Factorii de producție în economia de piață, combinarea și

substituirea factorilor de producție

INTRODUCERE
Motto: “…Economia este arta de a obține maximum de la viață. Grija de economie este
rădăcina tuturor virtuților…” (B. Shadov)
Economia de piață este sistemul economic în care deciziile ce privesc producția și
distribuția de bunuri se bazează pe interacțiunea dintre cerere și ofertă, care determină prețurile
bunurilor și serviciilor. Principala caracteristică definitorie a economiei de piață este că deciziile
de investiții, sunt în mare parte realizate prin intermediul piețelor financiare și de capital. Acest
lucru este în contrast cu o economie planificată, unde investițiile și deciziile de producție sunt
cuprinse într-un plan integrat de producție stabilit de către un stat sau de un alt organism care
controlează factorii de producție.
Economiile de piață pot varia de la sisteme de piață liberă la diverse sisteme de piețe
reglementate sau variante protecționiste. În realitate, piețele libere nu există în formă pură,
deoarece toate societățile și guvernele le reglementează într-o oarecare măsură. Momentan există
diferite păreri legate de cât de puternic ar trebui să fie rolul guvernului atât în ghidarea
economiilor de piață, cât și în reglarea inegalităților pe care piața le produce în mod natural. În
majoritatea economiilor de piață guvernul intervine într-o oarecare măsură în direcționarea și
planificarea activității economice, și sunt așadar clasificate ca fiind economii
mixte. Termenul de piață liberă este uneori folosit ca sinonim cu economie de piață.
Economia de piață nu presupune în mod direct existența în mâini private a mijloacelor de
producție. O economie de piață poate de asemenea să includă diferite tipuri
de cooperative, colective, sau agenții autonome de stat care achiziționează și schimbă
diverse bunuri pe piața economică. Toate acestea utilizează un preț liber ce este determinat de
piață pentru a aloca bunuri de capital și forță de muncă. În plus, există mai multe variante
de socialism de piață, dintre care unele implică întreprinderi deținute de angajați ce sunt bazate
pe un sistem de auto-gestionare, precum și modele care implică o combinație de proprietate
publică a mijloacelor de producție cu factori de piață.

1. Factorii de producție
În vederea satisfacerii nevoilor consumatorilor, producătorul-întreprinzător își asumă
riscul inițierii unor activități economice, motivat de dorința de a obține profit. În acest scop el
achiziționează, combină și utilizează factorii de producție.
Factorii de producţie constau din potenţialul de resurse economice atrase în circuitul
economic. Deci, resursele economice disponibile şi valorificabile, în măsura în care sunt atrase şi
utilizate în activitatea economică, apar ca fluxuri sub formă de servicii ale factorilor de
producţie.
 Fig.1
Munca, ca factor de producție, reprezintă activitatea umană specifică, manuală şi/sau
intelectuală, prin care oamenii îşi folosesc aptitudinile, cunoştinţele şi experienţa, ajutându-se în
acest scop de instrumente corespunzătoare, mobilul acestei activităţi fiind producerea bunurilor
necesare satisfacerii trebuinţelor lor imediate şi de perspectivă. Când vorbim despre factorul de
producție natura, avem în vedere totalitatea resurselor naturale (suprafețe agricole, păduri, ape,
aerul, resursele minerale, fenomenele naturale care pot fi utilizate în producție, etc.) pe care
oamenii le pot utiliza, adapta și transforma conform intereselor lor de consum.
Capitalul, ca factor de producție este constituit din totalitatea bunurilor rezultate din
procese de producție anterioare și care sunt folosite pentru producerea de bunuri și servicii,
sporind considerabil proporțiile producției. Capitalul cuprinde: construcții, mașini, utilaje,
instrumente, materii prime, materiale, combustibili.
 Capitalul fix se prezintă prin echipamente de folosință indelungată, care participă la
mai multe cicluri de producție, se depreciază treptat și se inlocuiesc după mai mulți ani de
utilizare (construcții, instalații fixe, utilaje, mașini, mijloace de transport etc.)
 Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului care se consumă integral în
decursul unui singur ciclu de producție și care trebuie înlocuit cu fiecare nou ciclu, transmitandu-
și în intregime, dintr-o dată, valoarea asupra noului produs.
Capitalul fix participând la mai multe cicluri de producție și transferându-și treptat
valoarea asupra produselor realizate, suferă un proces obiectiv de uzură.
Astfel, uzura capitalului fix îmbarcă următoarele forme:
- uzura fizică determinată de exploatarea acestuia în producție, precum și de acțiunea
factorilor naturali;
- uzura morală determinată de acțiunea progresului tehnic, însoțit de cresterea
productivității muncii și a randamentului noilor echipamente de producție. Procesul obiectiv al
uzurii îl determină și pe cel al amortizării. Amortizarea constă în procesul recuperării sub formă
băneasca a valorii capitalului fix, valoare care se transmite treptat în valoarea produselor
fabricate cu ajutorul acestuia. Ameliorarea calitativă a factorilor de producție actualmente
prezintă o consecință a revoluției tehnico-stiintifice contemporane – un salt uriaș în toate
domeniile cunoașterii umane.
Neofactorii de producție – o categorie nouă de factori de producţie, care a apărut odată
cu dezvoltarea societăţii umane şi cuprinde: progresul tehnico – ştiinţific, inovaţia şi resursele
inovaţionale. Ei nu pot fi separaţi de factorii de producţie clasici întrucît acţionează prin
intermediul şi împreună cu aceştia îmbunătăţindu-le permanent performanţele. În prezent se
observă o tendinţă permanentă de creştere a rolului neofactorilor în activitatea economică în
comparaţie cu factorii clasici, deoarece procesul concurenţial rezistă acel agent economic, care
este mai bine informat. Spiritul de antreprenoriat, posedarea lui permite obţinerea unui venit
numit profit. Pentru prima dată antreprenorul a fost analizat de J. B. Say, care spunea că
”antreprenorul este forţa motrică de dezvoltare a societăţii, afirmînd că el este acea persoană care
caută factorii de producţie, intră în posesia lor, îi combină şi substituie cît mai eficient, obţine
bunul, caută pieţe de desfacere, realizează produsul şi obţine venit pe care îl redistribuie mai apoi
în societate sub formă de salarii, rentă sau profit.”
2. Tipologia factorilor de productie
Notiunea de "resurse de productie'' si cea de "factori de productie'' desemneaza, din acest
punct de vedere, doua variabile distincte din economia reala, desi termenii in sine sunt utilizati
deseori ca sinonimi. Notiunea de "resurse'' exprima, in esenta, starea de disponibilitate a unor
bunuri (corporale sau necorporale), fara a le asocia in mod univoc o anumita destinatie de
utilizare in productie. Ca atare, resursele, prin simpla lor existenta sau disponibilitate, au, in
raport cu procesul de productie, caracterul unui potential productiv. Ansamblul elementelor de
avutie intrate sau care pot fi atrase in circuitul economic, definesc potentialul de productie al
economiei unei tari (vezi Anexa 1).
În anumite conditii, prin decizii si actiuni specifice firmelor, resursele sunt activate,
primesc o anumita destinatie si utilizare concreta. Deci, in masura in care sunt aduse intr-o stare
activa, proprie utilizarii lor efective in procesul de productie, resursele apar ca fluxuri, devin
factori de productie. Tocmai aceasta stare activa (de flux) permite fiecarei categorii de resurse,
transformata in factori de productie, sa aduca un serviciu specific in procesul de productie.
Serviciul furnizat de fiecare factor rezulta din utilizarea factorului respectiv sub controlul
agentului producator si face obiectul unei remunerari adecvate din partea acestuia.

Regulile care guverneaza modul de alocare si de utilizare a resurselor productive depind de

drepturile de proprietate. In economia de piata, cea mai mare parte a avutiei economice se afla in
proprietate privata - individuala sau asociata. In aceasta calitate, oamenii decid in mod liber
asupra utilizarii averii de care dispun in activitatati cerute de piata, cu respectarea reglementarilor
existente, evaluand sansele alternative prin compararea costurilor cu veniturile potentiale
obtinute din furnizarea resurselor productive.
Factorii de productie sunt definiti drept ansamblul resurselor necesare si suficiente
pentru ca orice proces de productie sa se poata desfasura conform scopului sau predeterminant.
In aceasta viziune, factorii de productie reprezinta totalitatea elementelor de intrare in procesul
de productie, ceea ce se reflecta si prin termenul in limba engleza de "input''. Intrarile de factori
de productie iau forma unui proces de atragere a acestora, de catre agentul producator, de pe
pietele de factori pe care ei sunt disponibili la un moment dat, fapt ce ocazioneaza tranzactii
specifice fiecarui tip de piata.
Specificitatea fiecarei categorii de factori de productie necesita elaborarea unei tipologii
reprezentative a acestor factori, considerati in varietatea formelor de existenta aflate intr-o
continua extindere si diversificare. De asemenea, locul si rolul fiecarui factor de productie,
modul si proportiile in care se combina in productie difera in timp, in special sub influenta
progresului stiintei si tehnicii, dar si ca urmare a schimbarilor intervenite in volumul, amploarea
si structura trebuintelor umane.
Corespunzator, la inceputurile dezvoltarii societatii au existat in principal, doi factori de
productie munca si pamantul (natura) - care sunt considerati factori originari sau primari ai
productiei. In acest sens, William Petty, precursor al economiei politice clasice engleze, afirma
metaforic ca "munca este tatal, iar pamantul este mama avutiei''. Ulterior, s-a impus capitalul ca
factor derivat al productiei, a carui afirmare este legata de perioada in care bunurile de productie
au dobandit o importanta tot mai mare pentru activitatea economica.
Pe aceasta baza, reprezentantii economiei politice clasice au elaborat "formula trinitara'',
devenita celebra, care definea drept factori de productie munca, pamantul si capitalul. Un
amendament important este adus formulei trinitare de catre economistul Jean Baptiste Say, care a
pus pentru prima data problema remunerarii diferentiate a serviciului adus de fiecare factor de
productie, oferind astfel si o explicatie a formarii principalelor categorii de venituri din
economie: salariul, renta si profitul. Aceasta analiza a fost dezvoltata de neoclasici; Leon Walras
a fost primul economist ce a prezentat cu claritate deosebirea fundamentala dintre stocul de
resurse (ca elemente ale avutiei) si fluxurile de servicii ale factorilor si respectiv, fluxurile de
venituri determinate de ele.
Mai recent, evolutiile din economia moderna, au pus in evidenta limitele formulei
trinitare, care nu putea explica in mod pertinent influentele tot mai pregnante exercitate in
procesul de productie de factori ca informatiile, tehnologiile, capitalul uman, abilitatea
intreprinzatorului etc. Performantele de piata ale firmelor au ajuns sa fie influentate decisiv
tocmai de actiunea unor asemenea factori, neinclusi in traditionala formula trinitara. Este
important de remarcat ca asemenea factori au ajuns sa polarizeze eforturi de investitii tot mai
importante, cum sunt investitiile in cercetare si dezvoltare tehnologica, in formarea profesionala
a personalului, in informatizarea activitatii firmelor si in promovarea managementulului lor, etc.
Toate acestea au condus la elaborarea asa-numitei teorii a neofactorilor de productie (vezi Anexa
2.).
 Neofactorii de productie ( Anexa 2)

Teoria neofactorilor porneste de la premisa conform careia resurse de genul

informatiilor, tehologiilor, capitalului uman, abilitatea intreprinzatorului etc., nu pot fi nici
asimilate si nici reduse la anumite forme de existenta a factorilor clasici sau traditionali, fata de
care cele dintai constituie o realitate distincta. Astfel, factorii de productie clasici, respectiv
munca, natura si capitalul au la origine resurse din categoria celor tangibile ("vizibile''), care pot
fi cuantificate direct si pot fi gestionate sub formele lor alternative de stocuri si fluxuri. In
schimb, neofactorii de productie (tehnologiile, informatia, capitalul uman, abilitatea
intreprinzatorului, etc.) isi au originea, in general in resurse din categoria celor intangibile
("invizibile''). De regula, exercitarea atributelor proprietatii si gestiunea lor implica modalitati
deosebite de cele valabile in cazul factorilor de productie clasici.

Desi teoria neofactorilor nu se afla in linia continuitatii fata de tipologia clasica a factorilor de
productie, ea a fost integrata de teoria economica, deoarece nu anuleaza, ci vine sa completeze
reprezentarile conventionale ale sistemului de factori. Tipologiile actuale, puse de acord cu
complexitatea reala a proceselor de productie din economiile contemporane dezvoltate,
deplaseaza centrul de greutate al analizei structurii resurselor atrase in circuitul economic spre
componente cu o mobilitate crescanda, care asigura sporirea creativitatii stiintifice si
dezvoltarea tehnologica si, pe aceasta baza, cresterea eficientei folosirii factorilor de productie.

Indiferent de modul de grupare si clasificare a resurselor atrase si utilizate in activitatea

economica, analiza si interpretarea lor trebuie sa fie dinamica, vizand ameliorarea continua a
factorilor de productie. O viziune de perspectiva asupra "inputurilor'' din economie este posibila
in masura in care se are in vedere atat evolutia lor cantitativa, cat si cea calitativa, progresul
calitativ al factorilor de productie fiind hotarator in cresterea randamentului utilizarii lor in
activitatea agentilor economici.
3. Combinarea şi substituirea factorilor de producţie
Principala problema a intreprinderii este cum sa produca iesiri (produse finite si servicii) cu
inputuri cat mai mici (consumuri de factori de productie). Esenta conceptului de productie
reprezinta, deci, transformarea (conversiunea) unuia sau mai multor bunuri, lucruri si/sau
servicii. Acest concept, folosit in econo-mie, este mult mai amplu decat cel utilizat in limbajul
curent. Prun urmare, productia presupune fabricarea de obiecte tangibile, precum si obiecte
intangibile (spectacole, invatamant, hotelurile, barurile etc.). Aceasta pentru ca, in conditiile
contemporane, serviciile constituie cea mai mare parte din productia totala a tarilor
industrializate si ocupa cea mai mare parte din populatia productiva.
Ipoteza fundamentala a intregii analize microeconomice este cea a rationa-litatii. Sursa de
satisfactie unica a producatorului este profitul, iar obiectivul funda-mental este deci maximizarea
profitului, a pretului actiunilor pe piata bursiera.
Rationalitatea impune o anumita modalitate de combinare si substituire a factorilor
de productie. Aceasta nu este un fenomen nelimitat. In practica, producatorul dispune de un
numar limitat de posibilitati de combinare a acestora, pentru a realiza in conditii de eficienta
acest proces. Astfel, se pot intalni urmatoarele situatii:
a) Daca intre factori de productie exista o singura combinatie posibila care poate fi
utilizata pentru obtinerea unei anumite productii, intre factorii respectivi exista o stricta
complementaritate, orice suplimentare a disponibilului dintr-un anu-mit factor inseamna o
subutilizare a acestui factor;
 b) Realitatea arata ca, in cazul folosirii conjugate a factorilor de productie, cantitatea unui
factor nu poate fi constant sporita, chiar si in conditiile in care can-titatea din celalalt factor
ramane relativ fixa, fara a se diminua volumul de productie suplimentar realizat.
Combinarea factorilor de productie are, in conditiile economiei de piata, doua laturi: una
tehnica si alta economica.
•tehnic, combinarea si substituirea factorilor de productie, este specifica fiecarui proces
de productie si presupune alegerea tehnologiei de fabricatie celei mai rentabile. Obtinerea unui
bun economic presupune unirea factorului munca, de o anumita structura si calificare cu
elementele de capital tehnic, specifice domeniului respectiv;
•economic, combinarea si substituirea factorilor de productie inseamna concretizarea ei
in obiectivele minimizarii costurilor de productie si, respectiv, al maximizarii profitului.
Combinarea factorilor de productie reprezinta un mod specific de unire a acestora, in
vederea producerii de bunuri si a vanzarii lor cu scopul de a obtine profit. Ea depinde de
urmatorii factori:
•natura activitatii (gen de activitate umana). Separarea activitatii agenti-lor economici
pe domenii distincte, de sine statatoare, dar interdependente, formeaza diviziunea muncii;
•nevoile de bunuri si servicii intr-un anumit domeniu, determina propor-tiile activitatii
respective. Maximizarea productiei de bunuri si servicii la un volum dat al factorilor de productie
utilizati reprezinta solutia cea mai potrivita;
•conditiile tehnice de productie reprezinta determinarea obiectiva a com-binarii
factorilor de productie. Gradul de incorporare a progresului tehnic si tehnologic in factorii de
productie utilizati reprezinta elementul esential pentru realizarea celei mai bune combinatii a lor;
•abilitatea intreprinzatorului, managementul si marketingul activitatii, sta la baza
eficientei combinarii si utilizarii factorilor de productie. Aceasta se concretizeaza in capacitatea
de adaptare rapida si eficienta la conditiile pietei, ca urmare a priceperii, pregatirii, iscusintei si
dibaciei intreprinzatorului.
Conditiile combinarii factorilor de productie sunt urmatoarele:
a) Divizibilitatea factorilor de productie, consta in proprietatea acestora de a fi
impartiti in unitati simple, in subunitati omogene, fara a fi afectata calitatea respectivului factor
de productie. Cel care hotaraste cat de mici sunt aceste diviziuni este intreprinzatorul.
Divizibilitatea poate fi perfecta pentru unele bunuri (grau), iar pentru altele chiar imposibila
(centrala nucleara).
b) Adaptabilitatea factorilor de productie se defineste ca acea proprietate a unui factor
de productie de a se asocia cu un numar mai mare sau mai mic de unitati dintr-un alt factor de
productie. Aceasta caracteristica se ilustreaza cu factorul-pamant. In functie de felul de cultura,
de gradul de intensitate al agriculturii, pe una si aceeasi parcela pot lucra mai multi sau mai
putini oameni, numarul lor este deci adaptabil.
c) Complementaritatea factorilor de productie se manifesta atunci cand o cantitate
data dintr-un factor poate fi asociata doar cu o cantitate fixa dintr-un alt factor de productie
(tractoare si tractoristi).
 d) Substituibilitatea factorilor de productie este definita ca posibilitatea de a inlocui o
cantitate data dintr-un factor de productie printr-o cantitate data dintr-un alt factor de productie,
in conditiile mentinerii aceluiasi nivel al productiei, sau al sporirii acestuia. Substituirea este un
fenomen propriu de inlocuire si poate avea loc intre factorul munca si factorul capital, intre
diferitele elemente componente ale factorilor de productie (inlocuirea materiilor prime naturale
cu cele sintetice), etc..
Elasticitatea substituirii exprima masura in care poate fi mentinuta productia cand un
factor este inlocuit cu altul sau cresterea (descresterea) utilizarii unui factor in comparatie cu
altul. Ea se masoara cu ajutorul coeficientului elasticitatii substituirii unui factor “A” cu un factor
“B”. Acesta arata cu cate procente trebuie sa creasca valoarea raportului dintre nivelul factorului
“A” si cel al factorului “B”, atunci cand raportul dintre productivitatea marginala a factorului
“B” si cea a factorului “A” creste cu un procent, astfel incat productia sa ramana constanta.
Tehnologia existenta intr-o intreprindere la un moment dat determina canti-tatea maxima
de iesiri (produse finite si servicii) care se poate obtine cu o combinatie data de intrari de factori
de productie. Aceasta relatie functionala care exista intre inputurile folosite si outputurile
obtinute este cunoscuta in economie sub denumirea de functie de productie.
Problema combinarii factorilor de productie si stabilirea unei functii de productie optime,
presupune abordarea acesteia pe diferite orizonturi de timp:
a) Perioada foarte scurta (instantanee), in care firma este incapabila sa modifice
cantitatile pe care le utilizeaza atat din factorul munca cat si din factorul capital. In consecinta,
volumul productiei nu poate fi modificat. Ceea ce poate face firma respectiva, daca se asteapta la
o crestere a pretului de vanzare a produsului sau, este sa il stocheze;
b) Perioada scurta, reprezinta acel interval de timp in care deciziile pe care le ia firma
sunt limitate, deoarece unele dintre inputurile pe care le foloseste sunt fixe. In cadrul acestuia,
firma poate sa modifice volumul productiei. Ea continua sa utilizeze stocul de capital de care
dispune la momentul respectiv. Cu alte cuvinte, poate adapta cantitatea de munca fie la o crestere
sau la o diminuare a productiei, stocul de capital ramanand neschimbat;
c) Perioada lunga, se defineste ca fiind acel interval de timp suficient de mare pentru ca
intreprinderea sa poata modifica inputurile sale pentru toti factorii productivi pe care-i utilizeaza,
dar nu suficient de lung pentru ca tehnologia de baza de care dispune sa se schimbe. Desigur,
aceasta perioada nu este aceeasi pentru toate firmele. Firmele pot sa creasca sau sa reduca
capacitatea lor productiva, asa cum ele pot sa sporeasca sau sa diminueze volumul fortei de
munca;
d) Perioada foarte lunga, se refera la situatiile in care posibilitatile tehnologice sunt
supuse schimbarii. Tehnologia se schimba in decursul timpului cu o mai mare sau mai mica
rapiditate in cadrul unei intreprinderi, iar avansul tehnologic este legat de ceea ce se descopera:
noi produse, noi factori productivi sau mai bune metode de organizare a productiei si a muncii.
Finalitatea combinarii factorilor de productie reprezinta cresterea eficientei
economice. In acest sens se folosesc urmatorii indicatori:
a) Productivitatea marginala a unui factor de productie (Wm) exprima sporul de
productie obtinut (ΔQ) prin cresterea cu o unitate a factorului respectiv (ΔX), ceilalti ramanand
nemodificati:
Wm= ΔQ/ ΔX=(Q1-Q0)/(X1-X0)
 b) Randamentul marginal (external) al unui factor de productie (Rm) exprima
productia maxima (Qm) ce poate fi obtinuta prin sporirea cu o unitate a unui factor:
Rm=Qmax/ ΔX=Qmax/(X1-X0)
c) Rata marginala de substitutie (Rms) reprezinta cantitatea suplimentara dintr-un
factor de productie necesara (ΔX) pentru a compensa reducerea cu o unitate a unui alt factor (-
ΔY), astfel incat productia sa ramana aceeasi:
Rms=- ΔX/ ΔY=-(X1-X0)/(Y1-Y0)
Substitutia factorilor de productie trebuie sa tina seama de productivitatea marginala,
astfel incat productia sa fie obtinuta cu cheltuieli cat mai mici.
Ansamblul combinatiilor de capital (K) si munca (L) pentru o stare data a tehnologiilor,
care permit sa se obtina aceeasi cantitate de productie (Q), este reflectata de curbele izocoantei
(constrangerii tehnologice). Aceste curbe mai sunt cunoscute si sub denumirea de curbe de
izoproductie. Asa cum reiese din graficul prezentat in figura 4.2., izocoanta arata ca una si
aceeasi cantitate de produse (Q1) poate fi realizata atat prin combinarea cantitatilor K1 + L1, cat
si prin combinarea cantitatilor K2 + L2.

a) b)
Fig. 1.3  Substituirea factorilor de productie

Cantitatea Q2 reprezinta o combinatie a factorului munca si capital, care antreneaza o

cantitate Q2 > Q1.
O izocoanta este descrescatoare pentru ca productivitatea marginala a doi factori este
pozitiva, in faza rationala a productiei. Daca productivitatea marginala este pozitiva, diminuarea
unui factor tinde sa reduca productia. Aceasta nu poate ramane, deci, constanta de-a lungul unei
izocoante, numai daca se compenseaza diminuarea unui factor prin cresterea celuilalt. Prin
urmare, cantitatile din cei doi factori evolueaza, in mod necesar, in sens invers de-a lungul unei
izocoante, curba fiind descrescatoare. Diminuarea factorului capital (K) nu poate fi compensata
decat printr-o combinatie crescanda de factor munca (L).
În concluzie, putem mentiona ca pentru o tehnologie data, la toate nivelurile de productie
ale firmei corespunde o singura izocoanta. Aceasta reflecta, deci, ansamblul combinator de
factori de productie, care permite firmei sa obtina nivelul de productie maxim.
 4. Concluzii

Activitatea economica in general, cea de productie in special, consta intr-un ansamblu de

operatiuni tehnico-economice de utilizare si transformare a factorilor de productie in vederea
producerii de bunuri. Orice activitate economica se bazeaza pe utilizarea factorilor de productie
sau pe combinarea acestora. Utilizarea factorilor de productie presupune o anumita combinare a
lor, in raport cu specificul activitatii economice in care sunt implicate si cu
particularitatile procesului de fabricatie a bunului economic respectiv