Costul de producţie: definire, tipologie.

Relaţia dintre cost şi productivitate

În comportamentul producătorului şi al consumatorului, costul constituie un indicator economic

de o mare însemnătate; înainte de a întreprinde ceva, el îşi formulează întrebarea, aparent simplă,
cât costă? Astfel, costul reprezintă un criteriu şi un instrument de comparare în alegerea variantei
de producţie şi de consum atunci când este vorba de materii prime, maşini, utilaje, instalaţii,
angajare de salariaţi, ca şi în cazul aprovizionării cu alimente, organizării concediului, efectuării
de excursii, vizionării de spectacole etc. În activitatea economică, pentru obţinerea de rezultate,
are loc consumul de factori de producţie - muncă, natură şi capital -, care, în expresie bănească,
constituie cheltuieli de producţie.

Definirea costului

Costul de producţie reprezintă, în formă bănească, totalitatea cheltuielilor efectuate şi suportate

de către agenţii economici pentru producerea şi desfacerea de bunuri materiale şi servicii.

Din definiţia costului de producţie se desprind mai multe concluzii:

a) el trebuie înţeles drept expresie bănească a consumului de factori -material şi uman, atât în
domeniul bunurilor materiale-industrie, agricultură, construcţii, silvicultură etc., cât şi în sfera
serviciilor-transport, telecomunicaţii, turism, sănătate, educaţie, cultură, gospodărie comunală
etc.;

b) costul cuprinde tot ceea ce înseamnă cheltuială pentru producerea propriu-zisă de bunuri,
precum şi pentru desfacerea (vânzarea lor);

c) exprimarea în bani a tuturor cheltuielilor, independent de mărimea, importanţa şi specificul

lor, permite aducerea la un numitor comun a consumurilor de factori de producţie diferiţi şi, pe
această bază, devin posibile măsurarea şi compararea lor.

Delimitări conceptuale

Costul contabil reflectă, în bani, cheltuielile efectiv suportate de către întreprindere, care rezultă
din evidenţa contabilă a acesteia. Costul economic este un concept mai larg decât costul contabil;
pe lângă acesta, el cuprinde şi acel consum de resurse care nu presupune plăţi efective
evidenţiate sub formă de cheltuieli, spre exemplu: consumul de muncă al proprietarului firmei,
gospodăriei agricole, magazinului, atelierului etc. Costul economic include, în structura sa, costul
contabil (sau costul explicit) şi costul implicit. Costul explicit este o noţiune care indică
cheltuielile efectuate de către întreprindere şi înregistrate în costurile efectiv plătite (însuşi costul
contabil). Costul implicit reflectă acel consum de resurse ale agentului economic neinclus în
costul efectiv plătit de către acesta. Este vorba de acele cheltuieli de forţă de muncă proprie a
proprietarului unităţii economice respective, care nu se înregistrează sub forma salariului ce i s-ar
cuveni, ca parte a costurilor; chiria ce s-ar cuveni folosirii propriilor clădiri; dobânda ce s-ar
cuveni folosirii capitalului propriu. Costul implicit este considerat venit normal cuvenit,
concretizat în: salariu implicit, dobândă implicită, rentă implicită - drept forme de remunerare a
muncii, a solului, a capitalului.

Costul de oportunitate reprezintă valoarea celei mai bune şanse sacrificate, costul sacrificiului
sau costul renunţării în procesul de alegere a variantei optime de alocare a resurselor. Concret,
aceste sinonime exprimă ceea ce pierde agentul economic sau la ce renunţă acesta când face o
alegere, adică valoarea ce corespunde celei mai bune alternative care nu este aleasă. Orice cost
concurenţial presupune costuri de oportunitate, deoarece întotdeauna alegerea unei alternative
presupune cunoaşterea şi renunţarea la alte alternative, considerate mai puţin avantajoase. Costul
de oportunitate are aplicabilitate în procesul de alocare a resurselor umane, materiale, băneşti, în
specializarea producţiei, în utilizarea factorului timp etc.; el este considerat cost implicit,
deoarece nu generează plăţi efective, evidenţiate în costuri efective ale întreprinderii.

Importanţa costului

În economia de piaţă actuală, costul constituie un instrument economic extrem de util în

fundamentarea şi adoptarea deciziilor privind alocarea resurselor, volumul şi structura producţiei,
mărirea sau restrângerea ofertei de mărfuri, inovarea tehnologică etc. Atunci când efectele sau
rezultatele variantelor de proiect sunt egale, criteriul de alegere a variantei optime îl reprezintă
nivelul mai scăzut al costului. Totodată, se manifestă tendinţa de calculare a costului în cele mai
diferite structuri ale activităţii: astfel, prezintă interes nu numai costul de producţie în general, ci
şi costul de distribuţie, costul muncii, costul educaţiei, sănătăţii, informaţiei, administraţiei,
timpului, datoriei (împrumutului), costul vieţii, inflaţiei, şomajului, crizei, reformei economice,
costul combaterii crimei, arestării şi condamnării, pedepsei, costul ecologic, costul
externalităţilor negative etc. De asemenea, costul se analizează şi se urmăreşte în condiţiile în
care se accentuează interdependenţele dintre ramuri, subramuri, dintre agenţii economici, încât
ceea ce într-un loc constituie preţ de vânzare al produselor respective, într-altul, reprezintă costul
factorilor de producţie achiziţionaţi. În consecinţă, variaţiile de preţ se transmit în lanţ, ca efect
propagat, în costuri.

Calculul economic, funcţionarea şi dezvoltarea activităţii pe principiul eficienţă iau în

considerare relaţia dintre cost şi preţul de vânzare la fiecare bun economic, relaţie ca de la parte
la întreg. Costul (C) desemnează numai o parte a preţului de vânzare (P), şi anume cheltuielile
suportate de către agenţii economici, iar excedentul preţului (peste costul de producţie)
reprezintă profitul (pr) sau beneficiul. În condiţiile unei anumite marje de profit, mărimea
costului exercită presiune asupra preţului.