Determinarea condițiilor pentru o producție

eficientă

Economie generală
Profesor : Wiegand Helmut Fleischer
Student : Angheloiu Ioana-Ancuța
Cuprins:
1. Eficiența economică
2. Introducere
3. Productivitatea
4. Modalităţi de determinare a productivităţii
5. Măsuri de productivitate
6. Forme de productivitate
7. Principalii factori ai cresterii productivității
8. Procesul de producție
9. Profitul
10. Funcțiile profitului
11. Masa si rata profitului
12. Concluzii
13. Bibliografie
1. Eficienţa economică este o categorie complexă cu implicaţii asupra tuturor laturilor vieţii
social-economice. Ea se exprimă sintetic prin raportul dintre rezultatele obţinute în
activitatea economică (efectul economico-social) şi eforturile depuse pentru obţinerea
rezultatelor, respectiv cheltuielile făcute cu factorii de producţie. Acest raport, care
exprimă eficienţa, se calculează atât la nivelul unităţilor economice, la nivelul ramurilor,
cât şi la nivelul economiei naţionale.



2. Introducere
În cadrul oricărei economii naţionale se doreşte progresul societăţii respective. Realizarea acestui
progres social are la bază un factor decisiv reprezentat de eficienţa cu care sunt utilizate resursele
naturale, umane şi financiare de care depinde la un moment dat economia respectivă. Realizarea
unei creşteri economice intensive, scopul ce se doreşte a fi atins de orice societate modernă,
crearea unei economii avansate şi a unui grad ridicat de bunăstare a populaţiei se pot realiza doar
prin străduinţa factorului uman de a utiliza cât mai productiv fiecare unitate de resursă naturală,
umană şi financiară.
3. Productivitatea este dată de valoarea produselor şi serviciilor ( unicitate, calitate ) şi de
eficienţa cu care acestea sunt obţinute.Ea nu depinde de industriile care se concurează într-o
regiune sau o naţiune, ci de concurenţa dintre firmele respectivelor industrii. De asemenea
productivitatea reflectă opţiunile de producţie ale firmelor locale şi străine din acel spaţiu. Atât
productivitatea industriilor din afara regiunii, cât şi cea a industriilor locale sunt fundamentale
în procesul de creştere a competitivităţii.


4. Modalităţi de determinare a productivităţii
Măsurile de productivitate constituie indicatori de bază în analiza performanţei unei economii
sau a unui sector, iar evidenţierea influenţei progresului tehnic reprezintă în mod frecvent
principalul motiv pentru care se fac astfel de calcule.
Deşi opţiunea pentru o anumită măsură de productivitate este condiţionată de disponibilitatea
datelor, evoluţiile tot mai complexe consemnate în cadrul economiei globale şi accepţiunea tot
mai largă potrivit căreia productivitatea este factorul cheie al creşterii economice au amplificat
încercările de realizare a unor calcule de productivitate cât mai sofisticate, menite să surprindă
influenţa unui număr cât mai mare de factori:
v tehnologia sub formă necorporală (proiecte noi, rezultate ştiinţifice, tehnici
organizaţionale şi de management noi) sau încorporată în produse noi (designul şi
calitatea noilor generaţii de elemente de consum intermediar şi de bunuri de capital).
v eficienţa abordată distinct de ideea de progres tehnologic şi privită, în principal, din
perspectiva eliminării deficienţelor de ordin tehnic sau organizatoric, dar şi din cea a
eforturilor de implementare a celor mai bune practici în domeniu.
v reducerea costurilor reale. Plecând de la premisa că un proces de producţie implică o
cantitate de factori de intrare şi o cantitate de produse rezultate, orice creştere de
productivitate poate fi interpretată ca o reducere de cost; un comportament de
maximizare a profitului are asociat un altul de minimizare a costurilor.
v corelaţia cu ciclul economic. Deşi s-a observat că, în general, productivitatea are un
caracter prociclic (tinde să-şi accelereze creşterea în perioadele de expansiune şi să şi-o
încetinească în cele de declin), modelul standard al productivităţii nu se suprapune
perfect realităţilor ciclului economic
v standardizarea proceselor de producţie, în sensul în care simpla comparaţie a măsurilor
de productivitate ataşate diferitelor procese de producţie poate fi un mijloc de
identificare a ineficienţelor
5. Ca regulă generală, măsurile de productivitate pot fi împărţite în două mari
categorii:
v - măsuri de productivitate care urmăresc identificarea influenţei unui singur factor
(ex.: productivitatea muncii, productivitatea capitalului);
v - măsuri de productivitate pe baza cărora se poate evidenţia influenţa mai multor
factori (denumite generic MFP – multifactor productivity)
Aceste măsuri nu reflectă însă în niciun fel schimbările intervenite în ceea ce priveşte timpul
mediu lucrat şi nici rolul persoanelor angajate, dar care nu au statut de salariaţi şi care pot avea
o contribuţie la procesul de producţie. Toate aceste neajunsuri pot fi înlăturate prin: - calculul
productivităţii muncii pe baza populaţiei ocupate (salariaţi şi alte categorii), rezultată din
anchetele structurale; - conversia numărului de locuri de muncă (persoane) în număr de ore
efectiv lucrate, ceea ce permite reflectarea oricărei modificări apărute în politica unei companii
din perspectiva numărului de zile acordate sub forma concediului de odihnă legal, a duratei
obligatorii a săptămânii de lucru sau a raportului angajat cu normă întreagă/angajat cu normă
redusă.
Productivitatea îmbracă mai multe forme şi se exprimă printr-o mare varietate de indicatori în
funcţie de mai multe criterii:
v 1. Din punct de vedere al nivelului activităţii se disting:
§ a) productivitate la nivel de întreprindere, secţie sau loc de muncă;
§ b) productivitate la nivel de ramură economică;
§ c) productivitate la nivelul întregii economii naţionale.
v 2. După forma de exprimare se deosebesc:
§ a) productivitate fizică (reală) determinat ă în unităţi de măsură naturale sau fizice (tone,
metri etc.), sau în unităţi, convenţional-naturale (exemplu: tractoare convenţionale de
15CP);
§ b) productivitate valorică (monetară) determinată ca raport între valoarea producţiei (Q) şi
factorul (factorii) de producţie utilizaţi (FPu).
v 3. După modul de calcul al indicatorilor se disting:
§ a) productivitate medie;
§ b) productivitate marginală.
v 4. După modul în care se reflectă rezultatele activităţii economice se disting:
§ a)productivitate brută care se calculează prin raportarea valorii totale a producţiei (care
cuprinde şi consumurile materiale) la factorii de producţie utilizaţi;
§ b) productivitate netă, calculată ca raport între valoarea nou creată (valoarea adăugată) şi
factorii de producţie utilizaţi.
v 5) Din punct de vedere al ariei de cuprindere a indicatorilor, se pot distinge:
§ productivitatea parţială şi productivitatea globală.


v Productivitatea parţială este productivitatea unui
singur factor de producţie, considerat a fi
originea productivităţii (munca, pământul sau
capitalul), ceilalţi factori rămânând
neschimbaţi. În funcţie de factorul luat în
considerare, productivitatea parţială poate fi:
productivitatea muncii, productivitatea
capitalului şi productivitatea pământului.
 Productivitatea globală exprimă
eficienţa agregată a tuturor factorilor
de producţie combinaţi şi implicaţi în
obţinerea unui rezultat (se determina
la rândul ei ca productivitate globală
medie şi productivitate globală
marginală)
6. Principalii factori ai creşterii productivităţii sunt următorii:
o factori naturali - clima, fertilitatea solului etc.;
o factori tehnici - aplicarea tehnicilor şi tehnologiilor moderne; factori economici - nivelul
de organizare a producţiei şi a muncii, calificarea salariaţilor, cointeresarea materiala
etc.;
o factori psihologici - motivaţia în munca, climatul relaţiilor de muncă etc.;
o factori sociali - nivelul conştiinţei profesionale, stimularea morală etc.
7. Procesul de producţie dintr-o întreprindere industrială exprimă totalitatea acţiunilor
conştiente ale oamenilor care acţionează cu ajutorul mijloacelor de muncă asupra obiectelor
muncii, potrivit unui anumit flux tehnologic dinainte stabilit, în vederea transformării lor în
bunuri materiale destinate consumului individual sau consumului productiv, dar şi a proceselor
naturale care au ca scop transformarea obiectelor muncii.
 8. PROFITUL
Profitul reprezintă scopul şi raţiunea activităţi economice şi este expresia eficienţei. Pe de o
parte, el reflectă, într-o formă concentrată, rezultatul activităţii de producţie şi inovaţie, de
creştere a productivităţii, precum şi de reducere a costurilor. Pe de altă parte, mărimea şi
evoluţia profitului reflectă eficienţa, adaptării întreprinderii la cerinţele în continuă mişcare şi
diversificare ale pieţei. Fără profit nici o întreprindere nu poate supravieţui şi mai ales nu poate
progresa, însă obţinerea profitului nu este suficientă pentru a progresa. Progresul real depinde
în mod hotărâtor de modul cum este utilizat profitul, de economisirea şi investirea unei părţi
importante a acestuia pentru dezvoltare şi modernizare.
9. Funcţiile profitului.
Rolul important şi funcţiile profitului în dezvoltare (la nivelul întreprinderii şi pe planul
general al economiei şi societăţii):
o factor motivaţional pentru întreprinderi – răsplăteşte factorul capital şi pe întreprinzător
pentru a-şi asuma riscurile de a investi într-un domeniu sau altul şi de a dezvolta
iniţiativa economică;
o permite creşterea economică constituind o sursă de bază a investiţiilor pentru crearea de
noi capacităţi de producţie şi pentru dezvoltarea sau 6 7 modernizarea celor existente;
o constituie expresia eficienţei şi reuşitei economice, a utilizării raţionale a resurselor şi
factorilor de producţie,
o funcţie de analiză şi control asupra activităţii firmelor. Profitul poate fi obţinut, în primul
rând, pe căi şi prin mijloace aflate în concordanţă, cu principiile şi normele economiei
de piaţa, pe căi legale, dar el poate fi obţinut şi prin abateri sau chiar încălcări flagrante
ale acestora
De aceea, pe baza acestui criteriu - căile şi metodele de obţinere - profitul întreprinderilor
poate fi împărţit în două categorii: profit legal, care se realizează în condiţiile respectării
uzanţelor şi normelor legale şi profit nelegal obţinut prin metode şi acţiuni aflate în
contradicţie cu acestea cu sunt: umflarea artificială a costurilor şi, respectiv, diminuarea
profitului în evidenţele întreprinderii în scopul diminuării obligaţiilor fiscale, ceea ce
reprezintă evaziune fiscală; producerea şi vânzarea de produse cu efecte nocive directe pentru
consumatori, deci prin abateri de la cerinţele de calitate; practicarea unor preţuri de vânzare
excesiv de ridicate, abuzând de poziţia dominantă pe piaţă; obţinerea de profit cu preţul
po1uării mediului înconjurător, pe seama în1ăturării sau diminuării deliberate a investiţilor sau
cheltuielilor destinate protecţiei mediului.
10. Masa şi rata profitului depind de:
1. Mărimea preţului de vânzare al produselor respective pe piaţă; la un cost de producţie şi
comercializare dat, profitul este cu atât mai mare, cu cât preţul de vânzare este mai ridicat;
2. Nivelul costului mărfii (mărfurilor) sau serviciilor. La un preţ de vânzare dat, profitul este
cu atât mai mare cu cât costul producţiei este mai mic.
3. Volumul producţiei de bunuri economice realizate de întreprindere, cu care se află în re1aţie
direct proporţională;
4. Structura produselor şi serviciilor realizate de întreprindere; dacă ponderea produselor care
se vând cu profit ridicat creşte, creşte şi suma totală a profitului, iar dacă ponderea acestora în
producţia totală se reduce în favoarea produselor cu profit mic, profitul se micşorează;
5. Viteza de rotaţie a capitalului se exprimă fie prin numărul de rotaţii efectuate într-un an, fie
prin durata de timp care se scurge din momentul avansării capitalului şi până la obţinerea
profitului; cu cât este mai mare viteza de rotaţie, cu atât sunt mai mari masa şi rata anuală a
profitului;
6. Modul cum se împarte valoarea produsului între posesorii factorilor de producţie.
 11. Concluzii
Examinarea problemei privind estimarea eficienţei resurselor umane în condiţiile actuale
conduce la formularea următoarelor concluzii:
 1. Dezvoltarea relaţiilor de piaţă necesită o nouă abordare a exprimării productivităţii
muncii. Reforma economică implică schimbarea orientării mecanismului economic,
depăşirea caracterului său de consum şi creşterea ritmului de dezvoltare economică.
 2. Diferite metode de măsurare a productivităţii muncii permit soluţionarea diverselor
probleme cu care se confruntă conducerea. De regulă, companiile şi organizaţiile
preferă să utilizeze mai multe metode de determinare dacă intenţionează să atingă mai
multe scopuri. Alegând una din metode, este important să ţinem cont că nu e suficientă
doar estimarea nivelului productivităţii. Obiectivul global al conducerii întreprinderii în
acest sens îl constituie crearea unui sistem integrat de determinare a indicatorilor
respectivi, ca parte a sistemului de management al întreprinderii.
Bibliografie:
https://exact.studiamsu.md/wp-content/uploads/2011/01/41.-p.250-253.pdf
https://www.seniorsoftware.ro/resurse/articole-utile/kpi-productie-vezi-10-indicatori-performa
nta-productie-pe-care-trebuie-sa-ii-cunosti-si-masori/
https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/102_113_Aspecte%20metodologice%20privind
%20estimarea%20eficientei%20economice%20a%20utilizarii%20factorilor%20de%20product
ie%20in%20intreprinderile%20agricole.pdf