Tema № 8: Teoria factorilor de producție costul de producţie

8.1. Caracteristicile factorilor tradiţionali de producţie și a neofactorilor

8.2. Combinarea și substituirea factorilor de producţie. Productivitatea și
rentabilitatea factorilor de producție
8.3. Costul de producţie și tipologia. Căile de reducere a costurilor de producție

Scopul temei: determinarea direcţiilor de utilizare eficientă a factorilor de producţie şi a căilor de

reducere a costurilor de producţie.
Obiectivele temei::
 să analizeze aspectul cantitativ şi calitativ al factorilor tradiţionali de producţie;
 să evidenţieze particularităţile neofactorilor de producţie;
 să determine condiţiile, modul şi proporţiile în care se combină şi se substituie factorii de producţie;
 să determine productivitatea factorilor de producţie;
 să caracterizeze tipologia costurilor şi cheltuielilor de producţie;
 să identifice căile de reducere a costurilor de producţie.

8.1. Factorii tradiţionali de producţie: munca, natura, capitalul

Pentru început trebuie de specificat că producţia este activitatea depusă de oameni cu scopul de a
transforma resursele disponibile din societate corespunzător nevoilor lor, urmărind crearea de bunuri şi
servicii menite a intra în consum, în vederea satisfacerii diferitelor categorii de trebuinţe. Iar pentru ca
procesul de producţie să aibă loc este necesară prezenţa unui şir de factori.

Factorii de producţie – reprezintă totalitatea resurselor materiale si umane, care pot fi atrase,
alocate şi utilizate în procesul de producere a bunurilor şi serviciilor.

Factorii de producţie nu trebuie confundaţi cu resursele economice. Resursele economice devin

factori de producţie numai şi numai în procesul de producţie.
Factorii de producţie se deosebesc de resursele economice deoarece ei cuprind acea parte din
resurse care este utilizată în procesul de producţie.
Factorii de producţie pot fi analizaţi la nivel micro, mezo, macro şi mondoeconomic.
Exista 4 grupe de factori de producţie:
1. munca
2. natura
3. capitalul
4. neofactorii

Munca şi natura sunt consideraţi ca factori primari şi originali de producţie. Munca, natura şi
capitalul luaţi în ansamblu formează factorii tradiţionali de producţie.
Prima dată în gândirea economică a analizat factorii primari de producţie economistul William
Petty. El afirma că munca este tatăl iar pământul este mama avuţiei. Factorii tradiţionali de producţie
pentru prima dată au fost studiaţi de Adam Smith şi J.Baptiste Say.
J.Baptiste Say a formulat teoria celor 3 factori de producţie, afirmând că munca ca factor de
producţie generează salariul, natura ca factor de producţie generează renta iar capitalul ca factor de
producţie generează profitul.
 MUNCA este o activitate umană conştientă, un efort fizic şi intelectual, prin care oamenii,
acţionând asupra obiectelor din natură, obţin bunurile de care au nevoie. Munca este factorul
determinant al oricărei activităţi economice.

Munca – reprezintă un factor de producţie care reflectă procesul de utilizare a capacităţilor

fizice şi intelectuale ale omului cu scopul producerii bunurilor economice.
Munca joacă un rol decisiv deoarece ea contribuie la crearea bunurilor economice, pune în
mişcare ceilalţi factori de producţie, contribuie la crearea neofactorilor de producţie.

Munca are 2 laturi:

 Fizică – reflectă procesul de consum a energiei fizice, musculare.
 Intelectuală – reflectă procesul de consum a energiei nervoase.

Pentru a ridica eficienţa economică a muncii este necesar de perfecţionat forţa de muncă prin
sistemul de recalificare şi reciclare. La baza muncii ca factor de producţie se află populaţia.

Factorul muncă e necesar de a fi analizat sub aspect cantitativ şi calitativ.

Dimensiunea cantitativă este determinată de: a) numărul de lucrători implicaţi în procesul de
producţie; b) durata săptămânii de lucru.
Resursele de muncă ale unei ţări sunt determinate de populaţia acestora care este formată din
următoarele grupe:
 populaţia adultă care se determină scăzând din populaţia totală a unei ţări populaţia tânără şi
populaţia în vârstă;
 populaţia activă care este formată din ceea ce rămâne după ce din populaţia adultă se scad
adulţii inapţi de muncă;
 populaţia activă disponibilă cuprinde toate persoanele care rămân după ce din populaţia
activă se elimină persoanele casnice, elevii şi studenţii şi cei care satisfac stagiul militar obligatoriu;
 populaţia ocupată care se determină scăzând din populaţia activă disponibilă numărul
şomerilor;
 populaţia ocupată salarizată este cea care rezultă eliminând din populaţia ocupată pe toţi cei
ce lucrează în gospodăriile şi unităţile proprii.

Calitatea muncii este condiţia fundamentală a ridicări eficienţei muncii (direct sau indirect) şi
din această cauză trebuie urmărite anumite direcţii:
 creşterea nivelului general de educaţie şi de pregătire profesională a resurselor de muncă;
 promovarea unui sistem eficient de motivare a lucrărilor;
 asigurarea unui nivel ridicat de sănătate a populaţiei;
 asigurarea unei calităţi ridicate pentru ceilalţi factori de producţie.

NATURA – elementul de bază care asigură suportul material al oricărei activităţi

economice, condiţionând nemijlocit desfăşurarea acesteia. Elementele întrunite sub denumirea
de factor de producţie „natură” sunt: pământul, resursele minerale şi de combustibil, resursele
de apă, pădurile, aerul.

Resursele naturale pot fi grupate după diferite criterii, printre care:

1) după destinaţie:
 utilizate ca bunuri de consum, dar şi ca bunuri de producţie (aer, apă, energie solară);
  utilizate doar ca bunuri de producţie (diferite tipuri de minereuri, rezervele de
uranium ş.a.)
2) după gradul de regenerare:
 resurse parţial regenerabile (apa, aerul, fauna, etc.). Aceste resurse sunt limitate
cantitativ şi deteriorabile calitativ. Ele se pot diminua cantitativ datorită activităţilor umane ineficiente
şi a fenomenelor naturale.
 resurse neregenerabilebile – create prin transformări naturale care nu se mai reproduc
(zăcăminte de fier, zăcăminte de metale preţioase, zăcăminte de gaze şi petrol).

Principalul element al factorului natural este pământul.

În sens restrâns, pământul se identifică cu fondul funciar al unei ţări, care după structura poate să
cuprindă:
 terenuri agricole (pământuri arabile şi plantaţii multianuale, păşuni);
 terenuri cu destinaţie forestieră;
 terenuri destinate localităţilor (construcţii cu destinaţie locativă, comercială, pieţe ş.a.);
 terenuri cu destinaţie specială (căi de comunicaţii).
Trebuie de menţionat aici că datorită ritmului extreme de dezvoltare a omenirii în ultimul secol
şi exploatării masive a zăcămintelor naturale, suntem astăzi martorii epuizării cu o repezeciune
uimitoare a resurselor naturale. Pentru a rezolva problema oamenii sunt în căutarea altor surse
alternative de energie, fiind luat în calcul şi aspectul ecologic.

CAPITALUL ca factor de producţie, reprezintă ansamblul bunurilor economice

acumulate – eterogene şi reproductibile – ale căror utilizare face posibilă, prin reîntoarcerea lor
în producţie, sporirea randamentului factorilor primari de producţie sau cel puţin duce la
uşurarea muncii.
Capitalul – reprezintă totalitatea bunurilor economice acumulate şi reproductibile care sunt
utilizate pentru producerea de noi bunuri destinate pentru realizare în scopul obţinerii unui anumit
profit.
În sens economic capitalul este un bun care aduce venit, sau, în expresia clasică a lui K. Marx,
capitalul este o valoare care aduce plusvaloare.
După cum menţionează P. Samuelson, capitalul constă în bunurile de folosinţă îndelungată,
produse, care sunt folosite în alte procese de producţie. Unele mijloace de producţie au o durată de
utilizare de câţiva ani, pe când altele pot fi folosite un secol sau chiar mai mult. Principala proprietate a
unui mijloc de producţie o constituie faptul că el este în acelaşi timp o resursă care participă la
procesul productiv şi un rezultat al acestuia.
Capitalul, ca factor de producţie, în practică, este numit „capital tehnic”. După modul specific
în care se consumă şi se înlocuiesc componentele capitalului tehnic el se grupează în: capital fix şi
capital circulant.
Capitalul Fix – acea parte a capitalului real ce participă în mai multe cicluri de producere
păstrându-şi forma sa naturală şi care transmite (transferă) treptat valoarea sa asupra produsului nou
pe măsura uzurii sale.
Capitalul fix include:
a) capital fix activ – utilajele, maşinile de transmitere, aparate de calcul, instalații, care
servesc ca condiţie în procesul de producţie și contribuie direct la crearea de produse noi.
b) capital fix pasiv – hale, clădirile cu destinaţie productivă, depozite și alte elemente de
infrastructură materială sau cu destinaţie social-administrativă..
 Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului productiv care se consumă în întregime
în decursul unui singur ciclu de producţie şi care trebuie înlocuit cu fiecare nou circuit economic.
Capitalul Circulant – reprezintă acea parte a capitalului real ce participă într-un un singur ciclu
de producere şi îşi transferă valoarea sa în întregime asupra produsului nou creat.
Capitalul circulant include:
a) materia primă,
b) materialele de producţie,
c) semifabricatele, combustibil, energia electrică.
d) Salariul lucrătorilor

Scoaterea din funcţiune este rezultatul deprecierii capitalului fix datorate atât uzurii fizice cât şi
a cele morale a acestuia.
Prin uzura fizică a capitalului fix se înţelege pierderea treptată a proprietăţilor lui tehnice de
exploatare ca urmare a folosirii productive şi a acţiunii factorilor naturali.
Asupra uzurii fizice a capitalului fix influenţează următorii factori:
 calitatea capitalului fix.
 nivelul de exploatare a capitalului fix.
 nivelul de calificare a lucrătorilor care exploatează capitalul fix.
 reparaţia la timp a capitalului fix.

Uzura morală a capitalului fix, numită şi uzură involuntară, constă în deprecierea valorică,
sau valorică şi tehnică înainte de uzura sa fizică deplină, datorită progresului tehnic.
O regulă de mult practicată în activitatea întreprinderilor din ţările dezvoltate economic,
acceptată şi de autorităţile fiscale, constă în stabilirea din momentul achiziţionării echipamentului de
producţie a unor cote anuale de amortizare care ţin seama atât de efectele uzurii fizice cât şi ale
uzurii morale a capitalului fix. Volumul considerabil al capitalului fix acumulat în economie a adus la
constituirea unor fonduri de amortizare, care depăşesc cu mult necesarul de cheltuieli pentru reparaţii
şi înlocuiri.
Amortizarea reprezintă expresia valorică a uzurii.
Mărimea anuală a amortizării se determină raportând valoarea capitalului fix la durata
normală de funcţionare, în ani.
V V r d
A ; sau A  , unde:
T T
A – suma anuală a amortizării;
V – valoarea iniţială a capitalului fix;
r – valoarea reziduală, adică valoarea recuperată după scoaterea din funcţiune a capitalului fix;
d – cheltuielile făcute pentru scoaterea din uz a capitalului fix;
T – timpul de funcţionare a capitalului fix.
De asemenea, poate fi determinată şi rata amortizării, reieşind din formula de mai sus:

A
a' x100%;unde:
V
A – suma anuală a amortizării;
V – valoarea iniţială a capitalului fix.

Capitalul Financiar – ce se manifestă în formă de bani în numerar, depozite bancare, hârtii de

valoare.
 Capitalul real şi capitalul financiar luate în ansamblu formează Capitalul Economic.

Capitalul ca factor de producţie se află mereu în mişcare trecând consecvent prin 3 stadii:
1) Transformarea capitalului din formă bănească, în forma productivă (în această stadie
are loc aprovizionarea întreprinderii cu mijloace de producţie şi cu forţă de muncă).
B-P Mp
FM
2) Transformarea capitalului productiv în capital marfă (la această stadie are loc
combinarea factorilor de producţie şi exercitarea procesului de producţie cu scopul
obţinerii mărfurilor respective).

Mijl. de
prod.
B-P ..... P......M' ......B'
FM
3) Transformarea capitalului marfar în capital bănesc (la această stadie are loc procesul de
realizare a mărfurilor fabricate).

Trecerea consecutivă a capitalului dintr-o stadie în altă stadie constituie circuitul capitalului.
Mişcarea în continuu a capitalului constituie circulaţia capitalului.
Capitalul Fix în procesul exploatării sale suferă uzura fizică şi uzura morală.
Uzura Fizică – înseamnă pierderea treptată a capacităţilor de producţie (tehnice) a capitalului fix.

Neofactorii de producție

1. Progresul tehnico-ştiinţific, ca neofactor de producţie, contribuie la:

 modernizarea şi diversificarea produselor;
 perfecţionarea echipamentelor şi tehnologiilor de producţie;
 aplicarea noilor surse de materie prime şi energetice;
 îmbunătăţirile în domeniul comercializării bunurilor, al transportului şi comunicaţiilor;
 perfecţionarea metodelor de organizare a producţiei şi a activităţii manageriale etc.
Revoluţia ştiinţifică şi tehnică actuală permite înlocuirea aproape totală a efortului fizic şi în
măsură sporită a celui intelectual. Se consideră că, în condiţiile actuale, o firmă îşi poate asigura
viabilitatea tehnologică numai prin alocarea unei cote de cel puţin 8 – 10% din cifra sa de afaceri
pentru acţiuni de cercetare dezvoltare.

2. Sistemul informaţional, ca neofactor de producţie, asigură:

 reglarea, fără participarea nemijlocită a omului, a unor procese de producţie;
 conducerea de la distanţă a unor maşini şi utilaje, programarea, lansarea şi urmărirea
proceselor de producţie;
 înlocuirea factorului muncă prin sistemul de maşini (robotizarea).
Informaţiile se deosebesc de resursele economice clasice printr-o serie de particularităţi ce
privesc: producerea informaţiilor, gestionarea, tranzacţionarea pe piaţă şi consumul specific al
acestor resurse.
Trăsăturile sistemului informaţional modern:
a) producerea informaţiilor are caracter neîntrerupt şi practic nelimitat;
b) stocul de informaţii se extinde şi se îmbogăţeşte continuu;
c) informaţia nou produsă are caracter de unicat (nu este reprodusă prin simpla repetare a
procesului de producţie, fiind un rezultat al actului creativ, intelectual);
 d) informaţia ca resursă este supusă unor reguli specifice de gestionare, acces şi protecţie
(protecţia dreptului de proprietate asupra acestui bun se realizează prin licenţe,brevete,
patente, mărci înregistrate etc.)
e) informaţia nou creată şi oferită pe piaţă cunoaşte un proces specific de tranzacţionare
(cumpărătorul nu-l deposedează, de regulă, pe vânzător de utilitatea informaţiei respective
sau de posibilitatea de a o oferi pe piaţă şi altor beneficiari);
f) informaţia cunoaşte un proces specific de consum (consumul informaţiei nu are un caracter
distructiv şi nici de uzură fizică, ea rămâne în continuare o resursă disponibilă, utilizabilă,
cunoscând doar o uzură morală);
g) stocul de informaţii disponibile şi refolosibile pot fi integrate în fiinţa umană sub formă de
cunoştinţe şi experienţă (capital uman), iar altele sunt depozitate pe suporţi materiali, cum
sunt: hârtia, filmul, discul, benzile magnetice, circuitele integrate etc.

3. Capitalul uman, ca neofactor de producţie, include stocul de experienţă şi cunoştinţe

acumulate în fiinţa umană, care constituie un izvor al venitului potenţial viitor pe baza
serviciilor productive furnizate.
În calitate de capital uman serveşte măiestria profesională obţinută prin educaţie. La baza
capitalului uman se află investiţiile făcute anterior în sistemul de instruire. Economiştii susţin că
învăţământul este cea mai importantă ramură a economiei, cea mai mare „industrie” a epocii noastre,
atât prin dimensiunile şi importanţa producţiei sale, cât şi prin transmiterea din generaţie în generaţie a
experienţei acumulate, îndeplinind funcţia de întreţinere şi dezvoltare a stocului de cunoştinţe.

4. Abilitatea întreprinzătorului, ca neofactor de producţie, este apreciată ca un tip special de

resursă umană, care se referă la capacitatea de a combina în modul cel mai eficient natura ,
munca şi capitalul, la creativitatea şi iniţiativa de a produce bunuri şi de a găsi noi căi de
comercializare a acestora, la asumarea riscului în activităţi economice.
Un bun întreprinzător trebuie să întrunească următoarele calităţi: să fie un bun strateg, un
administrator capabil, un excelent negociator, psiholog, comerciant şi chiar executant sârguincios al
unor acţiuni cu caracter operaţional. Economistul american C. McConnell atribuie acestui neofactor
următoarele funcţii:
 are iniţiativă în combinarea resurselor – pământ, muncă şi capital – în producerea
bunurilor şi serviciilor;
 este cel care dirijează politica în firmă;
 este un novator – cel care încearcă introducerea de noi produse, tehnologii şi
instrumente sau de noi forme de organizare a întreprinderii;
 este purtătorul riscului – răsplata pentru timpul, efortul şi abilitatea sa poate fi profitul,
dar şi pierderea şi chiar falimentul.
Ca neofactor de producţie, abilitatea întreprinzătorului reprezintă un element decisiv de
progres, în măsura în care economia contemporană este bazată pe inovare tehnologică şi pe dinamica
schimbărilor calitative. Comportamentul antreprenorial este tipul de comportament viabil şi legitim
într-o economie sănătoasă. El nu poate şi nu trebuie confundat cu comportamentele speculative, care
deformează conţinutul liberei iniţiative, prin încercarea de a obţine profituri din modificarea
conjuncturii economice, mizându-se pe producerea unor anumite bunuri (servicii) în situaţii favorabile
pentru speculator.
8.2. Combinarea și substituirea factorilor de producţie. Productivitatea și rentabilitatea
factorilor de producție

Întreprinzătorul întotdeauna caută să combine în aşa mod factorii de producţie, încât să obţină
un efect maxim. El rămâne mereu în căutarea variantei celei mai favorabile de combinare, deoarece
numai în asemenea caz va atinge obiectivul fundamental – maximizarea profitului.
Combinarea factorilor de producţie – operaţia tehnico-economică de unire a factorilor de
producţie în care cantitatea şi calitatea fiecăruia sunt în funcţie de bunurile ce urmează a fi produse,
de cantitatea acestora şi de alţi parametri, astfel încât eficienţa lor să fie maximă.
Premisele combinării factorilor de producţie:
 caracterul limitat al factorilor supuşi combinării;
 caracteristicile factorilor de producţie şi concordanţa lor cu specificul activităţii;
 conjunctura pieţelor factorilor de producţie.

Combinarea factorilor de producţie poate fi privită sub aspect cantitativ, structural şi

calitativ şi se înfăptuieşte concomitent din punct de vedere tehnic şi economic.
Aspectul tehnic presupune unirea unei cantităţi de factori/ muncă cu o anumită cantitate de
maşini, utilaje, materie primă etc. (De exemplu, un aviator poate pilota în acelaşi timp numai un
avion).
Din punct de vedere economic, întreprinzătorul va încerca să combine factorii de producţie în
asemenea cantităţi şi proporţii încât să cheltuiască cât mai puţini factori de producţie şi să obţină un
rezultat cât mai mare.
În fosta URSS, dintr-o anumită cantitate de metal se confecţiona un tractor. Din aceeaşi
cantitate de metal şi în aceeaşi perioadă în Germania se confecţionau patru tractoare. Această diferenţă
este condiţionată de faptul că în economia de piaţă întreprinzătorul este motivat, dar şi „obligat” să
combine factorii de producţie în aşa fel încât să producă bunuri cu o cheltuială minimă de resurse.
În procesul combinării factorilor de producţie, întreprinzătorul trebuie să ţină mereu cont de
caracterul limitat al acestora, dar şi de alte circumstanţe – cum ar fi cunoaşterea şi folosirea celor mai
performante tehnologii – , ce ar ţine cont de specificul factorilor de producţie folosiţi şi de conjunctura
pieţei factorilor de producţie, pentru a recurge, la momentul oportun, la substituirea (înlocuirea) unui
factor cu altul.

Substituirea este un proces de înlocuire a unei cantităţi dintr-un factor de producţie printr-o
cantitate din alt factor.
Substituirea poate avea loc între factorul „muncă” şi factorul „capital” (zece muncitori sunt
înlocuiţi cu o maşină, care face integral lucrul acestora), între factorul „natură” şi factorul „ capital”
sau între diferite elemente componente ale aceluiaşi factor de producţie (înlocuirea unui utilaj cu altul
sau a materie prime naturale cu materie primă sintetică) etc. Pentru a obţine acelaşi nivel de producţie,
producătorul poate combina şi substitui factorii de producţie în proporţii diferite.

Ansamblul combinaţiilor de capital (K) şi muncă (L) în urma cărora se obţine acelaşi volum de
producţie se numeşte curbă de izoproducţie sau izocuantă.

Izocuanta este o reprezentare grafică a unui ansamblu de substituiri ale factorilor de

producţie, la un nivel dat al tehnicii, cu obţinerea unei cantităţi constante de bunuri.
 Din figura 8.1 se vede că pe aceeaşi izocuantă producţia este constantă, adică aceeaşi cantitate
de produs se poate obţine prin combinarea a 6 unităţi de capital fix (K) cu o unitate de muncă (L), a 4
unităţi de K cu 2 unităţi de L, a 2 unităţi de K cu 4 unităţi de L etc.

Figura 8.1. Curbele de izoproducţie (izocuantele) cu variante de combinare

a factorilor „muncă” şi „capital”.

Din figura 8.1 se vede că poate exista o infinitate de izocuante. În acelaşi timp, fiecare
izocuantă reprezintă o mulţime de combinaţii pentru obţinerea aceleiaşi cantităţi de produs.
Curba Q1 reprezintă variantele de combinaţii pentru obţinerea unei cantităţi mai mari de bunuri
decât în cazul curbei Q0, corespunzător o cantitate mai mică decât în cazul Q2.
Izocuantele au o formă convexă şi descrescătoare. Aceasta înseamnă că o diminuare a
factorului „capital” (K) poate fi compensată doar cu o cantitate mai mare (crescătoare) de muncă.
Există o asemănare între curbele de indiferenţă, ce reprezintă alegerea consumatorului între două
bunuri (X şi Y), şi izocuantele, ce reflectă combinaţiile posibile de utilizare a doi factori de producţie
(„muncă” şi „capital”) de către producător. Pe o perioadă lungă de timp toţi factorii de producţie pot fi
modificaţi. În această situaţie, un anumit nivel de producţie poate fi realizat prin combinarea în
proporţii diferite a factorilor variabili.
La baza combinării factorilor de producţie stă legea randamentelor neproporţionale şi legea
randamentelor (productivităţii) marginale descrescânde.
Productivitatea reprezintă un raport între rezultatele obţinute şi eforturile depuse. Formele
productivităţii:
a) productivitatea fizică – evaluează randamentul factorilor utilizaţi în unităţi naturale (fizice)
şi se poate exprima în tone, metri, litri ş.a.;
b) productivitatea valorică – exprimă randamentul factorilor utilizaţi în unităţi valorice
(monetare);
c) productivitatea globală – exprimă eficienţa utilizării tuturor factorilor de producţie;
d) productivitatea parţială – reflectă doar eficienţa utilizării unui singur factor de producţie;
e) productivitatea medie – reflectă eficienţa utilizării unei unităţi dintr-un factor de producţie
(formula de calcul este prezentată în rândurile de mai jos);
f) productivitatea marginală – reprezintă sporul de producţie ce poate fi obţinut în urma
utilizării unei unităţi suplimentare dintr-un anumit factor (formula de calcul este prezentată
în rândurile de mai jos).
Asupra sporirii productivităţii influenţează următorii factori: factorii naturali, tehnici,
economici, sociali, psihologici, structurali, factori ce decurg din gradul de integrare a economiei
naţionale în economia mondială.
Principalele forme de productivitate sunt: productivitatea muncii şi randamentul capitalului.
 Productivitatea muncii – capacitatea forţei de muncă de a crea într-o unitate de timp un
anumit volum de bunuri, sau cantitatea de timp pentru obţinerea unei unităţi de produs şi pot fi
exprimate prin:
Q L
WL  şi WL 
L Q
Pentru a alege cea mai bună investiţie, trebuie să determinăm profitul corespunzător fiecărei
variante pe care o avem la îndemână. Unul dintre cei mai utili indicatori îl constituie randamentul
capitalului, acesta reflectând câştigul anual corespunzător fiecărei unităţi monetare investite. Profitul
este venitul rezidual dat de diferenţa dintre veniturile totale şi costurile totale.
Randamentul capitalului reprezintă, deci, necesarul de capital pentru obţinerea unei unităţi
de efect şi poate fi exprimat prin:
k
K
Q
Schimbările care se produc în factorii de producţie şi influenţa lor asupra volumului de
producţie sunt reflectate în legea randamentelor neproporţionale.
Legea randamentelor neproporţionale reflectă relaţia ce există între volumul producţiei
obţinute şi schimbările factorilor de producţie, între producţia adiţională şi factorii adiţionali utilizaţi.
Există trei cazuri de randamente:
1. randamente constante;
2. randamente crescătoare;
3. randamente descrescânde.
În cazul randamentelor constante, o anumită creştere a volumului de producţie necesită o
creştere corespunzătoare a factorilor utilizaţi.
În cazul randamentelor crescătoare o creştere proporţională a volumului producţiei cere o
mărire mai puţină decât proporţională a cantităţii de factori de producţie utilizaţi.
În cazul randamentelor descrescătoare, o mărire proporţională a volumului producţiei
obţinute implică o creştere mai mult decât proporţională a cantităţii factorilor.
Astfel, sporurile de producţie sunt diferite în raport cu creşterea factorilor, prin urmare există o
funcţie de producţie, care leagă factorii de producţie şi volumul de bunuri. Dacă am presupune că în
procesul de producţie sunt utilizaţi doi factori de producţie, apoi funcţia de producţie în acest caz ar
putea fi exprimată prin: Q = f (L, K).
Afară de această lege există legea randamentelor (productivităţii) marginale descrescânde,
potrivit căreia mărimea cantităţii factorului variabil (munca) duce la o creştere marginală a
producţiei, care atinge un punct maxim, după care are loc tendinţa de scădere a sporului marginal al
producţiei până ce devine negativ. Această lege a fost cercetată de D.Ricardo şi de A.Turgot, referitor
la producţia agricolă, pentru a explica noţiunea de rentă funciară.
Potrivit legii randamentelor (productivităţii) marginale descrescânde, atunci când se
utilizează un factor fix, iar cantitatea factorului variabil creşte, productivitatea factorului variabil
utilizat creşte până la un anumit nivel, după care începe să se reducă. Veridicitatea acestei legi este
demonstrată de realitatea economică. Dacă ea nu ar fi adevărată, ar însemna că pe o suprafaţă de un ha
s-ar putea obţine întreaga cantitate de produse agricole necesară populaţiei unei ţări.
Productivitatea unui factor de producţie reprezintă eficienţa utilizării factorului respectiv
şi poate fi exprimată prin productivitatea medie şi productivitatea marginală.
Productivitatea medie (W. M.) constituie, de fapt, producţia medie (P.M.) şi este egală cu
raportul dintre producţia totală (Q) şi cantitatea factorului utilizat – număr de lucrători (L), unităţi de
capital (K) etc.
 Q
W.M. a muncii  ;
L
Q
W.M. a capitalului  etc.
K
Productivitatea marginală (Wmar.) a unui factor de producţie se determină prin raportarea
modificării producţiei totale (ΔQ) la modificarea cantităţii factorului utilizat şi constituie, de fapt,
producţia marginală.
Q
W a muncii 
;
mar. L
Q
W a capitalului  etc.
mar. K
Modelele teoretice de combinare a factorilor de producţie ne demonstrează că pot exista un
număr foarte mare de combinaţii între factorii de producţie, dar realitatea ne arată că producătorul este
,de fapt, limitat.
Un rol important are perioada de timp. Într-o perioadă scurtă de timp, un anumit nivel de
producţie poate fi realizat numai printr-o combinare, într-o proporţie dată, a factorului variabil cu cel
fix. Pe o perioadă lungă de timp toţi factorii de producţie pot fi modificaţi şi deci, un anumit nivel de
producţie poate fi realizat printr-o combinare în proporţii diferite ale factorilor variabili. Dacă
producătorul are posibilitatea alegerii între două sau mai multe variante de combinare a factorilor,
alegerea variantei optime va avea în vedere, în primul rând, minimizarea costului fiecărui factor de
producţie utilizat.

8.3. Costurile de producţie şi tipologia lor. Căile de reducere a costurilor de producţie

Producerea şi desfacerea mărfurilor pe piaţă, precum şi prestarea de servicii, necesită,

întotdeauna, un anumit consum de muncă şi mijloace de producţie. Existenţa producţiei de mărfuri şi
acţiunea, pe această bază, a legilor obiective proprii economiei de piaţă, presupune examinarea acestor
cheltuieli în formă bănească. Orice întreprinzător, înainte de a demara o anumită activitate productivă,
recurge la un calcul, relativ simplu, strâns legat de următoarea întrebare: cât va costa produsul sau
serviciul pe care intenţionează să-l ofere cumpărătorilor?
Răspunsul la această întrebare îl obţinem prin intermediul costului de producţie care este
expresia bănească a consumului de factori de producţie.
Costul de producţie – reprezintă o categorie economică care reflectă totalitatea cheltuielilor
exprimate în expresie valorică suportate de întreprindere pentru producerea de bunuri materiale şi
servicii.
Costul de producţie reprezintă o parte componentă a preţului de realizare a mărfurilor.
Costul de producţie
P
Profitul
Datorită complexelor şi variatelor aspecte pe care le reflectă, costul de producţie ocupă un loc
deosebit de important în sistemul categorial al economiei politice, putând fi privit, în acelaşi timp, ca
unul dintre cei mai sintetici indicatori ai activităţii economice. Fiind expresia bănească a factorilor de
producţie consumaţi cu prilejul producerii şi desfacerii unor bunuri materiale şi servicii, acest indicator
reflectă, prin structura, mărimea şi evoluţia sa, gradul de eficienţă a activităţii unei firme. Din acest
punct de vedere, costul de producţie reprezintă una din formele de manifestare a eficienţei economice,
care este indiscutabil legată de mişcarea valorii şi preţurilor.
 Costul de producţie poate fi privit în aspect contabil şi economic.
Costul contabil include cheltuielile băneşti pentru plata materiilor prime, materialelor,
combustibilului, energiei, salariilor, amortizării ş.a.
Costul economic include, în afară de costul contabil, cheltuielile care nu presupun plăţi către
terţi (consumul de muncă al proprietarului firmei, dobânzile cuvenite capitalului propriu).
Fiind un indicator de mare importanţă, costul îndeplineşte următoarele funcţii:
1. de măsurare a cheltuielilor necesare pentru obţinerea unui bun;
2. este indicatorul principal pentru stabilirea preţului bunurilor oferite pe piaţă;
3. realizează controlul şi reglarea activităţii economice (prin cost se determină cât de eficient
sunt utilizate resursele economice);
4. permite determinarea nivelului de eficienţă economică a întreprinderii: în cazul când preţul
este cunoscut, mărimea profitului depinde de mărimea costului.

Elementul de bază în costul de producţie îl constituie cheltuielile de producţie, care includ:

cheltuielile pentru procurarea materiei prime şi a materialelor de bază; cheltuielile pentru procurarea
materialelor auxiliare; cheltuielile pentru combustibil şi energie; cheltuielile în formă de amortizare;
salariile şi contribuţiile asupra salariilor și alte cheltuieli băneşti.
Cheltuielile pe care le poate efectua un agent economic cuprind:
 cheltuieli de fabricaţie – ele constituie consum de capital fix şi circulant;
 cheltuieli de desfacere – consum de muncă vie şi materializată, efectuate după depozitarea
producţiei finite (păstrarea şi ambalarea, transportul şi expedierea către clienţi);
 amenzile şi penalităţile (ele se suportă direct din profitul rămas la întreprindere şi nu se
includ în costurile de producţie) ş. a.
După modul de individualizare pe obiecte de calculaţie (materii prime, salarii directe etc.),
cheltuielile de producţie se clasifică în: cheltuieli directe şi cheltuieli indirecte.
Cheltuielile directe sunt indisolubil legate de executarea unui produs sau serviciu şi includ:
materiile prime şi materialele directe, salariile directe, impozitul pe salarii şi contribuţia în bugetul
asigurărilor sociale de stat ş. a.
Cheltuielile indirecte sunt generate de executarea simultană a mai multor produse sau de secţii
de fabricaţie comune diferitor produse sau servicii, fapt pentru care aceste cheltuieli nu pot fi identificate
ca aparţinând costului unui anumit produs. La aceste cheltuieli se referă: reparaţiile, întreţinerile şi
amortizările utilajelor, consumul de energie, combustibil, apă, salariile personalului de administrare,
cheltuielile de poştă, telefon, corespondenţă etc.
În condiţiile economiei de piaţă, se folosesc mai multe categorii de costuri, în care se regăsesc,
într-o formă sau alta, diferitele cheltuieli de producţie. În acest sens, există o tipologie a costurilor, în
cadrul căreia se includ mai multe tipuri de costuri.
Costul global cuprinde ansamblul costurilor corespunzătoare unui volum de producţie dat. Ca
elemente structurale, aici se disting costurile fixe, variabile şi totale.
Costul fix desemnează acele cheltuieli care, privite în totalitatea lor, sunt independente de
volumul producţiei (chirii, asigurări, dobânzi, amortizarea capitalului fix, cheltuieli de întreţinere,
salariile personalului administrativ etc.)
Costul variabil reprezintă acele cheltuieli care, la un nivel dat al productivităţii, se modifică
proporţional cu volumul producţiei (materii prime, energie, apă, salariile muncitorilor etc.). Există şi
unele cheltuieli variabile care nu se modifică strict proporţional cu modificarea producţiei (orele
suplimentare sunt plătite la cote superioare celor normale etc.). Unele cheltuieli dintre acestea se
schimbă strict proporţional cu producţia (de exemplu,cheltuielile de materii prime, salariile directe
etc.).
 Costul total reprezintă suma costurilor fixe şi variabile. Modificarea costului total este
determinată numai de schimbările costului variabil.
CT = CF + CV
Costul mediu (unitar) reprezintă costul pe unitatea de produs sau pe unitatea de efect util.
Costul mediu poate fi de asemenea fix, variabil şi total. Atunci când este vorba de costul mediu, costul
fix devine şi el variabil; acesta scade pe măsura creşterii cantităţii de produse şi sporeşte atunci când
producţia obţinută se micşorează.
Mărimea costului mediu este diferită în timp şi spaţiu de la un produs la altul, în funcţie de
specificul fiecăruia din factorii consumaţi, în cazul unuia şi aceluiaşi bun, de la un producător la altul;
la unul şi acelaşi producător, de la o perioadă la alta în funcţie de modificările intervenite în dotarea
tehnică, în nivelul de calificare al lucrătorilor, în organizare şi conducere,etc.
Costul fix mediu (CFM) se determină prin raportarea costului fix la cantitatea de produse.
CF
CFM  .
Q
Costul variabil mediu (CVM) se calculează raportând costul variabil la cantitatea de produse.
CV
CVM  .
Q
Costul total mediu (CTM) se determină prin raportarea costului total la cantitatea de produse.
CT
CTM  .
Q
Costul marginal (Cmg) reprezintă suplimentul de cost (sporul de cost) necesar pentru
obţinerea unei unităţi suplimentare de produs; la un moment dat el se determină raportând creşterea
costului total la creşterea producţiei.
Costul marginal are o mare importanţă în luarea deciziilor privind mărirea ofertei de bunuri.
Venitul suplimentar ce se poate obţine prin vânzarea sporului de producţie, trebuie să fie mai mare
decât costul suplimentar.
Costurile marginale au un dublu rol:
 pe baza lor se iau decizii pentru stabilirea capacităţilor optime de producţie;
 ele fac posibilă cea mai eficientă elaborare a programelor de producţie.
Luarea în considerare a costurilor marginale privesc cu deosebire deciziile pe termen scurt,
pentru deciziile pe termen lung trebuie ţinută seama de costurile medii.
Comportamentul diferitelor tipuri de costuri, în funcţie de cantitatea de produse, poate fi
sugerat prin datele (ipotetice) cuprinse în tabelul ce urmează: presupunem că producătorul respectiv, în
vederea fabricării unei cantităţi crescânde din produsul ”A” , va trebui să suporte următoarele costuri:
Tabelul 8.1.
Costurile medii şi marginale pe termen scurt
Cantitatea Cost Cost Cost total Cost mediu Cost Cost mediu Cost
de fix variabil global fix mediu total marginal
produse global global CT=CF+CV CFM=CF/Q variabil CTM=CT/Q CMG=CT1-
(Q) (CF) (CV) CVM=CV/Q CT0
1. 400 160 560 400 160 560 -
2. 400 280 680 200 140 340 120
3. 400 360 760 133 120 253 80
4. 400 560 960 100 140 240 200
5. 400 800 1200 80 160 240 240
6. 400 1200 1600 66 200 266 400
 Datele din tabel pun în relief dependenţa categoriilor de costuri (cu excepţia costului global
fix) de producţia obţinută. Costul marginal se determină prin diferenţa dintre costul total global al
producţiei curente şi cel al producţiei anterioare şi se raportează la sporul producţiei.

Necesitatea reducerii costului de producţie. Cunoaşterea structurii costului de producţie, a

modificării acestuia în timp şi spaţiu are o importanţă deosebită în orientarea acţiunilor de reducere a
costului, acţionându-se cu preferinţă asupra cheltuielilor cu ponderea cea mai mare. Întotdeauna
producătorii sunt interesaţi să obţină producţia cu costuri cât mai mici. În acest scop, ei analizează
fiecare element din structura costului, stabilind măsuri de reducere, în concordanţă, însă, cu exigenţele
competiţiei impuse de piaţă.
Pentru a obţine rezultate cât mai bune, profituri maxime, producătorii trebuie să tindă spre
minimizarea costurilor de producţie. Pentru a atinge acest obiectiv trebuie evidenţiate unele momente.
În primul rând, caracterul limitat al resurselor economice îndeamnă la raţionalitate în utilizarea lor. În
acest context, se impun atenţiei cunoştinţele ştiinţifice referitoare la ingineria valorii, care presupune
realizarea unui cost minim fără a afecta calitatea, fiabilitatea, performanţele produsului.

Căile de reducere a costului de producţie sunt:

 reducerea cheltuielilor materiale;
 creşterea productivităţii muncii;
 utilizarea completă a capacităţilor de producţie;
 reducerea cheltuielilor administrativ-gospodăreşti;
 ridicarea nivelului de calificare a lucrătorilor;
 perfecţionarea echipamentului tehnic, a tehnologiilor de fabricaţie, a activităţii de
administrare, şi de gestiune şi conducere;
 stimularea materială a angajaţilor.
În condiţiile economiei de piaţă o reducere reală a costurilor ar însemna: restructurarea unor ramuri
ale economiei naţionale şi a forţei de muncă, la nivelul resurselor ţării şi a cerinţelor economiei de piaţă;
fabricarea produselor competitive, conform cerinţelor pieţii; evidenţa producţiei pe sisteme de calculatoare,
având zilnic imaginea clară a costurilor efectuate pe faze de producţie şi pe produse.