Factorii de producţie tradiţionali: munca, natura, capitalul

Teoria factorilor de producţie a fost dezvoltată în ştiinţa economică pentru prima dată de
economistul francez Jean Batist Say, reprezentant al doctrinei liberalismului economic
clasic.Aportul lui J. B. Say la dezvoltarea ştiinţei economice constă în elaborarea unui şir de
teorii şi concepte economice noi, cum ar fi:

 teoria factorilor de producţie, prin care J. B. Say înţelegea munca, capitalul şi

pământul, remuneraţi respectiv prin salariu, profit şi rentă. Această teorie care nu şi-a
pierdut actualitatea şi valoarea până în zilele noastre;
 J. B. Say primul a introdus în teoria economică conceptul de „întreprinzător”. În viziunea
lui întreprinzătorul este veriga mecanismului economic, că anume el este organizatorul
producţiei de utilităţi, că el procură factori de producţie, îi combină în scopul obţinerii
produselor pe care apoi le vinde pe piaţă şi obţine un profit.

Factorii de producţie reprezintă potenţialul de resurse productive atrase în circuitul economic.

Resursele productive la rândul lor se prezintă printr-o enormă varietate de forme, cum ar fi:

 resurse materiale (construcţii, utilaje) şi resurse nemateriale (servicii productive);

 resurse primare (potenţialul demografic, resurse naturale)
  resurse derivate (echipamente, experienţă, cunoştinţe)

Prin urmare, factorii de producţie reprezintă resursele economice disponibile şi valorificabile,

în măsura în care sunt atrase şi utilizate în activitatea economică în scopul producerii de bunuri
economice.

Munca ca factor de producţie, reprezintă activitatea umană specifică, manuală şi/sau

intelectuală, prin care oamenii îşi folosesc aptitudinile, cunoştinţele şi experienţa, ajutându-se în
acest scop de instrumente corespunzătoare, mobilul acestei activităţi fiind producerea bunurilor
necesare satisfacerii trebuinţelor lor imediate şi de perspectivă. Munca, ca factor de producţie,
are următoarele trăsături:

 ea are caracter originar, în sensul că ea este intrinsec asociată personalităţii, neputând fi

reprodusă artificial şi nici disociată de persoana prestatorului;
 ea reprezintă un factor de producţie activ şi determinant, contribuind la transformarea
factorilor de producţie în bunuri economice;
 munca omului se deosebeşte de activitatea animalelor prin aceea, că ea este exercitată în
mod conştient şi contribuie la crearea uneltelor de producţie;
 munca are dimensiuni cantitative şi calitative.

Factorul muncă e necesar de a fi analizat sub aspect cantitativ, structural şi calitativ.

În raport cantitativ munca trebuie analizată în legătură cu populaţia, cu factorul demografic în

general. Dimensiunile populaţiei depind de procesele demografice esenţiale (natalitatea,
mortalitatea); se află sub incidenţa factorilor economico-sociali (durata medie a vieţii, starea
generală de sănătate, nivelul de trai, reţeaua de cheltuieli pentru instruire şi ocrotirea sănătăţii,
etc); dinamica populaţiei este influenţată şi de migraţia internaţională.

În raport structural resursele de muncă se clasifică pe grupe de vârstă. Se analizează, de obicei,

trei grupe de vârstă: 0-15 ani; 16-59 ani; 60 ani şi peste. Raporturile care se formează între
ponderile celor trei grupe de vârstă stau la baza analizelor economice în funcţie de care se
apreciază optimul structurii populaţiei. Potenţialul de muncă sau resursele de muncă a unei ţări
se află în legătură directă cu persoanele care au capacitate de muncă.

Populaţia activă cuprinde pe toţi membrii apţi de muncă ai societăţii, având vârsta cuprinsă
între limitele legale de muncă.

Populaţia ocupată cuprinde pe toate acele persoane care au un loc de muncă, care prestează
efectiv o muncă.

Există tendinţe de reducere a ponderii populaţiei active sub incidenţa factorilor:

 de ordin demografic – întinerirea populaţiei în ţările în curs de dezvoltare şi îmbătrânirea

ei în ţările dezvoltate, scăderea mortalităţii infantile, prelungirea duratei medii de viaţă
etc.;
 de ordin tehnico-economic – nevoia de cunoştinţe tot mai complexe şi prelungirea duratei
de şcolarizare, mobilitatea profesională etc.

Calitatea factorului muncă se află în relaţie de dependenţă atât de nivelul de cultură generală şi
de instruire profesională, cât şi de nivelul de dezvoltare economică a ţării. Prin automatizarea şi
informatizarea producţiei, locul şi rolul omului în economie se schimbă – munca creativă
devine factorul determinant al vieţii economice. Pentru a ridica eficienţa muncii, ca factor de
producţie, e nevoie de perfecţionat în continuu forţa de muncă.

Natura - ca factor de producţie, include toate resursele din natură, care sunt folosite la
producerea bunurilor economice (solul, aerul, apa, mineralele, fondul silvic etc.). Toate resursele
brute din natură intră în categoria factorului natural al producţiei numit „pământ”. Pământul este
punctul de pornire al întregii activităţi economice. Natura oferă oamenilor: condiţii vitale de
existenţă; resurse naturale şi resurse primare de energie; spaţiu de desfăşurare a activităţii umane.

Trăsăturile naturii ca factor de producţie:

 natura are un caracter primar, originar. Elementele naturii nu sunt reproductibile în mod
artificial, deşi ştiinţa contemporană oferă omului posibilitatea de a interveni în circuitul
formării şi regenerării multora din resursele naturale;
 natura, ca factor de producţie, se manifestă în formă materială şi în formă de energie;
 natura se caracterizează prin raritatea resurselor;
 natura dispune de dimensiuni cantitative şi calitative.
Elementul principal al naturii îl constituie pământul. În ştiinţa economică un loc deosebit
ocupă problema evaluării economice a pământului, a resurselor naturale în general. În
abordarea acestei probleme se are în vedere că investiţiile încorporate solului de-a lungul
timpului, în lucrări de amenajare, ameliorare, irigaţii etc. duc la creşterea valorii economice a
fondului funciar, concretizate în aşa numit „pământ-capital”. Astfel, dintr-un dar exclusiv al
naturii, solul s-a transformat, datorită eforturilor depuse de om, într-un factor de producţie al
cărui comportament se apropie de cel al capitalului.

Noţiunea de capital a apărut în sec. XII şi a circulat cu mai multe sensuri: fond, stoc de mărfuri,
bani aducători de dobândă etc. În sec. al XIV-lea primeşte înţelesuri şi mai variate: bogăţie, averi
băneşti, valoare care sporeşte etc. Sensul modern al noţiunii de capital a fost introdus de
economistul francez A. J. Turgot la finele sec. XVIII indicând că „ capitalul înseamnă mai mult
decât bani sau bunuri, respectiv şi participant la producerea de valoare şi profit”.

Capitalul ca factor de producţie, reprezintă ansamblul bunurilor economice acumulate –

eterogene şi reproductibile – ale căror utilizare face posibilă, prin reîntoarcerea lor în producţie,
sporirea randamentului factorilor primari de producţie sau cel puţin duce la uşurarea muncii.

Există trei mari categorii de mijloace de producţie: structuri (fabrici,

locuinţe), echipamente (bunuri de consum de folosinţă îndelungată, cum ar fi autoturisme, şi
echipamente pentru producţie, cum ar fi maşini-unelte şi calculatoare), stocuri de resurse şi
bunuri finite (cum ar fi automobilele pe care le vând distribuitorii autorizaţi).

Capitalul, ca factor de producţie, în practică, este numit „capital real”

După modul specific în care se consumă şi se înlocuiesc componentele capitalului real el se

grupează în: capital fix şi capital circulant.

Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului productiv (real, tehnic) format din bunuri de
lungă durată ce servesc ca instrument ale muncii oamenilor în mai multe cicluri de producţie,
care se consumă treptat şi se înlocuiesc după mai mulţi ani de utilizare.

Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului productiv care se consumă în întregime în

decursul unui singur ciclu de producţie şi care trebuie înlocuit cu fiecare nou circuit economic.

Capitalul productiv – fix şi circulant – este un capital în funcţiune. În procesul circuitului

capitalului în funcţiune el trece prin trei stadii:

 a) proces prin care banii se transformă în capital productiv;

 b) utilizarea şi transformarea capitalului productiv în bunuri-marfă;
 c) trecerea formei marfă în forma bănească, însă cu un spor cantitativ, reprezentând
valoarea adăugată.

Corespunzător celor trei stadii ale fluxului circular al capitalului, acesta îmbracă trei forme
– bani, bunuri-capital, marfă – fiecare din aceste forme îndeplinind anumite funcţiuni. Dintre
cele trei forme funcţionale ale capitalului, numai una – bunurile-capital reprezintă capital real,
funcţionează în calitate de factori de producţie. Banii şi mărfurile funcţionează aici în calitate de
capital numai în legătură cu capitalul productiv şi exprimă forme derivate ale acestuia.

Scoaterea din funcţiune este rezultatul deprecierii capitalului fix datorate atât uzurii fizice cât şi a
cele morale a acestuia.

Prin uzura fizică a capitalului fix se înţelege pierderea treptată a proprietăţilor lui tehnice de
exploatare ca urmare a folosirii productive şi a acţiunii factorilor naturali.

Uzura morală a capitalului fix, numită şi uzură involuntară, constă în deprecierea valorică, sau
valorică şi tehnică înainte de uzura sa fizică deplină, datorită progresului tehnic.

Progresul tehnico-ştiinţific, ca neofactor de producţie, contribuie la:

 modernizarea şi diversificarea produselor, perfecţionarea echipamentelor şi tehnologiilor

de producţie;
 aplicarea noilor surse de materie prime şi energetice;
 îmbunătăţirile în domeniul comercializării bunurilor, al transportului şi comunicaţiilor;
 perfecţionarea metodelor de organizare a producţiei şi a activităţii manageriale etc.

Revoluţia ştiinţifică şi tehnică actuală permite înlocuirea aproape totală a efortului fizic şi în
măsură sporită a celui intelectual.

Capitalul uman - ca neofactor de producţie, include stocul de experienţă şi cunoştinţe

acumulate în fiinţa umană, care constituie un izvor al venitului potenţial viitor pe baza serviciilor
productive furnizate. În calitate de capital uman serveşte măiestria profesională obţinută prin
educaţie. La baza capitalului uman se află investiţiile făcute anterior în sistemul de instruire.

Economiştii susţin că învăţământul este cea mai importantă ramură a economiei, cea mai mare
„industrie” a epocii noastre, atât prin dimensiunile şi importanţa producţiei sale, cât şi prin
transmiterea din generaţie în generaţie a experienţei acumulate, îndeplinind funcţia de întreţinere
şi dezvoltare a stocului de cunoştinţe.