COSTURILE DE PRODUCTIE

Costurile factorilor de productie Producerea si desfacerea marfurilor pe piata, precum si prestarea de servicii, necesita, ntotdeauna, un anumit consum de munca si mijloace de productie. Existenta productiei de marfuri si actiunea, pe aceasta baza, a legilor obiective proprii economiei de piata, presupune examinarea acestor cheltuieli n forma baneasca. Orice ntreprinzator, nainte de a demara o anumita activitate productiva, recurge la un calcul, relativ simplu, strns legat de urmatoarea ntrebare: ct va costa produsul sau serviciul pe care intentioneaza sa-l ofere cumparatorilor? Raspunsul la aceasta ntrebare l obtinem prin intermediul costului de productie. Datorita complexelor si variatelor aspecte pe care le reflecta, costul de productie ocupa un loc deosebit de important n sistemul categorial al economiei politice, putnd fi privit, n acelasi timp, ca unul dintre cei mai sintetici indicatori ai activitatii economice. Fiind expresia baneasca a factorilor de productie consumati cu prilejul producerii si desfacerii unor bunuri materiale si servicii, acest indicator reflecta, prin structura, marimea si evolutia sa, gradul de eficienta a activitatii unei firme. Din acest punct de vedere, costul de productie reprezinta una din formele de manifestare a eficientei economice, care este indiscutabil legata de miscarea valorii si preturilor. Mijloacele de munca, obiectele muncii si munca omului, ntr-un cuvnt, principalii factori de productie, participa n mod diferit la formarea valorii noului produs. Astfel, valoarea obiectelor muncii, sub actiunea mijloacelor de munca mnuite de forta de munca, este n ntregime transferata, ntr-un singur ciclu de productie, n valoarea noului produs. Mijloacelor de munca n schimb, li se transfera valoarea treptat n decursul mai multor cicluri de productie, pe masura ce se uzeaza fizic si moral. Totodata, n procesul crearii bunurilor materiale apar o serie de cheltuieli legate de utilizarea productiva a fortei de munca, reprezentate, n principal, prin salarii. Functionarea fiecarei unitati economice n conditii de eficienta necesita o riguroasa masurare si cunoastere a tuturor cheltuielilor ocazionate de producerea si desfacerea marfurilor, astfel nct, recuperarea lor sa permita reluarea procesului de productie. Din aceasta cauza, n ansamblul veniturilor obtinute de o firma ca urmare a vnzarii produselor sale, aceasta parte de valoare care reflecta consumul unor factori de productie, manifesta tendinta de autonomizare sub forma costului. Acesta este definit de literatura de specialitate ca fiind expresia baneasca a cheltuielilor pe care firmele producatoare le efectueaza, prin alocarea si consumarea de factori de productie, pentru producerea si desfacerea marfurilor si serviciilor lor. Trebuie mentionat totusi ca, notiunea de cost de productie nu se identifica n toate cazurile cu notiunea de cheltuieli. De regula, cheltuiala este generata de o plata, adica de utilizarea disponibilitatilor banesti, fie pentru constituirea stocurilor de valori materiale, fie pentru onorarea obligatiilor de orice fel. Numai n cazurile n care valorile materiale achizitionate se consuma productiv n acelasi moment, s-ar putea spune ca cheltuiala se cuprinde n ntregime n costul de productie. Oricum, n practica economica se foloseste expresia cheltuieli de productie cu sensul de cost de productie. Din cele aratate mai sus, rezulta ca ne aflam n fata unei categorii valorice care executa un circuit propriu si ndeplineste anumite functii economice. Fara ndoiala, cea mai importanta dintre acestea ramne compensarea valorica a resurselor necesare reproducerii conditiilor materiale si personale ale productiei. Cu toate acestea, recuperarea numai a costului, prin vnzarea marfii, asigura conditiile reluarii doar pe scara simpla a procesului de productie. Mai mult dect att, daca pretul la care se vinde marfa se situeaza sub nivelul costului, el nu va oferi nici posibilitatea reproductiei simple. De aceea, prin raportarea diferitelor rezultate la costuri, firma poate cunoaste eficienta folosirii fiecarei unitati monetare cheltuite, avnd posibilitatea descoperirii rezervelor de care dispune si sporirea, pe aceasta cale, a capacitatii ei de concurenta. Pentru a asigura conditiile reluarii productiei pe scara largita, firma producatoare trebuie sa vnda marfurile sale la preturi egale cu o valoare situata peste nivelul costului de productie. De aici rezulta ca, ntotdeauna, costul de productie trebuie sa fie mai mic din punct de vedere cantitativ dect valoarea marfurilor recunoscuta pe piata de cumparatori. n caz contrar, producatorul nu si va putea continua activitatea, neputnd lucra n pierdere. Totodata, n cadrul raportului cost-valoare, trebuie luat n considerare si faptul ca, n conditii de concurenta, valoarea pe unitatea de produs este aceeasi, n timp ce costul difera de la o unitate economica la alta, n functie de conditiile de productie de care dispun (tehnologie, organizare interna, nivelul productivitatii muncii s.a.). Dupa cum se stie, n practica, exista mai multe posibilitati tehnice pentru obtinerea unui anumit volum de productie, dar la costuri diferite. Firma va alege ntotdeauna tehnica de productie care va conduce la minimizarea costului. Din aceste motive, costul de productie constituie unul din criteriile de baza n alegerea tehnicilor (sau tehnologiilor) eficiente alternative, deci n fundamentarea diferitelor variante de investitii. Problema capata dimensiuni considerabile mai ales intr-o economie lipsita de resurse, unde costul de productie ne apare ca o masura alternativa, ca un parametru economic prin intermediul caruia pot fi alese diferite alternative de productie. Acesta este motivul pentru care, n economie, se foloseste adesea conceptul de cost alternativ sau cost de oportunitate. Din aceasta perspectiva, costul de productie este privit ca: cheltuieli minime la care se reuseste obtinerea unui anumit volum de output, date fiind preturile la care sunt achizitionati factorii de productie. Din aceste cheltuieli se desprind costurile reale adica tocmai costurile alternative minime acceptate pentru a produce o marfa oarecare cu resursele de care dispunem la un moment dat. De pilda, costul alternativ minim acceptat pentru producerea unui autoturism este egal cu costul altor marfuri ce ar putea fi produse cu aceeasi cantitate de otel, sticla, cauciuc, munca, masini, utilaje etc. Sau, costul alternativ minim acceptat pentru producerea unui televizor va fi egal cu costul altor marfuri ce ar putea fi produse cu aceeasi cantitate de mase plastice, sticla speciala, metale neferoase, aparatura de masura si control s.a.m.d. De obicei, calcului costurilor alternative se efectueaza de catre cei ce se ocupa de managementul ntreprinderii. Din aceasta cauza, exista unele deosebiri ntre nivelul costurilor alternative asa cum rezulta ele din calculele managerilor si costurile economice oglindite n contabilitate. Diferentele provin din faptul ca economistii manageri sunt nclinati sa includa n costurile alternative unele elemente de cheltuiala pe care, n mod obisnuit, contabilii nu se evidentiaza. Un exemplu concludent n aceasta privinta l constituie includerea n costurile alternative a dividendelor platite actionarilor. Contabilii considera pe buna dreptate ca dividendele sunt platite din veniturile firmei si ca atare nu trebuie incluse n costurile efective. Asa de explica faptul de ce n multe lucrari de profil costurile reflectate n contabilitate mai

sunt numite si costuri explicite, n timp ce costurile alternative mai sunt cunoscute si sub denumirea de costuri implicite. Indiferent de modalitatea de calcul, cunoasterea acestor doua categorii de costuri prezinta o importanta deosebita, ele fiind organic legate de conducerea unitatilor dupa principiile economiei de piata. n acest sens, fiecare firma este direct interesata n cuantificarea consumurilor de factori de productie si compararea n expresie a rezultatelor obtinute cu cheltuielilor efectuate, precum si utilizarea resurselor de care dispun. Aceste aspecte capata o semnificatie deosebita n cazul n care firma respectiva este angajata n relatii de comert exterior. Actiunea legilor pietei presupune si n acest caz, compensarea echivalenta a costurilor de productie si realizarea unor schimburi reciproc avantajoase. n plus, cunoasterea exacta a costurilor permite efectuarea de comparatii cu nivelul cheltuielilor de productie din alte tari si urmarirea, n cadrul tranzactiilor respective, mai nti, recuperarea lor. Tipologia costurilor Utilizarea corecta a costurilor de productie n conducerea efectiva a firmelor producatoare nu poate fi facuta fara cunoasterea structurii cheltuielilor care intra n componenta lor. n general, structura costului de productie reflecta elementele componente ale acestuia, n marime absoluta, precum si ponderea fiecaruia n totalul cheltuielilor. Astfel, producatorul este interesat sa cunoasca nu numai costul total sau global (ansamblul cheltuielilor care corespund unui anumit nivel al productiei), dar si modul cum fiecare element al costului oscileaza n functie de cantitatea totala produsa. Din acest punct de vedere, cheltuielile efectuate de o anumita firma pentru achizitionarea diferitilor factori de productie, necesari producerii unei anumite cantitati de marfa, pot fi mpartite n doua mari categorii si anume: costuri fixe si costuri variabile. Primele sunt acelea care, de regula, nu-si modifica nivelul odata cu modificarea productiei. n aceasta categorie de cheltuieli pot fi incluse amortizarile (cu conditia sa se practice sistemul amortizarii liniare si nu progresive sau accelerate), salariile anumitor lucratori, asigurarile, cheltuielile legate de ncalzirea, aerisirea si iluminarea halelor de productie s.a. Cea de-a doua grupa se refera la cheltuielilor care, la un nivel dat al productivitatii, se modifica proportional cu volumul productiei, de pilda cele referitoare la materiile prime, energie, apa industriala, salarii directe cuvenite muncitorilor, alte consumuri intermediare. Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul ca, att costurile fixe (CF), ct si costurile variabile (CV) nu sunt absolut constante si nici nu se modifica ntotdeauna direct proportional cu volumul productiei. Denumirea de costuri fixe se justifica doar n conditiile n care avem n vedere perioade mai scurte de timp, pentru ca, asa cum vom vedea, pe termen lung, orice ntreprindere si modifica tehnica de productie, procedeaza la introducerea progresului tehnic, achizitionnd noi masini si utilaje moderne a caror uzura se va oglindi diferit n costuri. Totodata, anumite categorii de cheltuieli nu se modifica strict proportional cu volumul productiei. De exemplu, uzura unui vehicul nu este ntotdeauna direct proportionala cu viteza sa, dupa cum, din punct de vedere financiar, orele suplimentare depuse peste durata obisnuita a serviciului sunt platite la cote superioare celor normale. Toate acestea ne determina sa apreciem ca, att prima categorie de costuri, ct si cea de a doua, pot fi apreciate ca fiind conventionalconstante si conventional-variabile. Privita n timp, structura costului de productie nu ramne neschimbata, ponderea elementelor ce-l alcatuiesc modificndu-se sub influenta mai multor factori. Unii dinte acestia tin de preocuparile ntreprinderilor de a introduce progresul tehnic, de a ridica gradul de calificare al lucratorilor, de mbunatatirea a organizarii si conducerii productiei. Altii, par a fi independenti de calitatea activitatii proprii cum ar fi modificarea preturilor materiilor prime, combustibilului si energiei, diferite actiuni revendicative privind ridicarea nivelului general a salariilor, n fine, unele modificari intervenite n regimul cotelor de asigurare, a taxelor si impozitelor etc. Exista apoi, o anumita categorie de cheltuieli care, prin natura lor, tind sa ocupe o pondere tot mai mare n structura costurilor de productie. Este vorba de cele efectuate n scopul protectiei mediului nconjurator, al prevenirii sau nlaturarii poluarii apei, aerului si solului. n zilele noastre recurgerea la unele tehnici si tehnologii nepoluante, menite sa reduca pericolul degradarii mediului ambiant prin reciclarea deseurilor si reziduurilor industriale, a devenit o necesitate stringenta , vitala, care nu mai poate fi lasata la libera alegere a ntreprinderilor producatoare, ci trebuie supravegheata la scara ntregii societati. Semnalele economice pe care ni le transmit costurile pot fi corecte numai daca ele vor reflecta si aceasta categorie de cheltuieli. Ele fac parte din asa-numitele costuri sociale. Daca, de pilda, o ntreprindere produce otel la costul de 100 de dolari tona, dar, n acelasi timp, polueaza puternic zona geografica n care se afla amplasata, costul de mai sus nu reflecta cheltuielile reale ale otelului produs. Numai ntregul cost, social si privat, va putea reflecta adevaratul profit, sau adevaratele pierderi. Exemple de acest fel pot fi date cu sutele. Mai dam unul. Daca o ntreprindere situata n domeniul forestier, planteaza anul acesta o padure, costurile ei vor reflecta cheltuielile materiale si de munca necesare nfaptuirii acestui obiectiv. Dar, societatea va beneficia, peste ani, de anumite avantaje pe care, deocamdata, nu le putem cuantifica, reflectate ntr-o apa curata, un sol nepoluat s.a.m.d. Elementele de mai sus vor putea fi procurate apoi de diversi beneficiari la costuri reale ce vor influenta pozitiv productie si beneficiile lor. n cele ce urmeaza vom considera, binenteles din ratiuni didactice, ca att costurile fixe, ct si costurile variabile se comporta absolut normal, adica, primele ramn pe termen scurt constante, indiferent de modificarile intervenite n volumul productiei, iar celelalte se afla ntr-o dependenta stricta de aceasta. Deci, putem scrie ca: CV = f(Q) Sa admitem ca ntr-o ntreprindere nregistram urmatoarea situatie:

Tabel nr.1 Grafic, datele de mai sus ar putea fi reprezentate astfel:

Graficul nr. 1 Din analiza Tabelului nr. 1 si a Graficului nr.1 se desprind cteva concluzii. n primul rnd, rezulta ca, datorita constantei lor n raport cu productie, costurile fixe se prezinta din punct de vedere grafic ca o dreapta continua paralela cu axa abscisei. n al doilea rnd, chiar atunci cnd volumul productiei este egal cu zero, costurile fixe nu pot fi nule. Ele vor nregistra cel putin cota de amortizare a capitalului fix aflat n stare de nefunctionare, dar supus procesului de uzura fizica si morala. n al treilea rnd, se observa ca, spre deosebire de costurile fixe, costurile variabile sunt nule la un volum de productie egal cu zero. n sfrsit, n al patrulea rnd, apare un concept nou acela de costuri totale (CT) egala cu suma celor doua categorii de costuri puse n evidenta mai nainte. Prin urmare: CT = CF + CV = CF + f(Q) Avnd n vedere relatia de mai sus, se poate afirma ca, evolutia costurilor totale se gaseste, ntotdeauna, ntr-o relatie directa cu cresterea productiei. Desigur, ele pot creste n ritmuri egale, mai mici sau mai mari dect volumul productiei. De pilda, n cazul exemplului nostru, este usor de observat ca totalul costurilor nu creste n rate egale. Pe producator nu-l costa prea mult trecerea de la fabricarea unui produc la doua produse sau chiar trei. Dar, din momentul n care firma depaseste limita a patru produse, att costurile variabile, ct si cele totale ncep sa creasca vertiginos. Cum se explica acest lucru? Unul dintre motive ar consta n faptul ca firma are o capacitate de productie suficienta pentru producerea a patru, maxim cinci produse pe saptamna. Depasirea acestui volum de productie implica modificari costisitoare de utilaje, marirea numarului de angajati, sau rezolvarea altor probleme speciale, ceea ce conduce la cresterea mult mai rapida a cheltuielilor dect a productiei. n acelasi timp, nu-i mai putin adevarat ca aceasta progresivitate a costului total depinde si de actiunea legii productivitatii marginale a factorilor de productie. Aceasta este definita n economia politica sub forma unui raport dintre cresterea productiei obtinute si cresterea factorului de productie, n conditiile

n care volumul tuturor celorlalti factori ramne constant. Asadar, productivitatea marginala a unui factor X va fi egala cu:

Prin urmare, indiferent de sectorul de activitate, productivitatea marginala a unui factor va ncepe sa scada de la un anumit punct, daca toti ceilalti factori de productie ramn constanti. felul acesta, se ajunge la asa-numitul echilibru economic a implicarii factorilor de productie de catre managerii ntreprinderii. Orice combinare a acestor factori va depinde de productivitatea lor marginala. Fireste, pornind de la acest principiu, se va recurge, n primul rnd, la achizitionarea acelui factor care, tinnd cont de pretul sau pe piata, va oferi cea mai mare productivitate. Cu alte cuvinte, producatorul va distribui factorii de productie pe care i are la dispozitie n asa fel nct ultimul dolar cheltuit pe un anumit factor sa ofere aceeasi productivitate ca ultimul dolar cheltuit pe un alt factor de productie. Obtinem, astfel, un punct de echilibru n care productivitatile marginale ale tuturor factorilor de productie se echilibreaza. n cazul nostru, acest punct corespunde unei productii egala cu patru produse pe saptamna. Dincolo de acest volum de productie este necesara o noua redistribuire a factorilor productivi, o noua combinatie care sa prentmpine scaderea productivitatii marginale si cresterea costurilor totale. Avnd n vedere aceasta constatare, se poate spune ca orice ntreprindere dispune de o anumita capacitate optima de productie, dincolo de care costurile totale cresc n ritmuri mult mai nalte dect output-ul. De un real folos n aprecierea acestei situatii se dovedeste a fi conceptul de cost marginal (CM). Ce se ntelege prin cost marginal? De la nceput trebuie sa subliniem ca literatura economica a retinut doua semnificatii ale acestuia. ntr-o prima aproximare, el desemneaza nivelul cel mai ridicat al cheltuielilor efectuate de unele unitati din industria extractiva sau din agricultura care si desfasoara activitatea n conditiile de productie mai putin favorabile datorita mediului natural, dar ale caror produse sunt absolut necesare pe piata. n acest caz, costul marginal sau extremal foloseste ca punct de plecare n formarea preturilor de vnzare a marfurilor respective. Acest pret trebuie sa asigure recuperarea costurilor efectuate si stimularea unitatilor n cauza sa produca n continuare. Potrivit celei de-a doua semnificatii care, de altfel, ne intereseaza n cazul de fata, costul marginal reprezinta cheltuielile suplimentare necesare sporirii productiei cu o unitate. Deci,

unde, pentru

?Q = 1; CM = ?CT.

Folosindu-ne de datele care evidentiau costurile totale, rezulta ca vom nregistra urmatoarea evolutie a costurilor marginale:

Tabel nr.2 Pe baza datelor de mai sus se poate constata ca trecerea de la fabricarea unui produs la doua produse a necesitat un efort sub forma costului marginal de 25 lei (110-85), iar de la doua produse la trei produse 20 lei (130-110). Asadar, costul marginal al ultimei cantitati de marfa produsa rezulta ca o diferenta ntre costul total al n unitati si n-1 unitati.

Pentru o mai buna definire a costului marginal sa presupunem ca putem descompune cantitatea produsa n parti suficient de mici. Costul unei asemenea parti fata de costul celei precedente este tocmai costul diferentiale sau marginal. Deoarece costul marginal descinde din costurile totale, ne intereseaza sa cunoastem ritmul n care acesta creste sau descreste. Din punct de vedere matematic, acesta este pus n evidenta de derivata functiei care exprima costurile totale. Daca: CT = CF + CV = CF + f(Q) si

, iar

atunci,

Cum costurile fixe sunt independente de volumul productiei, actionnd ca o constanta, rezulta ca si costurile marginale sunt independente de costurile fixe, depinznd numai de componenta variabila a costurilor totale.

Trasarea grafica a curbei costului marginal ne arata ca ea atinge un punct minim n cazul unei productii cuprinsa ntre 3 si 4 produse pe saptamna (a se vedea graficul nr.2). Aceasta nseamna ca faza de minim o nregistram atunci cnd:

Graficul nr. 2 Totusi, de ce costurile marginale marcheaza mai nti o tendinta de scadere si apoi de crestere accentuata? Raspunsul la aceasta ntrebare l vom gasi daca vom analiza un concept frecvent utilizat n economia politica, si anume costul mediu pe unitatea de produs, sau mai pe scurt, costul unitar. Ce trebuie sa ntelegem prin acesta? Costul unitar reflecta cheltuielile necesare pentru producerea unei singure unitati de produs, fiind egal cu costurile totale raportate la cantitatea produsa, deci:

El poate fi stabilit cu exactitate numai: a posteriori, adica dupa ce a avut loc procesul de productie. n acest sens, putem vorbi de un cost efectiv postcalculat. De regula nsa, asa cum am mai aratat din ratiuni de eficienta si n scopul fundamentarii diferitelor variante de investitii si de combinare a factorilor de productie, se recurge la un antecalcul al costului pe unitate de produs (costul alternativ). n mod similar, se calculeaza costul fix unitar si costul variabil unitar (CFU si CVU) respectiv:

Grafic, curba costului fix unitar este descrescatoare, pentru ca acelasi volum de cheltuieli de repartizeaza la o productie din ce n ce mai mare. Daca din punct de vedere matematic atunci :

respectiv, ; . Din aceasta cauza, functia CFU este o hiperbola echilaterala ale carei asimptote sunt cele doua axe de coordonate (a se vedea graficul nr. 3). n ceea ce priveste curba costurilor variabile unitare observam (din acelasi grafic) ca, mai nti ea este descrescatoare, pentru ca, mai apoi, de la un anumit nivel al productiei sa creasca rapid, aproape direct proportional cu cheltuielile totale. Cu toate acestea, si ea atinge un punct minim. Cnd are loc aceasta situatie? Minimul costurilor variabile unitare se va nregistra atunci cnd derivata functiei f(Q)/Q va fi nula, adica:

Sa ncercam acum o privire de ansamblu asupra exemplului cu care, speram, ne-am familiarizat si sa calculam toate datele de mai sus prin intermediul tabelului nr. 3, ilustrate apoi n graficul nr. 3.

Tabelul nr. 3

Graficul nr. 3 Ce se constata? n primul rnd, observam ca linia care marcheaza evolutia costurilor marginale intersecteaza linia costurilor totale unitare n punctul sau minim, adica exact n locul n care derivata acestora este nula . Ce semnificatie economica are acest fapt? Aceasta nseamna ca, pentru orice nivel al productiei unde costul marginal este mai mic dect costul total pe unitatea de produs, cresterea cu o unitate a productie va determina reducerea n continuare a costurilor totale unitare. Dimpotriva, atunci cnd costul marginal este mai ridicat dect costul total pe unitatea de produs, orice crestere a productiei conduce si la cresterea costului total unitar. De aici se desprinde concluzia potrivit careia nivelul optim al productiei este dat de punctul de intersectie al curbei costurilor marginale cu curba costurilor totale pe unitatea de produs (n cazul nostru 40=40 pentru o productie Q=4). Dincolo de acest punct, att costurile marginale, ct si cele totale pe unitatea de produs, ncep sa creasca, ceea ce nseamna ca productia devine nerentabila. De aceea, acest punct mai poarta denumirea si de costul minim al combinarii (substituirii) factorilor de productie. El reflecta cel mai mic cost la care poate fi creata o unitate de produs si totodata cel mai mic pret la care pot fi procurati factorii de productie n conditiile folosirii lor alternative. n al doilea rnd, atta timp ct costurile marginale sunt mai mici dect costurile totale si variabile pe unitatea de produs, deci curba costurilor marginale se situeaza, din punct de vedere grafic, sub curbele celorlalte doua costuri, productie poate fi marita n conditii de rentabilitate. n fine, n al treilea rnd, punctul minim al costurilor marginale si totale pe unitatea de produs ne indica limita inferioara pna la care poate fi redus pretul de vnzare. n cazul n care pretul de vnzare se situeaza sub acest punct, ntreprinderea va nregistra pierderi si, daca nu-si va modifica optica manageriala, se va vedea nevoita sa dea faliment. Daca, dimpotriva, pretul de vnzare se va situa la cote superioare punctului minim al costurilor marginale si totale pe unitatea de produs, atunci ntreprinderea nu numai ca-si va recupera cheltuielile, dar va ncasa si profit. Asa cum rezulta din graficul nr. 4 si din graficul nr. 5, ntreprinderea si va spori productia pna n punctul n care costul marginal va egala nivelul pretului la care se vinde marfa respectiva pe piata. Daca, de pilda, pretul de vnzare a unei unitati de produs este de 11 dolari, costul marginal de 7,5 dolari si costul unitar de 8 dolari, ntreprinderea si va spori volumul productiei pna cnd costul marginal va ajunge la 10 dolari. Procedeaza asa pentru a cstiga mai mult. Dincolo de acest punct va nregistra pierderi.

a) Situatia n care ntreprinderea nregistreaza pierderi Graficul nr. 4

b) Situatie n care ntreprinderea esterentabila Graficul nr.5

Prin urmare, costurile marginale prezinta o foarte mare importanta n semnalarea limitelor minime si maxime ale productiei.

Graficul nr. 6 Asa cum rezulta si din graficul de mai sus, pentru producator reteaua de preturi PP1 si P2P3 se prezinta din punct de vedere grafic ca linia ce desemneaza o cerere cu o elasticitate infinita. Este limpede ca n cazul n care pretul creste de la PP1 la P2P3 punctul de echilibru al ntreprinderii, reprezentat de ntlnirea curbei costului marginal cu linia pretului, se va deplasa spre dreapta, marindu-si astfel, productia de la q1 la q2. Acest fapt confirma nca o data teza dupa care oferta globala sporeste cnd pretul creste si se diminueaza atunci cnd pretul scade. Desigur, acest rationament este valabil considernd constante preturile altor bunuri, deci si a factorilor de productie. Altminteri, va trebui sa tinem cont de oscilatiile ce intervin n curba costurilor marginale si de noile puncte de echilibru ce deriva de aici. Trebuie sa avem n vedere si faptul ca, pe termen lung, costurile unitare sunt descrescatoare datorita utilizarii unor tehnologii de productie superioare din punct de vedere calitativ. Evolutia costurilor de productie n economie, timpul este considerat ca una din variabilele extrem de importante. De aceea, n abordarea problemelor economice, este absolut necesar sa fie clarificata semnificatia ce i se atribuie perioadei de timp n fiecare caz n parte. n general, atunci cnd avem n vedere costurile de productie, prin termen scurt ntelegem perioada de timp de-a lungul careia unele cheltuieli ramn fixe, independent de felul n care evolueaza cantitatea de bunuri produse. n mode analog, prin termen lung se are n vedere perioada de timp, suficient de mare, n care toate costurile variaza odata cu schimbarea volumului productiei. Fireste, daca analizam aceasta situatie n termeni calendaristici, o perioada scurta de timp pentru o anumita firma s-ar putea dovedi a fi mult mai lunga pentru o alta ntreprindere. Totul depinde de viteza cu care diferitele costuri fixe se transforma n costuri variabile. De pilda, daca luam n calcul luna viitoare, ea poate fi considerata ca o anticipare pe termen scurt. n acest interval de timp este putin probabil sa se modifice cotele de asigurare sau salariile managerilor, contractele fiind ncheiate anterior si pe o perioada mai lunga de timp. Dar, n perspectiva inclusiv aceste salarii se modifica, dupa cum pot interveni schimbari importante si n tehnica de productie, deci n cotele de amortizare. ntrebarea care se pune n aceasta situatie este urmatoare: care va fi linia de expansiune a ntreprinderii si unde se va situa marimea sa optima n fiecare interval de timp? Practica economica a pus n evidenta faptul ca, de regula, ntreprinderile cu un volum mare al productiei au, n principiu, posibilitatea sa obtina si cele mai mici costuri unitare. La o analiza mai atenta a faptelor nu putem sa nu observa, ca acest lucru este de obicei valabil pentru acele firme al caror specific productiv presupune o productie pe scara mare de exemplu: productia de automobile, unele rafinarii, otelarii s.a. Cu toate acestea, nu-i mai putin adevarat ca sunt si ntreprinderi mai mici, sau de marime medie, care pot concura cu succes din punct de vedere al costurilor unitatile foarte mari. Atunci, ce criteriu putem adopta n calcule pentru optimizarea capacitatilor de productie? Unul dintre criteriile de baza, unanim acceptate, l constituie tocmai costul pe unitate de produs. Alaturi de acesta, analiza economica retine, desigur, si alte criterii de care nu ne propunem sa ne ocupam aici. Sa presupunem, n acest sens, ca avem cinci variante de proiect, fiecare corespunznd unei marimi date a capacitatii de productie si, binenteles, unui anumit cost pe unitatea de produs (CU).

Graficul nr.7 Asa cum rezulta din graficul nr. 7, toate curbele costurilor unitare situate la stnga de punctul optim (y4), unde se nregistreaza cel mai mic cost unitar pe unitatea de produs, ne indica o capacitate de productie inferioara pentru a fi avantajoasa ntreprinderii, n afara de cazul cnd aceasta nu se limiteaza sa lucreze pentru o piata mult prea mica. Se ntelege, daca cererea de pe piata se va micsora, pentru ntreprindere nu este economic sa mentina o capacitate de productie egala cu y4, ci una mai mica. Invers, ncercarea ei de a produce mai mult, adica trecerea de la y4 la y5, n conditiile pastrarii factorilor de productie initiali, fara nici un fel de reorganizare si modernizare a lor, s-ar solda cu costuri unitare mai mari (CU5) si cu implicatii negative asupra profitului.

Graficul nr.8 Pentru simplificare, sa admitem ca o ntreprindere poate sa aleaga ntre trei instalatii de marimi diferite: mica, medie si mare. Potrivit graficului nr. 8, instalatia de capacitate mica implica un cost mediu pe unitate de produs CM1, cea medie CM2, iar cea mare dimensiuni CM3. Daca ntreprinderea si programeaza un nivel al productiei care sa nu depaseasca y1 ea va alege n mod cert instalatia de mica dimensiune. Daca, n schimb, si propune sa produca si sa vnda un nivel de output cuprins ntre y1 si y2 ea va opta cu siguranta pentru instalatia de dimensiuni medii. n fine, pentru o productie superioara lui y2 ea se va decide sa adopte o capacitate de mari dimensiuni. Data fiind evolutia costurilor medii pe unitatea de produs, pentru ntreprindere este rentabil sa adopte o capacitate de dimensiuni medii, deoarece, n acest caz, se nregistreaza un cost inferior celorlalte doua situatii. ntruct este vorba doar de trei variante de capacitati de productie care se pot derula si adopta pe intervale scurt de timp, costurile medii pe unitatea de produs CM1, CM2, CM3 ne apar n calitatea de costuri pe termen scurt. Daca le privim, n schimb, n perspectiva timpului, cnd am opera nu cu trei variante de proiect, ci cu n variante, atunci curba costurilor medii pe unitatea de produs pe termen lung (CML) va uni toate punctele de minim ale tuturor curbelor pe termen scurt, avnd forma unui U alungit. Fiecarui nivel al productiei i va corespunde, asa cum se poate vedea si din graficul nr. 9, o anumita capacitate, de o anumita dimensiune.

Graficul nr. 9 Pna la un anumit nivel al productiei egal cu yn costurile unitare pe termen lung scad pe masura ce cresc dimensiunile ntreprinderii. Dincolo de acest punct, costul unitar ncepe sa creasca odata cu marirea dimensiunilor ntreprinderii. nseamna ca, de la acest punct, anumiti factori influenteaza n mod negativ utilizarea capitalului (a factorilor de productie, nepermitnd reducerea costurilor pe unitatea de produs). Despre ce factori poate fi vorba? Dar, nainte de a ne referi la acesti factori, sa mai luam un exemplu pentru a ntelege evolutia costurilor de productie pe termen scurt si pe termen lung. Sa consideram costurile fixe (CF) ca fiind date pentru un antreprenor oarecare. Aceste costuri fixe corespund fireste, unei capacitati de productie instalata deja (masini, utilaje etc.). n mod normal, cu ct capacitatea de productie va fi mai mare, cu att costurile fixe vor fi si ele mai mari. Sa notam aceasta capacitate de productie cu K. Este evident ca, pe termen scurt, problema care se pune pentru antreprenor consta n obtinerea unei productii ct mai mari de pe urma capacitatii de care dispune. nsa, calculele pe care si le face antreprenorul nu se pot rezuma numai la perioade scurte de timp. El este pus n situatie de lua decizii si pe termen lung. n vederea dezvoltarii capacitatilor de productie va achizitiona noi masini si utilaje, si va reutila si moderniza ntreprinderea, ntr-un cuvnt, va investi. Cresterea capacitatilor de productie va antrena cheltuieli suplimentare care se vor reflecta n modificarea volumului amortizarii. n felul acesta costurile fixe (CF) vor trece n categoria costurilor variabile, devenind o functie crescatoare legata de evolutia capacitatii de productie (K). Deci, CF = f(K) n acest caz, vechea relatie care definea costul total de productie ca fiind egal cu : CT = f(Q) + CF Poate fi exprimata acum astfel: CT = f(Q) + f(K) Pentru toate valorile lui K (K0, K1, K2) i corespunde o functie de forma : CT = f(Q) + CF0 CT = f(Q) + CF1, , Sa ncercam o reprezentare grafica a datelor de mai sus. Consideram, ca de obicei, pe abscisa, cantitatea de productie obtinuta (Q) si pe ordonata costurile totale. Vom realiza n felul acesta o serie de curbe a costurilor totale pe perioade scurte n functie de modificarea volumului productiei si a costurilor fixe (CF) corespunzatoare unor capacitati de productie date (K0, K1, K2)

Graficul nr. 10 Sa admitem ca antreprenorul si va modifica n asa fel capacitatile de productie, nct sa obtina o anumita cantitate de marfuri (Q) care va fi ceruta pe piata, potrivit calculelor de marketing, pe termen mai lung. O multime de posibilitati i se ofera, recurgnd, binenteles, la diferite categorii de utilaje mai perfectionate, dar, n acelasi timp si mai scumpe. n aceasta situatie, antreprenorul se va stradui sa calculeze costul total al acestei productii pentru fiecare capacitate de productie susceptibila a fi utilizata. n final, el va alege tipul de instalatii pentru care costul total va fi minim. Dupa cum rezulta din graficul nr. 10, daca antreprenorul va angaja o productie egala cu q0 el va constata ca acesteia i corespunde un cost total cu p0q0 n conditiile n care alege capacitatea de productie K0, apoi, pentru un cost total egal cu po`qo va trebui sa aleaga capacitatea de productie K1, pentru un cost total po``qo va alege capacitatea de productie K2 s.a.m.d. Daca si propune sa vnda o cantitate egala cu qo el se va opri asupra capacitatii de productie Ko pentru ca aceasta i ofera costul total cel mai mic. Pentru un volum al productiei egal cu q1 va trebui sa-si largeasca ntreprinderea pna la capacitatea de K1, pentru q2 pna la capacitatea egala cu K2 etc. Sa unim acum punctele P0, P1, P2 n care costurile totale sunt minime. ceea ce rezulta este tocmai curba costurilor totale pe termen lung. Ea uneste curbele costurilor totale pe termen scurt si este expresia grafica a functiei costului total pe termen lung. Din punct de vedere economic, functia costului total pe termen lung indica antreprenorului costul de productie minim pe care trebuie sa-l suport pentru fiecare volum al productiei. Altfel spus, fiecare volum al productiei se realizeaza cu o capacitate de marime optima. Sa revenim acum la factorii care pot influenta costurile totale e termen scurt si lung. De la nceput, trebuie sa ne delimitam doua notiuni frecvent utilizate n economie. Este vorba de ceea ce numim tendinta si oscilatie. n fond, atunci cnd vorbim de evolutia costurilor totale, ne gndim la tendinta lor. Tendinta de evolutie a unui fenomen economic este miscarea care se impune pe o durata mai mare de timp, traiectoria care se nscrie ca dominanta n evolutia fenomenului, n ciuda a numeroase oscilatii periodice. Tendintele implica ntotdeauna forte contrarii si, de aceea, ntr-o etapa, un fenomen poate evolua potrivit unei anumite directii, n alta etapa n directie opusa. Asadar, termenul de tendinta este adecvat folosit atunci cnd tratam evolutia de durata a unui fenomen economic. Evolutiile pe intervale relativ mici nu sunt tendinte, ci simple oscilatii temporare. Ultimele pot fi opuse pe anumite intervale de timp miscarilor pe termene mai lungi, fara a le suprima nsa. Ajunsi aici mai trebuie sa facem nca o precizare de ordin metodologic. n definitiv, n cadrul problemei pe care o urmarim ne intereseaza doua aspecte majore si anume: sa vedem cum evolueaza nivelul diferitelor categorii de costuri pe unitatea de produs si modul cum se modifica ponderea unor grupe de cheltuieli n structura totala a costurilor. n legatura cu primul aspect, ne confruntam cu doua categorii de factori. Unii care imprima o tendinta de crestere a costurilor pe unitatea de produs si altii care conduc a scaderea lor. Printre factorii care maresc costul pe unitatea de produs putem aminti: cresterea preturilor la care sunt achizitionati unii factori de productie, nefolosirea unei parti din capacitatile de productie construite, scaderea productivitatii muncii, o serie de greseli n managementul ntreprinderii, slaba valorificare a materiilor prime si cresterea consumurilor specifice s.a. Cresterea preturilor la unii factori de productie poate sa intervina ca urmare a cresterii cererii si scaderii ofertei. ntr-o economie frecvent confruntata cu lipsa de materii prime, actionnd n conditii de penurie, presiunea cererii asupra ofertei este mare si, n consecinta, preturile factorilor de productie manifesta tendinta de crestere. Cererea poate sa creasca din cel putin doua motive: fie ca dorim sporirea volumului productiei n vederea satisfacerii unei cereri mai mari de marfuri, fie din cauza ca, producnd unele produse de nalta calitate, suntem nevoiti sa recurgem la utilizarea unei forte de munca foarte instruita, sau la masini, utilaje, instalatii mai sofisticate din punct de vedere tehnic. Cresterea volumului productiei atrage dupa sine marirea cererii pentru factori de productie. Daca oferta acestora ramne constanta, atunci presiunea pe care o exercita cererea asupra lor conduce inevitabil la ridicarea preturilor si la cresterea costului pe unitatea de produs (binenteles, considernd ceilalti factori nemodificati). Sa admitem, de pilda, ca forta de munca va trebui platita la un moment dat cu 5 dolari pe ora n loc de 4 dolari ct fusese retribuita anterior. n acest caz, scumpirea acestui factor de productie va imprima costului (ceilalti factori ramnnd neschimbati) o alta configuratie, asa cum rezulta din graficul alaturat.

Graficul nr. 11 Nefolosirea unei parti din capacitatile de productie va influenta nivelul prin intermediul cotelor de amortizare. Dupa cum am vazut, chiar n conditii de nefunctionare, masinile si utilajele instalate trebuie amortizate, deoarece ele sufera, pe masura trecerii timpului, uzura fizica si morala. Aceasta uzura nu poate fi reflectata dect prin intermediul amortizarii care se include inevitabil n costuri. Fara ndoiala, factorul cu cea mai mare influenta asupra nivelului costurilor pe unitatea de produs este productivitatea muncii. Scaderea acesteia atrage dupa sine micsorarea volumului productiei. n aceasta situatie, un volum mare de cheltuieli se va repartiza pe un numar mai mic de produse, marind, n felul acesta, costul unitar. Greselile de management sunt, de fapt, erori n conducerea ntreprinderii. Ele pot fi foarte numeroase si cu consecinte diferite. De cele mai multe ori au ca sursa aprecierea gresita a cererii si ofertei, insuficienta fundamentare a unor decizii economice, combinarea eronata a factorilor de productie, lipsa de operativitate si flexibilitate n programarea productiei, neluarea n seama a unor riscuri care pot sa apara pe parcursul derularii productiei si realizarii marfurilor, ntrzierea vnzarilor etc. Eliminarea tuturor deficientelor semnalate mai sus imprima costului de productie calcula pe unitatea de produs o tendinta de scadere, centrul de greutate constituindu-l, totusi, cresterea productivitatii muncii. n ceea ce priveste cel de-al doilea aspect si anume cel legat de ponderea pe care o ocupa diferite categorii de cheltuieli n structura costurilor, va trebui sa observam mai nti ca, n mare, avem de-a face cu doua mari grupe: prima se refera la ceea ce numim n economie cheltuieli materiale (materii prime, materiale, energie, combustibil, apa industriala, amortizare), iar cea de a doua la cheltuielile cu munca vie. Asupra acestor doua categorii mari de cheltuieli actioneaza aproximativ aceeasi factori descrisi mai sus, care le imprima, dupa caz, fie o tendinta de crestere, fie de scadere. Referitor la ponderea cheltuielilor materiale, subliniem ca ea are, n general, tendinta de crestere, dar poate sa si scada datorita unor cauze multiple. Slaba valorificare a materiilor prime si materialelor, a energiei si combustibililor, nefolosirea capacitatilor de productie, scaderea complexitatii muncii si a productivitatii conduc inevitabil la cresterea cheltuielilor materiale att pe termen scurt, ct si pe termen lung. Dimpotriva, folosirea intensiva a masinilor si utilajelor, aparitia unor noi ramuri si subramuri industriale puternic ancorate n progresul tehnic contemporan, extinderea sectorului tertiar cu multiplele sal influente asupra premiselor materiale si umane ale productiei si serviciilor, atrag dupa sine o puternica tendinta de reducere a ponderii cheltuielilor materiale n structura costurilor si marirea, pe aceasta cale a profiturilor.

Profitul ntreprinzatorilor. Diferite opinii cu privire la profit n teoria economica elaborata de Adam Smith, au fost subliniate motivatiile fundamentale ale omului, respectiv propriul interes economic si beneficiul social al acestuia. Drept urmare, toate actiunile privind economia de piata, ncep si sfrsesc prin calculul atent, exigent si obiectiv, al fiecarui element de cheltuiala si fiecarei surse de profit. Profitul reprezinta unul dintre cele mai importante concepte economice strns legate de existenta economiei de piata. O ntreaga literatura, de la fiziocrati ncoace, a ridicat numeroase aspecte privind originea profitului, sursele lui de formare, formele de manifestare si modalitatile de nsusire. De aceea, nu trebuie sa ne surprinda marea varietate de definitii ce s-au dat profitului, acesta devenind unul dintre cele mai controversate subiecte. Fara a avea posibilitatea de a le reda pe toate, ncercam, n cele ce urmeaza, sa schitam cteva puncte de vedere ce s-au conturat de-a lungul timpului. nainte de a le prezenta, este necesar sa raspundem la cel putin doua ntrebari. Prima se refera la marimea acestui profit. Se ntelege de la sine ca masa profitului obtinuta ntr-un an difera de la tara la tara, n functie de marimea acesteia, de nivelul ei de dezvoltare , de formele de proprietate predominante, de gradul de dezvoltare a pietei interne, de legaturile ei cu piata mondiala s.a. din acest punct de vedere, nu exista posibilitatea de a-l reda n suma absoluta dect cu foarte putin exceptii, ele tinnd si de modul cu este organizata statistica nationala.

Pna acum, nsa, literatura economica a retinut ca indicator mai important - ponderea pe care o detine profitul n totalul produsului intern brut al unei tari. Pentru ilustrare, vom lua ca exemplu, Statele Unite ale Americii a carei economie de piata se poate aprecia ca este n prezent cea mai dezvoltata. Datele statistice furnizate de organismele specializate ale acestei tari atesta faptul ca, din 1920 si pna n momentul de fata, profitul nu a depasit 15 % din produsul intern brut. Dupa un anumit boom economic, care a durat pna n 1929, perioada n care nivelul profiturilor corporatiilor s-au ridicat la cote relativ nalte (ntre 10-12%), au urmat ctiva ani de declin pronuntat (1929-2932) cnd profitul a cunoscut chiar valori negative. Nivelul de aproape 15% a fost atins abia n 1950. Anii 1960 si urmatorii au marcat o oarecare scadere n totalul vnzarilor de marfuri, scadere care s-a resimtit si asupra profiturilor. Astfel, n anii 1970-1972 profitul corporatiilor, nainte de aplicarea taxelor corespunzatoare, reprezenta 8% din produsul intern brut, adica aproximativ 84 miliarde de dolari, pentru ca, dupa impozitarea lor, sa scada la jumatate, respectiv la 4,4% adica 47 miliarde dolari. Nivelul profiturilor a crescut, nsa, n anii 1980, astfel nct, dupa taxarea lor reprezentau cu putin este 10% din produsul intern brut . n prezent el se situeaza ntre 10 si 15%. A doua ntrebare vizeaza principalele functii pe care profitul este chemat sa le ndeplineasca. Teoria si practica economica au pus n evidenta doua functii principale. Prima si poate cea mai importanta se refera la faptul ca profitul reprezinta pentru ntreprinzatori cel mai important stimulent economic de a produce bunurile materiale si serviciile pe care consumatorii le doresc, la un cost de productie ct mai redus posibil. n acest sens, se poate spune ca profitul reprezinta motivatia principala a oricarei ntreprinderi bazata pe proprietatea particulara. A doua functie are n vedere faptul ca profitul nedistribuit sub forma de dividende, constituie cea mai importanta sursa a investitiilor productive. Astfel, n anul 1972 aceasta suma s-a ridicat n SUA la aproximativ 25 miliarde de dolari care s-au materializat n noi capacitati de productie, reechiparea celor existente, retehnologizari etc. s.a. Cele 25 miliarde dolari au reprezentat ceea ce numim n teoria economica investitiile nete. La acestea trebuie adaugate sumele rezultate din amortizarea capitalului fix, care, n acelasi an dat ca exemplu mai sus, s-au ridicat la nu mai putin de 68 miliarde de dolari. Drept urmare, volumul total al investitiilor brute provenite din surse interne a ajuns la 93 miliarde dolari. Facem ntotdeauna precizarea, din surse interne, pentru a le putea delimita de sursele de capital strain care ocupa o pozitie deloc neglijabila n economia acestei tari. Dupa cum aratam mai nainte, asupra naturii profitului s-au emis diferite puncte de vedere, multe dintre ele contradictorii. Astfel, n ceea cei priveste pe fiziocrati, confuzia este aproape totala. Lasnd la o parte faptul ca, dupa ei, profitul, provenind n ntregime din agricultura, nu face altceva dect sa se redistribuie n favoarea unor clase sterile, era frecvent confundat cu dobnda (Fr. Quesnay: Observations sur lintret de largent). Acest lucru nici nu-i de mirare daca avem n vedere conceptia lor generala cu privire la munca aducatoare de venit. Dupa cum se stie, pentru fiziocrati agricultura constituia singurul sector demn de luat n seama, unicul loc unde se producea cu adevarat valoare. Mult timp dupa aceea, economia clasica n frunte cu Adam Smith, a privit profitul ca un venit ce revine unei persoane de pe urma unui capital pe care l utilizeaza ntr-un proces productiv (profit of stock). Potrivit estimarilor lui Adam Smith cresterea avutiei nationale conduce la sporirea salariilor si scaderea profiturilor. El considera ca marirea bogatiei nationale este nsotita de cresterea volumului capitalului aflat n minile diferitilor genti economici. Acest lucru va determina o concurenta acerba ntre ei, ceea ce va conduce la scaderea ratei profitului. La rndul sau David Ricardo, n teoria sa cu privire la repartitie si la renta, a pornit de la urmatorul principiu de baza: valoarea totala a unui bun poate fi privita pe doua mari componente si anume, una o constituie profitul, iar cealalta salariul. De aici el desprinde concluzia ca este imposibila o marirea a salariilor fara o diminuare a profiturilor. Opozitia radicala dintre profit si salariu spune el se reflecta, pna la urma, asupra ratei profitului care nu poate creste fara scadere corespunzatoare a salariilor. Alti economisti au privit profitul ca un venit net ce ramne dupa plata taxelor si impozitelor de catre stat. A ramas semnificativa n aceasta privinta, definitia data de economistul german J. von Thunen n 1826 potrivita careia profitul este un venit rezidual dupa ce a fost scazuta dobnda, asigurarile pentru risc si salariile pentru conducere (wages of management). ntr-un anumit fel, acest punct de vedere este legat de asa-numita incertitudine economica pe care o vor prelua mai trziu n lucrarile lor unii autori ce s-au ocupat de acest subiect. Profitul, pozitiv sau negativ, este privit ca un venit rezidual tocmai ca reflecta norocul sau sansa n afaceri. Aici trebuie sa facem o scurta paranteza. Foarte multi economisti au subliniat de-a lungul timpului faptul ca profitul, mai exact existenta sa, se datoreaza dinamismului economic al firmei. Din aceasta cauza, constituie un non sens sa vorbim de profit negativ, pentru ca este putin probabil sa constatam existenta lui ntr-o ntreprindere falimentara, sau aflata n plina criza de productie. Un punct de vedere oarecum original cu privire la profit, l-a adus n teoria economica austriacul Joseph Schumpeter (1883-1950). Potrivit opiniei acestuia, profitul apare ori de cte ori piata se gaseste ntr-un echilibru concurential perfect. Dar, cine este cel ce perturba permanent acest echilibru concurential? Este tocmai ntreprinzatorul inovator spune Schumpeter care cauta si implementeaza n productie solutii tehnice noi, punnd, n felul acesta, n valoare posibilitati de obtinere a profitului nca neexplorate pna atunci. Rolul unui astfel de manager este sa aiba idei, n primul rnd idei comerciale, adica sa descopere la timp ceea ce este necesar, ce se cauta si place consumatorilor. n aceasta lumina, profitul este interpretat de J. Schumpeter ca un fel de pret al functiei inovatoare a ntreprinzatorului. ntr-adevar, nu putini sunt aceia care considera ca marile averi industriale sunt rezultatul unor mari inventii care au revolutionat din temelii productia n toate compartimentele ei. Se poate spune, asadar, ca atuul cu adevarat productiv este ideea. Amploarea si durata acestui profit, nsa, depind de viteza cu care se generalizeaza noile procedee tehnologice, n consecinta, de aparitia unor concurenti imitatori, n masura sa anihileze avantajele temporare obtinute de primii. Cu toate acestea, desi unele surse de profit de acest gen dispar, altele nu nceteaza de a apare. Astfel, conchide J. Schumpeter, profitul inovational exista n mod continuu. Totusi, nici profitul inovational nu este scutit de risc si incertitudine. ntr-unul din capitolele anterioare am mai avut prilejul sa aratam unele surse ale riscului, de altfel, extrem de divers, ntr-o economie de piata. Ele pot proveni fie din desfasurarea proceselor de productie, fie din procesul schimbului. Tocmai asupra acestui argument s-au oprit o serie de economisti precum Leroy-Beaulieu, Cl. Lolson, F. Walker, J.B. Say s.a. Dupa Jean Baptist Say profitul exista, dar el este meritat. Fiind se pare, primul care a facut o distinctie neta ntre profit si dobnda,

el fundamenteaza natura profitului pe serviciile ce le aduce productiei si societatii orice ntreprinzator ce reuneste n minile sale capacitatea manageriala si capitalul, asumndu-si, totodata, ntregul risc al afacerii. Aceasta teorie a riscului sau a incertitudinii a fost preluata ulterior de alti oameni de stiinta. n aceasta ordine de idei, se cuvine sa-l amintim pe P. Cauwes care a dat o forma mult mai coerenta acestei teorii spre sfrsitul secolului XIX, iar apoi, ceva mai trziu, pe economistii americani F.B. Hawley (1907) si F.H. Knight (1921). Profitul inovational, dat ca exemplu mai nainte, nu reprezinta pentru Frank Knight dect una din categoriile importante de venit care incorporeaza o mare doza de risc si incertitudine. Marturie stau, spune el, o serie de descoperiri geologice care au reusit sa cumuleze multe elemente de sansa, unele speculatii bursiere ncununate de succes, sau unele actiuni de marketing considerate norocoase n sistemul att de dezvoltat al mecanismului pietei libere. Drept urmare, n examinarea oricarei cifre de profit, economistul nu trebuie sa scape din vedere, eventualele elemente de risc si incertitudine ce s-ar putea ivi pe parcursul derularii unei actiuni economice. Aceasta l-a determinat pe cunoscutul economist francez M.P. Perroux sa afirme ca rolul principal al oricarui ntreprinzator este nu numai de a aprecia utilitatea finala a obiectivelor economice ce si le fixeaza n scopul satisfacerii anumitor trebuinte sociale, ct si de a evalua ct mai exact cu putinta riscurile ce le comporta. Cu toate acestea, avnd n vedere posibilitatea aparitiei unor asemenea pierderi, firma s-ar putea asigura, recurgnd fir la formele de asigurare existente, fie la constituirea unor fonduri de rezerva. n definitiv, crearea unor fonduri de rezerva reprezinta un mijloc de asigurare interna, apta sa protejeze firma mpotriva unor eventuale pagube. Dar, dupa Frank Knight, profitul nu s-ar referi la cele de mai de sus, ci la riscul neasigurabil. n general, se stie ca, orice investitor, atunci cnd demareaza o anumita actiune economica, si asuma un anumit risc. Asa cum aratam mai sus, o parte din acest risc poate fi asigurat. De pilda, nu este nevoie de demonstratii suplimentare pentru a arata ca productie de gru este mai riscanta dect productia de cauciuc. Prima depinde, nca, de capriciile factorului natural, pe cnd cea de a doua mai putin, sau chiar deloc. n consecinta, producatorii se vor asigura n mod diferit. Totusi, mai ramne ceva de lamurit. Din exemplele de mai sus se poate deduce cu relativa usurinta o concluzie si anume ca exista unele activitati economice mai riscante dect altele. Daca ntreprinzatorul va deduce ca venitul marginal obtinut dupa fiecare dolar cheltuit este subunitar, atunci el se va abtine sa-l investeasca, prefernd sa-l depuna cu dobnda ntr-o anumita banca. Cu alte cuvinte, nu-si va asigura nici un risc. Pentru a-l determina totusi, sa investeasca ntr-un sector anume, trebuie sa fie si rasplatit pe masura. Prin urmare, afirma Frank Knight, n scopul de a-i determina e investitori sa se angajeze n activitatile economice care implica riscuri mai mari, ei trebuie sa primeasca un profit mai mare drept premiu compensator pentru incertitudinea ce si-a asumat-o. Ideea aceasta este totusi mai veche. Istoria gndirii economice atesta faptul ca o serie de economisti considerau profitul, cu multi ani n urma, ca o forma de redistribuire a ntreprinzatorului (respectiv a managerului), un fel de salariu pentru conducere. Este ceea ce n literatura s-a numit entrepreneurial functions, sau, n alte cuvinte, un fel de rasplata pentru performantele sub care sunt ndeplinite functiile de conducere ale ntreprinzatorului. Astfel, Nassan W. Senior, arata ca un ntreprinzator se poate prezenta n situatia de a-si explica decizia investitionala fara a folosi capital propriu. El poate produce bunuri si servicii cu ajutorul unui capital mprumutat. Din acesta cauza, profitul apare ca un fel de salarizare pentru un serviciu productiv ca oricare altul. N.W. Senior l numea n lucrarile sale un fruct pentru asteptare (waiting), pentru abstinenta (reward for abstinence). ntreprinzatorul renunta la consumarea neproductiva a capitalului si prefera sa-l consacre unei productii viitoare. Teoria abstinentei elaborata de N.W. Senior face din profit o forma autonoma de venit, delimitndu-se net de formula lui David Ricardo dupa care profitul a fost si ramne un venit rezidual. n plus, N.W. Senior a justificat moralmente profitul ca o recompensa acordata ntreprinzatorului pentru un act merituos. Desi ideile lui Senior au fost preluate si sustinute ulterior si de alti economisti (dintre acestia merita a fi amintiti: Stuart Mill, Rossi, Fr. Bastiat care vorbeste de privatiunile ndurate de cei ce se hotarasc sa economiseasca s.a.) ele nu au progresat prea mult pe planul argumentarii. Un punct de vedere oarecum distantat de tot ceea ce se spusese pna atunci l-a sustinut Lon Walras (1834-1910). El a ncercat sa demonstreze, folosind un aparat matematic specific perioadei n care a activat ca, n regim de economie pura, adica al unei concurente libere absolute, rata profitului trebuie sa fie egala cu zero. De aceea, afirma L. Walras, ntr-o economie reala, deci acolo unde nu avem dea face cu o concurenta perfecta, profitul nu poate exista dect ca o renta de dezechilibru, mai exact, ca un fel de venit provizoriu care nu poate rezista prea mult timp efectului nivelator al concurentei. Iata de ce, pentru Lon Walras, profitul masoara tocmai ecartul, decalajul dintre economia pura si economia reala. Fara ndoiala, Lon Walras poate fi considerat principalul fondator al economiei pure la baza careia el a asezat un model ideal, puternic formalizat matematic. Este adevarat ca, n buna parte, Lon Walras a fost influentat de lucrarile altor doi economisti francezi si anume Arsne Dupuit si Augustin Cournot (1801-1877). Ultimul se poate spune ca a desfasurat o munca de pionierat n studiul pretului de monopol si a concurentei perfecte. Din pacate, lucrarile acestora au fost multa vreme ignorate. Revine, asadar, meritul lui L. Walras de a le fi descoperit si studiat cu interes. Totusi, ca si n cazul predecesorilor sai, rationamentul lui Lon Walras ramne tributar matematicii. Pornind de la o ipoteza data, el nu ignora distanta care exista ntre ea si realitatea economica. Dar, n interiorul acestui cadru, Lon Walras judeca lucrurile strict matematic. Asa a ajuns el sa considere profitul ca un rezultat al unui dezechilibru provizoriu, ca rezultat al jocului concurentei imperfecte. Desi ideile lui Lon Walras au fost n buna parte continuate de alti economisti, dintre care se desprind italianul Vilfredo Pareto si americanul John Bates Clark (n Distribution of Wealth, 1987) care au ncercat sa stabileasca o legatura mai strnsa ntre economia statica si cea dinamica, prea multe nu s-au schimbat n definirea profitului. Cu toate acestea, multe din concluziile desprinse de Lon Walras s-au dovedit a fi destul de fertile atunci cnd au fost transpuse pe plan macroeconomic (ndeosebi cele cu privire la echilibru general) anuntndu-l ntrun fel pe John M. Keynes. Cnd un ntreprinzator investeste bani el dobndeste dreptul la un sir de venituri viitoare pe care conteaza sa le obtina de pe urma vnzarii productiei respective, binenteles, dupa scaderea cheltuielilor curente legate de obtinerea ei. Volumul investitiilor dupa cum arata John M. Keynes este influentat de doua feluri de riscuri . Primul este riscul ntreprinzatorului care izvoraste din propriile sale ndoieli n ceea ce priveste posibilitatea de a obtine un profit viitor. Al doilea este legat de o posibila modificare nefavorabila a valorii etalonului monetar. Si

ntr-un caz si n altul, atunci cnd un om si expune banii proprii primejdiei de a suferi pierderi trebuie facute neaparat anumite calcule de eficienta. Aceste calcule pe care conteaza sa-l obtina ntreprinzatorul dupa vnzarea productiei, pe ntreaga durata de functionare a unei investitii (sa spunem a unei masini cumparate) si pretul si costul de nlocuire a acesteia. Dar, acest raport, nu reprezinta altceva dect eficienta marginala a capitalului. Asadar, dupa John M. Keynes, profitul este reflectat tocmai de eficienta marginala a capitalului. Atractia spre investitii a ntreprinzatorului, deci si pentru obtinerea de profit, va depinde de evolutia eficientei marginale a capitalului: daca aceasta creste, investitiile sunt stimulate si invers, cnd aceasta scade, investitiile sunt n declin. De pilda, sa admitem ca, un ntreprinzator se hotaraste sa cumpere o masina noua pentru reutilarea ntreprinderii sale. Sa presupunem sa aceasta masina costa 10.000 de dolari, iar tehnicienii uzinei estimeaza ca achizitionarea ei mareste volumul anual al productiei cu 2.000 de dolari, n conditiile n care costul fortei de munca si al materiilor prime ramne neschimbat. Sa mai adaugam ca cheltuielilor de ntretinere a masinii respective l costa pe ntreprinzator 500 de dolari. Facnd calculele de rigoare, rezulta ca sportul net al masinii la sporirea volumului productiei a fost de 1.500 dolari. n felul acesta, eficienta marginala a capitalului s-a situat la 15%, adica:

Ceea ce nseamna ca s-au obtinut 15 dolari pentru fiecare 100 de dolari investitii. Daca cei 10.000 dolari ar fi fost mprumutati, sa admitem cu o dobnda de 5%, atunci se poate spune ca, ntreprinzatorul a facut o investitie (afacere) buna. Desigur, veniturile viitoare pe care el conteaza depind de multi factori cum ar fi: nivelul cererii pentru produsele n cauza, modificarile intervenite n tehnologiile de fabricatie, nivelul taxelor si impozitelor, n fine, de conjunctura economica generala. De felul n care managerii vor sti sa conjuge influentele tuturor acestor factori va depinde pna la urma si eficienta marginala a capitalului, deci marimea profitului. Cu tot aparatul lor matematic, cele mai multe din teoriile mentionate mai nainte s-au dovedit a fi unilaterale, n sensul ca s-au limitat sa defineasca profitul n functie de unul sau altul din factorii a caror influenta se dovedea a fi mai puternica, sau parea a fi mai pronuntata din punctul de vedere al unui anumit curent de gndire. n acest conglomerat de idei, destul de pestrit ca mod de formulare, s-a ivit la un moment dat o voce care avea sa prefigureze coordonatele de baza ale teoriei economice moderne de mai trziu. Aceasta voce apartinea lui Alfred Marshall (1842-1924) care, pentru prima data, a ncercat o sinteza asupra profitului sub forma a doua elemente aparent contrarii si anume: ntre actul de prevedere-abstinenta a agentilor economici (prospectiveness of capital) si avantajele productive asteptate de pe urma capitalului (productiveness) . Potrivit opiniei lui, prima reprezinta oferta de capital, cea de-a doua cererea de capital. Fidel spiritului sau de sinteza, Alfred Marshall a demonstrat ca, n realitate, profitul nu este altceva dect pretul factorului de productie capital care depinde nemijlocit de cererea si oferta de capital. Acelasi lucru avea sa-l sustina mai trziu americanul I. Fischer n lucrarea sa The rate of interest 91907). Determinarea profitului Concluzia la care a ajuns A. Marshall n cercetarile ntreprinse spre sfrsitul secolului trecut, este mpartasita astazi de marea majoritate a economistilor. Faptul ca profitul reprezinta pretul sau partea din venitul obtinut ce i se cuvine capitalului n calitatea sa de factor de productie constituie o realitate de necontestat. ntr-adevar, practic nu exista ntreprinzator care, dispunnd de un anumit capital si dorind sa-l investeasca ntr-o anumita afacere economica, sa nu se ntrebe: ct de mari vor fi veniturile obtinute, daca acestea vor fi satisfacatoare pentru firma, n fine, la ce riscuri se expune. Desigur, alternativele sunt, de regula, numeroase. Orice informatie despre fiecare din problemele enumerate mai sus este binevenita. Trebuie cntarite cu atentie, pna la detaliu, toate consecintele posibile ale unei astfel de decizii, apoi comparate cu rezultatele obtinute de altii. Omisiunile de orice fel pot sa aiba consecinte irecuperabile pe plan economic. De aceea, o lista incompleta a acestora ar semana mai degraba cu o descriere literara a unei actiuni economice prin excelenta practica. Solutiile considerate ca acceptabile sau satisfacatoare urmeaza a fi grupate si supuse calculului rece al optimizarii, obiectivul final constituindu-l maximizarea profitului. Pentru atingerea lui, nsa, vor trebui determinare cu exactitate nivelul productiei, nivelul costurilor si al preturilor. Potrivit calculelor imediate, pe care orice manager este obligat sa le faca, profitul total apare, prin definitie, ca fiind diferenta dintre veniturile obtinute de firma n urma vnzarii productiei si costurile de productie necesare realizarii ei. Deci:

n relatia de mai sus, avem de-a face cu trei concepte extrem de importante n explicarea mecanismului de functionare a unei economii de piata. Cu unul dintre acestea, au facut cunostinta n capitolul precedent. Este vorba de costul de productie caruia i-am determinat cele mai importante dimensiuni cum ar fi: costul total, costul mediu si costul marginal. Ramn de determinat veniturile totale. Din punct de vedere economic, volumul acestora depinde de doi parametri esentiali, respectiv cantitatea de produse vnduta (c) si nivelul preturilor (P), astfel nct:

Ceea ce nseamna ca:

Pentru exemplificare sa admitem ca o firma oarecare nregistreaza urmatoarea situatie economica: Tabelul nr. 1

Din datele tabelului nr.1 se desprind, pentru nceput, doua constatari. Mai nti, este clar ca atunci cnd ntreprinderea nu reuseste sa vnda nici un produs, veniturile totale vor fi egale cu zero. A doua constatare se refera la faptul ca volumul vnzarilor creste pe masura ce pretul scade, ceea ce confirma teza dupa care cererea sporeste ori de cte ori pretul manifesta tendinta de reducere. Ramne de vazut daca acest lucru i va conveni si firmei. Dupa cum rezulta din datele reproduse mai sus, pna la un anumit punct, firma si va spori oferta, pentru ca, chiar n conditiile reducerii pretului pe unitatea de produs, veniturile ei totale cresc. Peste aceasta limita, oferta va scadea pe masura ce pretul de vnzare scade. La preturi foarte mici, ntreprinderea va renunta sa mai produca marfa respectiva, reprofilndu-se, sau introducnd n fabricatie alte repere. Exista, nsa, un punct cnd veniturile totale sunt maxime. El corespunde unei cantitati vndute egala cu 5 la pretul de 100 dolari/bucata (VT = P x q = 5 x 100 = 500 dolari). Graficul nr. 1 reflecta tocmai aceasta evolutie a veniturilor totale, ele crescnd de la zero pna la cota maxima de 500, dupa care scad din nou la zero.

Graficul nr. 1 Analiza atenta a datelor tabelului nr. 1 mai scoate n evidenta nca o problema. ntr-adevar, s-ar putea pune urmatoarea ntrebare: de ce firma noastra nu si limiteaza oferta sa la cel mai nalt pret, n cazul de fata la 200 sau 180 dolari? Un asemenea mod de a pune problema se dovedeste a fi gresit. De ce? Pentru ca managerii ntreprinderii au de ales ntre a fixa un pret foarte nalt si a nu vinde nimic, deci venituri totale egale cu zero, sau a realiza un compromis pret cantitate vnduta care sa conduca la maximizarea profitului. Dupa cum am vazut, acest moment corespunde unui pret de 100 dolari si unei cantitati vndute egala cu 5 bucati. Prin urmare:

Acesta este punctul n care clasicitatea cererii devine subunitara (E0<1). nainte de a introduce n analiza noastra a unui important concept si anume cel de venit marginal, trebuie sa mai observam nca un fapt. Este vorba de pretul la care se vinde fiecare unitate de produs. Acesta mai poate fi numit si venit mediu. Daca tinem seama de notatiile facute pna acum, atunci putem nota ca:

Venitul mediu

Deci, venitul mediu este identic cu pretul. Sa revenim acum la noul concept anuntat mai sus. ntreprinzatorii (managerii) vor fi ntotdeauna interesati sa cunoasca ct venit vor cstiga sau, dupa caz, vor pierde, n conditiile n care volumul productiei (q) va creste. Pentru aceasta, conceptul de venit marginal ne va fi de un real folos. Ce trebuie sa ntelegem, asadar, prin venit marginal? n teoria economica el este definit ca fiind venitul total (plus sau minus) obtinut ca urmare a cresterii cu o unitate a volumului productiei (q). venitul marginal este pozitiv atta timp ct cererea pentru produsul respectiv este nca elastica (a se vedea panta ascendenta a curbei din graficul nr. 1) si negativ din momentul n care cererea devine neelastica. n tabelul nr. 1 venitul marginal este reprezentat n coloana a patra. Astfel, o crestere a productiei de la q=0 la q=1 venitul marginal va fi egal cu 320 180 = 140 dolari. El ramne pozitiv pna cnd q = 5, dincolo de care devine negativ, desi pretul de vnzare continua sa ramna pozitiv. Aceasta evolutie a venitului marginal constituie un indiciu extrem de pretios pentru analiza economica pe care, asa cum am mai aratat, este obligat s-o ntreprinda orice manager. Marcnd punctul pna la care este eficient pentru producator sa-si dezvolte productia, cunoasterea exacta a venitului marginal l va ajuta sa determine si momentul n care profitul sau va fi maxim. Or, a maximiza profitul nseamna, de fapt, a gasi punctul de echilibru dintre pret si cantitatea oferita spre vnzare, mai exact, a actiona de asa maniera nct diferenta dintre veniturile totale si costurile totale sa fie maxima:

Pna aici, n analiza noastra, am neglijat costurile de productie. Sa ncercam, n continuare, sa privim toate datele, inclusiv costurile de productie, cu ajutorul unui tablou de ansamblu.

Tabelul nr. 2. Asadar, la ce cantitate q si la ce p volumul profitului va fi maxim? Cea mai simpla cale de a rezolva aceasta problema consta n a urmari coloana a 5-a din tabelul nr. 2. Profitul total nregistrat n aceasta coloana nu reprezinta altceva dect diferenta dintre veniturile totale si consumurile (costurile) totale . Potrivit datelor cuprinse n tabel, maximum de profit se obtine de ntreprindere oferind spre vnzare 4 unitati de produs la un pret de 120 dolari/bucata. O alta cale de a ajunge la acelasi rezultat este de a compara veniturile marginale (coloana a 6-a) cu costurile marginale (din coloana a 7-a). Ne reamintim din capitolul precedent ce reprezinta costurile marginale. Ele ne indicau cu ct cresc sau scad costurile atunci cnd volumul productiei creste cu o unitate. Dupa cum rezulta din datele tabelului nr. 2, atta timp ct veniturile marginale sunt mai mari dect costurile marginale, profitul total manifesta tendinta de crestere. Din momentul n care veniturile marginale ncep sa devina mai mici dect costurile marginale, scade si profitul. Punctul optim, adica profitul maxim, se obtine atunci cnd veniturile marginale sunt egale cu costurile marginale, adica: VM = CM 40 = 40 = profit maxim = 230 dolari Din relatia de mai sus poate fi dedus si nivelul optim al productiei. Atta timp ct profitul marginal este pozitiv, volumul productiei poate sa creasca. Daca profitul marginal obtinut devine negativ, atunci managerii ntreprinderii trebuie sa adopte neaparat decizia de scadere a productiei. n felul acesta, nivelul productiei poate conduce la maximizarea profitului numai cnd profitul marginal este egal cu zero. ntradevar, daca urmarim exemplul nostru, observa ca, n momentul n care profitul marginal este egal cu zero (30 30 = 0), atunci venitul marginal trebuie sa fie egal cu costul marginal (VM = CM; 40 = 40). Piata creditului si dobnda Creditul a aparut initial n Orientul Mijlociu unde, vreme ndelungata, a constituit monopolul marilor proprietari funciari. Codul lui Hammurabi, de pilda, aminteste despre credit la nceputul mileniului al II-lea .C. Dar, negustoria cu bani a existat probabil la egipteni, la fenicieni si n mod sigur la greci si romani. Cu toate acestea, activitatea lor nu era dect camatarie, caracterizata prin dobnda foarte nalta perceputa datorita resurselor banesti limitate si a riscului de rambursare, mprumuturile fiind contractate ndeosebi pentru **. Cu timpul, pentru a mai diminua din riscurile ce si le asuma cel ce mprumuta bani, s-a recurs la garantarea sumelor cu anumite bunuri materiale

avnd o valoare echivalenta sau aproape echivalenta, fara a se obtine nsa, maximum de siguranta pentru a se putea vorbi de un credit real. De aceea, ntotdeauna a fost nevoie de o oarecare ncredere din partea mprumutatorului, de un act de buna credinta daca ne putem exprima astfel. Acest lucru l atesta chiar denumirea de credit care, prin originea sa latina nsemna tocmai un act de buna credinta (creditum, credere = a crede). n Roma antica creditorul nu avea, uneori alta chezasie dect nsusi persoana debitorului pe care l putea ntemnita sau supune unor pedepse fizice (partis secanto) n caz de nerambursare a mprumutului. Pentru a se putea dezvolta creditul avea nevoie de institutii si instrumente adecvate. Primele institutii care au efectuat operatii de genul actualelor banci de credit au fost, probabil, cele din orasele republici italiene, aparute prin secolele XII-XIV, precum Banca din Venetia, nfiintata n 1171 nsa recunoscuta oficial abia n 1587 sub denumirea de Banca di Rialto. Cam n aceeasi perioada au aparut si alte banci n diferite state europene care nu efectuau neaparat mprumuturi banesti, ci, n mare parte se limitau la mijlocirea unor plati prin intermediul Cambiilor sub cele doua forme mai importante ale acesteia trata si biletele la ordin . Ultimele doua instrumente n-au reprezentat altceva dect bani de credit care obligau una sau mai multe persoane fizice sau juridice sa efectueze plate unei sume la o anumita data si ntr-un anumit loc convenit. ntruct cambiile aveau o putere circulatorie limitata, utilizarea lor la ct mai multe tranzactii a putut fi simplificata prin andosare, adica prin garantarea solidara a platii de catre transmitatori. Operatia consta n nscrierea pe dosul cambiei a ordinului de a plati suma respectiva unei terte persoane. n felul acesta, formula andosarii facilita circulatia mai rapida a cambiilor si, odata cu aceasta, ntarea siguranta ncasarii lor la scadenta, pentru ca toti cei ce andosau se declarau solidar raspunzatori de plata lor. Asa au ajuns cambiile sa serveasca drept instrumente de plata a unor datorii bancare. Att trata, ct si biletul la ordin (ntr-un cuvnt, cambiile) erau, de fapt, titluri de credit comercial. Din aceasta cauza, un comerciant sau un industrias care avea nevoie de un credit bancar si detinea de la partenerii sai un anumit numar de cambii se putea prezenta la o banca pentru a obtine, pe baza lor, un credit pe termen scurt. Cu acest prilej, banca respectiva efectua o operatie cunoscuta n economie sub denumirea de scontarea cambiilor. Ea consta n preluarea de catre o banca specializata, contra plata, a unei cambii de la beneficiarul ei, nainte de ajungerea ei la scadenta. Ceea ce banca platea era suma nscrisa pe cambie, mai putin dobnda, adica taxa scontului socotita pna la scadenta cambiei. La scadenta, banca ncasa de la debitor (tras) suma nscrisa pe cambie, operatiunea fiind, astfel, lichidata. Deci, daca la nceput, cambia reprezenta un document care exprima o tranzactie comerciala si anume livrarea pe credit a unei anumite cantitati de marfa de catre un producator sau de catre un comerciant, prin operatia de scontare creanta se transforma, nainte de scadenta, n capital banesc. Scontarea accelera, asadar, circuitul capitalului si contribuia la dezvoltarea productiei. Desigur, aici bancile comerciale nu dispuneau ntotdeauna de suficiente mijloace banesti. Pentru a intra n posesia unor cantitati mai mari de bani ele putea prezenta bancii centrale de emisiune o parte din cambiile aflate n portofoliul lor, nainte ca acestea sa fi ajuns la scadenta. Drept urmare, n cazul acceptarii lor de catre banca de emisiune, bancile comerciale primeau sumele de care aveau nevoie n schimbul unei taxe de rescontare. Aceasta taxa de rescont a fost si mai este nca folosita n scopul largirii sau, dupa caz, restrngerii volumului creditului n economie. De aceea, taxa de scont aplicata de banca centrala a unei tari a servit timp ndelungat (n multe state serveste si acum), ca un parametru important pentru stabilirea nivelului general al dobnzilor. De pilda, n conditii de recesiune economica, numeroase banci centrale reduc taxa de scont pentru a determina n felul acesta, o reducere generala a ratei dobnzilor si stimularea investitiilor. Invers, atunci cnd se doreste o temperare a activitatii economice (n caz de suprancalzire a economiei) banca de emisiune adopta masura de a majora taxa scontului, scumpind astfel creditul. n ultimul rnd, scontarea cambiilor nu mai are amploarea pe care a cunoscut-o n secolul trecut, sau n prima jumatate a acestui secol. Aceasta se datoreaza faptului ca, pe de o parte, ntreprinderile si firmele comerciale dispun de o lichiditate incomparabil mai mare dect n trecut, iar pe de alta parte, bancile comerciale si-au consolidat situatia comerciala, avnd la dispozitie sume banesti suficient de mari pentru a se angaja n numeroase operatiuni bancare. Cu toate acestea, desi importanta taxei a scazut, a crescut n mod apreciabil scontarea de catre banci a obligatiunilor emise de societatile comerciale. Aparitia marilor banci specializate n acordarea de credite a modificat substantial peisajul economic al statelor cu piata libera. Posednd mari sume de bani ce nu pot fi implicate direct n ntreprinderi proprii, bancile le plaseaza sub forma de mprumuturi n firmele agentilor economici care, pe perioade bine delimitate, au cea mai mare nevoie de ele. Se ntelege, posesorii acestor capitaluri, temporar disponibile nu-si ofera gratuit serviciile lor. Motivele sunt numeroase si nu ne propunem aici sa le enumeram pe toate. Totusi, dintre acestea, cteva ni se par a fi mai importante. n primul rnd, este vorba de riscul pe care si-l asuma cel ce mprumuta ca suma sa nu-i mai fie restituita. n al doilea rnd, creditorul nu poate sa nu ia n calcul o eventuala depreciere a valorii reale a mprumutului ca urmare a oscilatiilor nivelului preturilor. n sfrsit, n al treilea rnd, el nu poate scapa din vedere faptul ca ntreprinzatorii recurg la credit pentru a-si completa sumele proprii de capital, n scopul initierii unor actiuni productive sau comerciale, n urma carora obtin un profit. Avnd n vedere cel putin aceste aspecte si cunoscnd forta banilor ce-i poseda este evident ca ei vor pretinde o recompensa pentru acest serviciu. Aceasta plata pentru capitalul de mprumut primit poarta denumirea de dobnda si ea apare n economie ca un pret de valorificare platit detinatorilor acestui factor specific de productie, pe durata disponibilitatii lui. Datorita dezvoltarii economice, fenomenul a capatat proportii din ce n ce mai mari, dobnda capatnd o autonomie crescnda n practica economica, precum si n sistemul conceptelor cu care opereaza teoria economica. Drept urmare, dobnda joaca un rol important, ndeplinind functii majore n mecanismul economiei de piata. Cu toate acestea, ca si n cazul altor concepte economice asupra dobnzii si a factorilor care o determina s-au emis, de-a lungul timpului, mai multe puncte de vedere. Potrivit opiniei lui David Ricardo, exprimata n lucrarea sa Principles of Political Economy, dobnda banilor nu este reglementata de rata la care acorda mprumuturi banca, ci de rata profitului care poate fi obtinuta prin utilizarea capitalului luat sub forma de credit. Drept urmare, ea nu va fi influentata de cantitatea de bani mprumutata. Indiferent de suma pe care o mprumuta cineva arata D. Ricardo banca nu va putea modifica n permanenta rata dobnzii pe piata, ci va influenta cel mult valoarea banilor pe care-i emite. Ulterior, lucrarile unor eminenti oameni de stiinta, precum F.Y. Edgeworth si Alfred Marshall (primul n Mathematical Psychics, 1881, al doilea n Principles of political economy, 1890) au pus n evidenta faptul ca dobnda reprezinta factorul care creeaza echilibrul ntre cererea de investitii si dorinta de a face economii. Potrivit opiniei celor doi oameni de stiinta mentionati mai sus, investitiile reprezinta oferta, rata dobnzii fiind tocmai acel pret al resurselor investibile la care cererea si oferta sunt egale. Asa cum pretul unei marfi este fixat n mod

necesar n punctul n care cererea este egala cu oferta, la fel si rata dobnzii se stabileste n mod obiectiv, sub efectul fortelor pietei, n punctul n care volumul investitiilor la rata respectiva a dobnzii este egal cu volumul economiilor la acea rata. n linii mari, cam acelasi lucru au sustinut si alti reprezentanti ai economiei clasice, ntre care se remarca lucrarea lui G. Cassel: The Nature and Necessity of Interest 1903 si a lui Leon Walras Elements deconomie pure 1877. Respectnd riguros traditia clasica, acestia au considerat ca cele doua marimi economiile globale si investitiile globale sunt absolut egale ntre ele. De fapt, cei mai multi dintre reprezentantii scolii clasice (binenteles, n afara de David Ricardo, care, dupa cum am vazut, a sustinut cu totul altceva) au fost ncredintati ca orice sporire a economiilor genereaza, n mod corespunzator, o sporire a investitiilor. n felul acesta, analiza traditionala a nteles ca economiile depind de venit, dar a trecut cu vederea faptul ca, la rndul sau, venitul depinde de investitii. John M. Keynes n cunoscuta sa lucrare Teoria generala a folosirii minii de lucru, a dobnzii si a banilor (1936) desi a crescut n spiritul teoriei clasice pe care a acceptat-o n buna parte pna la un moment dat, ulterior a manifestat multe rezerve. Una din problemele asupra careia J. M. Keynes a manifestat deosebiri de vederi serioase fata de predecesorii sai a fost tocmai dobnda. n legatura cu aceasta, el aduce n dezbatere concepte si corelatii noi, producnd, alaturi de alte contributii remarcabile, o adevarata revolutie n economia politica a timpului sau. Pentru a defini acest important concept cu care opereaza frecvent att teoria ct si practica economica, el pleaca de la urmatoarea constatare: rata dobnzii depinde de interactiunea dintre curba eficientei marginale a capitalului si nclinatia psihologica spre economii. Dar, adauga J.M. Keynes, este imposibil de a deduce rata dobnzii cunoscnd numai acesti doi factori. Preferintele unui individ n materie de timp presupune adoptarea a doua feluri de decizii. Prima se refera la ceea ce J.M. Keynes numeste nclinatia spre consum, adica, la acea parte din venitul sau pe care se decide s-o consume si partea ce o va rezerva sub forma unui drept de dispozitie asupra unui consum viitor. Odata adoptata aceasta decizie, urmeaza cea de-a doua si anume sub ce forma si va pastra dreptul de dispozitie asupra unui consum viitor: sub forma unui drept imediat, lichid (adica n bani, sau ntr-un echivalent al banilor) sau este dispus sa cedeze acest drept pentru o perioada nespecificata sau nedefinita de timp? Cu alte cuvinte, care este gradul preferintei sale pentru lichiditate? John M. Keynes constata ca teoriile economice considerate clasice au luat n considerare prima tendinta, adica nclinatia de a economisi, dar au omis-o pe cea de a doua. Ori, rata dobnzii nu poate fi considerata doar ca o recompensa pentru economii sau pentru asteptare. Un om care se hotaraste sa-si pastreze economiile numerare nu obtine nici o dobnda. Dimpotriva, rata dobnzii nu arata ct se poate de clar ca ea este recompensa pentru renuntarea la lichiditate pe o anumita perioada de timp. Plecnd de la aceasta constatare, J.M. Keynes da o prima definitie ratei dobnzii aratnd ca ea nu este altceva dect raportul invers dintre o suma de bani si ceea ce se poate obtine pentru renuntarea la controlul asupra banilor n schimbul unei creante pe o perioada de timp nespecificata. Pe scurt, dupa J.M. Keynes rata dobnzii masoara refuzul acelora care poseda bani de a renunta la controlul imediat asupra lor. Deci, rata dobnzii nu este pretul care stabileste un echilibru ntre cererea de resurse pentru investitii si acceptarea obtinerii de la consumul curent, adica economii, asa cum sustinusera predecesorii lui, ci recompensa pentru nontezaurizare. Care sunt dupa J.M. Keynes mobilurile psihologice si comerciale ale lichiditatii? Un prim motiv pentru a pastra banii lichizi l constituie nevoile ce apar n intervalul de timp dintre ncasarea venitului si cheltuirea lui. Deci, decizia de a pastra o anumita suma de bani n numerar depinde de marimea venitului si durata intervalului dintre ncasarea si cheltuirea lui. Daca acest interval este mare atunci preferinta pentru lichiditate este mai mica. Un al doilea mobil este cel al afacerilor. ntotdeauna ntre momentul cnd se efectueaza anumite cheltuieli pentru buna desfasurare a procesului de productie si momentul ncasarilor din vnzari se creeaza un decalaj. De aceea, este necesara o suma de bani n numerar de care ntreprinzatorul sa poata dispune n vederea acoperirii necesitatilor ivite ntre cumpararea si vnzarea marfurilor (ntre input si output). Mobilul precautiei sau dorinta de a fi pregatiti pentru situati neprevazute care ar necesita cheltuieli imediate figureaza pe locul trei. Sunt avute n vedere aici, n special, aparitie unor ocazii neasteptate de a face achizitii avantajoase. Mai ramne mobilul speculatiei. Acesta necesita anumite surse ce pot fi utilizate pe piata libera limitate la achizitionarea de hrtii de valoare cu scadente foarte apropiate. Primele trei tipuri de mobiluri vor depinde de ct de ieftine si sigure vor fi metodele de obtinere a numerarului. Daca banii pot fi obtinuti fara dificultate si n momentul cnd sunt efectiv necesari, atunci nu este nevoie de a pastra bani lichizi inactivi n cantitati ct mai mari. n acest context, trebuie sa mentionam nca un fapt. ntr-o lucrare a sa intitulata Treatise on Money (1930), John M. Keynes a definit o rata a dobnzii presupusa a fi unica, pe care a denumit-o rata naturala a dobnzii. Potrivit terminologiei folosite n lucrarea amintita mai nainte, aceasta era rata care mentinea egalitatea dintre marimea economiilor (n definitia lor de acolo) si marimea investitiilor. Chiar Keynes avea sa recunoasca mai trziu ca, n felul acesta el sustinea ideile economistului suedez K. Wucksell care fundamentase naintea lui teza potrivit careia echilibrul economic este tocmai egalitatea dintre expansiunea creditului. Ulterior, John Maynard Keynes se dezice de aceasta idee, observnd ca nu exista, de fapt, o rata naturala a dobnzii ca ceva unic, ci o rata optima sau neutra cum o mai numeste el, adica efectiva, strns legata de problema ocuparii fortei de munca. Teoria moderna a creditului si a dobnzii s-a cladit n cea mai mare parte a ei, pe postulatele scolii economice clasice si pe ceea ce a adus cu adevarat nou n acest domeniu J.M. Keynes. ntr-adevar, punctul de plecare l-a constituit faptul ca exista o piata particulara cea a creditului cu trasaturi si functionalitati proprii, din care face parte integranta si capitalul mprumutat n scopuri productive, privit ca oricare alt factor de productie . Ca orice alta piata si n cazul de fata actioneaza cu putere doua forte care stau la baza concurentei si anume cererea si oferta. Care sunt factorii ce determina marimea cererii pentru credit? n primul rnd, ea va fi direct influentata de volumul investitiilor mai exact de acea parte a acestora care nu poate fi acoperita din sursele proprii, prin autofinantare, urmnd a fi mprumutata. Asa cum aratam mai nainte, aceasta parte se supune acelorasi legi generale care guverneaza cererea pentru factorii productivi. n al doilea rnd, cererea pentru credite este nemijlocit determinata de evolutia productivitatii marginale a capitalului investit, cu alte cuvinte, de eficienta, randamentul pe care el l va avea n procesul productiei materiale. Cererea pentru capitalul de mprumut va fi cu att mai mare cu ct productivitatea marginala a capitalului investit va fi mai mare. n acest conditii, rata dobnzii nu mai apare doar ca un simplu pret pentru utilizarea banilor de credit, ci ca element

de cost care efectueaza veniturile ntreprinderii. De aceea, nivelul productivitatii marginale a capitalului trebuie sa fie ntotdeauna mai mare dect nivelul ratei dobnzii tocmai pentru a o acoperi (a o plati) si a asigura si un profit de satisfacator. Cum, n conditii neschimbate de progres tehnic curba productivitatii marginale este descendenta si curba cererii de capital de mprumut va fi negativ nclinata. n ceea ce priveste oferta de capital ea este determinata de preferinta subiectilor economici pentru economisire si lichiditate. n definitiv, oferta de capital a agentilor economici este o problema de alegere a unei anumite variante, combinatii ntre consumul prezent si cel viitor, adica ntre consum si economic. Un individ sau o institutie (institutii financiare precum bancile) se decide sa economiseasca din momentul n care se hotaraste sa-si transfere o parte din venit din prezent n viitor. ntr-o exprimare mai simpla, este vorba de asumarea unui sacrificiu sub forma renuntarii la consumul prezent. Cresterea venitului n viitor va depinde de recompensa la care se asteapta pentru faptul de a se fi abtinut de la consumul prezent. O astfel de recompensa este tocmai rata dobnzii calculata ca un raport ntre venitul obtinut si suma economisita data sub forma de mprumut:

unde: rd = rata dobnzii calculata n procente Din cele mai de sus rezulta ca oferta de capital de mprumut se conformeaza legii generale a ofertei si anume: ea creste pe masura ce creste si rata dobnzii. n realitate, dobnda se plateste pentru utilizarea productiva a capitalului real, adica cel materializat n masini, instalatii, utilaje, cladiri, mijloace de transport, alte elemente de infrastructura. Daca, pentru moment, vom presupune ca nu nregistram mbunatatiri tehnice notabile, atunci, asa cum putem observa din graficul nr. 1 curba cererii pentru capitalul real DD va depinde de productivitatea marginala a acestuia. Astfel, n cazul n care stocul de capital disponibil va creste sa spunem de la S1 la S2 atunci rata dobnzii va scadea de la r1 la r2 (repetam, celelalte conditii ramn neschimbate). Dupa cum se stie, nsa, tehnica si stiinta nu stau pe loc. ntreprinzatorii introduc n procesul de productie noi procedee tehnologice, savantii si inovatii, care maresc productivitatea marginala a capitalului.

Graficul nr. 1 Sa admitem ca ntr-o unitate economica au fost aduse computere noi, sau au fost mbunatatite programele (software) pentru utilizarea celor existente. Aceasta va duce la cresterea productivitatii marginale a capitalului si implicit a cererii de capital. n acest caz, curba initiala a cererii DD se va deplasa spre dreapta devenind acum DD. drept urmare, rata dobnzii va scadea la r3 nsa cu mai putin dect coborse n absenta progresului tehnic. Cum se explica acest lucru? Simplu. Daca progresul tehnic este introdus pe scara larga, atunci el va domina si cresterea stocului de capital disponibil (adica el se va materializa n masini, utilaje superioare) ceea ce va face ca rata dobnzii sa creasca, n ciuda cresterii si a ofertei de capital de mprumut. Pe masura dezvoltarii economice a unei tari creste att capitalul real, ct si cel de mprumut. Ritmurile de crestere, nsa, nu sunt egale. n general, capitalul de mprumut se acumuleaza mai repede dect cel real. Acest lucru are loc pentru ca o serie de factori imprima capitalului de mprumut o miscare oarecum independenta dect cea a capitalului real. Asa cum am mai aratat, n anumite conditii, cererea de capital real poate fi acoperita si din surse proprii, prin autofinantare, fara a se recurge neaparat la credite. De asemenea, s-ar putea ntmpla ca, mai ales n perioadele de criza economica profunda, cererea de capital real sa devina nula, n schimb cea pentru credite sa creasca. Aceasta situatie are loc si ca urmare a procurarii de mijloace de plata necesare asanarii dezechilibrului dintre cererea si oferta de marfuri. n practica, nu putem vorbi de o rata unica a dobnzii. De pilda, se plateste dobnda pentru creditele contractate de ntreprinzatori n scopul derularii celor mai diverse afaceri, se platesc dobnzi pentru sumele economisite si pastrate n depozitele bancare s.a.m.d. Aceste rate ale dobnzii difera ntre ele, deoarece, prin nivelul lor, reflecta diferenta n ceea ce priveste riscul ce si-l asuma creditorii, perioada pentru care se acorda mprumutul (pe termen lung sau scurt), precum si influenta altor factori. Ele poarta denumirea de rate nominale ale dobnzii.

Ajunsi aici, trebuie sa lamurim nca o problema. n general, n perioadele cnd inflatia este mare, rata nominala a dobnzii este mai mare dect rata reala a dobnzii. Pentru a demonstrat acest fapt, sa presupunem ca un agent economic mprumuta 100 de dolari (suma simbolica, putnd fi cu mult mai mare) pentru un an, cu o dobnda de 6%. ntre timp, de-a lungul anului respectiv, preturile cresc cu 4%. Ce efecte va avea noua situatie? Aceasta nseamna ca, apreciind faptele n termeni de putere de cumparare, agentul economic va plati, n realitate, o dobnda de numai 2%, deoarece cu banii cu care el i napoiaza la scadenta se poate cumpara cu 4% mai putin bunuri dect nainte. Iata de ce economistii considera ca, n acest caz, rata nominala a dobnzii a fost de 6%, dar cea reala de numai 2%. Invers, daca preturile se reduc, rata reala a dobnzii va fi mai mare dect cea nominala. Din aceasta cauza, aprecierea corecta a evolutiei celor doua rate ne apare ca avnd o importanta foarte mare n luarea deciziilor de economisire sau de investitii. Tinnd seama de toate aspectele semnalate mai nainte, ne putem pune urmatoarea ntrebare: care ar fi principalele functii ndeplinite de credit n general si rata dobnzii, n particular, ntr-o economie de piata? n primul rnd, este limpede ca urmarirea permanenta a ratei dobnzii ajuta agentii economici sa se orienteze spre cele mai rentabile si oportune investitii. Din punctul de vedere al investitorului, atunci cnd i s-a acordat un credit, productivitatea capitalului real trebuie sa fie suficient de mare pentru a acoperi si dobnda ce i se percepe. Or, cele mai nalte niveluri ale productivitatii marginale se obtin tocmai n sectoarele unde si cererea pentru marfurile respective este relativ puternica. n felul acesta, piata creditului si rata dobnzii procura investitorilor particulari si societatii n ansamblu servicii de necontestat, ajutndu-i sa decida si sa aleaga cele mai bune variante de proiect. n al doilea rnd, creditul faciliteaza marirea vitezei de rotatie (de miscare) a capitalului real, mai exact, trecerea lui dintr-o forma functionala n alta. Prin aceasta el contribuie si la cresterea vitezei de circulatie a monedei, cu efecte favorabile asupra ntregii economii. n al treilea rnd, rata dobnzii joaca un rol major n economia de piata prin faptul ca ea serveste agentilor economici drept unitate de masura suficient de exacta n aprecierea avantajelor relative ntre consum si economisire. n fine, a patra si poate cea mai importanta este influenta pe care o exercita rata dobnzii asupra procesului de crestere economica. O rata mica a dobnzii ncurajeaza investitiile, iar acestea, la rndul lor, vor imprima economiei ritmuri mai nalte de crestere. Deoarece creditele devin mai ieftine, pentru ntreprinzatori se creeaza conditii mai bune de extindere a activitatii lor productive. Dimpotriva, o rata nalta a dobnzii va avea efecte opuse.

Graficul nr. 2 NOTA: graficul care reprezinta evolutia produsului national brut este rasturnat Urmarind graficul nr. 2 observam ca o scadere a ratei dobnzii de la 8% la 4% ca urmare a cresterii stocurilor de capital disponibil, deci a volumului creditelor oferite, se va reflectat imediat n sporirea eficientei marginale a investitiilor. Cu alte cuvinte, ele devin mai avantajoase pentru ntreprinzatori. Ca urmare a cresterii volumului investitiilor are loc o nviorare a activitatii economice, se creeaza noi locuri de munca,

iar produsul national brut va nregistra ritmuri mai nalte de crestere. Situatia de mai sus s-ar inversa n cazul n care rata dobnzii ar creste. Rezulta, asadar, ca rata dobnzii reprezinta una dintre cele mai importante prghii economice folosite n cadrul mecanismului economiei de piata, evolutia ei constituind pentru agentii economici, dar si pentru banci si stat deopotriva, un parametru esential n orientarea activitatii lor. Intermediari tipici pentru piata creditului ramn bancile, care, att n operatiile de mobilizare a capitalurilor, ct si n cele de redistribuire a lor, prin diversele forme de acordare a creditelor, se angajeaza n relatii specifice cu diferiti agenti economici. Ca principal partener si intermediar apare pe aceasta piata, banca centrala sau banca de emisiune o adevarata banca a bancilor cum i se mai spune. Ea ndeplineste pe aceasta piata un rol major. n primul rnd, prin faptul ca ofera sursa ei unica n economie emisiunea de bani pentru a fi valorificata n sistemul bancar, asigurnd, astfel, izvorul principal al creditului. Pe de alta parte, ea si asuma n cadrul unei economii misiunea principala ca banca centrala. ntr-o economie de piata, libera si diversificata, n care actioneaza multiple banci, raporturile reciproce de plati ale ntreprinzatorilor, fiecare client al unei banci diferite, se transforma, n final, n raporturi de plati ntre banci. Or, posibilitatea atingerii acestor raporturi si prin aceasta de ncheiere a fluxurilor banesti n economie o are, n ultima instanta, banca centrala. Avnd cont deschis la aceasta, fiecare banca are posibilitatea de a vira sau de a fi beneficiara a soldului curent n relatiile de plati cu alte banci. De aceea, nu trebuie sa surprinda pe nimeni faptul ca, pe piata creditului, exista reglementari att de precise si severe. Ele sunt o consecinta a pragmatismului economic, a necesitatii de stabilire a unor masuri si solutii uneori sub impulsul cerintelor practicii de zi cu zi si mai putin a implementarii unor teze apartinnd vreunei scoli economice. Asa cum mentionam mai nainte, experienta acumulata de multe tari a relevat rolul deosebit de important al creditului ca o forta ce dirijeaza resursele, capacitatile de productie, eforturile umane spre obiective economice si sociale precise. O asemenea forta poate actiona pozitiv, dar poate favoriza si activitati paralele, superflue, chiar parazitare, determinnd disproportii n economie, imobilizari de resurse si altele. De asemenea, gradul de expansiune a creditului, marimea lui poate sa tulbure echilibrul economic n conditiile n care resursele de creditare sunt limitate, iar posibilitatile de absorbtie reale au si ele masura lor. n aceste conditii, numeroasele reglementari existente pe piata creditului sunt menite sa apere, n primul rnd, interesele bancilor, nsa, prin ele sunt aparate de fapt, interesele dezvoltarii economiei nationale. Aflate n strnsa legatura cu emisiunea monetara, dimensiunile creditului intereseaza n egala masura si statul. n calitatea sa de stat de drept el trebuie sa protejeze ntr-o economie de piata pe toti operatorii si agentii economici, de al asigura conditii favorabile de lucru printr-o circulatie monetara stabila si printr-un volum de credit adecvat (conditii, de altfel, implicite). Sub imperativul acestor cerinte, n orice tara cu economie moderna, dezvoltata, sistemul de reglementare si control al creditului se desfasoara pe trei paliere distincte, dar corelata ntre ele, si anume:

reglementarea generala a raporturilor de credit; controlul selectiv al creditelor sau reglementarilor bancare; controlul indirect asupra creditului prin politicile monetare si de credit.

Avnd n vedere rolul activ al creditului n functionarea mecanismului economic, reglementarea generala a raporturilor de credit urmareste elaborarea si respectarea unor legi speciale, a unor norme precise care reglementeaza relatiile si raporturile juridice n care se angajeaza agentii economici, drepturile si obligatiile lor, suma maxima ce poate fi acordata, criteriile si conditiile ce trebuie ndeplinite de banci pentru a fi acreditate sa functioneze pe aceasta piata s.a.m.d. Controlul selectiv al creditului este exercitat prin reglementari bancare ce stabilesc restrictii directe asupra unor categorii de credit. Acesta se manifesta, n primul rnd, ca reglementari privind rata dobnzii. Ele nu se valideaza neaparat ca masuri exceptionale (de pilda, n anumite cazuri, lupta mpotriva inflatiei) ci, de cele mai multe ori, ca masuri curente n scopul de a dimensiona consumul n functie de posibilitatile economiei. Totusi, acest mod de actiune directa n limitarea unor categorii de credite s-a dovedit a fi un mod prea brutal de interventie pe piata creditului, contrar principiilor generale ale economiei de piata. Datorita faptului ca aceste reglementari, n multe cazuri, s-au dovedit a fi greu de suportat de catre agentii economici, n ultimul timp prioritare au devenit o serie de masuri indirecte concretizate au ajutorul politicilor monetare si de credit. Diferite ca sfera si mod de actionare, politicile monetare si de credit urmaresc dimensionarea (diminuarea sau majorarea) resurselor de creditare a bancilor, n speta, ale bancilor comerciale, posibile a fi angajate n operatiuni de creditare. n felul acesta, asa cum am mai aratat (a se vedea si graficul nr. 2), un volum mai mare de credit acordat economiei, prin scaderea ratei dobnzii, va facilita cresterea economica, iar o diminuare a acestuia va determina scaderi corespunzatoare. Renta n capitolele precedente factorii de productie care intrau, direct sau indirect, n alcatuirea unui input se caracterizau printr-o cerere si o oferta variabila. Astfel, ca urmare a intersectarii lor pe piata, rezulta un pret de echilibru la care puteau fi achizitionati (cumparati) de diversii agenti economici. Ce se ntmpla , nsa, n cazul n care oferta unui anumit factor de productie este fixa, adica nu admite nici un fel de modificari, indiferent de situatie. Un astfel de factor este tocmai pamntul utilizat n agricultura. ntr-adevar, suprafetele arabile apte pentru agricultura sunt limitate ca suprafata si foarte diverse din punct de vedere al fertilitatii lor naturale. Oferta lor este rigida, deci nu pot fi multiplicate prin interventia omului. Este adevarat ca, pe teren lung, am putea vorbi si n aceasta situatie de o oarecare elasticitate. mbunatatirea fertilitatii artificiale a pamntului prin investitii succesive pe una si aceeasi suprafata de teren, materializate n ngrasaminte, lucrari de mbunatatiri funciare s.a.m.d., ar putea fi echivalenta, pna la urma, cu o suprafata mai mare de teren. Recolta care se obtine nainte de pe o unitate de suprafata, ca urmare a cresterii productivitatii marginale a capitalului, poate fi acum dublata, sau chiar triplata, mprumutnd toate caracteristicile unei agriculturi intensive. Cu alte cuvinte, desi operam cu acelasi numar de hectare, rezultatele economice sunt tot att de mari ca si cnd am fi folosit o suprafata dubla. Totodata, nu

sunt excluse nici lucrarile de atragere n circuitul economic a unor noi suprafete prin defrisari, desecari, ndiguiri, combaterea eroziunii solului, desteleniri etc., care, desi sunt considerate ca avnd un caracter extensiv, pot mari fondul funciar al unei tari. Totusi, nu aceasta posibilitate ne propunem sa o abordam, ci, deocamdata, situatia normala, asa cum se prezinta ea n realitate. Sa consideram cazul acestui factor specific de productie a carui oferta este complemente rigida pamntul. Pretul pamntului, mai exact, pretul pentru folosirea lui, poarta denumirea n economie de renta. De regula, oferta unui factor de productie este fixa, deci inelastica atunci cnd el nu ofera posibilitati alternative de utilizare, nu poate fi substituit, nlocuit cu alt factor, costul sau de oportunitate fiind egal cu zero. De aceea, n teoria economica renta mai este definita ca fiind pretul platit pentru o resursa nereproductibila, n sensul ca, din punct de vedere cantitativ ea nu poate fi marita. Or, pamntul face parte din categoria acestor resurse, a carui renta este n exclusivitate determinata de marimea cererii formulata pentru el .

Graficul nr. 1 Asa cum se poate observa din graficul nr. 1 curba ofertei pentru terenurile agricole este reprezentata de o dreapta verticala, perpendiculara pe axa abscisei, deci rigida. aceste conditii pretul pentru utilizarea pamntului va fi n ntregime determinat de un singur factor si anume cererea formulata pentru acest factor de productie. n graficul nostru ea este reprezentata de curbele C1, C2, C3. Dupa cum se poate constata, pretul pentru folosirea pamntului, adica renta ncasata sau platita de catre un agent economic oarecare, n cazul n care nu este proprietarul de drept al lui, este cu att mai ridicata cu ct cererea pentru acest factor de productie este mai mare. De pilda, pentru C1 ea este pT1, iar pentru C2 mai mica, de numai pT2. Oscilatiile pretului (ale rentei) fiind provocate, n realitate, numai de fortele ce opereaza din partea cererii, renta corespunzatoare curbei C3, situata cu mult sub oferta, va fi nula. Ne putem imagina o asemenea situatie ntr-o anumita regiune unde suprafetele de teren apte pentru a fi luate n cultura sunt suficient de mari, pe ele putndu-se nfiinta noi ferme de productie fara nici o restrictie. n ceea ce priveste cererea pentru pamnt trebuie sa mentionam ca ea este direct influentata de productivitatea marginala a capitalului investit pe anumite suprafete agricole, luate n cultura, adica la serviciul la care se asteapta de pe urma lui cel ce l utilizeaza. Drept urmare, vor nregistra o cerere sustinuta acolo unde si productivitatea marginala a capitalului este suficient de mare, deci, tocmai pentru terenurile cu o fertilitate naturala deosebita si, n acelasi timp, mai plasate fata de caile de comunicatie si pietele de desfacere. ntr-adevar, proprietatea privata asupra pamntului, limitarea suprafetelor apte pentru agricultura, nereproductibilitatea lor si faptul ca, din punct de vedere tehnic, ele nu pot fi transferate dintr-un loc n altul, imprima acestui factor de productie trasaturi particulare. La toate acestea se mai adauga, asa cum am mai aratat, diferentele de pozitie si mai ales de calitate. Se creeaza, astfel, pentru norocosii posesori ai acestor terenuri, posibilitatea obtinerii unor avantaje, att materiale, ct si valorice, avantaje de durata datorate, n primul rnd, nereproductibilitatii acestui important factor de productie si imposibilitatii nfiintarii unor noi ferme de productie pe suprafetele deja luate n cultura. Sa analizam mai ndeaproape aceasta situatie. Asa cum am mentionat mai sus, terenurile agricole dispun de o fertilitate naturala diferita. De asemenea, conditiile climaterice sunt de la un loc la altul sensibil diferite. Din aceasta cauza, munca depusa pe terenurile respective, precum si capitalul investit vor nregistra o productivitate marginala diferita. Pentru a ilustra acest lucru, vom lua n considerare trei terenuri A, B, C, egale ca suprafata, fiecare avnd o fertilitate diferita. Sa admitem, totodata, ca suprafetele respective de teren se afla n proprietatea unor diversi agenti economici. Acestia, n vederea obtinerii recoltei, investesc sume egale de capital materializate n seminte, mijloace mecanice si forta de munca. Datorita diferentelor de fertilitate, nivelul productiei agricole obtinute difera de la o parcela la alta. Terenul A, cel mai fertil, produce, sa spunem, 6000 kg gru la hectar, terenul B, cu o fertilitate medie, produce 4000 kg gru la hectar, iar terenul C, considerat ca avnd fertilitatea cea mai slaba, produce numai 3000 kg gru la hectar. Plecam de la ipoteza ca, pe fiecare din cele trei suprafete, capitalul avansat (investit) pe un hectar este egal si anume 24000 lei. n aceasta situatie, costul de productie pe kg de gru va fi de 4 lei pe terenul cel mai bun, de 6 lei pe terenul cu o fertilitate medie si de 8 lei pe terenul considerat a fi cel mai slab.

Data fiind aceasta situatie, se poate pune o prima ntrebare si anume: a ce pret se va vinde kg de gru pe piata? nainte de a raspunde sa reamintim faptul ca o anumita activitate se justifica din punct de vedere economic, adica este rentabila, numai daca pretul la care sunt valorificate produsele sau serviciile respective acopera costurile de productie si asigura n acelasi timp si un profit suficient de stimulativ. ntr-adevar, cum este si firesc, fiecare ntreprinzator va cauta sa obtina un anumit profit de pe urma capitalului avansat. n cazul nostru, fiind vorba de capitaluri avansate egale este normal ca ntreprinzatorii sa pretinda profituri egale. Sa admitem, n acest sens, ca fiecare obtine o cota de profit la capitalul investit de 10%, ceea ce n suma absoluta ar nsemna o masa a profitului de 2400 lei. Daca luam n calculul pretului si profitului, atunci rezulta ca el va fi de 4,4 lei/kg n cazul terenului A, de 6,6 lei/kg pentru B si de 8,8 lei/kg pentru C, asa cum rezulta din datele de mai jos: A = 24000 + profitul de 10% = 24000 + 2400 = 26400 : 6000 = 4,4 B = 26400 : 4000 = 6,6 lei/kg C = 26400 : 3000 = 8,8, lei/kg. Avnd n vedere aceste rezultate, revenim asupra ntrebarii formulate mai nainte si anume: la ce pret va fi vndut kg de gru pe piata? n mod normal, el ar trebui sa corespunda unui pret de echilibru rezultat de intersectia cererii ofertei pentru acest produs. Dar, acest lucru presupune, ntre altele, asa cum am avut prilejul sa aratam n capitolele precedente, posibilitatea transferarii factorilor de productie, deci si a capitalului, dintr-un sector n altul. n cazul de fata avem cel putin un factor de productie pamntul care este nereproductibil si nici nu poate fi transferat dintr-un loc n altul. n plus oferta pentru acest factor de productie fiind rigida, pretul pentru utilizarea lui, adica renta, este n ntregime determinata de cerere. Al rndul ei, cererea pentru pamnt este direct proportionala cu presiunea pietei pentru produsele agricole. De regula, aceasta presiune este destul de mare, fie si pentru motivul ca numarul populatiei creste si consumul acesteia se diversifica. Daca pretul grului ar fi determinat de cel mai bun teren, adica de A, atunci proprietarii terenurilor B si C nu numai ca nu vor obtine nici un profit, dar nu-si vor putea recupera nici macar costurile de productie. ntr-adevar, ntreprinzatorul (fermierul) care si-a investit capitalul pe terenul cel mai slab (C), neputndu-si recupera costul de productie si neobtinnd nici un profit, l va abandona, l va parasi. n consecinta, productia de gru devenind insuficienta, pentru ca terenul A nu poate produce atta gru nct sa satisfaca ntreaga cerere sociala, preturile pe piata n dreptul acestui produs vor creste, permitnd, n felul acesta, luarea n cultura si a terenurilor mai slabe din punct de vedere calitativ, cum sunt B si C. n aceste conditii, pretul la care se vor vinde produsele agricole (n cazul nostru grul) va fi dat de costurile de productie plus profitul corespunzator nregistrate pe terenurile cele mai slabe. De ce? Pentru ca inclusiv productia obtinuta de pe aceste terenuri este necesara pentru acoperirea cererii sociale aflata n crestere, cheltuielile necesare pentru obtinerea ei fiind recunoscute de catre consumatori. Drept urmare, ntreprinzatorii care au n proprietate sau folosesc terenuri cu o fertilitate mai buna si mai bine plasate fata de caile de transport si pietele de desfacere obtin un profit suplimentar fata de ceilalti proprietari, profit care mbraca forma de renta diferentiala n cazul n care este transferata total sau partial proprietarilor funciari, altii dect cei ce au lucrat efectiv pamntul. Poarta denumirea de renta diferentiala pentru ca ea apare ca o diferenta ntre costurile de productie mult mai nalte nregistrate pe terenurile mai slabe calitativ si mai prost plasate fata de pietele de desfacere si costurile de productie mai mici caracteristice terenurilor bune si foarte bune. Asadar, ea si are originea n diferenta de fertilitate si diferenta de pozitie a terenurilor agricole, care diferentiaza foarte mult productivitatea marginala a capitalurilor investite pe ele. Iata de ce, uneori, acest gen de renta se mai numeste si de pozitie, iar terenul cu fertilitatea cea mai slaba mai este denumit si teren marginal deoarece, pe el, eficienta marginala a capitalului este cea mai mica. Revenind la exemplul nostru, rezulta ca proprietarul terenului A va obtine, pe lnga un profit normal de 2400 lei la ha, un profit suplimentar de 26400 lei, adica: 6000 kg x 8,8 lei/kg = 52800 lei 52800 (24000 + 2400) = 26400. n mod corespunzator, proprietarul terenului B va obtine un profit suplimentar de 8800 lei, iar cel ce si-a investit capitalul pe terenul C va obtine doar profitul normal de 2400 lei. Rezumnd, am putea scrie ca:

n eventualitatea ca fermierul este si proprietarul terenului A sau B atunci el ncaseaza ntregul profit suplimentar. Daca, nsa, acestia l arendeaza de alti proprietari funciari, o parte sau n totalitate acest profit suplimentar este transferat n contul acestora, contractele de arendare prevaznd, n aceasta privinta, clauze speciale. Alaturi de acest tip de renta diferentiala datorat, asa cum am mentiona mai nainte, diferentelor de fertilitate si de pozitie, n agricultura mai poate fi nregistrata si o alta forma de venit suplimentar. Una si aceeasi suprafata de teren poate sa formeze obiectul unor investitii succesive de capital. Potrivit legii randamentului descrescnd, prima investitie poate determina o productivitate marginala a capitalului mai mare, a doua mai mica, a treia si mai mica s.a.m.d. Pentru simplificare vom presupune ca prima investitie de 10000 lei atrage o productie de 1500 kg gru, a doua investitie, tot de 10000 lei, o crestere de 1000 kg, iar a treia, n valoare de 10000 lei, o crestere de numai 800 kg gru. Considernd ca si nainte, o rata normala a profitului de 10%, ntreprinzatorul va pretinde de pe urma fiecarei sume investite o masa a profitului de 1000 lei. Drept urmare, pretul pe kg va fi de 7,33 lei n cazul prime investitii, de 11 lei n cel de al doilea caz si de 13,75 lei n cel de al treilea caz.

Fireste, pretul de vnzare va fi determinat de investitia cea mai putin productiva, adica 13,75, din aceleasi considerente descrise mai nainte. La acest pret prima investitie va aduce o renta diferentiala de 9625 lei, adica diferenta dintre venitul total obtinut de 20625 lei (provenit din 1500 x 13,75) si investitia facuta plus profitul (10000 + 1000). A doua investitie va aduce un profit suplimentar de 2750 (adica diferenta dintre 137590 11000), iar a treia nu va aduce nimic, permitnd doar acoperirea costurilor (a investitiei suplimentare) si a profitului aferent. Acest tip de renta datorata unor investiti succesive de capital facute pe una si aceeasi suprafata de teren este cunoscuta n economie sub denumirea de renta diferentiala de gradul II( tipul II). Desigur, regula stabilita mai sus se verifica n marea majoritatea a cazurilor. n anumite situatii, s-ar putea ca cea de a doua investitie sa aduca un spor de productie mai mare chiar dect prima. Cu toate acestea, daca investitiile facute se bazeaza pe aceeasi tehnica, fara nici o mbunatatire de ordin calitativ, randamentul descrescnd se atesta cu putere de lege. n realitate, nsa, se verifica o continua diversificare a calitatii investitiilor, ele concentrndu-se, de regula, pe terenurile cele mai bune. n felul acesta se stabileste o legatura foarte strnsa ntre renta diferentiala de gradul I si gradul II. De cele mai multe ori, cei ce obtin primul tip de renta au cele mai mari sanse sa obtina si cel de al doilea tip daca recurg la investitii suplimentare de capital, mai ales atunci cnd acestea ncorporeaza si tehnici superioare de productie. Teoria si practica economica au demonstrat n ultimul timp faptul ca renta diferentiala de tipul II poate sa aiba multiple forme de manifestare. Una dintre acestea consta, fara ndoiala, n cresterea productivitatii marginale a capitalurilor aditionale, ceea ce conduce nu la cresterea preturilor pe unitatea de produs, ci la scaderea lor. Totodata, acest lucru a conduc n tarile cu agricultura dezvoltata la renuntarea, ntr-o oarecare masura la luarea n cultura, pentru o anumita perioada de timp, a unor terenuri slabe din punct de vedere al fertilitatii lor naturale. De la nceput teoria rentei a fost legata de problema randamentelor, deci, de aplicarea stiintei n procesul de productie. Astfel, n agricultura tarilor dezvoltate, pe lnga factorii traditionali munca, pamnt, capital stiinta ocupa acum un loc important. Prin aplicarea stiintei si tehnicii aceste state au reusit sa extinda conditiile materiale ale formarii rentei diferentiale II a carei importanta a crescut foarte mult. Patrunderea si extinderea progresului tehnic n agricultura au determinat, totodata, profunde modificari n structura costurilor si factorilor de productie. n acest sens, este destul de edificatoare reducerea relativa a factorului munca si sporirea, n schimb, a volumului capitalului. Ct priveste pamntul, ponderea pe care acesta o detine n structura factorilor de productie a ramas neschimbata. De asemenea, se constata cresterea volumului fizic al factorilor de productie procurati din afara agriculturii masini agricole, utilaje, ngrasaminte caracteristica, de altfel, economiilor avansate. Cu alte cuvinte, pe masura ce nainteaza pe treptele dezvoltarii, agricultura si procura ntr-o proportie tot mai mare factorii de productie produsi n industrie. n acelasi timp, nsa, ea i plateste tot mai scump. Acest fenomen a condus la cresterea costurilor de productie, ndeosebi n cadrul fermelor mai mici, a caror existenta a nceput sa fie serios amenintata n absenta unor credite si subventii din partea statului. Ca urmare a influentei conjugate a celor doi factori mentionati mai sus (cresterea volumului fizic al factorilor de productie cumparati si cresterea preturilor produselor achizitionate de agricultura), fermierii sunt nevoiti sa efectueze o parte tot mai nsemnata din veniturile lor pentru cheltuielile materiale de productie, reducndu-se, astfel, partea de venit suplimentar obtinut sub forma de renta diferentiala I si II. n plus, preturile produselor agricole au tendinta de a se forma prioritar n functie de conditiile pietei mondiale. La toate acestea se mai adauga faptul ca productia agricola se ndeparteaza tot mai mult de consumul final. O buna parte din operatiunile de prelucrare a produselor agricole, precum si din cele de comercializare sunt preluate n prezent de catre alti agenti economici. Costul acestor activitati este si el n crestere. Aceasta face ca preturile primite de fermieri pentru produsele vndute sa evolueze, de regula, mai lent dect preturile de desfacere. Prinsa n vrtejul acestor factori agricultura reuseste sa pastreze la dispozitia sa o cota mai mica din veniturile suplimentare realizate, o parte din ele scurgndu-se n favoarea partenerilor ei. Desigur, din cele de mai sus nu trebuie sa se desprinda concluzia ca importanta rentei diferentiale I si II ar fi n scadere, iar efectul lor ar putea fi anihilat prin actiunea unor factori exogeni. Dimpotriva. Premisa rentei diferentiale inegalitatea rezultatelor obtinute de cantitati

egale de munca si de capital pe suprafete egale de teren si pastreaza pe deplin valabilitatea si n conditiile actuale. Aceasta, cel putin din doua motive: a. b. mentinerea deosebirilor privind fertilitatea naturala si pozitia terenurilor fata de piata (cu toate ca progresul tehnic actioneaza n sensul reducerii lor); efectul inegal al mbunatatirilor aduse agriculturii asupra diferitelor categorii de pamnt, el fiind mai puternic tocmai pe terenurile de calitate mai buna.

Ca atare, exista si acum toate conditiile de formare att a rentei diferentiale I, ct si a rentei diferentiale II, cu mentiunea ca ultima are tendinta de a se amplifica . n strnsa legatura cu aceste aspecte se pune si problema pretului pamntului. Daca proprietarul si vinde pamntul, dintr-un motiv sau altul, el nu ntreprinde acest pas pentru ca ar vrea sa renunte a renta pe care acest factor de productie i-o aducea. Vnzarea pamntului va trebui sa aduca proprietarului sau o suma de bani care, depunnd-o la banca, sa-i aduca o dobnda cel putin egala cu renta ncasata nainte. Din aceasta cauza, pretul la care se vinde si se cumpara pamntul depinde de doi factori si anume: 1. 2. marimea rentei. marimea ratei dobnzii.

Asadar, pretul pamntului va fi direct proportional cu volumul rentei si invers proportional cu marimea ratei dobnzii. De pilda, sa presupunem ca un ha de teren a asigurat proprietarului sau o renta anuala de 3000 de lei. Bancile platesc pentru depuneri un procent de 6% dobnda. n acest caz, pretul la care se va vinde un ha de teren va fi egal cu 50000 de lei deoarece aceasta suma depusa la banca la o rata a dobnzii de 6% i va aduce vechiului proprietar o suma de 3000 lei de data aceasta sub forma de dobnda. Daca procentul dobnzii ar scadea la 5%, pamntul ar trebui vndut cu 60000 lei, pentru ca numai o asemenea suma i va aduce un profit de 3000 lei. Dupa cum se vede, n substanta sa, pretul pamntului reflecta tot un fel de echilibru si anume, pe de o parte, concurenta de pe piata factorilor de productie l determina pe cel ce vinde sa nu-si ofere pamntul la un pret mai mic (n acest caz, el pierde o parte din profitul sau), iar, pe de alta parte, cumparatorul, tot n virtutea actiunii cererii si ofertei, nu va accepta un pret mai ridicat, pentru ca si el nu urmareste altceva dect sa-si valorifice capitalul de care dispune. Asadar, n stabilirea pretului pamntului trebuie luati n considerare toti factorii care influenteaza marimea rentei si a dobnzii. Data fiind evolutia acestor doi parametri, se poate spune ca, n momentul de fata, pretul pamntului manifesta o tendinta de crestere. Acest fapt se datoreaza cel putin urmatoarelor cauze:

cresterea rentei pe unitatea de suprafata; cresterea cererii pentru pamnt, n conditiile n care oferta ramne rigida; ca urmare a industrializarii, urbanizarii si dezvoltarii cailor de comunicatie sunt atrase n circuitul economic si alte terenuri mai putin fertile, ceea ce face ca renta pe terenurile foarte bune sa creasca si mai mult; capitalul funciar furnizeaza una din cele mai bune garantii contra inflatiei.

TEORIA PRETURILOR
Abordari teoretico-metodologice ale preturilor Adncirea diviziunii sociale a muncii si specializarea continua a producatorilor conduc inevitabil la situatia n care agentii economici nu mai sunt n masura sa produca tot ceea ce le este necesar pentru satisfacerea propriilor trebuinte. De altfel, nici unul dintre ei nu ar accepta sa se specializeze ntr-un anumit domeniu de activitate daca nu ar putea conta pe bunurile produse de altii, pe care si le poate procura prin intermediul schimbului. Aparitia schimbului a atras dupa sine folosirea mai buna a bogatiilor, a fortei de munca si a capacitatilor productive care, fara el, ar fi ramas n buna parte inactive. ntr-adevar, daca schimbul nu ar exista fiecare om ar trebui sa se preocupe de producerea a tot ceea ce i este necesar. n felul acesta, el ar fi obligat sa-si regleze productia nu dupa nclinatii, ci dupa trebuintele proprii. Din ziua n care s-a pus n practica schimbul, situatia s-a schimbat complet. Fiecare om, sigur de aici nainte de a-si putea procura prin schimb tot ceea ce i va fi necesar, se va preocupa sa faca numai ceea ce va putea sa produca mai bine, orientndu-si productia proprie nu dupa nevoi, ci dupa aptitudini si mijloace. De altfel, schimbul ar fi imposibil daca nu si-ar fi creat el nsusi anumite conditii de existenta si functionare. Este vorba de agentii economici, producatori si consumatori, ofertanti si cumparatori, locurile de ntlnire numite piete, instrumente de masura a valorilor schimbate, n fine, o marfa terta sub denumirea de bani, menita sa descompuna trocul n vnzare si cumparare. ntr-o economie de piata descentralizata distribuirea marfurilor ntre subiectii economici este guvernata de principiul schimbului voluntar, potrivit caruia un producator sau un consumator accepta actul de vnzare-cumparare, numai daca acesta conduce la ameliorarea situatiei sale economice. Aceasta nsemna ca, la baza vnzarii-cumpararii, trebuie sa stea principiul echivalentei, mai exact principiul schimbului de echivalente, adica a schimbului de valori egale. Dupa cum se stie, valoarea este un raport stabilit ntre doua marfuri oarecare. n cazul n care vom compara valoarea unei marfi cu o anumita cantitate de aur, acest raport va fi reflectat prin intermediul pretului. Din aceasta cauza, putem spune ca pretul

este expresia baneasca a valorii marfii, sau, altfel spus, este expresia valorii marfii respective exprimata n bani. n aceasta calitate, pretul care se stabileste pe o piata, la un moment dat, pentru produse similare, nu poate fi dect un pret unic. Este ceea ce economia clasica numea legea indiferentei. De pilda, economistul Stanley Yevons ntelegea prin aceasta faptul ca, ori de cte ori unui agent i este indiferenta dobndirea uneia sau alteia din mai multe marfi, cu alte cuvinte, atunci cnd nu are nici un motiv de a prefera una alteia, nu va consimti niciodata sa plateasca mai scump una dect cealalta. Pretul unic apare si n situatia n care, pe piata, se ntlnesc mai multi producatori si mai multi cumparatori ai aceluiasi produs. n urma unei serii ntregi de oscilatii ntre cantitatile oferite si cantitatile cerute si ca urmare a luptei de concurenta ce se da ntre agentii economici, se formeaza ceea ce numim cursul pietei, de fapt pretul pentru o anumita marfa, al carui nivel, potrivit principiilor stabilite mai nainte, trebuie sa dea satisfactie att producatorilor, ct si cumparatorilor. Asa cum am mai avut prilejul sa aratam, sistemul economiei de piata a cunoscut de-a lungul timpului doua mari forme sau structuri ale concurentei: perfecta si imperfecta. O piata caracterizata printr-un sistem concurential perfect presupune ntrunirea cel putin a urmatoarelor trasaturi:

existenta unui numar considerabil de producatori si consumatori, fiecare dintre ei avnd o putere economica relativ mica; din aceasta cauza, nici unul nu va putea influenta, n mod decisiv cantitatile de marfa aduse pe piata (fiecare dintre ei detinnd o fractiune mica din cantitatea oferita sau ceruta) si nu va exercita, direct sau indirect, vreo presiune asupra pretului de vnzare; omogenitatea marfurilor supuse procesului de vnzare-cumparare, astfel nct nici un cumparator nu va avea motive sa prefere un produs altuia pus n vnzare de catre alt producator; usurinta si deplina libertate de patrundere pe piata, n sensul ca nu exista obstacole de natura institutionala sau economico-financiara care sa i mpiedice pe agentii economici de a practica un comert liber; n fine, o informatie completa si simetrica, toti participantii la schimb fiind n posesia tuturor datelor necesare.

Dupa cum rezulta din conditiile de mai sus, n cadrul concurentei perfecte agentii economici se comporta n mod atomistic, n sensul ca fiecare dintre ei poate decide asupra vnzarilor si cumparaturilor fara a se preocupa de comportamentul altora. Din acest punct de vedere, se poate spune ca ei actioneaza ntr-un context de deplina independenta unul fata de altul, fiecare urmarind obtinerea unui maxim de utilitate, sau unui maxim de profit. Plecnd de la aceste elemente, se poate da o prima definitie pretului de echilibru intervenit n conditiile concurentei perfecte. Asadar, prin pretul de echilibru al pietei, n conditii de concurenta perfecta, vom ntelege acel pret la care toti subiectii economici, att producatorii, ct si consumatorii, si vor realiza simultan propriile alegeri. Cu alte cuvinte, la pretul de echilibru toti agentii economici si pot realiza propriile planuri de vnzare sau de cumparare, pna cnd nu vor interveni alte modificari n nivelul cererii si ofertei. Mai concret, rezulta ca orice crestere a cantitatii de marfa pe care cumparatorii doresc s-o achizitioneze este egala cu cea pe care producatorii urmaresc sa o vnda. Daca vom nota cu y cantitatea de marfa pe care cumparatorii sunt dispusi sa o achizitioneze la pretul p, nseamna ca putem admite faptul ca cererea este o functie de pret. La fel si oferta. n felul acesta, ecuatiile de echilibru ce definesc n mod sintetic mecanismul pietei bazat pe concurenta perfecta pot fi scrise n felul urmator: yd=yd(p), ys=ys(p), yd=ys(p), unde yd si ys reprezinta cantitatea ceruta (demand=cerere) si cantitatea oferita (supply=oferta). Avnd n vedere toate aceste elemente, nu este nevoie de demonstratii suplimentare pentru a arata ca o piata bazata pe concurenta perfecta reprezinta un model ideal, un concept mai degraba abstract dect unul ancorat n realitatea zilelor noastre. Singurele marfuri a caror vnzare-cumparare s-ar putea ncadra n preceptele concurentei perfecte ar putea fi unele produse agricole, ndeosebi cereale, unele materii prime si unele produse imobiliare, dar, si n acest caz, cu conditia sa existe o puzderie de mici producatori si cumparatori. n realitate, avem de-a face cu o structura a pietei caracterizata prin prezenta unui mare numar de ntreprinderi care produc si vnd fie o singura marfa, fie variate, uneori extrem de diversificate, ale uneia sau aceleiasi marfi. n acest caz, oferta este segmentata, n sensul ca fiecare ntreprindere producatoare poate exercita un anumit control asupra propriului segment de piata. Ea este adecvata produselor manufacturate, spre deosebire de produsele primare care, asa cum am mentionat mai sus, sunt proprii, n general, tipului de piata bazat pe concurenta perfecta . n acest cadru foarte complex al vietii economice reale, cum se vor forma preturile? ntr-o economie de piata moderna, n care facem abstractie de prezenta marilor monopoluri, doua sunt metodele cele mai cunoscute n determinarea preturilor: 1. 2. metoda bazata pe interactiunea dintre cerere si oferta; metoda bazata pe principiul costurilor de productie.

Potrivit primei metode pretul unei marfi creste ori de cte ori cererea pentru ea depaseste oferta si scade n cazul opus.

n schimb, dupa cea de a doua metoda, pretul marfii este fixat de ofertant la un nivel care sa acopere costul de productie al marfii si sa asigure, totodata, o margine de profit considerat de ntreprindere ca fiind satisfacator. Unde si gasesc aplicarea cele doua metode mentionate mai sus? n plus, este posibil sa stabilim o corespondenta ntre aceste metode si diferite categorii de marfuri si piete? Sunt doua ntrebari pe care teoria economica si le-a pus mai demult, dar, pna n momentul de fata, a beneficiat de raspunsuri diferite. Se stie, deja, ca economistii clasici au facut o distinctie neta ntre asa-zisele marfuri primare care, pentru a putea fi produse, solicita una sau mai multe resurse naturale a caror disponibilitate este limitata si marfurile reproductibile, manufacturate sau industriale n componenta carora intra alte marfuri produse, la rndul lor, de catre oameni. Analiza celor doua categorii de marfuri ne permite sa observam cteva aspecte interesante. Astfel, n primul caz, adica cel al marfurilor primare, cantitatea oferita de factori de productie fiind limitata de unele resurse naturale disponibile, pretul va fi determinat cu precadere de cerere. Am avut, ntre altele, prilejul sa ne referim ntr-un capitol precedent la o asemenea piata. Aveam n vedere acolo ndeosebi cazul unor produse agricole la obtinerea carora participa cel putin un factor de productie - pamntul - n dreptul caruia cererea si oferta juca un rol decisiv n formarea rentei si preturilor marfurilor n cauza. n cel de al doilea caz, adica al marfurilor industriale, manufacturate, preturile sunt fixate, n general, de catre producatori pornind de la costurile de productie si masa de profit urmarita a fi obtinuta. De data aceasta, egalizarea cererii si ofertei se poate realiza nu numai prin ajustarea preturilor, ci si a cantitatii de marfa adusa de producator pe piata. Cunoscutul economist J. R. Hicks Intr-una din lucrarile sale publicate n 1956 Methods of Dynamic Analysis numea piata n care preturile sunt determinate pe baza interactiunii dintre cerere si oferta flex price iar piata pe care preturile sunt formate pe principiul costurilor fix price. Ulterior, J. R. Hicks a revenit asupra sistemului fix-price n lucrarea Capital and Growth (1965) subliniind ca acesta nu nseamna neaparat preturi constante, ci faptul ca ele nu raspund prompt si cu exactitate oscilatiilor cererii si ofertei. Drept urmare, pentru a studia mai bine principiile de formare a preturilor, el propune delimitarea pietei n doua mari sectoare si anume: unul caruia sa-i corespunda sistemul flexprice si altul pentru fix-price. Aceasta, deoarece cele doua metode de formare a preturilor au nevoie pentru a functiona de structuri ale pietei diferite. ntr-adevar, sistemul preturilor ajustate prin intermediul cererii si ofertei (price adjusting economy sau flex-price economy) presupune existenta unei piete concurential perfecte, n timp ce sistemul preturilor ajustate prin intermediul cantitatii (quantity adjusting economy sau fix-price economy) presupune existenta unei piete bazata pe concurenta imperfecta. n teoria economica actuala metoda care se afla n centrul atentiei este cea care se bazeaza pe principiul actiunii cererii si ofertei. Aceasta se datoreaza faptului ca, n prezent, majoritatea economistilor pornesc de la premisa potrivit careia toate marfurile pot fi asimilate produselor sectorului primar, asupra lor putnd fi aplicata cu suficienta eficienta schema flex-price. Pe de alta parte, este evident ca ambele categorii de marfuri (primare si manufacturate) sunt prezente n economie, astfel nct, este aproape imposibil sa separam un sector unde prevaleaza o metoda de determinare a pretului de sectorul unde predomina cealalta metoda. De asemenea se stie ca, pentru a produce o marfa industriala sunt folosite, n numeroase cazuri, una sau mai multe produse primare, dupa cum, pentru a obtine o marfa primara sunt utilizate, fara exceptie, marfuri industriale, manufacturate. Formarea si dinamica preturilor pe piata n conditiile libertatii de actiune a cererii si ofertei Analiza productiei de marfuri si a schimbului ne-a permis sa demonstram ca pretul de echilibru este rezultatul interactiunii celor doua forte care confrunta piata n orice moment si anume cererea si oferta. Extrema simplicitate a acestui studiu i-a determinat pe multi economisti sa considere acest rezultat ca fiind suficient de logic si exact pentru a-l mai pune la ndoiala. Cu toate acestea, problema cea mai grea nu a constat niciodata n a arata cum se influenteaza reciproc cererea si oferta, ci de a explica procesul prin intermediul caruia se ajunge la echilibrul pietei. Faptul este cu att mai important cu ct teoria economica actuala nu mai considera pretul ca fiind masura valorii unei marfi (expresia ei baneasca), ci rezultatul comportamentului agentilor economici si a interactiunii lor pe piata. Cu alte cuvinte, teoria neoclasica respinge ideea ca marfa ar avea o valoare data a priori de care era nemijlocit legata notiunea de nivel natural al pretului. O data cu afirmarea teoriei marginaliste, att valoarea ct si pretul sunt privite ca marimi marginale. n aceste conditii, problema care se pune este de a arata cum se desfasoara contractele ntre cumparatori si vnzatori n cadrul unei piete care nu poate fi caracterizata printr-o concurenta perfecta, dar nici prin dominatia monopolurilor si oligopolurilor. Facnd abstractie de milioanele de situatii particulare, pot fi individualizate doua moduri de legaturi ntre agentii economici compatibile cu metoda flex-price de formare a preturilor, sau altfel spus, compatibile cu paradigma actiunii legii cererii si ofertei: 1. 2. asa-numita contractare competitiva pusa n evidenta nca de Leon Walras; contractarea negociata care a facut pentru prima data obiectul unor cercetari ale lui F.Y. Edgeworth.

Potrivit primului model piata este organizata dupa principiul licitatiei. Desigur, atunci cnd L. Walras a propus o asemenea metoda el s-a gndit, n primul rnd, la modul de functionare a burselor de marfuri si de valori. Se stie ca, n cadrul burselor pretul marfurilor care fac obiectul schimbului, sau dupa caz, cursul titlurilor de valoare, porneste de la un anumit nivel de tatonare. S-ar putea ca agentii economici prezentati sa fie de la nceput de acord cu el, dupa cum, tot att de bine, s-ar putea sa-l conteste. n cazul n care se nregistreaza un exces de oferta, pe piata ramnnd mai multi ofertanti, pretul anuntat initial va scadea. Invers, atunci cnd bursa se confrunta, n dreptul unor marfuri sau titluri de

valoare, cu un exces de cerere, pe piata staruind mai multi cumparatori, pretul va creste. Procesul pe care L. Walras l numea tatonare va continua pana cnd vor dispare toate excesele de cerere si oferta. n acest punct licitatia se termina, iar cotatia finala va nregistra pretul sau cursul de echilibru. Care este caracteristica majora a unui asemenea mod de contractare intre agentii economici? Ea corespunde faptului ca preturile strigate n cadrul procesului de ajustare nu sunt altceva dect preturi intermediare. Daca vreun participant la tranzactiile bursiere nu este de acord cu unul din aceste preturi el poate sa cumpere si sa vnda n sens opus. Doar pretul de echilibru (adica acela care se stabileste la nchiderea bursei) este cel la care are loc efectiv schimbul. De aceea, el mai este cunoscut si sub denumirea de pret competitiv. La acest pret toti agentii economici sunt pe deplin multumiti de tranzactiile efectuate. n cadrul contractarii negociate posesorii marfurilor sunt cei ce fixeaza preturile initiale, actionnd singuri sau prin intermediari. Preturile de vnzare a diferitelor marfuri sunt anuntate dinainte de catre producatori, urmnd a fi acceptate sau nu de catre cumparatori. La rndul lor si cumparatorii si anunta preturile pe care sunt dispusi sa le accepte. Se formeaza, astfel, o ntreaga retea de preturi de piata, fiecare din ele fiind un pret negociat. Spre deosebire de pretul competitiv, pretul negociat nu este n general un pret de echilibru corespunzator unei stari n care cererea si oferta se echilibreaza iar marfa este cumparata n ntregime. El este pretul contractului de vnzare-cumparare la care are loc transferul marfii de la producator la consumator. Tocmai acest mod de a concepe schimbul de marfuri sta la baza aportului lui F.Y. Edgeworth la teoria concurentei. ntro astfel de viziune schimbul este gndit ca un fel de joc n care agentii economici se prezinta fiecare cu o anumita cantitate de bunuri pentru a fi schimbate si cu scopul de a obtine maximum de avantaje personale sau colective. n timp ce la L. Walras preturile sunt obtinute n conditiile egalizarii cererii si ofertei, la Edgeworth ele sunt determinate prin intermediul negocierilor individuale sau colective, sub ipoteza ca fiecare urmareste sa obtina maximum de cstig de pe urma acestor negocieri. Drept urmare, la L. Walras preturile preced n mod logic maximizarea utilitatii, iar la F.Y. Edgeworth maximizarea cstigului precede n mod firesc preturile. Avnd n vedere aspectele descrise mai sus, este evident ca, n realitate, n practica nemijlocita, cea mai mare parte a marfurilor se vnd si se cumpara avnd la baza metoda contractarilor negociate si mai putin pe cea a preturilor competitive. De altfel, ultima metoda, cea a preturilor competitive, al carei mare merit consta n faptul ca poate elimina, n scurt timp, excesele de cerere si oferta, si gaseste o completa aplicare doar n conditiile unei piete ce beneficiaza de o foarte buna organizare. Daca se exclud bursele de marfuri si de valori, pietele reale nu prezinta tipul de organizare presupus de schema walrasiana. Mai mult dect att, chiar si pentru marfurile pentru care exista burse, nu toate tranzactiile au loc prin intermediul lor. La prima vedere, s-ar parea ca metoda preturilor negociate nu tine seama de actiunea legii cererii si ofertei care, asa cum am mai aratat, reprezinta unul din stlpii de rezistenta pe care se sprijina o economie de piata. Asa sa fie oare? Mai nti trebuie sa observam ca preturile care se formeaza dupa metoda tranzactiilor negociate nu pornesc de pe un teren absolut gol. Atunci cnd un producator si prezinta pretul, el porneste ntotdeauna de la nivelul unui pret precedent. n plus, pretul final la care se ajunge este el nsusi rezultatul unor tranzactii succesive, precedente, de care ntreprinzatorii nu pot sa nu tina seama. Din acest punct de vedere, metoda tranzactiilor negociate nu constituie o tentativa neutra de a se ajunge la pretul de echilibru. Desigur, nu lipsita de interes n aprecierea acestei tendinte este determinarea timpului necesar pentru a se ajunge la pretul de echilibru. n fapt, daca intervalul de timp este suficient de lung, pe parcursul procesului de ajustare a pretului pot intervenii mutatii notabile n cantitatea si calitatea unor parametri ce determina pozitia curbei cererii si ofertei. Astfel, pot interveni modificari n gusturile si preferintele consumatorilor (adica chiar n functie de utilitate), se schimba, uneori, radical tehnologiile de fabricatie a unui produs, pot fi aduse pe piata alte marfuri nlocuitoare etc. Toate acestea ne ofera o imagine suficient de clara a fragilitatii nivelului unui pret, a mobilitatii sale deosebite ntr-o economie de piata. n cazul n care producatorii formuleaza unele aspectative, n speranta obtinerii unor preturi mai bune n viitorul apropiat sau mai ndepartat, ele trebuie neaparat corelate cu durata ciclurilor de fabricatie, cu natura marfurilor n cauza (perisabile sau neperisabile), conditiile n care se desfasoara negocierile si timpul necesar pentru ncheierea lor s.a.m.d. Termenele prea lungi nu constituie nici o garantie a stabilitatii preturilor. Iata de ce analiza lor trebuie facuta numai n termeni dinamici si nu statici. O forma originala pentru a explica proprietatile dinamice ale pietei l reprezinta asa-numitul model al pnzei de paianjen. n alcatuirea lui se pleaca de la urmatoarele premise de lucru:

negocierile si contractarile de marfa au loc la intervale discrete de timp (trimestrial, semestrial, sau la nceputul fiecarui an n cazul unor produse agricole); curba cererii este interpretata n maniera obisnuita; curba ofertei, n schimb, este privita n felul urmator: se considera un punct S1 pe curba ofertei (a se vedea graficul nr. 1-a).

graficul nr.1 El exprima faptul ca, daca pretul curent al unei marfi oarecare este P0 producatorii si vor planifica o crestere a productiei pna la cantitatea S1, marfa care va deveni disponibila n perioada imediat urmatoare (depinde de ciclul de fabricatie). De ndata ce planul de productia a fost realizat, nu mai exista nici o posibilitate de a se actiona asupra cantitatii produse, astfel nct, tot ceea ce vine pe piata trebuie vndut, oricare ar fi pretul. Se ntelege ca ipoteza principala este tocmai ultima. Ea presupune cel putin doua lucruri: a. b. ofertantii formuleaza ceea ce numim aspectative statice n sensul ca fiecare dintre ei considera ca pretul ce-l vor obtine n perioada urmatoare va fi cel putin egal cu pretul curent al pietei; ca marfa n cauza este fie depreciabila (fizic sau moral) fie conservabila la costuri foarte nalte ceea ce justifica hotarrea producatorilor s-o vnda integral si imediat.

Sa revenim asupra graficului nr. 1-a. Asadar, producatorii si-au planificat si au si realizat cantitatea S1 contnd pe mentinerea pretului p0. Dar, aceasta cantitate nu poate fi absorbita integral dect la un pret mai mic si anume p1 care, asa cum se vede din grafic, se afla sub pretul de echilibru p*. Vnzndu-si marfa la acest pret, inferior asteptarilor lor, producatorii vor micsora oferta n perioada urmatoare, programndu-si numai cantitatea S2 ce va deveni disponibila numai n a treia etapa. Atunci, datorita scaderii ofertei pretul va manifesta tendinta de crestere s.a.m.d. Se creeaza n felul acesta, o ntreaga retea care se aseamana foarte mult cu o pnza de paianjen ce se tese n jurul pretului de echilibru p*. De altfel, graficul nr. 1-b ne arata oscilatia n timp a preturilor succesive de piata. Se observa ca ele oscileaza n jurul pretului de echilibru, amplitudinea lor descrescnd cu timpul, pna cnd ajung sa se identifice cu el. Limitele acestui model, n versiunea lui simplificata, constau tocmai n faptul ca pleaca de la presupunerea potrivit careia participantii la schimb nu au desprins nici o concluzie din experienta dobndita. Producatorii rationali, nsa, dupa ce au observat o anumita perioada de timp oscilatia preturilor, pot sa anticipeze destul de corect evolutia ntregului proces de ajustare a acestora, deci si pozitia de echilibru a pietei, n asa fel nct sa nu adopte decizii de productie sau de achizitie eronate. n cazul n care vom considera ca agentii economici nvata din experienta trecuta, pentru a tine apoi cont de ea n revizuirea propriilor aspectative, spunem ca avem de-a face cu un comportament speculativ. n sensul propriu al cuvntului, utilizarea termenului speculativ se refera la activitatea ntreprinzatorilor, motivata de obtinerea unui cstig, care reactioneaza la mutatiile temporare ale unei piete incerte. ntr-adevar, situatia curenta a fiecarui agent economic va depinde si de corectitudinea previziunilor facute de el ieri, iar cele de mine de deciziile pe care le va adopta astazi. n aceasta privinta, se dovedeste a fi de mare actualitate notiunea de elasticitate a asteptarii datorata tot lui J. Hicks (pentru prima data folosita n lucrarea Value and Capital 1939). Sub o forma simpla elasticitatea asteptarii (sau expectativei cum mai este ntlnita n unele tratate de specialitate) desemneaza raportul dintre modificarea relativa a pretului prevazut pentru viitor si modificarea relativa a pretului curent. Pornind de la ipoteza ca prognoza pretului viitor p1 depinde de nivelul pretului curent p0 putem nota ca: p1=f(p0) pentru a indica legatura dintre preturile curente si cele viitoare. Drept urmare, vom avea:

Cu alte cuvinte, daca pretul curent creste pe un interval de timp scurt cu 1%, iar pretul viitor socotit pe un interval de timp mediu ramne constant, vom spune ca expectativa producatorilor este neelastica cresterea pretului curent fiind

considerata de catre agentii economici ca fiind pasagera, temporara. n schimb, daca elasticitatea este egala sau mai mare dect unu

aceasta nseamna ca agentii economici considera oscilatiile curente ale pretului ca avnd toate sansele de a se repeta ntr-o anumita proportie fata de cele curente. De aici rezulta ca stabilitatea n timp a preturilor depinde de elasticitatea expectativei subiectilor economici. De pilda, sa admitem ca pretul curent al unei marfi creste. Daca expectativa este neelastica, aceasta nsemna ca speculatorii considera cresterea pretului ca un fenomen temporar. n consecinta, cumparatorii vor ncerca sa-si amne unele achizitii n speranta ca pretul va reveni la nivelul initial, iar producatorii se vor grabi sa aduca pe piata si sa vnda o cantitate ct mai mare de marfa. Din conjugarea celor doua tendinte, pe de o parte cererea, pe de alta parte oferta, pretul si va epuiza forta de crestere, n scurt timp el manifestnd tendinta de scadere. O evolutie opusa vom nregistra n cazul n care expectativa (speranta) este elastica, adica: ea>1. n aceasta eventualitate, cumparatorii se vor grabi sa achizitioneze, iar producatorii sa-si rationalizeze vnzarile n speranta ca pretul va creste si mai mult, dobndind o tendinta cumulativa. De altfel, atunci cnd ne gasim n fata unui coeficient de expectativa mai mare dect unu, pe piata se nregistreaza mari fluctuatii de preturi. Forme de preturi Una din cerintele majore ale existentei economiei de piata este liberalizarea preturilor, respectiv crearea si mentinerea conditiilor ca preturile sa se formeze pe baza mecanismului pietei de marfuri, a raportului dintre cerere si oferta, n care asa cum arata experienta statelor avansate din punct de vedere economic urmeaza sa actioneze prin diferite prghii economice si statul. n ansamblu, crearea unor asemenea conditii da posibilitatea ca preturile sa nu se mai rupa de costurile normale de productie, sa contina o diferentiere normala a rentabilitatilor, sa nlature rigiditatea si imobilismul, sa reflecte cu promptitudine raporturile dintre cerere si oferta, precum si principalele corelatii intervenite n preturile mondiale. Acceptarea ideii privind rolul determinant al fortelor pietei n formarea preturilor implica asezarea ntregii activitati economice pe criteriul eficientei si profitabilitatii. Acest lucru nu se poate realiza dect n conditiile n care preturile reflecta optiunile formulate n mod liber de catre toti agentii economici interesati. Pentru ca preturile sa se formeze liber n functie de jocul cererii si ofertei, agentii economici trebuie sa dispuna de o autonomie deplina n gestiunea financiara a ntreprinderilor lor, fara nici o tutela din partea altui for administrativ si de libertatea absoluta n alegerea partenerilor de tranzactii comerciale, a furnizorilor si cumparatorilor de pe piata interna sau externa. La rndul lor, cumparatorii sa accepte pretul benevol, pornind, n primul rnd, de la performantele tehnice si calitatea produselor si serviciilor, al confortului, al gradului de satisfacere a trebuintelor, al raritatii si dificultatilor de procurare, dar si din punct de vedere al solvabilitatii cererii lor. De aici rezulta ca pretul liber trebuie sa fie rezultatul actiunii legilor pietei, aceasta nensemnnd numai producatorul sau numai cumparatorul. Fiecare agent economic care participa prin negocieri la formarea preturilor trebuie sa aiba posibilitatea de a-si aparea propriile interese. ntr-adevar, producatorul trebuie sa se ocupe, n primul rnd, de costurile de fabricatie la care obtine produsul ca de o problema interna a ofertei, astfel nct, profitul, pentru un anumit nivel al productiei, sa fie maxim. La fundamentarea propunerii de pret, n vederea negocierii acestuia cu cumparatorii, producatorii nu pot opta dect pentru o anumita marja de profit. Dar, acest profit, ca si pretul final, de altfel, nu poate decurge din decizia unilaterala a producatorului sau a cumparatorului, ci trebuie sa fie rezultatul jocului liber al pietei, adica al cererii si ofertei. Drept urmare, n conditiile unei piete libere profitul apare ca un rezultat, ca o diferenta ntre pretul liber al pietei si costul individual al fiecarui produs. Cu ct costurile de productie vor fi mai mici, cu att profitul aferent productiei total vndute va fi mai mare. Din aceasta cauza, concurenta realizata ntre producatori reprezinta un puternic factor al progresului tehnic si economic, ntruct ntreprinderile concurente se vad obligate sa inoveze permanent si sa cunoasca ct mai bine mediul n care activeaza. Totodata, concurenta nengradita ntre producator asigura consumatorilor posibilitatea alegerii ntre produsele oferite de diferiti furnizori, ea constituind, astfel, factorul hotartor al unui comportament mai moderat al producatorilor n ceea ce priveste preturile practicate. Pentru tara noastra care a trebuit sa parcurga un proces de tranzitie spre economia de piata, de la nceput s-a preconizat formarea libera a preturilor la produsele agroalimentare vndute direct pe piata de catre producatorii individuali, asociatiile liber constituite, la cele realizate pe baza liberei initiative de ntreprinderile mici aflate n proprietate privata, precum si cele fabricate de societatile comerciale cu participarea capitalului strain. Pentru restul marfurilor s-a procedat la o liberalizare treptata a preturilor. Aceasta masura a fost necesara deoarece s-a constatat ca, n marea majoritate a cazurilor, fie ca exista un monopol al producatorului, fie ca se mentineau decalaje adnci ntre cerere si oferta, echilibrul dintre ele fiind destul de precar, abia n formare. Drept urmare, regiile autonome si societatile comerciale au trecut la practicarea unor preturi si tarife prin negociere cu beneficiarii n toate cazurile n care pe piata existau cel putin trei agenti economici n masura sa produca, sa presteze sau sa comercializeze acelasi tip de bun, lucrare sau serviciu, cu mentionarea, pentru moment, a unor limite maxime stabilite de stat. Limitele acestea au fost ulterior desprinse si pna la urma nlaturate pe masura demonopolizarii productiei si relaxarii raportului dintre cerere si oferta. n consecinta, pe piata noastra s-au afirmat si functionat urmatoarele forme de preturi si tarife: 1. 2. 3. 4. preturile cu ridicata; preturile de contractare si achizitie ale produselor agricole care formau obiectul vnzarilor la fondul de stat; preturile cu amanuntul; tarifele pentru diferite categorii de servicii.

Preturile cu ridicata au fost adaptate n functie de nivelul costurilor de productie, de marja de profit urmarita de producator, de modificarile intervenite n structura cererii si ofertei, de tendintele de durata ale evolutiei preturilor externe, de schimbarile cursului valutar si nu n ultimul rnd de rezultatul negocierilor cu diversii agenti economici consumatori, eventuali comercianti. n pretul cu ridicata al produselor si serviciilor executate si livrate de catre toti agentii economici, indiferent de forma de proprietate, s-a inclus impozitul pe circulatia marfurilor (un fel de impozit pe cifra de afaceri) menit sa alimenteze veniturile bugetului de stat. Au fost exonerate, deocamdata, de la plata impozitului pe circulatia marfurilor (I.C.M.) unele produse ale industriei extractive (cu exceptia petrolului, gazelor naturale si sarii), energia electrica si termica, produsele agricole preluate la fondul de stat prin intermediul contractarilor si achizitiilor, unele elemente de tehnica militara si produsele si serviciile utilizate n consumul propriu (adica n autoconsum). Preturile de contractare si achizitie sunt de fapt tot preturi cu ridicata care, asa cum aratam mai sus, nu contin impozitul pe circulatia marfurilor. Au, nsa, n componenta lor, unele adaosuri si avantaje acordate producatorilor agricoli, precum si comisionul organizatiilor achizitoare. Preturile cu amanuntul se formeaza tot pe baza preturilor cu ridicata negociate ntre producatori si comercianti n functie de conditiile pietei, precum si a adaosului comercial. Acesta se stabileste, de regula, de cei ce comercializeaza produsele, fiind diferentiat n functie de reteaua de desfacere (cu ridicata, mic gros, cu amanuntul, de alimentatie publica), precum si de natura produselor si categoria de ncadrare a unitatilor pe baza brevetelor de functionare. Tarifele se aplica, n general, la categoriile de servicii, menite sa satisfaca anumite trebuinte economice, fara a se materializa obligatoriu n produse de sine statatoare. Ele tin seama de costuri, de profit, dupa caz de impozitul pe circulatia marfurilor si binenteles de rezultatul negocierii ntre parteneri. Statul si preturile Asigurarea conditiilor necesare manifestarii libere a preturilor reprezinta un proces lung si anevoios. n general, nu putem sa vorbim de preturi corecte de vnzare a diferitelor produse daca factorii de productie care intra n componenta lor nu sunt procurati la preturi formate n focul luptei de concurenta, respectiv a cererii si ofertei. Drept urmare, despre un sistem al preturilor libere putem sa vorbim numai n conditiile n care toate celelalte piete ale factorilor de productie se vor fi asezat n mod natural sub impactul dinamicii raportului dintre cerere si oferta. Dar, chiar si n aceste conditii, concurenta libera ntre producatori nu exclude, ci, dimpotriva, presupune un anumit tip de interventie a statului n economie. Daca este lasata fara nici un control, activitatea pietei poate degenera n sensul ca ntreprinderile producatoare pot sa ajunga la astfel de ntelegeri ntre ele care sa aiba drept consecinta mpiedicarea consumatorilor de a beneficia de efectele concurentei. De asemenea, concurenta poate sa se intensifice ntr-o asemenea masura nct sa se autodistruga n cadrul unui proces de concentrare a productiei generator de monopoluri. Dintre aranjamentele care pot fi convenite ntre ntreprinderi avnd drept efect restrictionarea si denaturarea concurentei, putem mentiona pe cele care determina, n mod direct sau indirect, nivelul preturilor sau alte conditii ale schimbului, pe cele care pot limita sau tine sub control nivelul productiei, mpartirea pietelor de desfacere si a surselor de aprovizionare. Ca o expresie a importantei deosebit de mari ce se acorda protejarii concurentei, n tarile cu economie de piata sunt legiferate diferite masuri anti trust, la a caror respectare vegheaza anumite organisme de stat special constituite. Drept urmare, n aceste state pozitia guvernului fata de preturile libere vizeaza cel putin urmatoarele aspecte:

supravegherea si controlul disciplinei privind concurenta, strategiile folosite pentru adaptarea agentilor economici prin pret la cerintele pietei; interventia prin dirijare, adica prin stabilirea unor preturi maxime, preturi minime sau limite de rentabilitate, n cazul unor produse sau servicii (mai ales n perioadele n care conjunctura economica provoaca dezechilibre); fixarea nemijlocita a preturilor si tarifelor unor produse si servicii de interes economic sau social major; interventia asupra nivelurilor preturilor si veniturilor n aplicarea unor programe antiinflationiste; folosirea impozitelor si a subventiilor pentru ajustarea nivelului preturilor la cerintele pietei, ale intereselor generale ale economiei si finantelor publice; n fine, urmarirea si nlaturarea evazionismului fiscal.

Asadar, n toate tarile cu economie de piata se elaboreaza anumite reglementari juridice privind concurenta, calitatea marfurilor, obligatiile pe care le au agentii economici n procesul tranzactiilor, loialitatea lor, protectia consumatorilor, circulatia produselor peste granita (importul si exportul) incidenta fiscalitatii asupra preturilor, folosirea unor subventii acolo unde este cazul etc. Retine n mod deosebit atentia posibilitatea ca statul sa stabileasca anumite preturi la unele resurse de baza pentru care el trebuie sa duca o politica de protejare si folosire rationala de catre toti agentii economici, precum si la unele produse si servicii de importanta strategica pentru economia nationala. Preturile nationale si preturile pietei mondiale Preturile mondiale se formeaza pe pietele internationale reprezentative, prin competitie, modificata adesea de factorii ce actioneaza n conditii de concurenta imperfecta cum sunt: existenta unor monopoluri internationale, practicile protectioniste ale unor state, evolutia conjuncturii economice si altele. Totusi, orict de puternica ar fi influenta acestor

factori, sistemul pietei concurentiale tinde si aici spre consacrarea mecanismului cererii si ofertei n formarea preturilor internationale. Pentru preturile majoritatii produselor agroalimentare si a unor materii prime de origine minerala, cel mai cunoscut sistem de formare a preturilor pe piata mondiala este cel caracteristic burselor de marfuri (Chicago cereale, carne, New-York zahar, cafea, Londra metale neferoase, Leningrad blanuri, Rotterdam petrol s.s.m.d.). Dupa cum se stie, n cadrul acestora preturile se formeaza prin mecanismul licitatiei, reflectnd jocul liber al cererii si ofertei. Deoarece cotatia are loc la scara internationala, nivelul pretului reflecta n mod sintetic evolutia cererii si ofertei pentru un anumit produs pe principalele piete nationale. O alta modalitate de formare a preturilor este cel specific acordurilor (negocierilor) internationale pe produse primare. Agentii economici, producatori si cumparatori, cad de acord, n cadrul unor mecanisme internationale, asupra cotelor de productie si pretului de vnzare. Se fixeaza, astfel, doua limite n cadrul carora preturile pot oscila liber. n cazul depasirii acestor limite, statele n cauza pot interveni fie asupra ofertei (prin contingentarea exporturilor), fie asupra cererii prin stocuri internationale regulatoare. Asadar, n acest caz, preturile pot oscila numai ntre aceste limite fixate n prealabil. n unele situatii, la ncheierea acordurilor respective (de pilda la cafea, la vinuri etc) subiectii economici se orienteaza n fixarea pretului indicativ si dupa cursurile nregistrate la bursele internationale de marfuri. La o serie ntreaga de materii prime de origine minerala preturile sunt fixate de marile firme producatoare care controleaza extractia lor. Drept urmare, pe pietele respective se practica metoda pretului conducator, pret stabilit de societatile comerciale care domina piata. n functie de ele se orienteaza si ceilalti producatori. Acelasi mecanism l ntlnim si pe pietele altor produse, ndeosebi manufacturate, fara a exclude posibilitatea ca, tocmai pe aceste piete, concurenta sa se manifeste din plin. Pentru astfel de cazuri, forma cea mai des folosita o constituie licitatiile internationale. Avem n vedere aici mai ales preturile la care sunt importante unele produse de mare complexitate cum ar fi: fabrici la cheie, linii tehnologice sau unele elemente de infrastructura (telecomunicatii, autostrazi, constructia de poduri si aeroporturi, construirea de cai ferate s.a.). Din cele mentionate pna aici rezulta ca, pe piata mondiala exista concomitent mai multe mecanisme de formare a preturilor n functie de specificitatea cererii mondiale, cu toate particularitatile pe care le prezinta, se afla ntr-o strnsa interdependenta. La cele mai multe ori o anumita piata are efecte de antrenare asupra altor piete. De pilda, nviorarea activitatii pe piata automobilelor influenteaza pozitiv evolutia cererii pe alte piete cum sunt cele ale cauciucului, otelului, aluminiului, maselor plastice etc. n aceeasi masura, piata internationala a petrolului poate sa influenteze aproape toate celelalte piete. Interferentele nu se rezuma numai la segmentele pietei mondiale, ci se reflecta aproape ntotdeauna n sistemul preturilor nationale. Asa cum mentionat mai sus, preturile pietei mondiale sunt determinate n mod hotartor de marii producatori, mai ales de marii exportatori, adica de tarile care au cea mai nalta pondere n comertul mondial. De regula, acestea sunt si cele mai dezvoltate din punct de vedere economic. Datorita multiplelor legaturi ce se stabilesc ntre state pe linia comertului exterior, modificarile intervenite n nivelul preturilor mondiale pot influenta puternic evolutia preturilor interne. Aceasta influenta devine tot mai puternica pe masura ce se dezvolta diviziunea internationala a muncii. n acest context, fiecare tara se prezinta pe piata mondiala cu anumite marfuri pentru a le vinde, n schimbul lor procurndu-si altele de care are nevoie. n ciuda importantelor cresteri ale productivitatii muncii, ndeosebi n tarile cu o economie avansata, moderna, nivelul preturilor pe piata mondiala, urmarit pe perioade de timp mai lungi, nu a scazut, ci, dimpotriva, a crescut. Constatarea este valabila nu numai pentru produse manufacturate, de mare complexitate, dar si pentru materiile prime care intra sub forma de input-uri n costurile de productie a altor marfuri. Cum se explica acest lucru? Desigur, n explicarea acestui fenomen nu sunt excluse deloc anumite presiuni inflationiste. Dar, pentru unele produse, cum este cazul exploziei pretului petrolului, repetata la intervale tot mai scurte de timp efectul cumulat s-a transformat n adevarate unde de soc resimtite n structura costurilor si a preturilor tuturor produselor fabricate pe plan national. Desi, n mare, penetrarea acestor unde poate fi anticipata si, n buna parte calculata, compararea preturilor nationale cu cele mondiale este uneori mult ngreunata de faptul ca rata profitului inclusa n preturi este foarte diferita nu numai de la o tara la alta, dar si de la o ramura la alta. La aceasta se adauga faptul ca monedele unor tari (cum este si moneda noastra) nu sunt convertibile si nu au circulatie internationala. Or, o comparatie ntre preturi exprimate n monede diferite impune ca expresia uneia dintre ele sa fie transformata n expresia monetara a celeilalte. Pentru aceasta trebuie folosit cursul celor doua monede pe piata internationala, curs care poate fi scos n evidenta cu suficienta exactitate prin intermediul burselor valutare. n orice caz, posibilitatea compararii preturilor interne cu cele mondiale ne-ar ajuta sa nlaturam dificultatile care ne mpiedica n prezent sa apreciem exact decalajul dintre nivelul productivitatii muncii de la noi si cel din alte tari, precum si eficienta comertului exterior.

FORMAREA PRETURILOR N CONDITIILE CONCURENTEI IMPERFECTE

Concurenta monopolista n cadrul capitolului precedent au fost puse n evidenta principalele trasaturi ale concurentei perfecte, cu mentiunea ca realitatea economica nu le-a consemnat niciodata ntr-o stare pura. Fireste, n functie de timp si de loc, au putut fi ntrunite cumulativ mai multe dintre ele, dar, aproape sigur si acestea puternic afectate de influenta unor factori perturbatori. Este suficient sa analizam, n aceasta privinta, conditiile patrunderii pe piata a unor noi producatori. Din punct de vedere practic ele pot fi:

perfecte; foarte usoare; dificile sau imposibile.

Asa cum am mai aratat, a vorbi despre existenta unor perfecte de intrare pe piata nsemna, de fapt, a recurge la o simpla ipoteza de lucru. Ele au existat, fara ndoiala, cndva, fiind caracteristice unei perioade de nceput a economiei de piata cnd producatorii unei marfi oarecare sau extrem de numerosi, nici unul dintre ei neputnd exercita o influenta notabila asupra cantitatilor puse n vnzare si a preturilor la care acestea se realizau. Cu timpul, nsa, aceste conditii s-au mai nasprit, dar, n linii mari, ele au ramas tot usoare, specifice unei piete bazata pe concurenta libera. n ciuda unor schimbari vizibile intervenite n structura pietelor multor state, multi economisti care s-au ocupat de problema formarii preturilor pna la sfrsitul secolului al XIX-lea (n frunte cu Alfred Marshall) si chiar dupa aceea, pna la sfrsitul primului razboi mondial, au pornit de la premisa unei concurente perfecte. Desi postulatele acesteia puteau fi aplicate cu suficienta precizie numai n cazul produselor primare si omogene, calculele au fost extinse si la marfurile manufacturate, destul de neomogene ca structura, dar fara restrictii prea mari pentru producatori de a patrunde pe piata. Notiunea de eterogenitate a marfurilor supuse vnzarii nu putea trece, insa, neobservata. Primul care a luat-o n considerare a fost economistul E. Chamberlin care, nca din anul 1925, a sesizat faptul ca acest caz nu apartine asa-zisei concurente perfecte, ci trebuie ncadrat, din toate punctele de vedere, n ceea ce se numeste concurenta imperfecta. Totusi, acest gen de concurenta cuprinde, la rndul sau, un evantai foarte larg de forme. Prezenta unui numar mare de producatori pe piata, a caror intrare nu este ngradita, nca, de nimeni, demonstreaza faptul ca ne aflam n fata unei forme intermediare de concurenta, care nu poate fi ncadrata nici n concurenta perfect competitiva, nici n cea perfect monopolista. Pentru a desemna aceasta forma de piata care se situeaza ntre concurenta perfecta si monopolul propriu-zis, E. Chamberlin a utilizat n lucrarea sa The Theory of monopolistic competition (1933) conceptul de concurenta monopolista. De ce monopolista? n definitiv, avem de-a face aici cu mai multi producatori, fiecare dintre ei oferindu-si produsele n vederea satisfacerii acelorasi trebuinte (deci sunt substituibile ntre ele) dar diferentiate prin cantitatea lor. Aceste diferente pot sa mbrace diferite forme. Ele pot, de pilda, sa se refere la compozitia interna a produsului, la design, sau la unele servicii oferite de firma o data cu vnzarea acestuia cum ar fi termenele de garantie, asistenta tehnica, reparatii gratuite, anumite premii si stimulente, toate tinnd de reputatia ntreprinderii si de marca de fabricatie. Faptul ca fiecare produs poseda caracteristicile sale proprii face ca producatorul sa poata conta pe o clientela particulara care se formeaza cu timpul, nu neaparat n functie de pretul practicat de aceasta, ci mai degraba de particularitatile calitative ale produsului ce-l ofera pe piata. Sa ne gndim, de pilda, la diferentele ce pot sa apara n serviciile hoteliere, ale statiilor de benzina, ale restaurantelor, ale producatorilor diferitelor marfuri alimentare (pine, nghetata, prajituri), n fine, la unele produse mecanice (ndeosebi cele electrocasnice). Drept urmare, fiecare firma va reusi cu timpul sa cucereasca un anumit segment de piata asupra caruia poate exercita o anumita influenta. Datorita asemanarilor pe care aceasta forma de piata le prezinta cu monopolul l-a determinat pe E. Chamberlin sa o numeasca monopolista. Asadar, se poate spune ca, n cadrul concurentei monopoliste, n timp ce libertatea de intrare pe piata a altor producatori se pastreaza, la fel si alte cteva caracteristici proprii concurentei perfecte, dispare conditia privitoare la omogenitatea produselor. Or, acest lucru reprezinta o modificare de continut care ne determina sa apreciem ca ne aflam n fata unui gen de concurenta imperfecta . Pentru un ntreprinzator ce actioneaza pe o piata caracterizata printr-o concurenta monopolista, variabilele strategice de care se poate servi n scopul maximizarii profitului sau sunt cel putin doua: pretul si calitatea produsului (nteleasa n sensul pe care i l-am atribuit mai nainte). Sa ne referim mai nti la pret. ntr-adevar, nainte de a-si pune n vnzare marfa producatorul poate sa afiseze un anumit pret, cu care cumparatorii vor fi sau nu de acord. Aceasta ramne de vazut. Pna atunci, nsa, firma apare n postura de a fi fauritoare de pret (price-setter) si cu doar de simpla nregistratoare ale unui pret deja existent pe piata (price-taker), asa cum se ntmpla n cadrul concurentei perfecte, caruia trebuie sa i se alinieze fara prea multe comentarii. Cu toate acestea, posibilitatea de fixare a pretului nu este nelimitata. De vreme ce pe piata pot patrunde oricnd si alti producatori cu produse de acelasi gen, firma n cauza nu poate sa nu ia n calcul reactia concurentilor. De aici decurge faptul ca fiecare ntreprindere aflata n concurenta monopolista cu alte firme, se gaseste n fata unei curbe de asteptare (Da n graficul nr.1), iar elasticitatea acesteia n raport cu pretul fixat va depinde de masura ncrederii pe care o manifesta cumparatorii fata de marca fabricii preferate. Daca clientii vor manifesta un atasament foarte mare fata de produsele ntreprinderii preferate, chiar daca aceasta va mari ntr-o oarecare masura pretul, putini se vor adresa altor firme, astfel nct, curba Da se va dovedi a fi destul de neelastica. Dimpotriva, daca o crestere a pretului va duce la micsorarea numarului cumparatorilor potentiali, firma va nregistra o curba efectiva a cererii (De) diferita de cea asteptata. La noul pret p1 (mai mare) firma va reusi sa vnda o cantitate mai mica din produsul respectiv (q1). n cazul n care va dori sa vnda aceeasi cantitate ca si nainte va trebui sa reduca pretul de vnzare (q0 vnduta la pretul p0).

graficul nr.1 Tinnd cont de acesta situatie si urmarind maximizarea profitului sau ntreprinderea si va programe un asemenea nivel al productiei care sa corespunda, n primul rnd, cererii la care se asteapta. Totodata, se stie ca volumul productiei optime se obtine n punctul n care costul marginal devine egal cu venitul marginal prognozat a fi obtinut. Acest volum este tocmai qa (a se vedea pe graficul nr.2) pe care ntreprinderea se asteapta a-l vinde la pretul pa situat pe cuba cererii Da, pret cu care, de altfel, ea intra n negocieri cu principalii ei beneficiari. n realitate, nsa, toate celelalte firme procedeaza n acelasi mod, astfel nct, cererea efectiva poate sa difere de cea calculata initial. Daca nivelul pretului pa ramne nemodificat, ntreprinderea nu va putea vinde (asa cum se observa din graficul nr.2) dect cantitatea qe. Drept urmare, ea nu se va mai afla n echilibru, o buna parte din marfa produsa (egala cu diferenta dintre qa si qe) ramnnd nevnduta. n consecinta, ntreprinderile vor recurge fie la reducerea productiei, fie la negocierea pretului pna cnd fiecare dintre ele va ajunge sa egalizeze volumul de marfa oferit cu cererea respectiva.

graficul nr.2 Monopolul Concurenta imperfecta se poate prezenta sub mai multe forme. Cazul descris mai nainte si anume cel al concurentei monopoliste reprezenta doar una din aceste forme, fara a putea fi identificata cu monopolurile propriu-zise. Ea a intrat n teoria economica sub denumirea pe care i-a dat-o E. Chamberlin din motivele aratate mai nainte. Neputnd fi ncadrata nici n concurenta perfecta, nici n cea monopolista propriu-zisa, aceasta prezenta toate caracteristicile unei forme intermediare a concurentei imperfecte, n care se afla, practic, cea mai mare parte a firmelor cu o productie eterogena si puternic diversificata din punct de vedere calitativ. Fara ndoiala, cazul extrem al concurentei imperfecte l reprezinta monopolul propriu-zis (provine de la cuvintele grecesti mono = unul; polist = vnzator). Exista, totusi, mai multe acceptiuni date notiunii de monopol. Una dintre acestea este cea de monopol natural. O astfel de situatie poate fi ntlnita n cazul celor ce detin terenuri agricole mai fertile sau mai apropiate de pietele de desfacere. La fel se pune si problema proprietarilor care detin terenuri de constructie cu pozitii deosebit de favorabile. De asemenea, un monopol natural rezulta si din detinerea exclusivitatii sau cvasiexclusivitatii asupra unor resurse minerale, hidroenergetice s.a. Totodata, poate fi ntlnita si notiunea de monopol institutional aflat sub autoritatea statala si extins asupra unor activitati economice (transporturi, comunicatii) cunoscute si sub denumirea de monopoluri de utilitate publica menite sa protejeze consumatorul.

Ceea ce ne intereseaza aici, n primul rnd, este aceasta forma de monopol artificial detinut de o mare firma producatoare sau un grup de unitati care, prin puterea economica ce o detin reusesc sa-si impuna conditiile n ceea ce priveste cercetarea, inovarea, producerea unei anumite marfi, comercializarea ei, preturile de vnzare, sau, daca este vorba de domeniul bancar, creditele, dobnzile, serviciile bancare etc. Marea ntreprindere, alaturi de cele mici si mijlocii, constituie o necesitate obiectiva, universal resimtita, determinata, n esenta, de progresul tehnic si de modificarile intervenite n structura consumului. Prin definitie, ntreprinderea concurentiala este nevoita sa inoveze continuu, n perspectiva ca, cel putin peste o anumita perioada de timp, ea va fi singura n masura sa se foloseasca de tehnica noua pe care o promoveaza. Daca acest proces este ncununat de succes, o ntreprindere poate sa ajunga n situatia de a detine controlul asupra unei materii prime strict necesara productiei, sau asupra datelor tehnice exclusive pentru fabricarea unui produs oarecare s.a.m.d. Drept urmare, ele vor produce, la un moment dat, cea mai mare parte din cantitatea unei marfi, punnd n dificultate tehnica si economica pe celelalte, al caror numar ncepe sa scada. Din acest moment, firmele cele mai puternice se gasesc n situatia fie de a putea influenta preturile de pe piata, manevrnd asupra ofertei lor, fie de a obstacola patrunderea pe piata a unor rivali potentiali. Expansiunea consumului n zilele noastre nu nseamna numai cresterea volumului sau, ci, mai ales, diversificarea lui. Or, prin cresterea volumului productiei si diversificarea ei, firmele mari, puternice din punct de vedere economic, pot domina categoric anumite segmente de piata. Nu pot fi trecute cu vederea nici avantajele financiare ce decurg de aici. n general, marile firme, deja afirmate pe piata, dispun de considerabile mijloace financiare necesare nfaptuirii unor ample programe de retehnologizare si implementarii unor noi forme de comercializare a produselor. n aceasta privinta este suficient sa notam faptul ca patrunderea n comertul cu ridicata nu este accesibila tuturor. De cele mai multe ori organizarea unor astfel de piete presupune utilaje si instalatii frigorifice de mare capacitate, magazine si depozite adecvate, mijloace de transport, uneori chiar licente specifice. Toate acestea ridica n fata celorlalte firme, mai putin dotate, bariere de patrundere pe piata aproape insurmontabile. Obstacolele puse n calea patrunderii pe piata a unor noi firme pot fi si de alta natura. Deosebit de revelatoare sunt cele legate de asanumita economie de scara. Se stie ca, de regula, costurile medii de productie sunt cu att mai mici, cu ct volumul productiei este mai mare. nsa, firmele de mari dimensiuni dispun de o mare putere financiara si stapnesc nsemnate parti din piata de desfacere. De aici apare si se dezvolta tendinta de concentrare a productiei si desfacerii, un numar restrns de ntreprinderi ajungnd sa controleze aproape toata productia unei marfi, restul fiind mpartita pe un numar de firme mici. Gradul de concentrare exprimat prin procentul pe care l detin un numar restrns de firme n totalul vnzarilor reprezinta unul dintre cei mai importanti indicatori ce caracterizeaza o anumita ramura sau sector de activitate. Dupa cum am vazut, intr-o piata perfect concurentiala toate ntreprinderile sunt de talie mica sau mijlocie, ele neputnd produce dect o anumita fractiune din productia totala a unei marfi. n consecinta, gradul de concentrare a productiei este nesemnificativ, fiind aproape egal cu zero. n cazul unui monopol, n schimb, acesta este aproape de 100%. De pilda, daca vom urmari gradul de concentrare n sectorul cimentului sau al ngrasamintelor chimice, el oscileaza n tarile dezvoltate n jurul a 80%. Cresterea considerabila a fortei economico-financiare a monopolurilor modifica n momentul de fata nsasi coordonatele a ceea ce numim mare ntreprindere. n aceasta situatie, aria n care un monopol si exercita influenta asupra conditiilor concurentiale s-a amplificat substantial. Ea nu se mai limiteaza ca n perioadele anterioare la segmente sau zone restrnse si relativ separate ale pietei (un produs, un grup de produse sau sector de activitate), ci se extinde asupra unor perimetre largi, n mai multe sectoare sau mai multe state, uneori chiar la scara mondiala. Ca urmare, n definirea monopolului trebuie avut n vedere nu att criteriul pozitiilor detinute pe unul sau altul din segmentele pietei, ci, mai degraba, cel al fortei economico-financiare generale a firmei care da adevarata dimensiune a fortei sale concurentiale. Rezumnd, se poate spune ca un monopol se caracterizeaza cel putin prin urmatoarele elemente: 1. 2. 3. existenta unui singur vnzator; absenta produselor substituibile ntre ele; existenta unor puternice bariere n calea patrunderii pe piata si a altor firme.

Avnd n vedere aceste elemente, rezulta ca monopolul si concurenta perfecta se situeaza la cele doua extreme ale modelului de comportament al unei firme pe piata. Daca n cazul concurentei perfecte firma considera pretul de pe piata ca o marime data, urmnd sa vnda la acel pret att ct putea, n situatia de monopol ntreprinderea este cea care fixeaza pretul si cantitatea ce va fi produsa, desi deciziile ei pot antrena diverse reactii din partea altor concurenti. Practica economica a demonstrat ca despre o concurenta perfecta nu se poate vorbi. n acelasi context, monopol n sensul absolut al cuvntului nu exista. Pna si A. Cournot, care s-a ocupat printre primii de studiul lui, a considerat monopolul pur o simpla ipoteza le lucru (1838). Presupunnd ca avem de-a face cu un singur vnzator al unei singure marfi, pe piata el tot s-ar confrunta cu alte produse care-i pot face cel putin o concurenta indirecta, mai mult sau mai putin puternica. Pentru a putea vorbi de un monopol absolut ar trebui ca vnzatorul unic, de care aminteam mai sus, sa se prezinte pe piata cu o marfa total lipsita de surogate imediate, adica de nlocuitori. Sau, ceea ce este acelasi lucru, sa puna n vnzare anumite produse indispensabile, a caror substituire n consum este dificila, eventual imposibila. Dar, chiar si n aceasta situatie, firma producatoare ar putea cunoaste o puternica presiune concurentiala din partea altor monopoluri, daca nu pe piata interna, n mod sigur pe piata externa. Totusi, sa admitem ca, pe piata, la un moment dat, un ntreprinzator este unicul ofertant al unei singure marfi a carei nlocuire pare a fi, deocamdata, imposibila. Cum va actiona el n conditii de concurenta imperfecta? Este limpede ca, nainte de toate, acesta va urmari realizarea unui profit maxim. Acest obiectiv poate fi atins numai n conditiile n care reuseste sa maximizeze cstigul total rezultat ca diferenta ntre veniturile totale (numarul de unitati vndute nmultit cu pretul de vnzare) si costul total al productiei: profitul = veniturile totale costurile totale

profitul = V*T-C*T=(p*q)-C*T Reamintim faptul ca, n timp ce n cadrul concurentei perfecte producatorul trebuia sa accepte pretul pe care l ntlnea pe piata, firma monopol poate, intre anumite limite, sa modifice si sa controleze pretul de vnzare. Totusi, indiferent de nivelul pretului, monopolul nu poate vinde dect cantitatea de marfa pe care piata este dispusa s-o absoarba. n functie de aceasta situatie, cei ce conduc destinele monopolului pot lua doua feluri de decizii si anume: 1. 2. fie sa-si fixeze un anumit pret, acceptnd sa vnda cantitatea de marfa pe care piata este dispusa sa o absoarba; fie sa produca si sa ofere numai o anumita cantitate de marfa pe care poate sa o vnda la pretul fixat.

De cele mai multe ori monopolul va recurge la manevrarea cantitatii de marfa adusa pe piata n scopul mentinerii unui anumit nivel al pretului de vnzare care sa-i permita realizarea unei diferente maxime ntre veniturile totale si costul total. Dupa cum mentionam mai sus, veniturile totale sunt de fapt o functie de cantitatea vnduta si nivelul preturilor. Potrivit acestui postulat putem nota ca: R=y*g(y) unde: R = veniturile totale y = cantitatea de produse vnduta g(y) = pretul, functie de cantitatea de marfa pusa n vnzare. Deci, veniturile firmei sunt egale cu doua marimi care evolueaza n sens opus. Pentru ca, daca firma cu statut de monopol va dori sa vnda mai mult, atunci inevitabil ea va trebui sa reduca pretul. Cu titlu de exemplu sa presupunem ca, la un moment dat, nregistram urmatoarea situatie: (1)

Masura n care monopolul va trebui sa reduca pretul pentru a vinde mai mult depinde de elasticitatea cererii n raport cu pretul si anume:

daca |e|>1, atunci o reducere a pretului cu 1% se va solda cu o crestere mai mare de 1% a cererii, ceea ce se va materializa n sporirea veniturilor totale (situatie valabila att timp ct nivelul productiei vndute se va mentine sub 5 unitati); daca |e|<1, atunci rezultatul este complet opus (situatie valabila pentru un nivel al vnzarilor superior celor 5 unitati). ntre aceste doua extreme exista ntotdeauna un punct n care |e|=1 cnd veniturile totale sunt maxime.

ncercnd sa reprezentam grafic coordonatele de mai sus (adica evolutia veniturilor totale n functie de elasticitatea cererii) obtinem o curba n forma de clopot, al carei maxim corespunde momentului n care elasticitatea cererii n raport cu pretul este egala cu unu.

graficul nr.3 Asadar, pentru a anticipa cresterea sau scaderea veniturilor totale este necesar sa cunoastem mai nti valorile pe care le ia elasticitatea cererii. Maximizarea veniturilor totale nu nseamna, nsa, maximum de profit. n calculele anterioare s-a facut abstractie de o variabila foarte importanta si anume costurile totale. Daca si acestea cresc n aceeasi proportie, diferenta dintre veniturile totale si costurile totale va fi minima sau egala cu zero. Or, n conditii normale, adica n conditii de concurenta normala, maximum de profit se obtine atunci cnd: costurile marginale = veniturile marginale ntr-adevar, potrivit datelor redate n tabelul de mai nainte, evolutia veniturilor marginale difera sensibil fata de cea a veniturilor totale. Observam ca, n timp ce ultimele capata valori maxime, veniturile marginale sunt egale cu zero, dobndind chiar valori negative pe masura ce pretul scade si cantitatea de marfa vnduta creste. Ne reamintim ca venitul marginal reflecta cresterea ncasarilor totale datorate sporirii cu o unitate a cantitatii de marfa oferita si vnduta pe piata. Deoarece evolutia veniturilor totale ia forma unei curbe sub forma de clopot (a se revedea graficul nr.3), venitul marginal va fi masurat de prima derivata a functiei (1) adica:

Prin urmare, venitul marginal este inferior pretului de pe piata exact cu produsul y *(

) . Diferenta dintre ele dispare numai atunci cnd

cantitatea vnduta este egala cu zero. Dar derivata asa cum am mai aratat, sa se reduca pretul.

este ntotdeauna negativa, fiindca, pentru a spori cantitatea vnduta este necesar,

Totusi, masura n care monopolul poate reduce pretul depinde de elasticitatea cererii. Drept urmare, relatia (2) poate fi dezvoltata dupa cum urmeaza:

Rezulta, deci, ca evolutia venitului marginal este strns legata de elasticitatea cererii. Cu ct valoarea absoluta a elasticitatii cererii este mai mare, cu att decalajul dintre venitul marginal si pret este mai mic. La limita, cnd elasticitatea cererii este infinita, venitul marginal si pretul coincid.

Relatia dintre pret si venitul marginal poate fi pusa n evidenta si cu ajutorul graficului nr.4. n legatura cu acesta sunt de retinut cteva elemente strict necesare pentru ntelegerea problemei pusa n discutie.

graficul nr.4 1. Dreapta cererii (AC) si dreapta veniturilor marginale (AB) pornesc din acelasi punct, din moment ce cantitatea vnduta este egala cu zero (y=0). 2. Dreapta veniturilor marginale intersecteaza axa abscisei n punctul B caruia i corespunde o cantitate vnduta egala cu 1/2 y. Aceasta nseamna ca, n conditiile n care veniturile totale sunt maxime (punctul T), cele marginale sunt nule (punctul B). Ceea ce este perfect logic de vreme ce am aratat ca, n fond, venitul marginal este prima derivata a veniturilor totale. Drept urmare, acestea din urma iau valori maxime atunci cnd venitul marginal este egal cu zero (a se revedea tabelul de mai nainte). 3. n fine, venitul marginal este nul, iar veniturile totale maxime atunci cnd elasticitatea cererii este egala cu 1. De fapt, daca venitul marginal este egal cu zero, folosindu-ne de relatia (3) vom avea:

Am urmarit pna aici evolutia veniturilor marginale n functie de veniturile totale si elasticitatea cererii. Dar, pentru a rezolva problema maximizarii profitului mai este nevoie de nca un parametru si anume de costul de productie. Dupa cum am vazut, profitul maxim se obtine n momentul n care veniturile marginale sunt egale cu costurile marginale. Deci:

max unde:

=y.p-[C0+C(y)]

(4)

= profitul y = cantitatea de produse ce trebuie vnduta p = g(y) = pretul C0 = costurile fixe C(y) = costurile variabile care, spre deosebire de costurile fixe, sunt legate de cantitatea produsa . C0+C(y)=Ct=costul total Demonstratia matematica este relativ simpla. Diferentiind relatia (4) n raport cu y vom avea:

de unde rezulta ca:

(5) Sau folosind relatia (3) rezulta conditia necesara pentru maximizarea profitului: R'=C'

de unde:

. Desigur, pentru a nregistra maximum de profit mai trebuie ndeplinita si conditia a doua si anume derivata a doua a expresiei

sa fie negativa. Asadar,

care este n mod cert negativa pentru ca, n conditii normale, venitul marginal descreste atunci cnd costul marginal creste, pe masura ce cantitatea produsa sporeste. Date fiind aceste circumstante, monopolul recurge la strategia care i este cea mai facila si anume sa manevreze volumul productiei pna cnd profitul devine maxim.

graficul nr.5 Din analiza graficului nr.5 se pot desprinde cteva concluzii: a. b. n primul rnd cantitatea pe care monopolul o va produce si o va aduce pe piata va fi egala cu segmentul de dreapta OB corespunzator intersectiei dreptei veniturilor marginale cu curba costurilor marginale. Pretul de piata este egal cu segmentul BE, corespunzator nivelului pretului necesar a fi practicat pentru ca piata sa absoarba

c. d. e. f. g.

ntreaga cantitate pusa n vnzare. Costul marginal si venitul marginal rezulta ca sunt egale n punctul A, iar masura lor o da segmentul de dreapta BA. Costul mediu pe produs este egal cu BC. Diferenta dintre pretul de vnzare si costul mediu este data de segmentul CE. Venitul total brut, egal cu produsul dintre pretul de piata BE si cantitatea vnduta OB, este dat de aria dreptunghiului OBEF (aceeasi arie masoara si cheltuielile totale ale consumatorilor). Profitul net al ntreprinzatorului, egal cu diferenta dintre venituri si costuri, este reprezentat de aria cuprinsa n interiorul dreptunghiului GCEF.

Evident, prezenta pe piata a unui monopol nu reprezinta conditia suficienta ca veniturile sa poata acoperi n ntregime costurile de productie. Pentru ca acest lucru sa aiba loc este necesar ca, pretul sa fie superior costului mediu. Altfel, productia s-ar solda cu pierderi. ntr-adevar, dupa cum se poate vedea si din graficul nr. 5 pretul de vnzare este superior costului mediu exact cu diferenta CE. Punctul de intersectie A al costurilor marginale cu veniturile marginale serveste tocmai proiectarii pe dreapta cererii (D) a nivelului pretului (p1) la care ntreaga cantitatea (y1) adusa pe piata este vnduta. Spre deosebire de concurenta perfecta si concurenta monopolista, n conditiile existentei monopolului nivelul acestui pret poate fi mentinut mai mult timp tocmai prin manevrarea cantitatii de produse oferita si ridicarea unor obstacole insurmontabile n calea patrunderii pe piata a altor concurenti. Daca n regim de concurenta perfecta pretul manifesta tendinta de scadere pna la nivelul costului mediu datorita atractiei pe care o manifesta noi si noi ntreprinderi pentru domeniul respectiv de activitate, n situatia mentineri monopolului aceasta reactie lipseste, deoarece aparitia unor noi firme pe piata este exclusa, sau ramne extrem de dificila. n felul acesta se creeaza posibilitatea ca monopolul sa obtina n mod durabil si pe perioade mai lungi un profit mai mare. n scopul maximizarii profitului, un monopol poate sa puna n aplicare si alte strategii. Una dintre acestea consta n vnzarea unui produs pe mai multe piete care nu comunica ntre ele, fiecare permitnd exercitarea pozitiei de monopol. Fenomenul n virtutea caruia monopolul gaseste convenabila vnzarea aceluiasi produs la preturi diferite, unor categorii de consumatori diferiti, este cunoscut n economie sub denumirea de discriminarea preturilor. Acest fenomen creeaza impresia ofertei unor produse diverse, fiecare dintre ele fiind oferit la preturi diferite. Cnd se poate recurge la o asemenea practica? n general, prima conditie consta n faptul ca preferintele consumatorilor, veniturile lor si pozitia geografica fata de sursa producatoare sa fie diferita. Cu alte cuvinte, elasticitatea cererii n raport cu pretul, pe diverse segmente ale pietei, trebuie sa difere. A doua conditie presupune ca aceste segmente ale pietei sa fie cu adevarat separate, n sensul de a nu permite operatiuni de arbitraj, adica de a se cumpara pe piata unde pretul este mai mic si a se revinde pe piata unde el este la un moment dat mai ridicat. Ambele conditii explica de ce fenomenul discriminarii preturilor poate fi ntlnit n deosebi n sectorul serviciilor (sanitare, transporturi, spectacole) unde produsul este de asa natura nct revinderea sa este, de fapt, imposibila. n unele situatii discriminarea preturilor ne ajuta sa explicam si fenomenul de dumping, respectiv vinderea pe piata externa a unui produs la preturi inferioare preturilor de productie. Daca o ntreprindere oarecare se bucura de putere monopolista pe piata interna, n timp ce pe piata externa are o serie de concurenti puternici, ea va aplica tactica izolarii pietei interne de cea externa, practicnd pe aceasta din urma preturi discriminatorii. n sfrsit, o alta forma de discriminare a preturilor este cea internationala, acelasi produs este vndut la preturi diferite , n perioade diferite. Exemplul cel mai frecvent care poate fi dat este cel al vnzarilor sezoniere, n functie de anotimp, sau cel al vnzarii unor produse noi, la nceput la preturi foarte nalte, apoi, dupa un anumit timp, la preturi mult mai mici. Oligopolul n dezvoltarea istorica a studiilor teoretice cu privire la oligopol se disting doua faze. n cadrul primei faze, denumita si traditionala, analiza a fost asezata pe studiul concurentei si a monopolului. Deoarece problemele decizionale ale oligopolului sunt mult mai complexe dect cele ale ntreprinderii monopoliste sau ale celei concurentiale, protagonistii acestei faze, folosind un instrumentar de lucru foarte simplificat, au sfrsit prin a reduce piata oligopolista la un caz particular al pietei monopoliste. ntre acestia la loc de frunte s-au situat Augustin Cournot (1801-1877), F.Y. Edgeworth si H. von Stackelberg caruia i si datoram o prima clasificare a formelor de piata. Premisa de baza de la care au pornit ei a fost urmatoarea: fiecare ntreprindere adopta decizii de productie presupunnd ca rivalii sai potentiali nu-si modifica nivelul lor de productie. Dar, n acest caz, ntr-adevar oligopolul este redus la o suma de mici monopoluri. A doua faza ncepe cu scoaterea n evidenta a inconsistentei ipotezelor simplificatoare proprii teoriei traditionale si a cunoscut, la rndul ei, doua directii de actiune. Prima directie se distinge prin aplicarea teoriei jocurilor n studiul comportamentului oligopolului, ndeosebi dupa publicarea n anul 1944 a cartii Theory of Games and Economic Behaviour a marelui matematician J. von Neuman s a economistului O. Morgenstern. A doua directie se delimiteaza net de aportul teoriei traditionale care, n buna parte, se marginea sa studieze comportamentul oligopolului mai mult pe cale deductiva, plecnd, asa cum aratam mai sus, de la unele prezumtii cu caracter general. Aceasta ultima directie alege, n schimb, calea elaborarii unor modele de comportament ale oligopolului ct mai apropiate de situatia reala. Se disting, n aceasta privinta, contributiile aduse de economistul italian Sylos Labini si a americanilor J. Bain si F. Modigliani. Dupa opinia acestora, n timp ce pentru libera concurenta si monopoluri este posibila formularea unor legi de functionare bine definite si univoce, pentru oligopol este practic imposibil de a se desprinde o serie de legi cu aplicare universala. Drept urmare, subliniaza cei mentionati mai sus, sarcina cercetarii teoretice este aceea de a reflecta ct mai fidel posibil asupra marii bogatii de aspecte ale pietei reale. Ce este asadar un oligopol? De regula nregistram o situatie de oligopol atunci cnd piata este dominata de ctiva producatori sau vnzatori a caror putere economica este suficient de mare pentru a putea influenta pretul pietei. n acelasi timp, acesti producatori pot realiza si unele ntelegeri ntre ei de natura economica. Dat fiind numarul restrns de ntreprinderi concurente, noua forma de piata se caracterizeaza nainte de toate prin faptul ca fiecare ntreprinzator trebuie sa tina seama se data aceasta de reactiile ce le vor avea celelalte firme, la orice decizie economica majora luata. Cea mai simpla forma de piata caracterizata prin asemenea legatura o reprezinta, desigur, duopolul. El corespunde acelei forme de piata n cadrul careia o marfa omogena este oferita de numai doi producatori unei multimi de cumparatori. Este cazul asa-numitului duopol simetric. Solutiile date acestei probleme sunt diferite. Dupa unii autori (Bowley) ea este pur si simplu lipsita de solutie de vreme ce pe piata se gasesc

numai doi ofertanti. Acestia se vor concura ntre ei pna cel mai slab va fi eliminat de pe piata. Din aceasta cauza, afirma unii cercetatori, duopolul ar fi o forma de piata tranzitorie, destinata a crea n conditiile aparitiei monopolului absolut al producatorului cu forta financiara cea mai mare. n schimb, A. Cournot si F.Y. Edgeworth, recurgnd la unele ipoteze particulare, au prezentat unele solutii si pentru acest gen de piata, solutii care le-ar permite ambelor firme sa existe timp ndelungat. Astfel, A. Cournot a pornit de la premisa ca fiecare din cei doi ofertanti ncearca sa-si maximizeze profitul, n conditiile n care concurentul nu-si va modifica propriile decizii cu privire la productie. Din acest motiv, nu va face nici un efort sa-l elimine de pe piata. Avnd n vedere cele notate mai sus, cele doua firme si vor putea determina dimensiunea optima a ntreprinderii cunoscnd cantitatea de produse oferita de rival. Cu alte cuvinte, oferta fiecaruia este n functie de oferta celuilalt. Aceasta legatura functionala poate fi reprezentata grafic (a se vedea graficul nr.6).

graficul nr.6 Masurnd pe cele doua axe cantitatea de produse oferita de cele doua firme si trasnd cele doua drepte de echilibru ale acestora AB si CD, rezulta ca, prin definitie, ele sunt descendente, ceea ce nseamna ca, pe masura ce creste cantitatea oferita de unul dintre cei doi, cu att pretul va scadea. Or, la un pret mai mic, cantitatea oferita de celalalt va fi mai mica. De pilda, sa presupunem cu titlu de exemplu, ca producatorul nr.1 pleaca de la premisa potrivit careia ntreaga piata i apartine. n aceasta perspectiva, el va mari productia oferind o cantitate egala cu CA. Tinnd seama de aceasta oferta supradimensionata si de faptul ca preturile manifesta tendinta de scadere, producatorul nr.2 si va replia oferta, reducndu-o de la OD la numai AF. n aceasta situatie, primul producator si va reduce si el oferta cu o cantitate egala cu FG, dupa care al doilea producator si va suplimenta oferta cu GH s.a.m.d. pna cnd piata va atinge un punct de echilibru (E). n acest punct cei doi concurenti realizeaza egalitatea dintre veniturile marginale si costurile marginale, deci si maximizeaza profitul, neavnd nici un motiv sa se nlature reciproc si nici sa-si abandoneze pozitiile cucerite pe piata. n acest fel a rezolvat A. Cournot problema care, n conditii de concurenta acerba, parea a fi insurmontabila. La rndul sau F.Y. Edgeworth a ncercat sa aduca unele elemente noi n problematica duopolului. n primul rnd, solutia lui se diferentiaza de cea a lui A. Cournot prin faptul ca nu mai considera cantitatea vnduta de celalalt concurent ca fiind data. Dimpotriva, fiecare dintre cei doi concurenti se va stradui sa atraga o parte din clientela scaznd pretul de vnzare. Pentru a demonstra acest lucru Edgeworth se foloseste de un grafic de forma unei piramide.

graficul nr.7 Edgeworth masoara pe semiaxa pozitiva cantitatea vnduta de primul ntreprinzator (y1), pe semiaxa negativa cantitatea vnduta de cel deal doilea ntreprinzator (y2), iar pe axa verticala pretul. Cele doua drepte descendente AB si AC reprezinta n acceptiunea lui curbele cererii pietei pentru cei doi ofertanti. Pretul OP este cel ce permite obtinerea unui profit maxim concomitent pentru cei doi producatori. De asemenea, segmentul de dreapta OP1 indica pretul la care piata absoarbe aproape ntreaga productie oferita de cei doi. Sa admitem acum ca, primul producator fixeaza pretul OP n scopul maximizarii profitului. Al doilea producator, n tentativa de a atrage o parte din clientela, va

oferi propriul produs la preturi inferioare. Binenteles ca primul va reactiona la aceasta manevra reducnd si el pretul. Va rezulta, astfel, o adevarata ntrecere n reducerea pretului, care nu se va opri dect pe aliniamentul OP1 cnd amndoi concurentii vor realiza maximum de productie vnduta. O data atins acest punct, primul producator va gasi convenabila decizia de urcare a pretului tocmai ca nu se mai teme de adversarul sau. Acesta se afla la maximum de productie si nu poate vinde mai mult. Pe de alta parte, ridicnd pretul, el se apropie din nou de pozitia OP care i oferea maximum de profit. La un asemenea pret si cel de-al doilea producator va considera convenabila urmarea exemplului primului ntreprinzator si va trece la urcarea pretului. Se va declansa, astfel, o miscare n sens invers, de crestere a preturilor care se va opri n punctul P cnd orice sporire, n continuare, a acestora nu mai este convenabila pentru nici unul. Normal, dupa aceasta, va ncepe din nou sa scada, dnd nastere la un proces pulsatoriu. Este clar ca aceasta solutie pulsatorie oferita de Edgeworth se datoreaza faptului ca cei doi producatori, n ncercarea lor de a se exclude reciproc de pe piata, nu vor reusi niciodata aceasta performanta, pentru ca ei nu pot extinde propriile lor ntreprinderi dincolo de anumite limite bine definite. Aceste limite tehnice privind volumul productiei sunt conditionate de atingerea unui anumit nivel al pretului si al profitului. Pe baza acestuia ntreprinderile pot fi largite, modernizate, retehnologizate. Constructiile lui A. Cournot si F. Edgeworth, desi nu lipsite de semnificatie au avut o aplicabilitate restrnsa. Caracterul lor oarecum depasit a iesit si mai mult n evidenta de ndata ce s-a trecut la tratarea problemelor pe care le ridica o piata n cadrul carei actioneaza mai multi producatori, dar al caror numar ramne, totusi, restrns, adica n conditii de oligopol. n aceste conditii, teoria moderna a abandonat complet modelele lui Cournot si Edgeworth conferind analizei economice o linie absolut diferita. Printre primii care s-au angajat n elaborarea unei noi teorii cu valabilitate pentru concurenta imperfecta de tip oligopolist au fost englezii R. Hall si C. Hitch care, ntr-un studiu publicat n 1939 au ncercat sa demonstreze ca, n noile conditii, ndeosebi pe termen lung, maximizarea profitului nu mai implica egalitatea devenita deja clasica ntre costul marginal si venitul marginal. Acest nou punct de vedere a fost repede preluat si de catre alti economisti precum P.W.S. Andrews, H.R. Edwards, italianul Sylos Labini pe care l-am mai amintit si altii. Dar, cel care avea sa aduca o contributie majora n acest domeniu a fost economistul american P. Sweezy. Acesta, intr-o lucrarea publicata n acelasi an (1939) intitulata Demand under conditions oligopoly a descris modul n care marile firme reusesc sa-si mentina dominatia asupra pietei (diversificarea continua a produselor, mbunatatirea calitatii, instituirea unui control sever asupra unor surse de materii prime si ridicarea unor noi bariere n calea altor firme care ar dori sa patrunda pe piata respectiva). Una din problemele majore cu care se confrunta firmele n conditii de oligopol este cea a pretului de vnzare. Desi practicarea unei politici agresive a pretului nu este recomandabila, fiecare firma trebuie sa urmareasca n permanenta reactia celorlalti producatori la modificarile ce le opereaza asupra acestui parametru. ntr-adevar, neputnd cunoaste cu exactitate reactia celorlalti concurenti, unei firme care actioneaza n conditii de oligopol i va fi dificil sa aprecieze pretul ce i va aduce cel mai mare profit. Atunci cnd pe piata actioneaza numai cteva firme de dimensiuni apreciabile, la orice modificare a pretului de catre una din ele nu se poate sti cu certitudine ct din cererea generala (din clientela totala) va ramne de partea ei si care parte va fi acaparata de concurenti. Totul va depinde de comportamentul lor. Daca, de pilda, una dintre firme mareste pretul de vnzare, ne este deloc sigur ca celelalte ntreprinderi i vor urma exemplul. Nu o fac pentru ca, n felul acesta, pot sa atraga o parte din clientela de partea lor si sa si mareasca vnzarile. Daca, dimpotriva, va proceda la scaderea pretului, mai devreme sau mai trziu si celelalte firme vor fi nevoite sa adopte aceeasi decizie, pentru ca, altfel, si vor pierde cumparatorii. Data fiind aceasta situatie, o firma poate fi pusa n fata a cel putin urmatoarelor situatii: 1. Sa mareasca pretul, iar ceilalti concurenti sa nu i urmeze exemplul. n acest caz, risca sa-si piarda o buna parte din cumparatori, volumul total al vnzarilor diminundu-se simtitor. 2. Sa mareasca pretul de vnzare, ceilalti producatori procednd la fel. Aceasta situatie poate interveni fie atunci cnd una dintre firme este att de puternica nct poate fixa pretul pentru ntreaga piata (asa-numitul pret conducator), fie atunci cnd, ntre marile firme intervin anumite ntelegeri cu privire la acest parametru. Si ntr-un caz si n altul cererea devine mai rigida, numarul total al cumparatorilor scaznd. De data aceasta, reducerea vnzarilor vine din partea ntregii piete. Drept urmare, dreapta care o reprezinta va dobndi o verticalitate tot mai pronuntata fata de axa abscisei (PD' n graficul nr.8). Se obtine, n felul acesta, o dreapta a cererii cu totul specifica, sub forma unei linii frnte, a carei deschidere spre interior formeaza un anumit unghi. Punctul de inflexiune l formeaza tocmai punctul de echilibru.

graficul nr.8 3. n fine, din anumite motive, firma poate sa decida reducerea pretului de vnzare, n timp ce celelalte ntreprinderi concurente sa nu adopte aceeasi hotarre. De data aceasta, dreapta cererii firmei n cauza va deveni mult mai elastica, unghiul pe care l forma nainte putnd sa dispara cu totul (revine la forma sa initiala, n prelungirea segmentului de dreapta DP).

Rezumnd, se poate spune ca, dreapta cererii n unghi apare ori de cte ori una din firmele care actioneaza n contextul unei piete oligopoliste adopta o reactie diferita fata de concurentii sai, adica mareste sau reduce pretul, fara ca ceilalti competitori sa o faca. Daca firma n cauza este suficient de puternica pentru a putea dicta pretul (pretul conducator), atunci ea poate manevra nivelul acestuia (n sus sau n jos) de-a lungul dreptei cererii, pentru ntregul sector de activitate pe care l controleaza, fara ca aceasta sa nregistreze unghiuri. O situatie asemanatoare se va nregistra si n cazul unei firme mici, ale carei modificari de pret nu sunt de natura a fi luate n seama de catre rivali. Dar acest caz contravine situatiei de oligopol. Ceea ce ne intereseaza aici este o alta problema si anume legatura care exista ntre dreapta cererii si cea a veniturilor marginale. Daca dreapta cererii prezinta unghiuri, functia veniturilor marginale va prezenta puncte de discontinuitate. La care nivel al venitului marginal (VM sau VM? n graficul nr.8) va trebui egalizat costul marginal? La cel corespunzator unei cresteri a pretului, sau, dimpotriva, unei diminuari a acestuia? ntrebarea a ramas pna acum fara raspuns. Tocmai acest lucru l-a determinat pe P. Sweezy sa afirme ca regula marginalista este inaplicabila n cazul unei piete oligopoliste. De la data cnd economistul american si-a publicat lucrarea a trecut un timp apreciabil, interval n care, n lumea economica au intervenit transformari profunde. Fenomenul concentrarii productiei, numeroasele bariere ridicate n calea intrarii pe piata, fuziunile de tot felul, au rupt mecanismul competitiv asa cum a fost el descris de teoria neoclasica, avnd drept rezultat faptul ca preturile nu mai raspund ntru totul semnalelor venite din partea cererii si ofertei. Un mod frecvent de a rezolva problema indeterminarii oligopoliste este cel al ntelegerilor ntre ntreprinderi. Practica a pus n evidenta doua tipuri de ntelegeri mai importante: cartelul si principiul pretului conducator, ambele amplu studiate de economistul american W. Fellner. Cartelul reprezinta un acord direct ntre oligopolisti, de cele mai multe ori cu caracter secret, pentru ca, de regula, este ilegal (n S.U.A., de pilda, cartelurile sunt si astazi interzise n baza legii Sherman Antitrust Act din anul 1890), acord prin intermediul caruia se urmareste maximizarea profiturilor totale, socotite la scara ntregului sector de activitate, sau mpartirea pietei ntre semnatarii lui. Un cartel poate include mai multe ntreprinderi din aceeasi tara, sau ntreprinderi apartinnd unor state diferite. Un exemplu de cartel care reuneste firme din mai multe tari este OPEC (Organization of Petroleum Exporting Countries). Daca un cartel reuseste sa grupeze toti vnzatorii unui produs omogen (cum este cazul petrolului) el poate fi, de fapt, asimilat unei mari ntreprinderi monopoliste cu sectii multiple. O data determinata cantitatea totala de marfa ce permite maximizarea profitului total, problema care se pune n continuare este de a o repartiza ntre diferitele firme aderente la cartel. De aici si posibilitatea aparitiei unor conflicte, deoarece, n functie de cota pe care fiecare o primeste, depinde si masa de profit ce o va obtine. Acesta este si motivul pentru care cartelurile sunt att de instabile. Principiul pretului conducator care, la prima vedere nici n-ar trebui inclus n clasa ntelegerilor, este totusi o forma de manifestare a concurentei imperfecte n care o ntreprindere de mari proportii fixeaza pretul de vnzare, iar celelalte firme o urmeaza pastrndu-si n schimb deplina libertate n alegerea produsului, activitatea promotionala a vnzarilor, folosirea canalelor de distributie, etc. Daca marfa este omogena, pretul fixat de marea ntreprindere va fi identic pentru toate. Daca, n schimb, produsul este diferentiat, preturile vor fi diferite dar vor gravita n aceeasi directie, astfel nct, diferentele de pret ntre ntreprinderi sa se mentina nealterate. Pentru a-si exercita puterea necesara impunerii unui pret, ntreprinderea leader trebuie sa produca la costuri mai joase, sau sa fie suficient de puternica pentru a-si impune punctul de vedere. Daca o ntreprindere produce la costuri mici, dar este de mica dimensiune, ea nu va putea nvinge niciodata ntr-un razboi al preturilor, deci nu se va putea impune ca leader. Asadar, ntreprinderile satelit vor practica de cele mai multe ori pretul fixat de firma leader, putnd decide asupra cantitatii la care le convine sa produca n corespondenta cu acel pret. Pe de lata parte, ntreprinderea leader are tot interesul de a asigura pe piata prezenta ntreprinderilor satelit din moment ce le permite sa aiba o anumita flexibilitate decizionala. n perioadele de avnt economic, ntreprinderea leader poate satisface o cerere aflata n expansiune prin intermediul unei productii mai mari obtinuta pe seama firmelor satelit. Invers, n perioadele de recesiune ea poate sa le impuna reducerea productiei. n felul acesta, ntreprinderea leader reuseste sa-si asigure o pozitie stabila fata de cererea de pe piata, cu avantaje usor de intuit.