Caracterizare generală

Factorii de producţie sunt organic legaţi de resurse în două sensuri: odată pentru că le consumă şi le
atrag şi în al doilea rând pentru că le îmbunătăţesc calitativ şi structural. Sfera de cuprinderea resurselor
este mai mare decât a factorilor de producţie.

Clasificarea factorilor de producţie în grupe omogene se face astfel:

• factori originari:
• natura
• munca;
• factori instrumentali sau derivaţi:
• capitalul și
• abilitatea întreprinzătorului.
Factorii de producţie mai pot fi clasificaţi în:

• Factori clasici:
• natura;
• munca;
• capitalul.
• Factori neoclasici:
• tehnologiile;
• abilitatea întreprinzătorului;
• informaţia.
Factorii naturali:
Prin natură ca factor de producţie înţelegem totalitatea elementelor brute preexistente omului, la care
acesta face apel pentru a produce şi, pe care le influenţează prin muncă. Natura oferă producţiei în
primul rând mediul de desfăşurare, apoi substanţa materială şi condiţiile primare, în sfârşit energia
primară.

Pământul sau solul: este spaţiul desfăşurării proceselor de producţie şi punctul de pornire al activităţii
economice.
Pământul poate fi privit ca fiind constituit din următoareelemente:
- suprafeţele arabile;
- suprafeţele de păşuni naturale, păduri;
- suprafeţele deşerturilor şi a zonelor îngheţate;
- suprafeţele construite sau ocupate de construcţii
Resursele minerale: asigură baza de materii prime şi energetică.
Clasificarea resurselor minerale se face după mai multe criterii:
• după posibilitatea de exploatare datorită costurilor:
- resurse exploatabile sau economice;
- resurse neexploatabile sau neeconomice.
• după gradul de cunoaştere a existenţei lor:
- resurse certe sau existente;
- resurse presupuse.
• după conţinutul lor:
- resurse bogate;
- resurse sărace.
Relieful şi apele condiţionează amplasarea activităţii economice.
Climatul: influenţează dezvoltarea economică. Ca ocuriozitate, toate economiile foarte dezvoltate sunt
situate în zonele temperate.
Factorul muncă:
Prin dinamica sa, munca este factorul activ şi determinant al producţiei. În sistemul factorilor de
producţie munca ocupă cel mai important loc.
Ea îmbracă mai multe variante:
- simplă (necalificată) - complexă (calificată);
- de execuţie - de conducere;
- de aplicare - de inovare;
- colectivă - individuală.
Munca este definită ca o activitate conştientă, specific umană, îndreptată spre un scop (având caracter
de finalitate).
Populaţia şi dezvoltarea economică
În condiţiile contemporane, creşterea economică este indisolubil legată de calificare, de instruirea forţei
de muncă, de stadiul învăţământului şi cercetării. În cest sens se vorbeşte despre capitalul uman.
Populaţia şi structura sa
Populaţia este o variabilă neomogenă, care cuprinde mai multe categorii.
Populaţia totală cuprinde persoanele prezente pe teritoriul unei ţări şi cetăţenii ei aflaţi peste graniţă.
Populaţia în vârstă de muncă include totalitatea persoanelor în limitele legale de vârstă, indiferent dacă
participă sau nu la vreo activitate în cadrul diviziunii sociale a muncii.
Populaţia aptă de muncă subsumează toate persoanele având vârsta legală de muncă şi care pot să
participe la muncă, fiind în deplinătatea facultăţilor mentale şi fizice (nu include persoanele invalide, cu
grave handicapuri).
Populaţia activă exprimă oferta potenţială de muncă. Populaţia economic activă cuprinde persoanele
care prestează diferite activităţi, inclusiv persoanele care satisfac stagiul militar, elevii, studenţii, precum
şi cele aflate în schimbarea locului de muncă.
Populaţia ocupată cuprinde toate acele persoane care au un loc de muncă şi prestează efectiv o
anumită muncă remunerată. În general populaţia ocupată nu cuprinde elevii, studenţii, militarii în
termen, persoanele în curs de schimbare a locului de muncă, persoanele ocupate exclusiv în gospodărie,
şomerii.
Capitalul (K) Este unul din factorii principali de producţie şi se apreciază că nivelul de dezvoltare al unei
ţări este reflectat de dimensiunea capitalului său.
Conceptul de capital-reprezintă totalitatea bunurilor economice acumulate prin muncă a căror utilizare
face posibilă, prin reîntoarcerea lor în producţie, sporirea randamentului sau măcar uşurarea muncii.
Capitalul se divide în:
- capital nominal - este un titlu de proprietate care dă dreptul de însuşire a unui venit;
- capital real sau tehnic - cel cu valoare de sine stătătoare concretizat în mijloace de producţie şi care
funcţionează în activitatea economică. El este factor de producţie derivat din procesele de producţie
anterioare.
Capitalul real sau tehnic nu se confundă cu forma bani, cu capitalul lichid, ci serveşte obţinerii unor
bunuri şi servicii în activitatea economică (ca exemple ar fi: maşini, unelte, calculatoare, clădiri, seminţe,
energie, apă etc.). După modul în care participă la activitatea economică, se consumă şi se înlocuieşte,
capitalul tehnic este: fix şi circulant.
Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului tehnic format din bunuri cu folosinţă îndelungată care
servesc muncii în mai multe cicluri de producţie, se consumă treptat şi se înlocuiesc după mai multe
cicluri de utilizare.
Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului tehnic care participă la un singur ciclu de
producţie, este consumat sau profund transformat trebuind să fie înlocuit cu fiecare nou ciclu de
producţie (materii prime, energie, combustibili).
Capitalul productiv, fix sau circulant, este un capital în funcţiune care trece prin următoarele stadii:
- stadiul I - în care banii sau capitalul lichid se transformă în capital productiv prin cumpărare de bunuri
capital; banii se transformă în bunuri capital;
- stadiul II - are loc utilizarea şi transformarea capitalului productiv în bunuri destinate vânzării ca
mărfuri:
- stadiul III - înseamnă trecerea din formă de marfă în formă bănească dar cu un spor cantitativ
reprezentând valoarea adăugată.
Corespunzător celor trei stadii capitalul îmbracă trei forme: banii, bunurile capital şi marfa.
Fluxul circular al capitalului prin cele trei faze nu se întrerupe odată cu efectuarea unui circuit.
Reluarea pemanentă a acestei mişcări reprezintă rotaţia capitalului, iar timpul necesar pentru
parcurgerea unui circuit complet reprezintă durata de rotaţie a capitalului.
Formarea, consumul şi uzura capitalului
Privitor la capital putem urmări trei procese distincte:
a) formarea brută a capitalului;
b) utilizarea şi consumul capitalului;
c) scoaterea din funcţiune a capitalului fix.
A)Formarea brută sau înnoirea capitalului fix este un proces prin care întreprinderile dobândesc bunuri
durabile în scopul de a le utiliza pe o perioadă mai mare de un an în procesul de producţie.
Ea cuprinde:
- bunuri durabile noi, proaspăt achiziţionate;
- bunuri şi servicii care se încorporează în capitalul fix existent spre a-l ameliora, spre a-i creşte
randamentul sau durata de viaţă.
Investiţiile reprezintă totalitatea cheltuielilor efectuate de o întreprindere pentru formarea capitalului,
respectiv pentru creşterea volumului capitalului fix şi creşterea volumului stocurilor de capital circulant.
B) Utilizarea şi consumul capitalului fix reprezintă atragerea şi deprecierea bunurilor de capital fix ca
urmare a uzurii normale şi învechirii previzibile.
C) Scoaterea din funcţiune este rezultat al deprecierii capitalului fix datorat atât uzurii fizice cât şi/sau
uzurii morale.
Combinarea factorilor de producţie reprezintă modul specific de unire a acestora care poate fi privit sub
aspect cantitativ, structural şi calitativ.
Această operaţie tehnico-economică trebuie să ţină seama depatru elemente:
- de natura activităţii, fiecare activitate specifică necesitând factori diferiţi, în proporţii diferite;
- de nevoile de bunuri şi servicii, respectiv de elasticitatea cererii;
- de condiţiile tehnice de producţie, adică de posibilitatea producerii bunurilor;
- de abilitatea întreprinzătorului, de aplicarea metodelor moderne de management şi marketing.
În sinteză, această combinare a factorilor de producţie are două laturi:
- o latură tehnică - vizează modul de unire a muncii, mijloacelor de producţie şi resurselor într-o anumită
cantitate şi structură;
- o latură economică - vizează costul minim şi profitul maxim (presupune luarea în considerare a preţului
factorilor).
Doar acei factori de producţie se pot combina care întrunesc două caracteristici:
1) divizibilitatea - însuşirea factorului de producţie de a se împărţi în unităţi mai mici fără a-i afecta
calitatea (exemplu: materie primă, apă, combustibil, materiale, munca spre deosebire de şosele, porturi,
centrale termice);
2) adaptabilitatea - posibilitatea de asociere a unei unităţi dintr-un factor de producţie cu una sau mai
multe unităţi din alt factor (exemplu: muncile agricole pe o anumită suprafaţă de teren se pot desfăşura
prin - combinarea a mai multor oameni sau tractoare).
Complementaritatea este permanent influenţată de progresul tehnic care poate modifica acest raport.
Substituirea este posibilitatea de a înlocui o cantitate dată dintr-un anumit factor de producţie cu o
cantitate determinată din altul în condiţiile în care nu se modifică volumul producţiei. (Se poate înlocui
astfel factorul muncă prin factorul capital sau invers).
Sub aspect economic, combinarea factorilor de producţie reprezintă raţionamentul întreprinzătorului
privind compararea ieşirilor şi intrărilor în expresie monetară.
Criterii economice concretizate în parametrii de eficienţă cum sunt:
1) productivitatea marginală a unui factor de producţie (Wmg) reprezintă sporul de producţie
(ΔQ) obţinut ca urmare a creşterii cu o unitate a factorului dat (ΔX), ceilalţi factori de producţie
rămânând constanţi;
Wmg = ΔQ / ΔX
2) rata marginală de substituire – raportul dintre cantitatea factorului ce urmează a fi introdus în
activitatea economică (ΔX) necesară pentru a compensa reducerea cu o unitate a altui factor,
care va fi înlocuit (-ΔY), astfel încât producţia să rămână neschimbată sau să crească;
Rms = - (ΔX) / (ΔY)
3) coeficientul de elasticitate a producţiei în raport cu factorii arată cu cât influenţează creşterea
unui factor asupra sporului de producţie sau apare ca raport între productivitatea marginală şi
productivitatea medie a factorului care se modifică.
Eficienţa economică:
• este forma concretă cu cea mai largă sferă de acţiune pe care o îmbracă raţionalitatea economică;
• este cerinţa fundamentală care se impune în toate activităţile economice;
• pune în balanţă eforturile (cheltuielile) cu veniturile (rezultatele) agentului economic.
Eficienţa economică reprezintă maximum de bunuri economice şi valoare nouă ce se poate obţine la un
moment dat cu minimum de factori de producţie utilizaţi şi consumaţi.
Activitatea unui agent economic este eficientă atunci când încasările obţinute din vânzarea bunurilor pe
piaţă sunt mai mari decât cheltuielile care s-au făcut (încasări > cheltuieli).
Modalităţile de exprimare a eficienţei economice (Ec) sunt:
a) prin randamentul factorilor de producţie utilizaţi:
Ec = Vr / CFp
Unde: Vr = venituri realizate;
CFp = consumul de factori de producţie.
Ec exprimă veniturile obţinute la unitatea de factor de producţie consumat, deci eficienţa economică
este cu atât mai mare cu cât rezultatele obţinute sunt mai mari;
b) prin consumul factorilor de producţie, pentru obţinerea rezultatelor:
Ec = CFp / Vr
- exprimă consumul de factori de producţie pentru obţinerea unei unităţi de venit, deci Ec este cu atât
mai mare cu cât consumul de factori pe unitatea de produs este mai mic permiţând sporirea ofertei de
bunuri prin economisirea de factori.
Eficienţa economică se prezintă sub două forme principale:
1. Rentabilitatea – capacitatea unei activităţi economice de a aduce profit.
 are un prag minim (punct de echilibru), reprezentat de egalitatea dintre volumul încasărilor
firmei din activitatea sa şi volumul costurilor efectuate pentru obţinerea veniturilor
respective;
• se exprimă absolut – prin mărimea profitului obţinut și relativ – prin rata rentabilităţii, calculată ca
rată a profitului (Rpr)
Rpr = (profit / costuri totale) x 100

2. Productivitatea reprezintă rodnicia sau randamentul cu care sunt utilizaţi factorii de

producţie.
- nivelul productivităţii (W) se calculează ca raport între producţia obţinută (Q) şi factorii implicaţi
(F).
W=Q/F
Productivitatea muncii reprezintă rodnicia cu care se cheltuieşte munca umană.
Nivelul productivităţii muncii exprimă cantitatea de produse (Q) obţinută într-o unitate de timp (t) sau
consumul de muncă necesar obţinerii unei unităţi de produs.
Wm = Q / t, sau Wm = t / Q
Cantitatea de muncă utilizată se poate exprima nu numai prin unităţi de timp, ci şi prin număr de
lucrători.
Dinamica productivităţii muncii exprimă creşterea ei în timp şi se calculează sub forma indicelui de
creştere a productivităţii muncii, exprimându-se procentual.
IWm = (Wm1 / Wm0) x 100,
Wm1 = nivelul productivităţii muncii din perioada curentă;
Wm0 = nivelul productivităţii muncii din perioada anterioară, de bază.
Creşterea eficienţei economice presupune:
- competiţia liberă şi loială dintre agenţii economici;
- cunoaşterea cererii pe piaţă şi anticiparea ei;
- promovarea tehnologiilor moderne;
- alegerea şi utilizarea celor mai bune metode de mana-gement şi gestiune.
Neofactorii de producţie
În cadrul larg al multiplicării şi diversificării factorilor de producţie îşi găsesc loc şi neofactorii de
producţie care modifică substanţial rolul şi locul factorilor de producţie: tehnologiile, informaţia şi
abilitatea întreprinzătorului.
Tehnologiile pot fi definite drept procedee de combinare şi transformare a factorilor de producţie în
rezultate ale producţiei, prin aplicarea unor reguli bine definite.
Informaţia se defineşte ca un semnal rezultat din reprezentarea realităţii prin cunoaştere si căruia atât
emitentul, cât si destinatarul îi dau aceeaşi semnficaţie.
Abilitatea întreprinzătorului reprezintă cu adevărat un neofactor de producţie doar în sistemele
economice bazate pe concurenţa şi libera iniţiativă.