DOCTRINA ECONOMICĂ MARXISTĂ – TEORIA

CAPITALULUI
Varianta B10

Realizat de Moroianu Lucica Maria

Facultatea de Inginerie și Management în Alimentație Publică și Agroturism

Anul 1
Seria 2, Grupa 5
 1. Introducere

Karl Marx (1818-1883) s-a născut în orașul Trier din Germania, într-o familie înstărită,
cultă, dar nu revoluționară, de evrei convertiţi la protestentism pe motive de integrare socială.
După terminarea liceului, a urmat cursurile Universităţii din Bonn, apoi la cea din Berlin,
studiind dreptul, şi îndeosebi istoria şi filosofia. În 1841 prezintă o teză de doctorat în filosofie
(asupra filosofiei lui Epicur). Încă din timpul studiilor universitare se asociază organizaţiei
tinerilor hegelieni de stânga, la Berlin, care căutau să tragă din filosofia lui Hegel concluzii
ateiste şi revoluţionare. Încă nedumerit şi nemulţumit de „platonismul" mijloacelor hegeliene,
caută căi mai practice de acţiune, astfel încât în 1842 devine prim-redactor la un ziar de opoziţie
(Gazeta Renană) în oraşul Kolonia, interzis de guvernul prusac în 1843, cînd ziarul este
suspendat.

În anul 1843 se căsătoreşte cu Jenny von Westphalen, fiica unui aristocrat prusian şi în
toamna aceluiaşi an se mută la Paris unde fondează împreună cu Arnold Ruge, o revistă radicală
„Analele franco-germane". În toamna anului 1844 îl cunoaşte pe Friederich Engels cu care
rămâne prieten şi colaborator pentru toată viaţa. Cei doi au luptat împotriva diferitelor doctrine
ale socialismului mic-burghez şi elaborează teoria şi tactica socialismului proletar revoluţionar
sau a comunismului. În anul 1845, la cererea guvernului prusac Marx este expulzat din Paris, ca
revoluţionar periculos şi se stabileşte la Bruxelles.

În primăvara anului 1847, Marx şi Engels aderă la o asociaţie secretă de propagandă cu

numele de Liga comuniştilor, iar primul produs al acestui „binom teoretic" este Manifestul
Partidului Comunist, publicat în 1848. În această lucrare-program este expusă noua concepţie
despre lume, materialismul consecvent, care acoperă şi domeniul vieţii sociale, dialectica şi
teoria luptei de clasă şi a rolului istoric de importanţă mondială a proletariatului, făuritor al
societăţii comuniste. Manifestul oferă o filosofie a istoriei, în care o revoluţie comunistă era nu
doar dezirabilă, ci şi demonstrabil inevitabilă. La izbucnirea revoluţiei din februarie 1848, Marx
a fost expulzat din Belgia, se reîntoarce la Paris şi de acolo, după revoluţia din martie pleacă în
Germania, la Kolonia, unde devine prim-redactor al ziarului Noua Gazetă Renană. În mai 1849
este expulzat din Germania, de unde pleacă la Paris, de unde este expulzat după manifestaţia din
13 iunie 1849. se mută la Londra, unde rămâne până la sfârşitul vieţii sale.

În perioada cât a stat în Anglia, Marx nu a renunţat la ideile sale revoluţionare,

implicându-se în înfiinţarea în 1864, a Asiciaţiei Internaţionale a Muncitorilor (Internaţionala I)
care a durat 5 ani. Opera sa filosofică, politică, socială şi economică este vastă. Astfel, în 1843
scrie „Critica filosofiei dreptului lui Hegel"; în 1844 „Manuscrisele flosofico-economice"; în
1845 „Ideologia germană" şi „Tezele asupra luiFeuerbach"; în 1846 „Mizeriafilosofiei"; în 1847
„Răspuns lafilosofia mizeriei a lui Proudhon"; în 1849 „Munca salarială şi capital"; în 1859
„Contribuţii la critica economiei politice" , în care îşi expune metoda sa de cercetare şi face o
analiză istorică şi teoretică a categoriilor economice de marfă şi bani; în 1865 „Salariu, preţ,
profit"; în 1875 „Critica Programului de la Gotha ".

2
 Opera fundamentală a lui Marx este „Capitalul" cu subtitlul „Critica economiei politice" ,
care se compune din patru volume : volumul 1, publicat în 1867, intitulat „Procesul de producţie
a capitalului"; volumul 2 şi 3 sub îngrijirea lui Engels în 1885, şi respectiv 1894 „Procesul de
circulaţie a capitalului" şi „Procesul de ansamblu al producţiei capitaliste" şi volumul 4 „Teorii
asupra plusvalorii"(1905-1910), după moartea lui Engels.

Opera lui Marx este un tot unitar : un întreg în care filosofia nu poate fi disociată de
sociologie, politologie, etică, morală şi economie. Dincolo de mesajul socio-politic pe care
lucrarea „Capitalul" îl transmite, această operă capitală intrată în circuitul literaturii clasice îl
prezintă pe Marx ca pe un excelent analist, un teoretician de excepţie, un pionier al teoriei
gestiunii (cartea a doua), un pionier al istoriei doctrinelor economice (volumul patru) şi unul din
cei mai buni cunoscători ai literaturii economice din timpul său.

2. Metodologia lui Karl Marx

Karl Marx a plecat de la principiile materialismului istoric : oamenii sunt cei ce-şi făuresc
istoria, lumea este materială, spiritul este un produs al materiei, iar în devenirea şi evoluţia lumii,
condiţiile materiale de producţie au un rol determinant. În esenţă este vorba de un materialism
dialectic în baza căruia evoluţia lumii şi raporturile economico-sociale pot fi înţelese numai în
unitatea lor contradictorie.

Prezentarea lucrurilor în această manieră formează, de altfel, dimensiunea principală a

stilului lui Marx : un stil critic, cu accente ironice, adesea de pamflet. Pentru a analiza critic,
Marx porneşte şi se foloseşte de instrumentarul clasicilor, construieşte axiome, pleacă de la
faptul concret pentru a excela pe terenul abstracţiei. În acelaşi timp, Marx ăşi construieşte un
sistem noţional şi categorial propriu, sens în care anunţă câteva descoperiri, cum ar fi : dublul
caracter al muncii omeneşti întruchipată în marfă; specificul mărfii-forţă de muncă; compoziţia
organică a capitalului; legea acumulării capitaliste, etc. Cu aceste concepte, el operează şi
construieşte într-o logică specifică, respectiv logica marxistă.

Înarmat cu o metodă şi un arsenal de mijloace proprii, Marx îşi propune, ca scop principal,
desacralizarea şi demitificarea economiei şi societăţii capitaliste şi a ştiinţei economice. În
căutarea „misterelor" societăţii capitaliste, Marx este preocupat să demonstreze, că în spatele
raporturilor dintre lucruri stau raporturile dintre oameni. Astfel, el ajunge la o interpretare
economică a istoriei şi introduce în analiză noţiunea de mod de producţie, înţeles ca unitate
dialectică a forţelor de producţie şi a relaţiilor de producţie. Astfel, pentru Marx, fiecare mod de
producţie este un tot supus transformărilor şi evoluţiei, este un şantier în mişcare, o verigă în
lanţul istoriei. El construieşte, în acest sens, o nouă teorie a claselor sociale şi aluptei dintre clase.
Noutatea, faţă de predecesori constă în definirea claselor sociale în funcţie de poziţia lor faţă de
mijloacele de producţie. După acest criteriu, societatea capitalistă se împarte în două mari clase :
burghezia - posesoare mijloacelor de producţie şi proletariatul - lipsit de mijloacele de producţie
şi obligat, în virtutea acestei realităţi, să-şi vândă forţa de muncă, iar ca atare, relaţiile dintre cele
două clase nu pot fi decât de exploatare, iar repartiţia se face în favoarea celor care posedă
mijloacele de producţie, pentru că repartiţia este, înainte de toate, repartiţia condiţiilor materiale
de producţie.

3
 3. Teoria valorii

Marx face distincţie clară între valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb, în sensul că
orice marfă este în acelaşi timp şi în mod contredictoriu, valoare de întrebuinţare şi valoare de
schimb. Aceasta înseamnă că analizei marxiste nu îi este deloc străin conceptul de utilitate, în
sensul că o marfă nu este produsă efectiv decât dacă este utilă, dacă ea poate să satisfacă nevoile
exprimate de societate. Schimbul de mărfuri nu poate fi deci considerat ca un schimb de valori
de întrebuinţare, căci schimbul implică o compensaţie, o posibilitate de a găsi un echivalent. Ori,
valoarea de schimb „apare înainte de toate ca raportul cantitativ, ca proporţia în care valori de
întrebuinţare de un fel se schimbă pe valori de întrebuinţare de alt fel".

Astfel, nu poate avea valoare de schimb decât un bun care satisface o necesitate, un bun care
a fost obiectul unui schimb. Totuşi, Marx spune „nu schimbul este cel care reglează cantitatea de
valoare a unei mărfi, ci, din contră, cantitatea de valoare a unei mărfi este cea care reglează
raporturile sale de schimb".

În acelaşi timp, o singură caracteristică rămâne comună tuturor mărfurilor, şi anume aceea de
a fi produse ale muncii : „munca este unica sursă a valorii sau mai exact, însăşi substanţa
acesteia". Mărfurile ca valori de schimb nu sunt decât măsuri determinate de timp de muncă
solidificat, cristalizări ale muncii. Deci, cantitatea de muncă, mărimea substanţei creatoare de
valoare este cea care determină şi permite măsurarea valorii unei mărfi.

În trecerea de la muncă la valoare apare distincţia dintre munca concretă şi munca abstractă.
Prima formă de muncă, aceea care are drept scop crearea obiectivului util, satisfacerea nevoilor
oamenilor, este numită de Marx, muncă utilă sau muncă concretă. În acest sens, el notează :
„diferitele valori de întrebuinţare sunt produse ale activităţii unor indivizi diferiţi, deci, rezultatul
unor feluri de muncă individual diferite". Cu toate acestea, mărfurile sunt şi valori de schimb, ca
atare, ele reprezintă muncă identică, lipsită de deosebiri, adică munca în care individualitatea
lucrătorilor este ştearsă. De aceea, munca creatoare de valoare de schimb este munca abstract-
generală („toate mărfurile sunt transformate într-o substanţă identică, eşantioane ale aceleiaşi
munci nediferenţiate").

Pe de altă parte, el face diferenţiere în definirea muncii simple şi a muncii complexe. Astfel,
munca simplă reprezintă o cheltuire de forţă de muncă pe care o posedă în medie în organismul
său fizic orice om obişnuit, fără vreo formare specială. Despre munca complexă, Marx, spune că
în cadrul acesteia se manifestă o forţă de muncă mai greu de format („o cantitate mai mică de
muncă complexă este egală cu o cantitate mai mare de muncă simplă ").

În acelaşi timp, Marx admite faptul că mărimea valorii unei mărfi variază direct proporţional
cu cantitatea de muncă, şi invers proporţional cu forţa productivă a muncii. Aceasta din urmă
este determinată de împrejurări variate, între altele de „media de îndemânare a muncitorilor, de
gradul de dezvoltare a ştiinţei şi a aplicabilităţii ei tehnologice, de combinarea socială a

4
procesului de producţie, de volumul şi de eficacitatea mijloacelor de producţie, precum şi de
condiţiile naturale".

Valoarea unui bun este definită ca sumă a muncii indirecte şi a muncii directe. Munca
indirectă, munca trecută, reprezintă cantitatea de muncă încorporată pe parcursul unor cicluri de
producţie anterioare, în mijloacele de producţie folosite în cursul procesului respectiv. În ceea ce
priveşte munca directă, aceasta poate fi capital variabil -munca necesară pentru reproducerea
forţei de muncă) şi supramuncă, respectiv munca neplătită. Valoarea unui bun apare deci, ca
sumă a capitalului constant (c), utilizat pentru producerea bunului respectiv, a capitalului
variabil(v) şi a plusvalorii (p) :

M = c + v + p sau M = muncă indirectă(c) + muncă directă(v+p).

4. Teoria plusvalorii

Adoptând termenul de plusvaloare pentru diferenţa dintre ceea ce creează muncitorii (valoare
nouă) şi ceea ce primesc ei în schimb de la patron (salariu), Marx a aşezat această categorie
economică în centrul sistemului categorial al economiei de piaţă, considerând că preocuparea
capitaliştilor de a obţine cât mai multă plusvaloare reprezintă însuşi scopul activităţii lor şi
principalul lor stimulent. Marx a analizat plusvaloarea în afara formelor sub care apare ea la
suprafaţa societăţii capitaliste (profitul industrial, dobândă, rentă) şi a demonstrat că producţia
plusvalorii se realizează în deplină concordanţă cu legile obiective ale producţiei de mărfuri.

Producţia capitalistă este nu numai o producţie de valori de schimb, ci şi de plusvaloare : banii se

transformă în capital; valoarea devine o valoare progresivă, crescătoare, bani care produc bani, şi
ca atare, capital. În acest sens, Marx subliniază diferenţa dintre bani ca bani şi bani sub formă de
capital. Forma nemijlocită a circulaţiei mărfurilor este M-B-M, însă alături de această formă
există şi o altă formă, diferită de prima, anume B-M-B', transformarea banilor în marfă şi
retransformarea mărfii în bani, a cumpăra pentru a vinde. Banii care în mişcarea lor parcurg
această ultimă formă de circulaţie se transformă în capital, devin capital şi sunt capital prin însăşi
destinaţia lor.

În timp ce în cadrul primei forme de circulaţie, banii nu sunt decât un intermediar care permite
procurarea unei mărfi diferite de cea care era deţinută iniţial, cea de-a doua formă a circulaţiei
arată că obiectivul principal al capitalistului este de a face bani, este vorba despre „a cumpăra
pentru a vinde, sau mai exact, a cumpăra pentru a vinde mai scump, B-M-B' este într-adevăr
formula generală a capitalului aşa cum apare nemijlocit în sfera circulaţiei".

În forma sa pură, procesul de circulaţie al mărfurilor presupune schimb de echivalenţe; în

realitate însă, lucrurile nu decurg în formă pură. În cazul în care are loc un schimb neechivalent,
adică un schimb în care vânzătorul reuşeşte să vândă la o valoare mai mare, aceasta determină o
schimbare în repartiţia valorii, dar nu şi o creştere a totalului acesteia. „Formarea plusvalorii, şi
deci transformarea banilor în capital, nu poate fi explicată nici prin aceea că vânzătorii vând
mărfurile peste valoarea lor şi nici aceea că, cumpărătorii le cumpără sub valoarea lor".

5
Ţinând seama de toate acestea, Marx concluzionează : „circulaţia sau schimbul nu creează
valoare". Transformarea banilor în capital trebuie demonstrată pe baza unor legi proprii
schimbului de mărfuri, luându-se ca punct de plecare un schimb echivalent, de unde contradicţia
enunţată de Marx : „posesorul de bani, care nu mai există decât sub formă de cristalidă de
capitalist, trebuie să cumpere mărfurile la valoarea lor, să le vândă la valoarea lor şi totuşi să
obţină la sfârşitul procesului mai multă valoare decât a aruncat în el".

Plusvaloarea apare ca diferenţă între valoarea nou creată de forţa de muncă şi valoarea
forţei de muncă. În consecinţă, capitalistul dispune de două căi pentru a face să crească
plusvaloarea. El poate acţiona în sensul prelungirii zilei de lucru şi se ştie că, la începutul
revoluţiei industriale, aceasta a fost o cale importantă de mărire a volumului de muncă efectuată
gratuit în favoarea capitalistului. Marx vorbeşte în acest caz, de producerea de plusvaloare
absolută. Pe de altă parte, plusvaloarea relativă este definită astfel : „pentru a prelungi
supramunca, munca necesară este diminuată prin metode care permit ca echivalentul salariului să
fie produs într-un timp mai scurt. Producerea plusvalorii absolute nu afectează decât durata
muncii, producerea plusvalorii relative transformă din temelii procedeele tehnice ale muncii şi
combinaţiile sociale". Plusvaloarea relativă rezultată din reducerea timpului de muncă necesar şi
din schimbarea corespunzătoare în raportul de mărime dintre părţile componente ale zilei de
muncă.

Pentru a caracteriza exploatarea, Marx defineşte rata plusvalorii, care este „expresia
exactă a gradului de exploatare a forţei de muncă de către capital sau a muncitorului de către
capitalist". Rata plusvalorii (p') este raportul dintre plusvaloare (p) şi capitalul variabil (v), adică
p' = p/v.

Deoarece valoarea forţei de muncă determină partea necesară a zilei de muncă, iar plusvaloarea
este determinată, la rândul ei, de partea suplimentară a zilei de muncă, urmează că, plusvaloarea
se află faţă de capitalul variabil în acelaşi raport ca supramunca faţă de munca necesară, adică p'
= supramunca/munca necesar. Ambele proporţii exprimă acelaşi raport în forme diferite, odată
sub forma muncii materializate, a doua sub cea a muncii fluide. În cazul producţiei capitaliste,
dezvoltarea forţei productive a muncii are drept scop să reducă acea parte a zilei de muncă în
cursul căreia muncitorul trebuie să muncească pentru sine, pentru a prelungi prin aceasta cealaltă
parte a zilei de muncă, în cursul căreia el poate să muncească gratuit pentru capitalist. În ce
măsură acest rezultat poate fi atins şi fără ieftinirea mărfurilor se poate ilustra prin metodele
speciale de producere a plusvalorii relative, cum sunt : cooperaţia, manufactura, maşinismul şi
marea industrie.

În acelaşi timp, masa plusvalorii produse (P) este egală cu mărimea capitalului variabil
avansat (V), înmulţită cu rata plusvalorii (p'), cu alte cuvinte, ea este determinată de raportul
complex dintre numărul forţei de muncă exploatate în acelaşi timp, de acelaşi capitalist, şi gradul
de exploatare al forţei de muncă individuale :

P = V • p'.

Masa plusvalorii exprimă mărimea absolută a exploatării capitaliste. Din această relaţie
rezultă şi faptul că reducerea capitalului variabil poate fi compensată prin creşterea proporţională

6
a ratei plusvalorii; mărimile absolute ale valorii şi plusvalorii produse de diverse capitaluri, la o
valoare egală a forţei de muncă şi o rată egală a plusvalorii, sunt direct proporţionale cu mărimea

5. Teoria capitalului

Criticând pe economiştii clasici, marx a arătat că mijloacele de producţie prin natura lor nu
sunt capital. Ele devin capital numai în cadrul unor relaţii de producţie determinate, numai atunci
când se află în proprietatea privată şi sunt folosite ca instrumente de însuşire a muncii neplătite a
muncitorilor salariaţi. „Capitalul este o relaţie socială de producţie între capitalişti ţi muncitorii
salariaţi". Împărţirea pentru prima oară în ştiinţa economică a capitalului de către Marx în
constant şi variabil şi analiza comportării acesora în producţie întregeşte imaginea asupra lui ca
un raport social al producţiei.

Descoperirea de către Marx a dublului caracter al muncii întruchipate de marfă i-a dat
posibilitatea să dezvolte teoria plusvalorii şi să arate rolul diferit al elementelor de producţie, al
mijloacelor de producţie şi al forţei de muncă, în procesul de producţie. Capitalul constant este
„acea parte a capitalului care se transformă în mijloace de producţie, adică în materii prime,
materii auxiliare şi mijloace de muncă şi nu-şi schimbă mărimea valorii în procesul de
producţie". Ea reproduce propriul său echivalent şi un excedent, plusvaloarea, care la rândul ei
poate să varieze. Dintr-o mărime constantă, această parte a capitalului se transformă mereu în
una variabilă. Aceleaşi componente ale capitalului, care din punct de vedere al procesului de
muncă, se deosebesc ca factori obiectivi şi subiectivi, ca mijloace de producţie şi forţă de muncă,
se deosebesc din punct de vedere al procesului de valorificare drept capital constant şi capital
variabil. Prin împărţirea capitalului în cele două componente, Marx demonstrează că
plusvaloarea se creează nu de întregul capital, ci numai de partea sa variabilă, adică de muncitori.

Raportul dintre mijloacele de producţie şi forţa de muncă este analizat de Marx, atât în expresie
naturală, din punct de vedere tehnic, cât şi în expresie valorică. Compoziţia tehnică a capitalului
este raportul dintre masa de mijloace de producţie utilizată într-o întreprindere şi masa de forţă
de muncă ce pune în mişcare aceste mijloace de producţie. Compoziţia după valoare este raportul
valoric dintre capitalul constant şi cel variabil.

Există o legătură strânsă între compoziţia după valoare şi compoziţia tehnică a capitalului,
exprimată prin compoziţia organică a capitalului (k), respectiv compoziţia capitalului după
valoarea determinată de compoziţia tehnică şi care reflectă schimbările survenite în aceasta din
urmă : k = c/v. Caracteristic pentru capitalism, spune Marx, este creşterea compouiţiei organice a
capitalului, adică cheltuirea unei părţi din ce în ce mai mari a capitalului sub formă de capital
constant şi, corespunzător, a unei părţi descrescânde pentru capitalul variabil.

După felul în care capitalul circulă, după felul în care diferitele sale părţi componente ăşi
transmit valoarea asupra produsului, capitalul se împarte în capital fix şi capital circulant. Marx
denumeşte împărţirea capitalului în constant şi variabil, împărţire primară, deoarece ea scoate în
evidenţă legături interne, esenţiale între fenomene, iar împărţirea capitalului în fix şi circulant o
consideră secundară, întrucât ea are în vedere legături între formele exterioare, de suprafaţă ale
acestor fenomene. Marx a fost primul economist care a definit, în mod ştiinţific, capitalul fix şi
capitalul circulant, clasificare acceptată şi în prezent în ştiinţa şi practica economică.

7
În privinţa genezei capitalului ca valoare ce aduce un spor de valoare, Marx face distincţie între
acumularea primitivă şi acumularea modernă a capitalului. Acumularea primitivă a capitalului a
avut loc la începuturile economiei moderne de piaţă cu ajutorul unor mijloace extraeconomice,
inclusiv folosirea violenţei, constând în despărţirea brutală a producătorilor direcţi de mijloacele
lor de producţie şi formarea a două clase sociale, cu interese diametral opuse : burghezia
deţinătoare de capital, proprietara mijloacelor de producţie şi proletariatul, adică muncitorii
salariaţi care nu aveau altă proprietate decât capacitatea lor de muncă şi care erau subordonaţi
capitalului şi capitaliştilor. Acumularea modernă a capitalului constă în sporirea treptată a
volumului capitalului pe cale concentrării lui, adică pe calea acumulării unei părţi din câştigul
anual şi a centralizării lui.

Prin originea şi natura lui, capitalul este, după părerea lui Marx, valoarea acumulată, fiind folosit
ca instrument de exercitare a puterii economice, inclusiv ca mijloace de exploatare a muncitorilor
salariaţi. Marx a insistat asupra rolului de comandă exercitat de capital şi deţinătorii lui în
economia modernă de piaţă, în sensul că prezenţa lui influenţează semnificativ toate deciziile
economice, începând cu folosirea resurselor, continuând cu organizarea producţiei şi terminând
cu repartiţia venitului naţional între diferite categorii de agenţi economice.

6. Teoria reproducţiei capitalului social şi ciclul economic

Marx a combătut dogma lui Smith, adică ignorarea capitalului constant din produsul social
total, precum şi teoria realizării a lui J.B. Say, care neagă contradicţiile capitalismului şi pe aceea
a lui Sismondi, care susţine că nu este posibilă acumularea fără terţe persoane, idealizând mica
producţie. În clarificarea problemei realizării, Marx, a pornind de la dublul caracter al muncii
materializat în marfă. Datorită acestui lucru, fiecare marfă în parte, şi prin aceasta, produsul
social se prezintă sub două aspecte : material şi valoric.

Sub aspect material, produsul social se compune din mijloacele de producţie şi obiecte de
consum. Ca atare, producţia socială se va împărţi în două mari sectoare : sectorul I, constituit din
ramurile economiei care produc mijloace de producţie şi sectorul II, format din ramurile
economiei care produc obiecte de consum. Sub aspect valoric, produsul social cuprinde trei
părţi : o parte care înlocuieşte capitalul constant (C), o parte care înlocuieşte capitalul variabil
(V) şi o a treia parte, care reprezintă plusvaloarea (P) :

M = C + V + P.

Karl Marx deduce condiţiile realizării produsului social în cadrul reproducţiei simple şi
lărgite, parte integrantă a modelului corelaţiilor între sectoarele economiei naţionale pentru ca
economia să funcţioneze în mod echilibrat, face o analiză a cauzelor structurale (proprietatea
privată şi riscurile pe care le comportă ea) şi funcţionale (sistemul repartiţiei venitului naţional
propriu economiei moderne de piaţă, caracterizat prin puternice inegalităţi), care împiedică
respectarea acestor condiţii şi generează dereglări în desfăşurarea reproducţiei sociale. În strânsă
legătură cu aspectele realizării produsului social sunt analizate principalele contradicţii din
economia modernă de piaţă, care stau la originea crizelor economice, precum şi a mecanismului
de declanşare, desfăşurare şi depăşire a crizelor economice, respectiv fazele ciclului economic,
consecinţele lor sociale. Din analiza consacrată crizelor economice de supraproducţie poate fi

8
reţinută ideea generală conform căreia, crizele nu sunt un simplu accident din cadrul mişcării; ele
decurg din însuşi procesul de acumulare şi contribuie la modificarea desfăşurării ulterioare,
acţionând chiar asupra conţinutului acesteia. Criza are loc pentru că „la un moment dat, piaţa este
prea mică pentru producţie". Excesul de marfă, în raport cu cererea efectivă, se traduce prin
nevânzarea unei părţi din producţie, de unde decurge o scădere a preţurilor şi a profitului, o
restrângere a schimburilor, un blocaj în ciclul capitalului. Scăzând rata profitului, capitaliştii îşi
diminuează investiţiile, încetează parţial sau total să-şi transforme banii în capital, iar falimentele
şi concedierile se multiplică.

Pentru Marx, criza este, mai ales, momentul prielnic realizării inovaţiilor, progreselor
tehnice care permit anumitor întreprinderi să iasă din criză mai puternice. Are loc, în acelaşi
timp, o accentuare a concentrării, ca urmare a fuzionării, a absorbţiei întreprinderilor în
dificultate, dar şi o adaptare de către întreprinderile cele mai performante, a unor procedee de
fabricaţie mai perfecţionate. La rândul lor, aceste schimbări tehnice vor modifica profund
desfăşurarea ulterioară a procesului de acumulare.

În modul de producţie capitalist, clasa capitaliştilor, din dorinţa de profit, transformă

plusvaloarea într-un nou capital şi acumulează astfel mijloace de producţie suplimentare care îi
permit să obţină şi mai multă plusvaloare, care va fi capitalizată la rândul ei. Ori, datorită
progresului tehnic, această acumulare se realizează în forme noi, care modifică profund condiţiile
acumulării ulterioare. Progresul tehnic are un rol determinant : crizele de supraproducţie sunt nu
numai posibile, ci pot chiar să se agraveze. Aşa cum a explicat Marx, progresul tehnologic este
nu numai un însoţitor al capitalismului, ci şi un ingredient vital al acestuia.

Pe de altă parte, capitalizarea plusvalorii determină schimbări calitative, o evoluţie a

compoziţiei capitalului şi crearea unei armate industriale de rezervă. Şomajul este pentru Marx,
consecinţă a funcţionării modului de producţie capitalist, el decurge din modificarea compoziţiei
tehnice a capitalului în urma căreia se reduce relativ cererea de muncă.