COSTUL DE PRODUCȚIE:

ESENŢA ECONOMICĂ ŞI STRUCTURA LUI

Activitatea economică reprezintă un sistem polarizat, în care se manifestă cerinţele impuse

de indivizi şi societate, privind existenţa, formarea şi manifestarea lor ca personalitate, la nivel
micro şi macro, iar pe de altă parte, prin combinarea efectivă a resurselor, satisfacerea lor. Dar,
trebuie de avut în vedere că elementele implicate pentru atingerea lor se dovedesc a fi
insuficiente. Trebuie menţionat, că problema insuficienţei resurselor consumate constă în aceea
că resursele economice sunt limitate şi necesită o utilizare mai raţională, pentru a atinge o
satisfacere cât mai amplă a cerinţelor oamenilor, redate de gusturile, preferinţele lor specifice şi,
în cele din urmă, va contribui la circulaţia mai intensă a bunurilor create.
Constituind rezultatele finale ale activităţii economice, bunurile economice sunt destinate
schimbului, realizării pe piaţă, cu scopul obţinerii anumitor profituri, ce reprezintă scopul final al
oricărei activităţi economice, în baza valorii, ce se manifestă numai pe piaţă şi la originea căreia
stau resursele economice, luate ca ansamblul mijloacelor disponibile şi susceptibile, utilizate în
producerea bunurilor şi utilitatea bunurilor create, ce intrinsec îmbină raritatea resurselor
consumate.
Având în vedere că utilitatea nu este altceva decât capacitatea bunului de a satisface o anumită
nevoie, în funcţie de destinaţia lui, şi, numai decât, exprimă conţinutul material al bunului
consumat, rolul de bază la exercitarea schimbului îi revine valorii de schimb, deoarece numai
prin această însuşire a valorii se identifică mărimea valorificată a resurselor consumate. Valoarea
bunurilor economice, fenomen conceput de doctrina liberalismului clasic, influenţează
consumul, cu cât valoarea este mai mare, cu atât consumul scade, şi cu cât valoarea scade, cu atât
consumul este mai mare, dar în măsura utilităţii. De aceea, preocupările economiştilor, pe
parcursul evoluţiei omenirii, au constat în asigurarea unui nivel înalt de consum, prin studierea
factorilor ce influenţează acest consum. Din cele menţionate, conchidem că atât valoarea, cât şi
consumul, în cea mai mare măsură, sunt afectate de costurile de producţie, ce sunt oferite prin
diverse bunuri de producători, care, respectiv, iau în calcul cererea manifestată faţă de aceste bunuri,

1
dar şi utilitatea marginală la acele consumuri pe care le suportă singuri pentru a oferi consumatorilor
bunurile dorite în funcţie de utilitate.
Problematica dimensionării activităţii, prin prisma costurilor şi preţurilor, este specifică
proiectării oricărui sistem de producţie, care are ca obiectiv final profitabilitatea şi
competitivitatea.
După cum am admis, pentru satisfacerea anumitor nevoi individuale sau sociale, în cadrul
activităţilor economice, manifestate în economie, în funcţie de aspectul subiectiv al indivizilor şi
obiectiv al producătorilor, se produc diverse bunuri economice (bunuri materiale şi diverse servicii), destinate
vânzării pe piaţă cu scopul obţinerii anumitor profituri. Însă, atingerea acestor direcţii principale,
pentru orice agent economic, impune efectuarea unor anumite eforturi enorme, ce se redau prin
factorii de producţie, utilizaţi în procesul desfăşurării activităţii economice a unităţii. Deci, orice
producţie presupune anumite cheltuieli, cărora li se atribuie un anumit cost, care, relevat, în
esenţă economică, presupune cheltuieli sau consum de factori de producţie sau de resurse
economice. Fără suportarea acestor cheltuieli, fără atragerea, combinarea şi utilizarea resurselor
productive, nici o activitate de producţie nu numai că nu poate fi concepută, dar nici dezvoltată.
Atingerea obiectivului final(obţinerea câştigului aşteptat), prin oferirea unui preţ de realizare competitiv la
bunurile oferite în funcţie de cerere, se află în dependenţă deplină de nivelul eforturilor
suportate, deoarece cu cât consumul de resurse este mai mic, cu atât efectul economic este mai
mare. Maximizarea efectelor economice poate fi obţinută prin minimizarea costului şi, respectiv,
poate fi acceptat ca unul din indicatorii determinanţi ai activităţii întreprinderii, ce influenţează
nemijlocit rezultatele financiare, întrucât, anume, de nivelul cheltuielilor de producţie depinde
nivelul profitabilităţii întreprinderii. De aceea, determinarea costului de producţie este necesară
fiecărei întreprinderi, pentru că permite prognozarea măsurii în care este eficientă activitatea
economică a întreprinderii, determinarea rezultatelor anticipate, luarea deciziilor corecte şi, în
final, permite soluţionarea problemei privind perpetuarea întreprinderii.
Având în vedere momentele de esenţă ale costului, pe măsura evoluţiei comunităţii,
studierea conceptul de cost de producţie a cunoscut diverse interpretări şi, în fiecare moment
istoric, ele desăvârşeau, pentru acele perioade, esenţa impusă şi recunoscută de diverşi
reprezentanţi ai ştiinţei economice.
În opinia autorului, Costul de producţie reprezintă valoarea cheltuielilor pentru desfăşurarea
activităţii de producere şi realizare a producţiei, fundamentarea cărora se exercită în
condiţiile concrete în care funcţionează întreprinderea şi efectuarea cărora au menirea
obţinerii unui anumit venit.

2
Din cele expuse, este evident rolul costului de producţie, în cadrul oricărei activităţi economice,
este evidentă necesitatea calculării lui, este vizibil criteriul de eficienţă a lui, că cu costuri mici,
se realizează scopul final al producătorilor, ce constă, după cum am menţionat, în obţinerea
profitului sau maximizarea lui, pe baza producerii şi realizării producţiei pe piaţă, în funcţie de
cerere şi ofertă.
Sintetizând cele menţionate, putem admite că costul de producţie reprezintă un indicator
calitativ al activităţii economice, ce asigură siguranţă, stabilitate şi competitivitate
agenţilor economici.
După cum am observat, prin esenţa economică, trăsăturile, funcţiile costului, rolul acestui
indicator este foarte vast şi cuprinde toată sfera de activitate a întreprinderii, de aceea, apare
întrebarea, dar cum este instituit el, are o formă concretă anume sau..., cum se analizează,
deoarece, după cum am atras atenţia, el generalizează toate cheltuielile efectuate cu factori de
producţie în diferite perioade de timp; în diverse tipuri de activităţi, ce se desfăşoară în cadrul
întreprinderii; în fiecare etapă a procesului de producţie, ce exprimă transformarea factorilor de
producţie în produs finit; înşişi factorii de producţie au un conţinut diferit şi reflectarea lor în preţ
este diferită. Desigur, înţelegerea lui mai bună, analiza mai concretă şi corectă, căutarea ieşirilor
noi şi posibile din situaţiile critice de activitate, ceea ce nu este bine venit în economia de piaţă,
întrucât, în lupta concurenţială, nesiguranţa te izolează, te exclude din lumea afacerilor, de aceea,
este bine venită cunoaşterea tipologiei costului, formelor concrete prin care se manifestă în viaţa
economică.
Considerăm că cunoaşterea dată permite evidenţa cheltuielilor, controlul, planificarea şi analiza
lor, luarea deciziilor corecte privind dezvăluirea optimală a procesului economic de obţinere a
bunurilor economice, ce va asigura un nivel performant al producţiei, deoarece costul de
producţie este un indicator factorial, rezultativ şi de eficienţă. Această categorie economică nu
are o singură formă concretă, dar are diferite forme de manifestare, de identificare, de constatare;
nu se determină numai în general şi global, dar se determină şi pentru fiecare obiect, unitate de
activitate, în funcţie de perioada aferentă, pentru că costul este o mărime curentă, anuală; nu este
numai monoelementar, în funcţie de clasificare, ci este, ce se urmăreşte evident, şi polielementar.
Deci, putem concluziona că Costul de producţie este un indicator decizional, care, prin
utilitatea sa, contribuie la dezvăluirea anumitor procese decizionale, fiind indicatorul
economic de bază în exercitarea anumitor calcule de optimizare a deciziilor.
Un moment interesant în studierea costului constă în faptul că mulţimea cheltuielilor care
se relevă în funcţie de diferite criterii, dar care toate conduc la determinarea costului total, ce va
asigura întreprinderii venitul prognozat, contribuie la măsurarea mărimii absolute a cheltuielilor,

3
măsurarea nivelului costului, ce arată mărimea în care trebuie inclus costul în preţ pentru a primi
profitul aşteptat. Însă, după cum am observat, costul de producţie este un indicator dinamic, ce
respectiv impune că mărimea lui poate fi modificată, în funcţie de timp, ca urmare a
perfecţionării procesului de producţie. O altă problemă este că producătorii nu sunt strict
specializaţi în producerea unui anumit tip de producţie, că una şi aceeaşi producţie poate fi
fabricată şi de alţi producători, dar lupta concurenţială, ce se manifestă pe piaţă, conduce la lupta
dintre ei privind atragerea consumatorilor, prin preţuri joase (preţuri joase – cost redus plus profit maxim) şi

calitate înaltă(toate redate de progresivitatea întreprinderii) . Respectiv, producerea, de către producători, a

producţiei eterogene, conduce spre aceea că fiecare tip de producţie îşi are procesul său specific
de fabricare, la producerea lor se utilizează diverşi factori de producţie. Pentru a urmări
tendinţele mărimii costului, considerăm că orice producător trebuie să cunoască cele trei criterii
principale de măsurare a costului:
 mărimea costului pentru una şi aceeaşi producţie, la unul şi acelaşi producător,
diferă de la o perioadă la alta;
 mărimea costului, pentru una şi aceeaşi producţie, diferă de la un producător la
altul;
 mărimea costului diferă de la un produs la altul.
Deci, măsurarea corectă, prin cunoaşterea tipurilor de costuri, permite evaluarea adecvată a
activităţii economice, luarea deciziilor optime, ce ţin de asigurarea profitabilităţii,
competitivităţii, stabilităţii, siguranţei financiare a întreprinderii.
În opinia autorului, costul de producţie reprezintă expresia valorică a cheltuielilor
pentru desfăşurarea activităţii de producere şi realizare a producţiei, şi constituie o parte a
eforturilor totale suportate de întreprindere pentru exercitarea activităţii economice.
După părerea autorului, în sensul larg al cuvântului, cheltuielile şi consumurile sunt sinonime.
Însă, considerăm că noţiunea de cheltuieli este cea mai relevantă, pe lângă noţiunea de
consumuri, deoarece, totuşi, în cadrul efectuării activităţii economice, este suportat un anumit
volum de cheltuieli de resurse economice, care include consumul specific, prin care ele se
reflectă în cheltuielile date. Susţinem ideea că suportarea diverşilor factori de producţie, pentru
fabricarea şi desfacerea producţiei, trebuie să poarte denumirea de cheltuieli/eforturi, dar rolul
consumurilor să revină conţinutului material-substanţial al anumitor tipuri de cheltuieli. Din
aceste considerente, propunem următoarea clasificare a cheltuielilor.
În funcţie de suportarea cheltuielilor pentru activitatea desfăşurată, discernem:
 cheltuieli operaţionale;

4
  cheltuieli de perioadă. În opinia autorului:
 cheltuielile operaţionale reprezintă consumul factorilor de producţie pentru
producerea şi realizarea producţiei, ca totalitate a cheltuielilor directe şi indirecte, considerate
cheltuieli ale activităţii operaţionale şi casarea cărora are loc în momentul comercializării
producţiei.
 Cheltuielile operaţionale directe constituie totalitatea cheltuielilor omogene,
alocarea cărora se exercită direct conform calcului specific al factorului de producţie.
 Cheltuielile operaţionale indirecte constă în totalitatea cheltuielilor complexe,
alocarea cărora se exercită indirect conform calcului specific al bazei de alocare
stabilite.
 cheltuielile de perioadă rezidă în cheltuielile apărute ulterior în procesul
desfăşurării activităţii operaţionale, sub influenţa diverşilor factori externi (progresul tehnic, cantitatea

de bani în circulaţie), casarea cărora are loc în momentul determinării rezultatului financiar şi
considerate ca suma de cheltuieli ale activităţii investiţionale şi financiare, şi desigur cele
excepţionale.
În viziunea teoretică,
- ansamblul cheltuielilor operaţionale şi al cheltuielilor de perioadă reprezintă cheltuielile
totale ale activităţii de producţie, Iar
- totalitatea cheltuielilor operaţionale, redate ca suma cheltuielilor directe şi indirecte,
reprezintă costul de producţie.
Conţinutul cheltuielilor operaţionale directe îl vor forma cheltuielile directe materiale şi de
salarizare, iar
conţinutul cheltuielilor operaţionale indirecte – cheltuielile indirecte de producţie, generale şi
administrative, comerciale.
Tabelul 1. Structura costului de producţie
Elementele costului de producţie
Costul de producţie
generale specifice
1. Cheltuieli operaţionale directe
1.1. cheltuieli directe de materiale
1.2. cheltuieli directe de salarizare
2. Cheltuieli operaţionale indirecte
2.1. cheltuieli indirecte de producţie
2.2. cheltuieli generale şi administrative
2.3. cheltuieli comerciale
Sursă: Modelat şi adaptat de autor în baza cercetărilor ştiinţifice şi sintezei bibliografice.

În funcţie de cele menţionate, am vrea să expunem esenţa indicatorilor de bază ai costului de

producţie, şi anume

5
 - costul producţiei-marfă ce va caracteriza necesarul de cheltuieli curente operaţionale
pentru fabricarea producţiei destinate vânzării(vezi tabelul T.1.) şi

- costul producţiei vândute(vezi tabelul T.1 şi T.2) ce va caracteriza partea din cheltuielile
operaţionale, care se trec la produsele, mărfurile şi serviciile vândute.
Tabelul 2. Concretizarea costurilor şi aprecierea
rezultatelor economico-financiare
Indicatorii
Actuali Propuşi
1. Volumul vânzărilor nete Veniturile nete, total(1.1.+ 1.2.+ 1.3. +1.4.):
Costul vânzărilor 1.1. Venitul din activitatea operaţională
2.1. Consumuri directe de materiale 1. 1.2. Venitul din activitatea de investiţii
2.
2.2. Consumuri directe de salarizare 1.3. Venitul din activitatea financiară
2.3. Consumuri indirecte de producţie 1.4. Venitul excepţional
3. Profit brut (pierderi) Costul producţiei vândute, total(2.1.+ 2.2.):
4. Alte venituri operaţionale 2. 2.1. Cheltuieli operaţionale directe
Cheltuielile de perioadă, total: 2.2. Cheltuieli operaţionale indirecte
5.1. Cheltuieli generale şi administrative Cheltuielile de perioadă(3.1.+ 3.2.+ 3.3.):
5.
5.2. Cheltuieli comerciale 3.1. Cheltuieli din activitatea investiţională
5.3. Alte cheltuieli operaţionale 3. 3.2. Cheltuieli din activitatea financiară
Rezultatul din activitatea operaţională, profit
6. 3.3. Cheltuieli excepţionale
(pierderi)
Rezultatul din activitatea investiţională, profit 4. Profit brut (pierderi),
7.
(pierderi) Rezultatul din activitatea economică (1-2-3)
Rezultatul din activitatea financiară, profit Profitul (pierderea) perioadei de gestiune până la
8. 5.
(pierderi) impozitare (4)
Rezultatul din activitatea economico-financiară, Cheltuieli (economii) privind impozitul pe venit
9. 6.
profit (pierderi)
10. Rezultatul excepţional, profit (pierderi) 7. Profit net (5-6)
Profitul (pierderea) perioadei de gestiune până
11.
la impozitare
12. Cheltuieli (economii) privind impozitul pe venit
13. Profit net
Sursa: Elaborat de autor.

Pentru evaluarea cheltuielilor curente de producţie, ca parte integrantă a cheltuielilor totale ale
activităţii de producţie, considerăm optimă aplicarea indicatorului generalizator al activităţii
economice –
costul activităţii economice, ce va caracteriza cheltuielile curente de producţie, necesare
desfăşurării activităţii economice curente sau suportate în urma desfăşurării activităţii
curente.

6
 În primul caz, indicatorul generalizator va caracteriza cheltuielile curente de producţie
pentru fabricarea producţiei destinate vânzării şi numit costul activităţii de producere (ce

cuprinde costul producţiei-marfă şi cheltuielile de perioadă) .

 În cel de-al doilea - cheltuielile curente de producţie suportate de întreprindere de la

producerea şi comercializarea producţiei, fiind numit costul activităţii de producere şi
realizare a producţiei(ce cuprinde costul producţiei vândute şi cheltuielile de perioadă)(vezi T.2).
Deci, am vrea să admitem că, în opinia autorului,
activitatea de producere şi realizare a producţiei reprezintă activitatea de bază a întreprinderii,
iar desfăşurarea normală, consecutivă şi neîntreruptă a activităţii date presupune generarea
altor activităţi, ce permit dezvoltarea şi continuitatea oricărei întreprinderi.
Propunerile înaintate privind structura costului de producţie şi determinarea rezultatelor
financiare, cantitative şi calitative, sunt expuse în tabelul T.2.
În concluzie, intenţionăm să menţionăm că costul trebuie să fie acceptat ca un indicator
protecţionist în cadrul dezvoltării oricărei activităţi de producere, prin care protecţionismul se
redă prin capacitatea de ocrotire a producătorului în efectuarea unor acţiuni necontrolate,
necalculate.
Din cele expuse, putem admite că costul de producţie este un indicator de bază al eficienţei
economice, care, prin indicatorii mărimii sale, se determină efectul economic al întreprinderii şi
măsura profitabilităţii ei.
Deci, prin cele menţionate, am vrea să încheiem că studierea costului trebuie prelungită,
perfecţionată şi mai departe, respectiv în abordare ştiinţifică şi practică, deoarece, în fiecare
perioadă istorică, prin care se manifestă societatea, costul de producţie va impune noi orizonturi
de cercetare, şi toate acestea sunt conexate cu complexitatea esenţei lui, cu funcţiile ample ce le
poate îndeplini, dar numai în dependenţă de condiţiile concrete în care funcţionează unitatea
economică sau se desfăşoară societatea.