Factorii de producţie tradiţionali: munca,

natura, capitalul
Teoria factorilor de producţie a fost dezvoltată în ştiinţa economică pentru prima dată de economistul
francez Jean Batist Say, reprezentant al doctrinei liberalismului economic clasic.Aportul lui J. B. Say la
dezvoltarea ştiinţei economice constă în elaborarea unui şir de teorii şi concepte economice noi, cum ar fi:

 teoria factorilor de producţie, prin care J. B. Say înţelegea munca, capitalul şi pământul,
remuneraţi respectiv prin salariu, profit şi rentă. Această teorie care nu şi-a pierdut actualitatea şi
valoarea până în zilele noastre;
 J. B. Say primul a introdus în teoria economică conceptul de „întreprinzător”. În viziunea lui
întreprinzătorul este veriga mecanismului economic, că anume el este organizatorul producţiei de
utilităţi, că el procură factori de producţie, îi combină în scopul obţinerii produselor pe care apoi le
vinde pe piaţă şi obţine un profit.

Factorii de producţie reprezintă potenţialul de resurse productive atrase în circuitul economic. Resursele
productive la rândul lor se prezintă printr-o enormă varietate de forme, cum ar fi:

 resurse materiale (construcţii, utilaje) şi resurse nemateriale (servicii productive);

 resurse primare (potenţialul demografic, resurse naturale)

 resurse derivate (echipamente, experienţă, cunoştinţe)

Prin urmare, factorii de producţie reprezintă resursele economice disponibile şi valorificabile, în măsura
în care sunt atrase şi utilizate în activitatea economică în scopul producerii de bunuri economice.
Munca ca factor de producţie, reprezintă activitatea umană specifică, manuală şi/sau intelectuală, prin
care oamenii îşi folosesc aptitudinile, cunoştinţele şi experienţa, ajutându-se în acest scop de instrumente
corespunzătoare, mobilul acestei activităţi fiind producerea bunurilor necesare satisfacerii trebuinţelor lor
imediate şi de perspectivă. Munca, ca factor de producţie, are următoarele trăsături:

 ea are caracter originar, în sensul că ea este intrinsec asociată personalităţii, neputând fi reprodusă
artificial şi nici disociată de persoana prestatorului;
 ea reprezintă un factor de producţie activ şi determinant, contribuind la transformarea factorilor
de producţie în bunuri economice;
 munca omului se deosebeşte de activitatea animalelor prin aceea, că ea este exercitată în mod
conştient şi contribuie la crearea uneltelor de producţie;
 munca are dimensiuni cantitative şi calitative.

Factorul muncă e necesar de a fi analizat sub aspect cantitativ, structural şi calitativ.

În raport cantitativ munca trebuie analizată în legătură cu populaţia, cu factorul demografic în general.
Dimensiunile populaţiei depind de procesele demografice esenţiale (natalitatea, mortalitatea); se află sub
incidenţa factorilor economico-sociali (durata medie a vieţii, starea generală de sănătate, nivelul de trai,
reţeaua de cheltuieli pentru instruire şi ocrotirea sănătăţii, etc); dinamica populaţiei este influenţată şi de
migraţia internaţională.

În raport structural resursele de muncă se clasifică pe grupe de vârstă. Se analizează, de obicei, trei grupe
de vârstă: 0-15 ani; 16-59 ani; 60 ani şi peste. Raporturile care se formează între ponderile celor trei grupe
de vârstă stau la baza analizelor economice în funcţie de care se apreciază optimul structurii populaţiei.
Potenţialul de muncă sau resursele de muncă a unei ţări se află în legătură directă cu persoanele care au
capacitate de muncă.
Populaţia activă cuprinde pe toţi membrii apţi de muncă ai societăţii, având vârsta cuprinsă între limitele
legale de muncă.

Populaţia ocupată cuprinde pe toate acele persoane care au un loc de muncă, care prestează efectiv o
muncă.

Calitatea factorului muncă se află în relaţie de dependenţă atât de nivelul de cultură generală şi de
instruire profesională, cât şi de nivelul de dezvoltare economică a ţării. Prin automatizarea şi
informatizarea producţiei, locul şi rolul omului în economie se schimbă – munca creativă devine factorul
determinant al vieţii economice. Pentru a ridica eficienţa muncii, ca factor de producţie, e nevoie de
perfecţionat în continuu forţa de muncă.

Natura - ca factor de producţie, include toate resursele din natură, care sunt folosite la producerea
bunurilor economice (solul, aerul, apa, mineralele, fondul silvic etc.). Toate resursele brute din natură intră
în categoria factorului natural al producţiei numit „pământ”. Pământul este punctul de pornire al întregii
activităţi economice. Natura oferă oamenilor: condiţii vitale de existenţă; resurse naturale şi resurse
primare de energie; spaţiu de desfăşurare a activităţii umane.

Trăsăturile naturii ca factor de producţie:

 natura are un caracter primar, originar. Elementele naturii nu sunt reproductibile în mod artificial,
deşi ştiinţa contemporană oferă omului posibilitatea de a interveni în circuitul formării şi
regenerării multora din resursele naturale;
 natura, ca factor de producţie, se manifestă în formă materială şi în formă de energie;
 natura se caracterizează prin raritatea resurselor;
 natura dispune de dimensiuni cantitative şi calitative.

Elementul principal al naturii îl constituie pământul. În ştiinţa economică un loc deosebit ocupă problema
evaluării economice a pământului, a resurselor naturale în general. În abordarea acestei probleme se are
în vedere că investiţiile încorporate solului de-a lungul timpului, în lucrări de amenajare, ameliorare, irigaţii
etc. duc la creşterea valorii economice a fondului funciar, concretizate în aşa numit „pământ-capital”.
Astfel, dintr-un dar exclusiv al naturii, solul s-a transformat, datorită eforturilor depuse de om, într-un
factor de producţie al cărui comportament se apropie de cel al capitalului.
Noţiunea de capital a apărut în sec. XII şi a circulat cu mai multe sensuri: fond, stoc de mărfuri, bani
aducători de dobândă etc. În sec. al XIV-lea primeşte înţelesuri şi mai variate: bogăţie, averi băneşti, valoare
care sporeşte etc. Sensul modern al noţiunii de capital a fost introdus de economistul francez A. J. Turgot la
finele sec. XVIII indicând că „ capitalul înseamnă mai mult decât bani sau bunuri, respectiv şi participant la
producerea de valoare şi profit”.

Economistul englez A. Smith pentru prima dată analizează capitalul fix şi capitalul circulant. O definire
foarte concisă şi precisă i-a dat mai târziu capitalului Karl Marx în fundamentala sa operă „Kapitalul”,
indicând că „capitalul este valoarea care aduce plusvaloare”. De aici conchidem, că în sens economic orice
bun poate fi capital, dacă fiind utilizat creează o valoare mai mare decât valoarea sa iniţială.

Capitalul ca factor de producţie, reprezintă ansamblul bunurilor economice acumulate – eterogene

şi reproductibile – ale căror utilizare face posibilă, prin reîntoarcerea lor în producţie, sporirea
randamentului factorilor primari de producţie sau cel puţin duce la uşurarea muncii

În sens economic capitalul este un bun care aduce venit, sau, în expresia clasică a lui K. Marx, capitalul
este o valoare care aduce plusvaloare.

După cum menţionează P. Samuelson, capitalul constă în bunurile de folosinţă îndelungată, produse, care
sunt folosite în alte procese de producţie. Unele mijloace de producţie au o durată de utilizare de câţiva ani,
pe când altele pot fi folosite un secol sau chiar mai mult. Principala proprietate a unui mijloc de producţie o
constituie faptul că el este în acelaşi timp o resursă care participă la procesul productiv şi un rezultat al
acestuia.
Există trei mari categorii de mijloace de producţie: structuri (fabrici, locuinţe), echipamente (bunuri
de consum de folosinţă îndelungată, cum ar fi autoturisme, şi echipamente pentru producţie, cum ar fi
maşini-unelte şi calculatoare), stocuri de resurse şi bunuri finite (cum ar fi automobilele pe care le vând
distribuitorii autorizaţi).

Capitalul, ca factor de producţie, în practică, este numit „capital real”

După modul specific în care se consumă şi se înlocuiesc componentele capitalului real el se grupează
în: capital fix şi capital circulant.
Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului productiv (real, tehnic) format din bunuri de lungă durată
ce servesc ca instrument ale muncii oamenilor în mai multe cicluri de producţie, care se consumă treptat şi
se înlocuiesc după mai mulţi ani de utilizare.
Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului productiv care se consumă în întregime în decursul
unui singur ciclu de producţie şi care trebuie înlocuit cu fiecare nou circuit economic.

Capitalul productiv – fix şi circulant – este un capital în funcţiune. În procesul circuitului capitalului în
funcţiune el trece prin trei stadii:

a) proces prin care banii se transformă în capital productiv;

b) utilizarea şi transformarea capitalului productiv în bunuri-marfă;
c) trecerea formei marfă în forma bănească, însă cu un spor cantitativ, reprezentând valoarea
adăugată.

Corespunzător celor trei stadii ale fluxului circular al capitalului, acesta îmbracă trei forme – bani, bunuri-
capital, marfă – fiecare din aceste forme îndeplinind anumite funcţiuni. Dintre cele trei forme funcţionale
ale capitalului, numai una – bunurile-capital reprezintă capital real, funcţionează în calitate de factori de
producţie. Banii şi mărfurile funcţionează aici în calitate de capital numai în legătură cu capitalul productiv
şi exprimă forme derivate ale acestuia.

Reluarea permanentă a acestei mişcări reprezintă rotaţia capitalului, iar timpul necesar pentru
parcurgerea unui circuit complet reprezintă durata de rotaţie a capitalului.

Scoaterea din funcţiune este rezultatul deprecierii capitalului fix datorate atât uzurii fizice cât şi a cele
morale a acestuia.

Prin uzura fizică a capitalului fix se înţelege pierderea treptată a proprietăţilor lui tehnice de exploatare ca
urmare a folosirii productive şi a acţiunii factorilor naturali.

Uzura morală a capitalului fix, numită şi uzură involuntară, constă în deprecierea valorică, sau valorică şi
tehnică înainte de uzura sa fizică deplină, datorită progresului tehnic.

O regulă de mult practicată în activitatea întreprinderilor din ţările dezvoltate economic, acceptată şi de
autorităţile fiscale, constă în stabilirea din momentul achiziţionării echipamentului de producţie a
unor cote anuale de amortizare care ţin seama atât de efectele uzurii fizice cât şi ale uzurii morale a
capitalului fix. Volumul considerabil al capitalului fix acumulat în economie a adus la constituirea
unor fonduri de amortizare, care depăşesc cu mult necesarul de cheltuieli pentru reparaţii şi înlocuiri.

Amortizarea reprezintă expresia valorică a uzurii. Mărimea anuală a amortizării se determină raportând
valoarea capitalului fix la durata normală de funcţionare, în ani.

În practica economică se aplică mai multe metode de amortizare a activelor materiale imobilizate (capital
fix): metoda amortizării constante sau proporţionale; metoda regresivă şi metoda progresivă, etc.
 Bunuri Giffen
Bunurile Giffen, de fapt, sunt bunuri care au curbe de cereri ascendente. Cum poate fi posibil
ca oamenii să fie dispuși și capabili să cumpere mai mult un bun atunci când devine mai
scump?

Pentru a înțelege acest lucru, este important să rețineți că modificarea cantității solicitate ca
urmare a unei modificări a prețului este suma efectului de substituție și a efectului veniturilor.

Efectul de substituție afirmă că consumatorii solicită mai puțin un bun atunci când acesta
crește în preț și viceversa. Efectul veniturilor, pe de altă parte, este un pic mai complex,
deoarece nu toate bunurile răspund la fel la schimbările în venituri.

Când prețul unui bun crește, puterea de cumpărare a consumatorilor scade. Ele se confruntă
efectiv cu o schimbare asemănătoare unei scăderi a veniturilor. Dimpotrivă, atunci când
prețul unui bun scade, puterea de cumpărare a consumatorilor crește, deoarece în realitate se
confruntă cu o schimbare asemănătoare unei creșteri a veniturilor. Prin urmare, efectul
veniturilor descrie modul în care cantitatea cerută de un bun răspunde acestor modificări
eficiente ale venitului.

Bunuri normale și bunuri inferiore:

Dacă un bun este un bun normal, atunci efectul veniturilor afirmă că cantitatea cerută de bun
va crește atunci când prețul bunului scade și viceversa. Amintiți-vă că o scădere a prețurilor
corespunde unei creșteri a veniturilor.

Dacă un bun este un bun inferior, atunci efectul venitului afirmă că cantitatea cerută de
bunăvoință va scădea atunci când prețul bunului scade și viceversa. Rețineți că o creștere a
prețurilor corespunde unei scăderi a veniturilor.

Atunci când un bun este un bun normal, substituția și efectele veniturilor se mișcă în aceeași
direcție. Efectul general al unei schimbări de preț asupra cantității solicitate este neechivoc și
în direcția așteptată pentru o curbă a cererii înclinată în jos.
Pe de altă parte, atunci când un bun este un bun inferior, efectele de substituire și venituri se
mișcă în direcții opuse. Acest lucru face ca efectul unei schimbări de preț asupra cantității
solicitate să fie ambiguă.

Giffen mărfuri ca mărfuri extrem de inferiore:

Deoarece mărfurile Giffen au curbe de cerere care se înclină în sus, ele pot fi considerate ca
fiind bunuri inferioare, astfel încât efectul venitului să domine efectul de substituție și creează
o situație în care prețul și cantitatea cerută se mișcă în aceeași direcție. Acest lucru este
ilustrat în acest tabel furnizat.

Exemple de bunuri Giffen în viața reală

Cu toate că mărfurile Giffen sunt cu siguranță posibile teoretic, este destul de dificil să găsim în
practică exemple bune de bunuri Giffen. Intuiția este că, pentru a fi un bun Giffen, un bun trebuie să
fie atât de inferior, încât creșterea prețului să te facă să te retragi de la bun la un anumit grad, dar
sărăcia rezultată pe care o simci cauzează să treci spre bine chiar mai mult decât ați dispărut inițial.

Exemplul tipic dat pentru un bun Giffen este cartofii din Irlanda în secolul al XIX-lea. În această
situație, o creștere a prețului cartofilor a făcut pe oamenii săraci să se simtă mai săraci, astfel încât
s-au îndepărtat de produsele "mai bune", încât consumul total de cartofi a crescut, chiar dacă
creșterea prețurilor le-a făcut să înlocuiască cartofii.

Dovezi empirice mai recente despre existența mărfurilor Giffen se regăsesc în China, unde
economiștii Robert Jensen și Nolan Miller constată că subvenționarea orezului pentru gospodăriile
sărace din China (și, prin urmare, reducerea prețului orezului pentru ei) le face, de fapt, decât orez
mai mult. Interesant este faptul că orezul pentru gospodăriile sărace din China servește, în mare
parte, același rol de consum ca și cartofii pentru istoria gospodăriilor sărace din Irlanda.

Oamenii vorbesc uneori despre curbele de cerere ascendente care au loc ca urmare a consumului
conspirativ. În mod specific, prețurile ridicate măresc statutul unui bun și fac oamenii să ceară mai
mult.

În timp ce aceste tipuri de bunuri există, ele sunt diferite de mărfurile Giffen, deoarece creșterea
cantității solicitate este mai mult o reflectare a unei schimbări a gusturilor pentru bun (care ar
schimba întreaga curbă a cererii) și nu ca rezultat direct al creșterea prețurilor. Aceste mărfuri sunt
denumite mărfuri Veblen, numite după economistul Thorstein Veblen.

Este util să țineți cont de faptul că mărfurile Giffen (mărfuri foarte inferioare) și bunurile Veblen
(mărfuri de înaltă calitate) se află într-un fel la capetele opuse ale spectrului. Doar mărfurile Giffen
au o relație pozitivă între pret și cantitate cerută de ceteris paribus .

________________________________________________________________________________
Definiție: Ceteris Paribus înseamnă "presupunând că toate celelalte sunt păstrate constante".
Autorul care folosește ceteris paribus încearcă să distingă un efect de schimbare de la orice altul.

Termenul "ceteris paribus" este adesea folosit în economie pentru a descrie o situație în care un
factor determinant al cererii sau al cererii se modifică, în timp ce toți ceilalți factori care afectează
oferta și cererea rămân neschimbați. O astfel de analiză "toți ceilalți fiind egali" este importantă
deoarece permite economiștilor să tachineze cauza și efectul specific sub formă de statică
comparativă sau analiză a schimbărilor în echilibru.
Economia pozitivă şi economia normativă
Decizia de a opta pentru un obiectiv sau pentru altul este rezultatul multitudinii de opinii şi convingeri
existente la un moment dat în societate. Raporturile în care indivizii se află relevă existenţa unui extrem
de complex amalgam de informaţii obiective şi corecte, de raţionamente personale, dar şi de preferinţe
şi opţiuni subiective, de percepte morale sau de diferite ierarhizări valorice.

Analiza corectă a situaţiei şi luarea deciziei de oportunitate nu poate însă lua în seamă multitudinea
acestor poziţii. Pentru o analiză şi o decizie corectă se impune o distincţie netă între real şi ipotetic.
Realul înseamnă ceea ce este, ipoteticul înseamnă ceea ce ar trebui sau ar putea să fie.
Realul înseamnă economia pozitivă care încearcă să explice lumea aşa cum este, ipoteticul
înseamnă economia normativă care încearcă să explice cum ar trebui să fie lumea.

Economia pozitivă încearcă, de exemplu, să analizeze modul în care exportul de armament contribuie
la dinamica balanţei comerciale, în timp ce, economia normativă va recomanda renunţarea la exportul
de armament deoarece nu este moral şi contravine eticii internaţionale.
Numai economia pozitivă poate ajunge, însă, la o concluzie ştiinţifică deoarece nu ia în seamă nici un
factor subiectiv şi nu pleacă aprioric de la principii filozofice sau percepte morale. Economia pozitivă se
rezumă în a emite ipoteze pentru explicarea fenomenelor.

Dacă realitatea confirmă ipotezele, atunci ele pot fi teoretizate, dacă nu le confirmă, se va renunţa la
ele. Tocmai de aceea, economia pozitivă nu acceptă să claseze teoriile ca fiind corecte sau incorecte ci
doar ipoteze care se verifică şi ipoteze care nu se verifică.
Distincţia între economia pozitivă şi economia normativă este esenţială în fundamentarea politicii
economice. Supusă evoluţiei istorice şi reflectând problemele economice şi sociale ale fiecărei epoci,
politica economică este expresia unei anumite doctrine şi încearcă prin obiective determinate să
corecteze situaţiile considerate contrare interesului general.

Politica economică este o expresie a “compromisului” între abordarea pozitivă şi normativă, rezultatele
sale verificând în ce măsură acest compromis a satisfăcut mai mult problemele reale sau cele filozofice
ale economiei. Astfel, economia pozitivă poate explica, de exemplu, efectele probabile ale diferitelor
politici economice de luptă împotriva şomajului sau a inflaţiei dar nu poate spune dacă trebuie sau nu
aplicate aceste politici sau care dintre cele două obiective: şomajul sau inflaţia, este prioritar la un
moment dat.

Economia normativă poate însă să definească care ar fi obiectivele dorite şi în ce relaţie de prioritate
ar trebui să fie. Analiza normativă se bazează însă pe judecăţi de valoare asupra cărora nu toţi indivizii
sau agenţii economici sunt unanim de acord şi care pot fi oricând infirmate de realitate.

Trebuie subliniat că, economia - ca disciplină ştiinţifică ce-şi doreşte să înţeleagă lumea reală şi
evoluţia ei - nu poate fi decât pozitivă. Acest lucru nu trebuie să-i împiedice pe economişti să utilizeze
gândirea normativă pentru a-şi formula propria opinie asupra diverselor alternative pe care le poate
cunoaşte decizia de politică economică.

Esenţial este însă ca opiniile personale să nu aibă pretenţia unei analize ştiinţifice dacă nu se bazează
pe verificarea de către practică a ipotezelor de lucru. Opinia publică este deseori dezorientată prin
modul în care economiştii prezintă problemele cu care ea se confruntă. Aceasta deoarece se
absolutizează fie latura pozitivă, fie cea normativă a ştiinţei economice.

Conştient de echilibrul pe care economistul trebuie să-l realizeze între latura pozitivă şi cea normativă a
meseriei sale, marele economist J.M.Keynes obişnuia să-şi deschidă prelegerile în faţa studenţilor cu
următoarea remarcă: „Economistul este ca dentistul. Aşa cum dentistul nu poate scoate măseaua prin
telefon, nici economistul nu poate elimina şomajul printr-un studiu publicat în «Times». Măseaua
stricată se scoate numai cu cleştele iar şomajul se elimină numai prin acţiuni ferme şi concrete”.
 Cost de oportunitate
Costul de oportunitate reprezintă valoarea celei mai bune dintre șansele sacrificate, la
care se renunță atunci când se face o alegere oarecare. Cu alte cuvinte, el măsoară cea
mai mare pierdere dintre variantele sacrificate, considerându-se că alegerea făcută
constituie „câștigul”. Este valoarea sacrificiilor alegerilor efective, în condițiile resurselor
date. Costul de oportunitate al unui bun este dat de ceea ce se sacrifica pentru a obtine
acest bun. Alegerile sau deciziile au un anumit cost, deoarece atunci când se ia o anumită
decizie și se optează în favoarea unei opțiuni, sunt sacrificate celelalte.

Prețul de oportunitate exprimă evaluarea cantității de bunuri care nu vor putea fi produse,
deoarece s-a luat decizia de a produce un alt bun.

Luarea în calcul a costului de oportunitate îi permite întreprinzătorului să se orienteze spre

afacerea care îi aduce cel mai mare profit. Totodată, acest cost permite determinarea
limitei pâna la care ar fi rentabilă sporirea volumului producției, sau modernizarea
întreprinderii. Chiar dacă banii cheltuiți în altă afacere ar putea aduce câștiguri mai mari,
întreprinzatorul nu va purcede la modernizarea intreprinderii sau la extinderea producției
pe acea temelie.

Orice activitate are un cost de oportunitate. Acest concept are un continut mai cuprinzator
decat cel de cost din exprimarea curenta, obisnuita. El nu se limiteaza la simpla cheltuiala
baneasca, ci desemneaza o estimare subiectiva a oportunitatilor sacrificate, care pot
insemna mai mult decat banii cheltuiti.
 Forme particulare a curbelor de indiferenţa
Combinatiile sau ansamblurile sau costurile de consum la care un cumparator apeleaza ptr.
a-si asigura un grad maxim de utilitate sau un alt nivel al acestuia conduc la o serie de puncte
prin unirea carora se pot obtine mai intai o curba de indiferenta daca se combina numai doua
marfuri apoi un plan de indiferenta daca se combina trei marfuri si un hiperplan de
indiferenta daca se combina mai mult de trei marfuri.

Semnificatiile fiind in mare parte aceleasi ptr. a facilita o mai buna intelegere a tendintelor de
comportament ale consumatorilor, literatura economica apeleaza exclusiv cu drepte sau curbe
de indiferenta.

Definitie:

O curba de indiferenta este locul geometric al punctelor care desemniaza o combinatie

de bunuri ale caror utilitati totale sunt egale potrivit relatiei direct proportionale intre Q si U,
mentinerea constantå a celei din urma este posibila numai daca sporurile si pierderile care se
inregistreaza ca efecte ale modificarii consumurilor, sunt egale .

Orientarea unei curbe de indiferenta este de la NV (nord-vest) la SE (sud-est).

Majorarea consumului din marfa X consta in vari 454g63e

atia Dx unde Dx Ô unitatea de marfa.

Aceasta crestere va determina un spor de utilitate DU

Dx - DU(x)

Reducerea consumului din marfa y cu Dy va provoca o pierdere de utilitate DU(y)

Mentinerea constanta a utilitati presupune una din urmatoarele relati:

DU(x,y) = DU(x) + DU(y) = 0

½DU(x)½ = DU(y)

Datorita acestei orientari a curbei de indiferenta, panta sau inclinatia acesteia va

fi intotdeauna negativa ptr. cå modificarile de consemn au loc in sensuri opuse.
Daca utilitatea totala are o evolutie normala d.p.d.v. economice adica se mentine
constanta, automat comportamentul consumatorului este rational si se respecta legea
utilitatii marginale descrescatoare.

Atunci cand un consumator poate apela cu venitul limitat de care dispune la noi
combinari de bunuri, el poate obtine mai multe niveluri de utilitate.

Astfel curbele de indiferenta prezinta urmatoarele trei particularitati:

 1. Curbele de indiferenta sunt descrescatoare de la stanga la dreapta
2. Curbele de indiferenta ale aceluiasi consumator nu se intersecteaza niciodata.
3. Curbele de indiferenta convexa fata de originea sau intersectia axelor consumurilor.

Curba care ar prezenta o portiune crescatoare ar fi o curba de preferinta ptr. ca pe suprafata

ei ar exista niveluri comparabile ale utilitati.

Cresterea sau reducerea consumurilor pot fi determinate nu numai de preferintele

consumatorilor la un moment ci si de factorii externi ( nivelul veniturilor, nivelul preturilor )
masuri guvernamentale de limitare a consumului .

Convexitatea preferintelor consumatorului poate fi evidentiata atunci cand se compara

mai multe niveluri de utilitate ale aceluiasi consumator cu ajutorul colinelor de utilitate si a
partilor de indiferenta. In cadrul acestora comportamentul consumatorului este observat atat
prin prisma deplasarilor pe aceeasi curba cat si prin salturi sau treceri de pe curbe de
indiferenta carora le corespund niveluri diferite ale utilitati.

Rationalitatea consumatorilor – se aplica acelor marfuri care la un moment dat devin

deficitare si sunt rezultatul unor masuri guvernamentale sau de alta natura.

Efectul nationalizarilor consta in anumute taxe care se platesc ptr. dobandirea unor
cupoane prin intermediul carora se pot achizitiona marfurile deficitare. De regula aceste
masuri au ca efect reducerea utilitati totale si nu sporirea acesteia asa cum se urmareste. Se
inregistreaza in acest caz saltul de pe curbe superioare pe curbe inferioare .

Limitarea consumurilor din anumite marfuri deficitare nu se face exclusiv prin

limitarea cantitatilor oferite ci si prin nivelul taxelor ptr. dobandirea cupoanelor.
 Clasificarea monopolurilor
Aparitia monopolurilor are la baza mai multe cauze. Totodata, ele imbraca mai multe forme si au
diferite roluri si functii intr-o economie nationala. De aceea apare necesitatea ca inca de la inceput sa
se faca o clasificare a acestora, luand ca criterii principale formele monopolurilor si cauzele care le dau
nastere si care contribuie la dezvoltatea lor. Punerea in evidenta a principalelor cauze ale aparitiei si
mentinerii monopolurilor intr-o economie de piata poate consitui de altfel si o prima
explicatie a aparitiei acestora, domeniilor in care ele se dezvolta, precum si formele pe care le imbraca.

In economiile de piata monopolurile imbraca diferite forme, printre care mentionam:

a) Intelegerile secrete intre marile firme. Concentrarea productiei si capitalului prin acumulari
si prin cumparari si fuziuni de intreprinderi si firme pe linie orizontala si pe linie verticala are
ca rezultat reducerea numarului de firme concurente. Intre acestea se realizeaza cu mai multa
usurinta intelegeri secrete pentru impartirea pietelor, stabilirea cotelor de productie si a
marimii pretului de vanzare a produselor pe piata.
b) Monopolul natural. Economia de scara realizata in anumite domenii contribuie la scaderea
costurilor de productie intr-o masura atat de mare incat alte firme cu un volum mai redus de
activitate nu ar putea ajunge la o atare performanta. In acelasi timp, in anumite domenii nici
tehnologic si nici economic nu ar fi posibila existenta mai multor intreprinderi concurente
deoarece ar insemna cheltuile prea mari de investitii. Sunt exemplele clasice privind retelele de
distributie a electricitatii, gazelor si apei, retelele de termoficare, sistemele de irigatii, reteaua
de cai ferate. Dublarea sau triplarea acestor retele numai din dorinta de a exista intreprinderi
concurente ar fi irational din punct de vedere economic, intrucat pe de o parte, ar necesita o
dublare sau triplare a volumului de investitii, iar pe de alta parte, intre aceste intreprinderi s-
ar putea realiza intelegeri secrete, pentru fixarea preturilor si, in fond, problema restaurarii
concurentei tot nu s-ar rezolva.
c) Monopolul legal. Exista anumite produse sau sectoare de interes strategic (apararea
nationala) si de interes public care trebuie sa intre sub incidenta controlului public. In aceasta
privinta pot fi mentionate cele apartinand sectorului sanatatii sau celor care trebuie supuse
controlului public, cum sunt, de exemplu, fabricarea si distributia unor medicamente sau
substante farmaceutice (morfina) productia si comercializarea tutunului si alcoolui, precum si
productia si utilizarea uranului, a izotopilor radioactivi, productia banilor, timbrelor etc.
d) Monopolul tehnologic. Generat in special de proprietatea asupra patentului de inventie si a
dreptului de autor, ceea ce confera inventatorului sau autorului controlul exclusiv asupra
noului produs sau asupra noii tehnologii intreaga perioada prevazuta de lege (15-17 ani
pentru patente) De altfel orice producator de produs nou vandut pe piata dispune, o perioada,
de pozitia de monopol, perioada care va dura pana cand alte firme vor veni pe piata cu produse
similare sau substitubile. In conditiile contemporane, monopolul tehnologic este foarte
raspandit datorita, pe de o parte, sistemului in care se desfasoara cercetarile si inovarile, iar pe
de alta parte, preocuparilor de a stimula si extinde activitatea de cercetare-dezvoltare,
generatorul principal al procesului de inovare.
e) Monopolul asupra marcii comerciale. Cuprinde astazi un mare numar de produse ale
industriei moderne. Imaginea produsului creata de originalitatea modelelor reinnoite la
anumite intervale de timp, si garantia calitatii produselor sunt legate de marca comerciala
 care este unica, irepetanbila si recunoscuta prin investitia facuta in reclama insistenta, prin
seriozitatea si promptitudinea cu care sunt serviti clientii.
f) Monopolul exercitat prin controlul asupra unor inputuri. Cum sunt energia, unele minerale
ca bauxita, cuprul, staniul etc. datorita in special raritatii acestora si proprietatii asupra unor
zacaminte importane.
Forme de clasificare a şomajului
Somajul este un dezechilibru al pietei muncii si se caracterizeaza prin existenta unui anumit numar de
persoane apte de munca disponibile care nu-si gasesc un loc de munca, conform dorintelor acestora.

Prin urmare, are loc o depasire a cererii de munca exprimate de firme sau diferite institutii de catre oferta
de munca, exprimata de persoanele apte de munca si care doresc sa lucreze.
Literatura economica scoate in evidenta mai multe tipuri de somaj in functie de cauzele care-l
determina:

1. Somajul Keynesian care se datoreaza, in principal, unui dezechilibru pe piata bunurilor, prin
existenta unui exces de oferta. In consecinta, producatorii nu-si pot vinde produsele, cererea de munca
scade, ea devenind, la un moment dat, inferioara ofertei. Dintre alte cauze amintim: exodul rural foarte
mare, imigratia prea ridicata, un stoc de capital insuficient datorita economiilor prea mici.

2. Somajul clasic. Acesta se datoreaza unui exces de cerere de bunuri economice. Daca firmele nu dispun
de suficiente capacitati de productie pentru a satisface intreaga cerere de bunuri si pentru a angaja forta
de munca disponibila apare somajul clasic. Acest tip de somaj se formeaza si in conditiile in care exista
un exces de capacitati de productie, dar care nu pot fi utilizate datorita rentabilitatii prea mici ce rezulta
din concurenta internationala si a unor importuri ieftine.

3. Somajul frictional care este inevitabil, are un caracter temporar si este mai frecvent in economiile
tarilor dezvoltate si dinamice. Cauza principala a acestui tip de somaj este restructurarea economiei ceea
ce conduce la scaderea locurilor de munca in anumite domenii si cresterea lor in altele. Astfel, apare o
anumita perioada de timp intre momentul in care un lucrator paraseste firma si pana se angajeaza intr-o
alta activitate unde, de cele mai multe ori se cere o alta calificare.

4. Somajul structural se datoreaza unei nepotriviri intre structura ofertei de munca si aceea a cererii, ca
urmare a unei insuficiente mobilitati profesionale mai precis atunci cand calificarea lucratorilor nu
corespunde celei cerute de intreprinderi. Introducerea noilor tehnologii dar mai ales modificarea noilor
structuri economiei determina acest tip de somaj.

5. Somajul ciclic apare datorita unei insuficiente a cererii globale in contextul unei recesiuni economice
sau a unei crize. Un numar mare de lucratori sunt disponibilizati pentru o anumita perioada de timp, iar
cheltuielile cu somajul sporesc.

Pe langa aceste tipuri de somaj economistii vorbesc de somajul natural sau rata naturala a somajului care
reprezinta acea rata care ramane constanta pe termen lung indiferent de schimbarile care au loc in
economie. In principiu acesta poate ingloba somajul voluntar intre momentul in care nu poate fi absorbit
decat prin cresterea inflatiei si reprezinta pana la 5% din populatia activa disponibila.

Indiferent de formele pe care le imbraca, somajul se poate caracteriza prin urmatoarele elemente:

- nivel, masurat prin numarul somerilor dintr-o tara, localitate, zona geografica sau prin
ponderea somerilor in totalul populatiei active disponibile, calculata in procente (rata somajului);

- durata, adica timpul care se scurge din momentul in care un individ intra in somaj pana in
momentul angajarii;

- structura, ceea ce inseamna clasificarea somerilor pe diferite criterii: varsta, profesie, nivelul de
pregatire, sex, rasa etc.

In general, cei mai afectati de somaj sunt tinerii, din urmatoarele motive: salariul de incadrare este prea
mic, ceea ce constituie o piedica in calea angajarii si lipsa de experienta, ceea ce face ca multe firme sa
prefere lucratori mai varstnici.

Populatia de culoare are o rata mai inalta a somajului datorita discriminarilor, pregatirii mai precare si
faptului ca la companiile mari se cer diplome ale unor universitati de prestigiu unde taxele scolare sunt
prea ridicate pentru majoritatea familiilor acestor tineri.

In randul femeilor se inregistreaza o rata mai inalta a somajului, deoarece salariul lor nu este sursa
principala a venitului familiei si activitatea lor este oscilatorie, existand perioade in care stau acasa cu
copiii, parintii etc.
Excepţiile de la legea generala a cererii/ofertei
Legea cererii și ofertei: Paradoxurile ei.

Cererea reprezintă cantitatea dintr-un anumit bun pe care consumatorul dorește și poate să o
cumpere într-un anumit interval de timp, la un anumit nivel al prețului.

Legea cererii exprimă raportul de interdependență dintre modificarea prețului unitar al unui produs
și schimbarea cantității cerute. O dată cu creșterea prețului la un bun, cantitatea cerută de consumator
tinde să scadă, și invers, o scădere a prețului generează tendința de sporire a cantității cerute.
Oferta reprezintă cantitatea de produse pe care vânzătorii sunt dispuși să o vândă, într-o perioadă de
timp, la un anumit nivel al prețului.
Interdependența dintre schimbarea prețului și modificarea cantității de bunuri oferite constituie
conținutul legii ofertei. Creșterea prețului condiționează creșterea cantității oferite și invers.

Paradox reprezintă enunț, lucru, opinie contradictorie și, în același timp, demonstrabilă; contrară
adevărului unanim recunoscut.

PARADOXURILE CERERII ȘI OFERTEI

Giffen (după numele primului economist – Sir Robert Giffen – care a descris acest comportament),
conform căruia scăderea preţurilor bunurilor inferioare şi, deci, creşterea venitului real sunt însoţite
de diminuarea cererii la aceste bunuri şi deplasarea ei spre bunuri de consum mai inferioare.

Pentru majoritatea produselor, elasticitatea prețului cererii este negativă. Cu alte cuvinte, prețul și
oferta sunt orientate în direcții opuse; dacă prețul crește, cantitatea cerută scade și invers, dacă prețul
scade, cantitatea cerută crește.
Paradoxul Giffen este o excepție de la această regulă. Elasticitatea prețului cererii în cazul acestora
este pozitivă.

Când prețul crește, cantitatea cerută crește și invers, când prețul scade, cantitatea cerută scade.
Un exemplu clasic dat de Marshall este acela al creșterii prețului alimentelor de bază, de calitate
inferioară, a căror cerere este determinată de sărăcie, ceea ce îi determină pe consumatorii acestor
produse să se afle în imposibilitatea de a-și perimite alimente mai bune calitativ. Atunci când prețul
alimentelor de calitate inferioară crește, aceștia nu își mai pot permite să își cumpere alimente mai
bune calitativ și consumă mai multe alimente de calitate inferioară.

Marshall a scris în cartea sa „Principii economice“ din 1895

”Așa cum domnul Giffen a semnalat, o creștere a prețului pâinii face ca resursele

familiilor clasei muncitorilor să se reducă considerabil și face ca utilitatea marginală a banilor

acestora să crească, astfel încât aceștia sunt forțați să–și reducă consumul de carne și de produse
făinoase mai scumpe, iar pâinea fiind încă cea mai ieftină pe care aceștia și-o pot permite, ei vor
consuma mai multă pâine.”

Anticipare din partea consumatorilor, în sensul că mărirea preţurilor bunurilor şi serviciilor atrage
după sine sporirea cererii atunci când se anticipează noi majorări de preţuri, în viitor; scăderea
preţurilor este însoţită de micşorarea cererii în cazul anticipării unor noi reduceri de preţuri,
consumatorii preferând să cumpere la preţuri şi mai mici, în perioada ce urmează.
Venit nul, la bunurile de lux foarte scumpe; o diminuare a preţului acestora nu suscită o mărire a
cererii, ele rămânând, în continuare, accesibile numai unor anumite categorii sociale.
Efectul Veblen, din partea unor consumatori care, dorind să demonstreze că sunt bogaţi, că aparţin
unor categorii sociale superioare, cumpără mărfuri din ce în ce mai scumpe.

Paradoxul Veblen, ca și paradoxul Giffen, sunt o excepție de la regula elasticității prețului cererii.
Termenul a fost introdus în literatura economică de Thorstein Veblen în “Teoria clasei fără griji”.
Veblen afirmă că modul de consum burghez presupune achiziționarea de bunuri al căror unic scop este
să ilustreze bogăția și statutul social al persoanelor si al grupurilor care le consumă. Poate fi vorba, de
exemplu, de bunuri de lux (automobile, bijuterii, îmbrăcăminte de lux): cu cât aceste bunuri sunt mai
scumpe, cu atât ele vor fi mai căutate pentru valoarea lor demonstrativă. În mod invers, atunci când
prețul lor scade, aceste bunuri devin accesibile mai multor categorii de consumatori, inclusiv celor
care pâna în acel moment nu și le puteau permite. Astfel, clienții care consumau aceste bunuri la
început nu le mai pot folosi pentru a-și pune în valoare statutul social aparte.

Efectul de informare imperfectă: în mod normal, un preţ mai ridicat trebuie să indice o calitate mai
bună a produsului respectiv; există, însă, situaţii în care aceleaşi bunuri, de aceeaşi calitate, au preţuri
diferite, iar cele mai scumpe dintre acestea sunt mai mult cerute, pe piaţă, decât cele cu preţ mai mic.

Efectul snobului. Există oameni – snobi, care nu doresc să se folosească de bunuri de larg consum.
Potrivit paradoxului dat, gusturile la astfel de oameni sunt invers proporționale cu cererea acestui bun
pe piață: cu cât e mai mare cererea, cu atât mai puțin ei tind să-l cumpere.
Efectul snobului se prezintă prin creșterea cererii la un produs în cazul creșterii prețului său; este
legat de noțiunea de cerere a bunurilor prestigioase, care se orientează pe achiziționarea bunurilor,
care arată, după părerea cumpărătorului, statutul social ridicat, oportunități sociale mari etc.

Paradoxul snobului:

Adică, reducerea prețului inițial (P0) la (P1)

la început va duce ca consumatorul să procure mai multe bunuri de acest fel de la (Q0) la (Q1) însă
dacă cererea la astfel de bunuri

va crește, atunci consumatorul-snob poate să reducă consumul de astfel de bunuri până la nivelul Q’.

Efectul imitației. Este invers efectului(paradoxului) snobului. Consumul unui produs este afectat de
cererea globală pentru acest produs: cu cât e mai mare cererea acestui bun pe piață, cu atât mai mulți
cumpărători tind să-l cumpere. Factorii care influnțează efectul dat:

 Moda;
 “Marketing din gura-n gura” – persoana observă experința pozitivă cu

bunul dat de la prieteni, și tinde să-l cumpere.

Când este vorba de bunuri importante care n-au substituţi (înlocuitori), mărirea preţului lor, în
general, nu atrage după sine o diminuare a cererii. Curba anormală a cererii.

În acest caz, unele curbe ale cererii se comportă într-un fel neobişnuit; ele nu se supun legii cererii,
explicată mai înainte, ci, de la un punct, se întorc şi devin regresive:

 la capătul de sus al curbei, cererea creşte când preţul creşte

 la capătul de jos al curbei, cererea scade atunci când preţul scade