ? Ce
se face cu intrările pentru a se obţine ieşirile ? Când apar ieşirile ? Câte ieşiri
apar ? Cât de frecvente sunt ieşirile ?
 Care sunt destinaţiile ieşirilor ? etc. Desigur, în raport cu caracteristicile
produsului, întrebările de analiză funcţională pot fi foarte variate.
Caracteristica principală a unei reprezentări grafice în schema bloc este aceea
că ea descrie fluxuri, fie că este vorba de flux de oameni, materiale, bani,
informaţii etc. Totodată, din ea rezultă succesiunea de timp şi a relaţiilor dintre
elementele constitutive ale produsului. La analiza funcţională a produselor o
problemă importantă o constituie evidenţierea restricţiilor acestora. Prin
restricţii se înţeleg toate acele criterii şi condiţii care limitează, din punct
de vedere tehnic, domeniul soluţiilor realizabile, acceptabile sau posibile
şi prin care se exprimă numeroase dintre proprietăţile externe şi interne
ale produsului. Identificarea restricţiilor şi a efectelor lor asupra conţinutului
concepţiei produsului în ansamblu nu se poate realiza independent de celelalte
etape de analiza a valorii acestuia. Dimpotrivă, restricţiile sunt conturate,
formulate şi definitivate progresiv, pe parcursul diverselor etape de analiză a
valorii.

Scurt istoric.

O scurtă incursiune în istoricul apariţiei analizei valorii creează o impresie

sugestivă a logicii ce stă la baza acestui procedeu de apreciere calitativă şi
cantitativă a rezultatelor activităţilor economico-productive. Lipsa materialelor
strategice, în perioada celui de al doilea război mondial, cum ar fi nichelul,
cromul, wolframul, platina etc. a determinat guvernele aliate să dispună
repartizarea lor pentru industriile de armament, deoarece fără această eficienţă
a armamentului, forţa armatelor ar fi fost serios diminuată. Un rezultat
de seamă a acestei acţiuni a fost că mulţi fabricanţi erau forţaţi să utilizeze
materiale înlocuitoare. La General Electric Company, din Philadelphia (SUA),
responsabilitatea asigurării aprovizionării cu aceste material înlocuitoare îi
revenea directorului aprovizionării Harry Erlicher. Desigur, pentru a da
posibilitatea unor produse să funcţioneze în mod corespunzător, cu materiale
înlocuitoare, a fost necesar ca ele să fie reproiectate, iar când războiul s-a
terminat, Harry Erlicher a observant că, în multe cazuri, o revenire la proiectele
originale, prevăzute cu materiale deficitare, nu era justificată, deoarece, multe
dintre noile produse funcţionau tot aşa de bine, dacă nu mai bine, iar în afară de
aceasta erau mai puţin costisitoare.Pentru lămurirea ştiinţifică a acestor
probleme tehnicoeconomice,directorul Harry Erlicher a atribuit sarcina
respectivă lui Lawrence D. Miles, şeful serviciului de aprovizionare pentru o
anumită secţie a Companiei GEC, amplasată la Baltimore. Miles a dezvoltat în
mod creator această problemă, luând în considerare totalitatea aspectelor
privitoare la construcţia produselor, iar prin 1947 reuşise un mod de abordare
funcţional şi sistematic al reducerii costurilor pe care el şi asociaţii săi de la
GEC l-au denumit “căutare a valorii”.
 Analiza valorii şi ingineria valorii

Lawrence Miles şi-a denumit, la început, procedeul său “căutare a

valorii”, însă, când fostul său şef de la GEC Harry Erlicher a fost numit în post
de secretar al armatei, în timpul deceniului al şaselea, el s-a folosit de acest
prilej pentru a răspândi procedeul de căutare a valorii. În mod surprinzător
Oficiul naval al flotei americane a fost cel care a utilizat concomitent acest
procedeu de căutare a valorii atât la proiectarea navelor noi, cât şi la
modernizarea celor existente, în perioada în care s-a iniţiat un program de
reducere a costurilor navelor şi a echipamentelor aferente. Ca urmare,
procedeul de căutare a valorii şi-a schimbat denumirea în “analiza valorii” sau
“ingineria valorii”. Folosirea celor două denumiri de analiză a valorii şi
inginerie a valorii au creat, la început, o anumită stare de confuzie. Desigur, se
pune în mod logic întrebarea: există o diferenţă de conţinut între noţiunile de
analiza şi inginerie a valorii ? Răspunsul este că ambele denumiri exprimă
acelaşi conţinut. Atunci de ce două denumiri ? Procedeul vizează analiza unor
aspecte creative inginereşti, fie în faza de proiectare, fie într-o fază de
reproiectare a produselor şi ca atare unii au optat pentru denumirea de inginerie
a valorii. Alţii au plecat de la conţinutul economic al procedeului de analiză, care
subliniază preocuparea de optimizare economică a analizei creaţiei inginereşti
şi atunci, au denumit procedeul analiză a valorii. Dar, indiferent de denumire,
contează îndeosebi conţinutul metodei respective.

Principii de întocmire a planului de analiză a valorii.

Analiza valorii urmează modelul general al metodelor ştiinţifice, adică

formularea problemei, soluţionarea ei şi aplicarea de inovaţii într-un colectiv de
lucru caracteristic dinamicii de grup.

Succesiunea acţiunilor este următoarea:

I. Faza informaţională.
A. Despre ce este vorba ? (problema iniţială a analizei valorii). Identificarea
proiectului (a lucrării); Definirea domeniului studiului; Determinarea cantităţilor şi
a vieţii (fiabilităţii) produsului;Condiţii de marketing; Revizuirea datelor
referitoare la cost; Căutarea de informaţii suplimentare necesare; Exploatarea
în scopul descoperirii de informaţii neaşteptate; Scoaterea în evidenţă a faptelor
importante.

II. Faza analitică.

A. Ce face produsul ? (întrebarea cheie la analiza valorii). Definirea funcţiilor

(determinarea importanţei lor); identificarea beneficiarilor şi estimarea
beneficiilor.
B. Cât costă produsul ? Determinarea costului şi alegerea produsului; Costul de
achiziţie pentru unele eventuale elemente constitutive; Costul de fabricaţie;
Costul întreţinerii; Costul timpilor morţi;Costul reparaţiilor şi reviziilor generale;
Mentenabilitatea şi maneabilitatea produsului; Costul scoaterii spontane din
funcţiune a produsului.

C. Cât ar trebui să coste ? Evaluarea prin comparaţie;

Determinarea costului de bază sau minim necesar realizării funcţiei
(costul în cazul unei singure operaţii); Costul unor operaţii multiple; Costul
anual; Costul pe unitatea de produs; Costul pe unitatea de măsură; Costul pe
unitatea de serviciu.

III. Faza creaţie.

A. Cum poate fi îmbunătăţit produsul ? Crearea unei atmosfere propice pentru

idei noi; Încurajarea personalităţilor inventive; Crearea de condiţii pentru
descoperiri; Încurajarea acţiunilor inventive; Procesul de invenţie şi descoperire.

B. Inovaţia. Stabilirea piedicilor ce stau în calea inovaţiilor; Înfrângerea acestor

piedici; Discutarea mecanismului inovaţiei; Adaptarea la schimbări; Crearea
schimbărilor; Păstrarea unei atitudini obiective faţă de produs; Identificarea cu
produsul; Căutarea de analogii; Căutarea de “soluţii de ieşire”; Trierea soluţiilor
găsite.

C. Optimizarea.

D. Simplificarea (conform principiului acţiunii minime a matematicianului şi

astronomului francez Pierre Louis Moreau de Maupertis, 1698-1759, “minimum
de efort şi maximum de randament”).

IV. Faza de evaluare.

A. Metoda combinex: optimizarea şi îmbunătăţirea directă;
Arta şi ştiinţa combinării soluţiilor noi cu cele valorificate; Eficacitatea
şi utilitatea; Satisfacerea cerinţelor clienţilor; Fixarea de limite superioare şi
inferioare pentru parametri funcţionali; Eficacitatea diferitelor soluţii alese;
Ierarhia rezultatelor pentru termenii luaţi în considerare în relaţiile (1.1) şi (1.2).
B. Alegerea metodelor de fabricaţie; Stabilirea beneficiilor anticipate; Atribuirea
de ponderi parametrilor luaţi în considerare; Întocmirea unui tabel cu avantaje şi
dezavantaje pentru soluţiile luate în considerare.
C. Compararea opţiunilor de analiză a valorii. Cine beneficiază? Limita
superioară şi inferioară pentru oportunitatea valorii şi oportunitatea beneficiului;
Compararea tehnicilor de analiză a valorii; Corecţii pentru utilitate (funcţia
principală şi funcţiile secundare) şi eficacitate (cost sau preţ); Folosirea tabelului
cu menţiunea avantajelor şi a dezavantajelor (tabel de punctaj).
V. Verificarea.

A. Ce ne aduce produsul (produsul, serviciului etc.) ? Scheme ameliorate; O

mai mare acceptare din partea clientului; Economii monetare.
B. Cât costă ? Întârzierea planificată; Întrerupere; Costuri necurente; Costuri
recurente.

C. Care sunt riscurile ? Probleme de performanţă; Probleme

de procurare; Probleme de fabricaţie; Riscuri de piaţă; Alte riscuri; Întocmirea
raportului scris.

VI. Recomandaţii.

A. Propunerea, în rezumat, a unui curs de acţiune.

B. Întocmirea programului de punere în practică a soluţiei;
Cine va autoriza acţiunea ? Cine o va pune în aplicaţie ? Cine va
trebui să vadă proiectul ? Cine va verifica cifrele ?

VII. Punerea în practică.

A. Factori care determină acceptarea. Alegerea – ce ocazie

trebuie folosită ? Efort neaşteptat; Costuri neaşteptate.