Constituirea economiei ca ştiinţă

INTRODUCERE ÎN TEORIA ECONOMICĂ

1.

CONSTITUIREA ECONOMIEI CA ŞTIINŢĂ

1. Apariţia ştiinţei economice

În perioada începuturilor omenirii, formele conştiinţei sociale nu

dobândiseră autonomie, iar cei care se numeau „înţelepţi” deţineau
cunoştinţe, idei, din domeniul ştiinţei, moralei, artei, filozofiei, religiei, politicii
sau legilor fără a poseda un limbaj constituit (primul care s-a autointitulat în-
ţelept a fost Pitagora).
În această situaţie, elementele de gândire economică au trebuit să se
constituie treptat, până la formarea Economiei ca ştiinţă.
Condiţiile necesare pentru ca o disciplină să se constituie în ştiinţă sunt:
- obiect propriu de investigare;
- metodă proprie de cercetare şi expunere a rezultatelor;
- sistem propriu de categorii şi legi.

Fazele constituirii Economiei ca ştiinţă:

- Faza preştiinţifică (din antichitate până în sec XVIII)

Antichitatea
Elementele de fond ale gândirii economice s-au dezvoltat din cele mai
vechi timpuri în Orientul antic. În China în legătură cu justificarea monopolului
statului asupra pământului, în legătură cu comerţul şi preţurile. În India, apoi
în Egipt şi Babilon în legătură cu sclavia, cu caracterul ei natural şi veşnic.
Momentul de vârf în gândirea economică antică îl constituie Grecia veche cu
Xenofon, Platon şi Aristotel.
Xenofon (427-355/354 î.e.n.), este menţionat cu lucrările: „Economicul”,
„Despre Venituri”. El încearcă să definească Economia şi bunurile, să facă
analiza muncii, a comerţului, a pieţii şi banilor (metale preţioase).
Platon (427-347 î.e.n.) are ca lucrări de interes pentru Economie
dialogurile: „Statul”, „Legile”. El se ocupă de proprietate, de muncă, de
diviziunea socială a muncii, de antagonismul dintre economia naturală şi
economia de schimb şi de funcţiile banilor. Cetatea ideală era condusă de
înţelepţi, era apărată de soldaţi şi trăia din munca agricultorilor şi
meşteşugarilor, categorii sociale bine specializate.
Aristotel (384-322 î.e.n.) minte genială a antichităţii a scris lucrările:
„Politica” şi „Ecomicul”. El dă Disciplinei economice o strălucire aparte, este
3
 Constituirea economiei ca ştiinţă

primul care distinge între economia domestică bazată pe necesitate având ca

scop agonisirea naturală şi hrematistica bazată pe schimb, urmărind
acumularea bogăţiei sub formă de bani. A dat prima definiţie a Economiei, ca
“ştiinţă a bogăţiei". El arată că schimbul şi banii au caracter istoric, banii sunt
mijlocul de circulaţie economică şi a pus bazele teoriei valorii mărfurilor,
marfa fiind unitatea dintre valoare şi valoare de întrebuinţare. Arată că preţul
este o formă de manifestare a valorii iar punctul culminant al demonstraţiei
sale este că legea schimbului este egalitatea.
Gândirea economică din antichitate era neautonomă, reflectând stadiul
de atunci de dezvoltare a societăţii.

În Evul mediu nu s-au făcut progrese în domeniul Ştiinţei economice,

singurele elemente de menţionat au fost teoria preţului just şi incriminarea
dobânzii, cunoscută în formă de camătă, din perspectiva moralei creştine.

Epoca modernă debutează în gândirea economică prin Şcoala

mercantilistă care aşeza comerţul în centrul activităţii economice. În perioada
trecerii de la feudalism la capitalism mercantiliştii puneau mare accent pe
acumularea de bani, pe câştig cu orice preţ. Ei considerau bogăţia constând
din deţinerea de metale preţioase. Mercantiliştii preconizau limitarea
importurilor prin taxe vamale. Mercantilismul timpuriu susţine o balanţă mo-
netară activă, iar Mercantilismul dezvoltat susţine o balanţă comercială
activă.
Mercantilismul a reprezentat totuşi un curent de gândire progresistă din
punct de vedere economic, deşi folosirea atributului „mercantil” a căpătat un
sens peiorativ din punct de vedere moral.

Faza constituirii propriu-zise a Ştiinţei economice

Fiziocraţii pornesc de la ideea de fizică socială şi prin analogie cu

fizica, doreau să introducă aceeaşi rigoare şi în domeniul economiei. Ca
reprezentanţi îi pomenim pe: Quesnay şi Turgot. Ei descoperă
interdependenţa dintre activităţile economice. Fiziocraţii consideră că există o
ordine naturală obiectivă a societăţii omeneşti. Susţin supremaţia agriculturii
şi neintervenţia statului în economie.
Momentul de bază îl reprezintă Economia politică engleză.
Primul reprezentant este William Petty (1623-1687) cu lucrarea
„Aritmetica politică”. El mută centrul cercetării economice din sfera
circulaţiei în sfera producţiei şi el dezvoltă teoria obiectivă a valorii.
Clasicii Economiei politice engleze: Adam Smith (1723-1790), este
chiar părintele Economiei politice ca ştiinţă. „O cercetare a naturii şi cauzelor
avuţiei naţiunilor” este o lucrare fundamentală pentru Economie. Dezvoltă,
preluând de la fiziocraţi, teoria ordinii naturale şi a liberului schimb. Dezvoltă
teoria obiectivă a valorii-muncă, arătând că mărimea valorii este dată de

4
 Constituirea economiei ca ştiinţă

cantitatea de muncă productivă. Susţine că piaţa este motorul reglării

economice.
Un alt clasic, David Ricardo (1772-1823) a elaborat „Principiile
Economiei politice şi impunerii”. A îmbogăţit teoria avuţiei sociale şi a valorii
muncă, a pus în legătură mărimea valorii cu timpul de muncă socialmente
necesar, a dezvoltat teoria repartiţiei venitului naţional, a aşezat la baza
schimburilor internaţionale costurile comparative şi nu absolute, a arătat că
instrumentul de cercetare în Economie este abstracţia.
John Stuart Mill (1806-1873) a fost cel care a desăvârşit gândirea
economică clasică. Lucrarea sa principală, intitulată „Principiile Economiei
politice” (1848), a fost manualul de bază în universităţile engleze până la
lucrările lui Alfred Marshall. Adept al liberalismului economic, Mill a fost
preocupat de preţul de echilibru, de o distribuţie echitabilă a veniturilor.
Tot în această perioadă Thomas Malthus (1736-1834) a sesizat în
demografie tendinţa de înmulţire a populaţiei în progresie geometrică iar a
mijloacelor de subzistenţă doar în progresie aritmetică, intuind prin aceasta
posibilitatea declanşării unei crize de subconsumaţie şi propunând un control
asupra creşterii populaţiei. A subliniat legătura între renta funciară capitalistă
şi proprietatea privată.

Un loc important îl are francezul Jean Baptist Say. El publică în 1802

„Tratatul de Economie politică”, iar în anii 1828-1830 „Cursul de Economie
politică”.
Economia politică a apărut ca ştiinţă distinctă în secolele XVIII-XIX,
dobândind obiect propriu, metodă proprie şi sistem propriu de categorii şi legi.
Până atunci ea părea a fi o ramură particulară a Dreptului, anume a aceluia
care privea producerea, circulaţia şi distribuţia averilor şi bogăţiei în general.
Principalul obiectiv consta în prescrierea conduitei umane în legătură cu
aceste aspecte şi nu cu cercetarea aspectului în sine. Din momentul în care
se constituie într-un corp distinct de doctrine, Economia se desprinde de
componentele preponderent juridice: Dreptul comercial. Dreptul muncii,
Dreptul fiscal etc., ocupându-se propriu zis de fapte economice.
Împrejurările care au favorizat constituirea Ştiinţei economice au
fost:
- începuturile capitalismului, cu trecerea la economia de schimb, la
dezvoltarea pieţei şi la răspândirea ideii de câştig;
- progresul general în cunoaşterea umană şi o raţionalizare a vieţii
economice în special;
- descătuşarea din sistemul feudal - manifestată în domeniul juridic,
politic, social şi implicit, economic;
- interesul manifestat de burghezie ca o nouă clasă socială pentru
afirmarea ei.

5
 Constituirea economiei ca ştiinţă

Faza elaborării principiilor teoretice fundamentale

Din cadrul Şcolii clasice de Economie s-au desprins două filiaţiuni.

• În cadrul primei filiaţiuni se înscrie Karl Marx cu lucrarea „Capitalul”

(1867). În cadrul acesteia a dezvoltat teoria valorii-muncă, a evidenţiat rolul şi
formele capitalului, a analizat procesul reproducţiei economice şi a elaborat
teoria originală a plusvalorii. Marx şi Engels au contribuit în mod incontestabil
la dezvoltarea Economiei politice, dar aceasta era deja constituită ca ştiinţă.
• A doua filiaţie este dominată de trei şcoli economice:
a) Şcoala de la Viena cuprinde promotorii teoriei utilităţii marginale sau
finale, opusă teoriei clasice a valorii-muncă.
Aceştia s-au divizat în două curente: Şcoala psihologică, în frunte cu
Carl Menger şi Şcoala matematică neomarginalistă.
b) Şcoala de la Cambridge având ca cel mai de seamă reprezentant
Alfred Marshall, s-a ocupat de modelul echilibrului economic parţial, de
sinteza principiilor economiei politice clasice.
c) Şcoala de la Lausanne având ca reprezentanţi pe Leon Walras şi
Vilfredo Pareto, a formulat teoria echilibrului general, a arătat
interdependenţa generală a mărfurilor, produselor şi factorilor de producţie.
Italianul Vilfredo Pareto s-a ocupat de problemele echilibrului şi optimului eco-
nomic.

Faza contemporană de dezvoltare şi extindere a teoriei economice

Această fază dezvoltă şi completează teoriile anterioare. Ca direcţii

fundamentale:
• Trecerea de la analiza microeconomică la macro- şi mondoeconomie.
Reprezentativă în acest sens este lucrarea lui Keynes „Teoria generală a
folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor” (1936). El a respins
liberalismul integral în viaţa economică, susţinând o oarecare intervenţie a
statului, care să sprijine reglarea proceselor economice specifice unei
economii de piaţă. Activitatea ştiinţifică desfăşurată de Keynes a generat
apariţia, în deceniul al IV-lea, a unui curent de gândire important în viaţa
economică, denumit keynesism. În perioada postbelică pe această bază s-a
dezvoltat curentul neokeynesist de gândire economică.
Spre deosebire de Keynes, care situa pe primul plan intervenţia statului
în economie ca factor de echilibru, pentru reglementarea creditului şi a
dobânzii şi un oarecare control asupra întreprinderilor particulare,
neokeynesiştii acordă importanţă mai mare investiţiilor şi împrumuturilor de
stat, utilizării politicii impozitelor şi controlului asupra salariilor şi preţurilor,
precum şi asupra pieţei de stat. În această optică bugetul de stat reprezintă
un „stabilizator organic” al economiei.
6
 Constituirea economiei ca ştiinţă

O formă de adaptare a keynesismului la condiţiile perioadei actuale o

constituie teoria despre economia mixtă, denumită sinteza neoclasică.
• O altă tendinţă este analiza concurenţei imperfecte. Dacă economiştii
perioadei precedente au analizat concurenţa liberă, perfectă, în secolul
nostru analiza porneşte de la concurenţa imperfectă. În 1933 Joan Robinson
publică lucrarea „Economia concurenţei imperfecte”, iar Eduard
Chamberlaine publică lucrarea „Teoria concurenţei monopoliste”.
• Studierea şi previzionarea fenomenelor de piaţă şi a evoluţiei
preţurilor - Françoise Perroux studiază efectul de dominare în lucrarea
„Economia Aplicată” apărută în 1948.
• Studierea importanţei timpului în viaţa economică de către Myrdal, în
forma analizei anticipării, în lucrarea “Echilibrul monetar”.
• Dezvoltarea analizei dinamice în cercetarea fenomenelor şi
proceselor economice, după analizele de tip static. Această orientare
contribuie la explicarea fluctuaţiilor economice, înscriindu-se în cadrele unei
teorii generale a creşterii economice.
• Dezvoltarea teoriei creşterii economice de către Paul Samuelson,
economist american, laureat al Premiului Nobel pentru economie în 1970.
• Teoria optimului economic şi bunăstării se referă la obţinerea de
efecte maxime cu eforturi minime şi vizează fundamentarea deciziilor
agenţilor economici şi guvernelor.
• Dezvoltarea teoriilor neintervenţioniste şi negării modelului unic de
către Robert Dahl. În acest sens J. K. Galbraith afirma: „nu există reguli
generale după care să te poţi conduce” în lucrarea „Goana spre capitalism”.
• Studierea calităţii vieţii, concept introdus de John Kenneth Galbraith,
economist de talie mondială, autor al lucrărilor: “Societatea belşugului”, “Noul
stat industrial”, “Capitalismul american”, “Ştiinţa economică şi interesul
public”.

2. Obiectul Economiei Politice

Dacă facem analiza etimologică a termenului „Economie politică”, vom

descoperi provenienţa cuvântului din limba greacă însemnând legea
(ştiinţa) de gospodărire a cetăţii:
oikos - casă, gospodărie, nomos - lege, politeia - cetate, oraş,
dar anticii foloseau doar termenul “economie”, fără nici un atribut.
Primul care a folosit termenul „Economie politică” a fost Antoine de
Montchrétien în 1615. Partea adjectivală a expresiei, respectiv termenul
„politică” este folosit pentru a sublinia că obiectul de studiu nu este numai
comportamentul individului în gestionarea avuţiei sale, ci studiul administrării
patrimoniului unor comunităţi umane mai mari. Aşadar, Economia politică
este o ştiinţă utilă gospodăriei domestice dar şi comunităţilor mai mari. Odată
cu A.Marshall, termenul generic pentru disciplina economică în literatura

7
 Constituirea economiei ca ştiinţă

anglo-saxonă a devenit “economics”, chiar titlul lucrării sale, publicată în 1980

poartă denumirea “Principiile Economics-ului” (Principles of Economics).
O privire istorică asupra obiectului Economiei politice stabileşte
următoarele direcţii pe care le studiază:
a) bogăţia şi avuţia;
b) valoarea, schimbul şi preţul;
c) relaţiile economice statornicite între membrii societăţii;
d) bunăstarea şi acoperirea dorinţelor prin raportare la resurse,
gestionarea resurselor limitate;
e) progresul social.
Anticii, mercantiliştii şi clasicii văd în Economia politică o ştiinţă a
bogăţiei şi avuţiei, deosebirea constând că primii accentuează aspectul
individual al bogăţiei, iar ultimii aspectul social al acesteia. Ei se rezumau
doar la bogăţiile materiale. Pentru mercantilişti esenţa bogăţiei se limita la
metalele preţioase, pentru fiziocraţi la rezultatele producţiei agricole, iar
economiştii clasici au extins-o şi la rezultatele activităţii manufacturiere,
ulterior şi la activităţile de transport şi comerţ. Serviciile nu făceau obiectul
preocupării lor.
Neoclasicii văd în Economia politică ştiinţa schimbului comercial, deci
obiectul ei studiază valoarea ca fundament al schimbului. Locul schimbului
este piaţa, iar schimbul dă naştere unui preţ. Tocmai formarea preţurilor
devine problema fundamentală a Economiei. Astfel, Şcoala neoclasică a
produs după 1870 aşa-numita „revoluţie marginalistă” în Economie.
Cel care a realizat o ruptură în aceste concepţii a fost Marx, care a
subliniat că Economia studiază relaţiile şi legile economice, care au un
caracter istoric şi obiectiv (sunt independente de ţelurile umane).
Economiştii occidentali contemporani subliniază aspectele
cantitative ale valorificării resurselor ca obiect de studiu pentru Economie.
Spre exemplu J. K. Galbraith consideră că cea mai cunoscută definiţie este
aceea după care ştiinţa economică „studiază comportamentul uman ca o
relaţie între ţeluri şi resursele rare, care au întrebuinţări alternative”.
Limitele definiţiilor menţionate constau pentru unele în caracterul
exclusivist, pentru Marx în caracterul ideologic, pentru cele privitoare la
bunăstare în caracterul pragmatic.
 Ca o sinteză, Economia politică este în primul rând ştiinţa sau
teoria generală despre realitatea economică, înţeleasă ca un sistem
coerent de activităţi economice desfăşutate de agenţii economici.
 Obiectul Economiei ca ştiinţă a rămas întotdeauna acelaşi –
viaţa economică a colectivităţii umane căutând să soluţioneze problema
economică fundamentală: alocarea unor resurse limitate pentru
acoperirea nevoilor nelimitate.
Virgil Madgearu socotea că Economia politică este o ştiinţă socială,
care are ca obiect de studiu viaţa economică, cu toate componentele ei şi în
interdependenţa lor.

8
 Constituirea economiei ca ştiinţă

Paul Samuelson, laureat al premiului Nobel pentru Economie,

sintetizând mai multe definiţii, apreciază că: „ştiinţa economică studiază
resursele limitate pentru a produce bunuri evaluabile şi le-a distribui pe
grupe”.
Economiştii contemporani propun reevaluarea definiţiei obiectului
Economiei din cel puţin două considerente:
− nevoia perfecţionării instrumentelor de analiză şi expunere;
− lărgirea continuă a obiectului ei prin noile activităţi umane (în spaţiul
cosmic şi oceanul planetar, datorită diversificării trebuinţelor, a globalizării şi
mondializării unor probleme).
 Economia politică trebuie să studieze cantitativ şi calitativ, micro- şi
macroeconomic condiţiile şi factorii de producţie, comportamentul agenţilor
economici, legile economice obiective şi cadrul social, cu scopul de a
minimiza eforturile şi de a maximiza efectele utile asigurând bunăstarea
individuală şi socială.

Funcţiile teoretice şi aplicative ale Ştiinţei economice:

a) Ştiinţa economică se constituie într-un ansamblu coerent de

cunoştinţe despre realitatea economică, oferă o reflectare generalizată a
acestei realităţi (nu se confundă cu politica economică fiind suportul ei
teoretic). Aceasta este funcţia ei cognitivă, iar studierea ei este un act de
cultură, de cunoaştere a unui domeniu fundamental al realităţii sociale.
b) Stabilirea interdependenţelor - ca ştiinţă teoretică ea pune în
evidenţă interdependenţele şi conexiunile dintre fenomenele şi procesele
economice în cadrul unor sisteme naţionale ordonate. Ea elaborează
concepţii şi teorii. Ca ştiinţă socială ea studiază fenomenele şi procesele
economice nu în mod izolat, ci în legătura lor - producţie, distribuţie, schimb şi
consum.
c) Raţionalizare a vieţii economice - în perioada contemporană
Economia politică studiază viaţa socială din prisma raţionalităţii economice.
Raţionalitatea este o caracteristică a comportamentului care determină luarea
deciziilor din perspectiva raportului dintre eforturi (cheltuieli) şi rezultate
(venituri). Este o ştiinţă având deopotrivă caracter teoretic şi practic.
d) În faţa noilor probleme ale tranziţiei ea contribuie la cunoaşterea
mecanismului economiei de piaţă, la pregătirea agenţilor economici. În
acest sens cităm un text veşnic actual din Virgil Madgearu: „Dacă o
democraţie nu creşte generaţiile noi în aşa fel încât să le facă destoinice să
gândească, să judece, să observe şi mai ales să aibă interes pentru treburile
publice, este ameninţată în existenţa ei.”

3. Metodele Economiei

Etimologia termenului metodă provine din limba greacă - metodos -

drum, cale de urmat adică maniera în care reuşim să facem o cercetare sau o
9
 Constituirea economiei ca ştiinţă

expunere. Există distincţie între metodele de cercetare şi metodele de

expunere în Economie.

- Metodele de cercetare

Până la activitatea clasicilor Economiei au predominat metodele

descriptive, care însă nu puteau pătrunde în esenţă fenomenele economice.
Odată cu clasicii englezi are loc un salt în concepţia metodologică. Adam
Smith a folosit două metode, metoda exoterică sau descriptivă şi metoda
esoterică sau analitică. Pe linia W. Petty, Ricardo şi Marx s-a dezvoltat
abstractizarea logică în economie.
Abstractizarea este o metodă de extragere a unor cunoştinţe prin
sublinierea pe plan mintal a laturilor repetabile, generale, stabile din cadrul
fenomenelor pentru a desprinde aspectele esenţiale. Abstractizarea are două
laturi: prima este analiza care constă în descompunerea pe plan mintal a fe-
nomenelor, proceselor, în elemente componente. A doua latură - sinteza -
este reuniunea pe plan mintal a unor elemente pentru a descoperi legăturile
interne între acestea.
Metoda statistico-matematică a fost prima dată folosită de W. Petty în
lucrarea „Aritmetica politică”. Ca urmare a apărut şi s-a dezvoltat
econometria. Dar, utilizarea matematicii trebuie să se facă paralel cu folosirea
mijloacelor metodologice care asigură cercetarea laturilor calitative a vieţii
economice. Exagerarea matematizării în domeniul economic a fost sesizată
şi criticată de N. Georgescu-Roegen în lucrarea „Legea entropiei şi procesul
economic”, autorul solicitând îmbinarea metodelor matematice cu acelea care
studiază calitativ viaţa economică.
Experimentul în Economie înseamnă intervenţia activă, conştientă,
controlată în viaţa economică, dar trebuie folosită cu foarte multă precauţiune
din considerente morale. Experimentul economic poate să ofere date şi
concluzii menite să conducă la perfecţionarea managementului şi a întregii
activităţi. Pentru aceasta el trebuie să fie cât mai bine organizat.
Abstractizarea logică a rămas totuşi metoda fundamentală în
Economie.

- Metode de expunere

Metodele de predare a Ştiinţei economice - explicaţia, demonstraţia,

prelegerea - expun concretul economic prin intermediul noţiunilor sau
conceptelor, categoriilor şi legilor.
Noţiunea - este o formă logică fundamentală care reflectă în planul cu-
noaşterii raţionale clasele de obiecte cu însuşirile lor esenţiale.
Categoriile - sunt noţiuni de maximă generalitate, iar legile exprimă un
raport general, necesar, relativ, stabil şi repetabil între obiecte şi fenomene
sau între laturile interne ale acestora.

10
 Constituirea economiei ca ştiinţă

- Fenomene, procese şi legi economice

Fenomenul economic reprezintă forma exterioară de manifestare a
activităţilor economice. El este accesibil cunoaşterii umane, putând fi cercetat
în mod empiric şi direct.
Procesul economic exprimă transformările cantitative, calitative şi
structurale în activitatea economică, reprezintă deci desfăşurarea acestor ac-
tivităţi, o înlănţuire de fenomene în timp şi spaţiu. Fenomenele şi procesele
economice sunt dependente reciproc.
În activitatea economică însă apar situaţii în care nu există o legătură
liniară de tipul cauză-efect şi atunci se apelează la legile economice. Legile
economice exprimă relaţiile economice profunde cu caracter permanent în
viaţa economică.

Caracteristicile legilor economice

Ele apar numai prin intermediul activităţilor economice umane, dar
capătă caracter obiectiv. Aceste legi au totodată un caracter statistic (se
aplică la mulţimi de indivizi şi nu la fiecare individ în parte), fără ca prin
aceasta să aibă mai puţin caracter determinist.
Există două puncte de vedere în legătură cu natura acestor legi:
a) prima tendinţă socoteşte că legile economice acţionează la fel ca
legile naturii. Ca primi reprezentanţi sunt fiziocraţii, urmând clasicii, care au
început să nuanţeze acest punct de vedre.
b) a doua tendinţă socoteşte că legile economice se modifică şi au
caracter istoric nefiind valabile toate, în mod universal. Conform acestui punct
de vedere putem face o clasificare a legilor economice.

Tipologia legilor economice

− legi generale, care acţionează pe tot parcursul activităţii economice
umane, precum: legea creşterii productivităţii, legea rarităţii resurselor;
− legi specifice, care acţionează doar în anumite perioade istorice, ca
de exemplu: legea cererii şi ofertei, legea rentei.
Legile economice nu se confundă cu legile juridice care constituie acte
normative pentru agenţii economici.
Subliniem importanţa cunoaşterii legilor economice pentru activitatea
utilă şi eficientă a participanţilor la viaţa economică.

11
 Lucrarea 2

2.1. Activitatea economică

Societatea omenească s-a constituit, a existat şi există datorită

activităţii oamenilor.
Activitatea umană - aşa cum o cunoaştem astăzi - este deosebit de
amplă şi diversificată. Ea se dezvoltă continuu, ca rezultat al progresului
ştiinţei şi tehnicii, îmbrăcând forme variate, de Ia producţia de bunuri la
creaţia artistică şi ştiinţifică.
Activitatea umană presupune muncă, ce se prezintă ca un proces
complex între om şi natură, prin care oamenii, pornind de la scopurile şi
interesele lor, îşi făuresc mijloacele necesare atingerii şi realizării acestora.
Prin activitatea de producţie se creează. pe de o parte, condiţiile
materiale ale existenţei umane - bunuri şi servicii -,iar pe de altă parte, baza
unor activităţi legate de repartiţia, schimbul şi utilizarea bunurilor şi serviciilor
create în vederea satisfacerii nevoilor şi intereselor oamenilor.
Activitatea economică este o formă specifică a activităţii practice,
urmărind realizarea unor scopuri precise, şi anume satisfacerea nevoilor de
consum ale oamenilor. Ea reflectă efortul conştient al oamenilor de a atrage
şi utiliza resursele economice, acele elemente şi premise ale acţiunii practice,
în vederea producerii, repaniţiei, schimbului şi consumului de bunuri şi servicii
corespunzător nevoilor şi intereselor oamenilor.
Activitatea economică se caracterizează prin faptul că are sens,
respectiv ea are o finalitate, ceea ce înseamnă că este îndreptată spre
satisfacerea nevoilor şi intereselor economice ale oamenilor.
Sensul activităţii economice pune în evidenţă atât latura obiectivă cât şi
latura subiectivă a acesteia. Cu alte cuvinte, latura obiectivă reflectă relaţia
dintre existenţa socială şi natură, în timp ce latura subiectivă surprinde
conştientizarea de către oameni a activităţii lor economice, a faptului că fără a
produce nu pot exista.
Activitatea economică este amplă şi diversificată. Drept urmare,
activităţile economice se pot grupa după specificul lor în:
- activităţi de producţie;
- de repartiţie;
- de schimb;
- de consum;
- de cercetare ştiinţifică etc.
Separarea lor pe genuri mari de activităţi, ca şi în cadrul fiecărui gen pe
diferite categorii de activităţi se datorează existenţei şi adâncirii diviziunii
sociale a muncii.
Diviziunea socială a muncii este un proces obiectiv şi permanent de
desprindere, diferenţiere şi separare a diferitelor categorii de muncă din
1
ansamblul muncii sociale şi fixarea acestora ca activităţi specializate de sine
stătătoare.
Producţia cuprinde acele activităţi economice ce constau în
combinarea factorilor de producţie în vederea obţinerii bunurilor economice şi
serviciilor necesare existenţei umane.
Repartiţia include în sfera ei acele activităţi economice prin care
bunurile şi serviciile create în producţie sunt orientate spre destinaţiile lor. Mai
mult, ea cuprinde și activităţile de distribuire şi redistribuire a veniturilor
fundamentale create în societate.
Schimbul se referă la acele activităţi economice ce asigură trecerea
bunurilor şi serviciilor din sfera producţiei în sfera consumului, respectiv
trecerea bunurilor şi serviciilor de la o persoană la alta (fizică sau juridică).
Consumul este activitatea economică de utilizare efectivă a bunurilor şi
serviciilor. Prin intermediul lui se satisfac necesităţile şi dorinţele oamenilor şi
se verifică utilitatea bunurilor şi serviciilor, concordanţa dintre ele şi
necesităţile existente în societate. Consumul, în funcţie de destinaţia
bunurilor, este un consum final, care se referă la utilizarea bunurilor de
consum personal şi colectiv şi un consum intermediar (productiv), prin care
bunurile economice sunt utilizate în procesul de producţie, deci sunt
consumate pentru obţinerea altor bunuri şi servicii.
Toată această gamă de activităţi care privesc producţia, repartiţia,
schimbul, consumul bunurilor materiale şi serviciilor economice etc., în
interdependenţa lor, formează economia societăţii.
Privite în reluarea lor continuă, aceste activităţi reflectă procesul
reproducţiei sociale. Reproducţia este o condiţie esenţială, obiectiv
necesară a existenţei societăţii omeneşti. O societate, dacă nu consumă
încetează să mai existe, iar pentru a-şi asigura consumul, trebuie să producă
neîncetat, să asigure repartiţia şi schimbul bunurilor şi a serviciilor produse.
Analizată prin multitudinea faţetelor ei, activitatea economică se
caracterizează prin următoarele trăsături:
- este o formă de activitate practică a omului;
- este o activitate de creaţie, contribuind la punerea în valoare a
potenţialului creativ al omului;
- se desfăşoară pe baza criteriilor de raţionalitate, respectiv se
urmăreşte, de fiecare dată, obţinerea de rezultate maxime cu eforturi minime;
- asigură progresul societăţii, stând la baza desfăşurării şi dezvoltării
celorlalte activităţi din societate;
- are un scop precis: satisfacerea nevoilor de consum ale oamenilor
(indivizi, colectivităţi, societate);

2
 2.2. Nevoile umane, resursele şi factorii de producţie

NEVOILE UMANE

Activitatea economică, privită prin trăsătura sa principală ca o activitate

practică, este circumscrisă raportului Nevoi - Resurse.
Nevoile (trebuinţele) umane constituie punctul de pornire, impulsul
oricărei activităţi umane. Ele pun în evidenţă ceea ce resimt oamenii ca
fiindu-le necesar pentru existenţă, pentru formarea şi dezvoltarea lor şi a
societăţii în care trăiesc.
Noţiunea de nevoi sau trebuinţe a stat şi stă în atenţia specialiştilor,
drept pentru care întâlnim numeroase definiţii, nuanţate corespunzător
unghiului de abordare al autorilor (economie, sociologie, politologie ş.a.).
Nevoile umane reprezintă un şir nesfârşit de cerinţe obiectiv necesare
vieţii umane, ale existenţei şi dervoltării purtătorilor lor - oamenii, grupurile
sociale, colectivităţile naţional-statale şi societatea În ansamblul ei.
Satisfacerea nevoilor presupune consum de bunuri şi servicii, ceea ce îi
impulsionează pe oameni în direcţia creării şi procurării acestora. Mai mult,
nevoile umane se diversifică şi se amplifică continuu, pe măsură ce se
creează posibilităţi mai mari de satisfacere a lor. Satisfacerea unor nevoi
generează apariţia altora.
Nevoile umane au o latură obiectivă, care se referă la conştientizarea
acestora de către oameni şi la corelarea lor cu posibilităţile materiale ale
societăţii şi ale fiecărui individ.
Nevoile umane, privite în interacţiunea lor, formează un sistem integrat
de nevoi, în cadrul căruia acestea sunt grupate şi ordonate după anumite
criterii.
- După natura lor, corespunzător dimensiunii fiinţei umane, întâlnim
nevoi:
a) naturale (biologice sau fiziologice);
b) sociale;
c) spiritual-psihologice;
- Din punctul de vedere al subiecţilor purtători, există nevoi:
a) individuale;
b) de grup;
c) ale societăţii;
- Corespunzător ciclului activităţii umane, nevoile sunt:
a) zilnice;
b) săptămânale;
c) lunare etc.;
- După natura bunurilor cu care pot fi satisfăcute, există:
a) nevoi care se satisfac cu bunuri materiale;
3
 b) nevoi care se satisfac cu servicii;
- După durata şi momentul manifestării lor, nevoile sunt:
a) curente (permanente);
b) periodice:
c) rare:
d) singulare:
- După natura sursei de formare, nevoile pot fi:
a) fiziologice;
b) familiale;
c) culturale;
d) specific sociale.
Nevoile umane, prin specificul şi, mai ales, prin modul lor de
manifestare, se caracterizează printr-o serie de trăsături. Astfel, ele sunt:
- nelimitate ca număr;
- limitate în capacitate, respectiv în volum;
- concurente, respectiv unele nevoi se extind în detrimentul altora, altele
pot fi substituite între ele;
- complementare, respectiv cele mai multe se condiţionează reciproc;
- conditionate, reflectând continuitatea, dinamismul lor, potenţialul
economiei de a le satisface.
Nevoile declanşează, aşadar, acţiunea umană, care, pentru a avea
finalitate, presupune atragerea resurselor şi transformarea lor în bunuri şi
servicii, respectiv utilităţi.

RESURSELE

Resursele economice sunt reprezentare de toate elementele pe care

omul le poate folosi în activitatea sa pentru a obţine bunuri şi servicii
necesare satisfacerii nevoilor sale.
Resursele, corespunzător sursei de provenienţă, sunt de două feluri:
- resurse primare sau originare, constituite din potenţialul natural şi
potenţialul demografic de care dispune societatea în fiecare etapă a evoluţiei
sale. Mediul natural-geografic oferă principalele resurse necesare existenţei
omului şi progresului societăţii. La acestea se adaugă resursele umane, care
au capacitatea de a pune în valoare resursele naturale;
- resurse derivate, rezultante ale activităţii umane, formate pe baza
celor dintâi, cum sunt echipamentele, utilajele, instalaţiile, stocurile de materii
prime, combustibil etc. Resursele derivate au calitatea de a ridica eficienţa
utilizării tuturor resurselor atrase şi folosite de oameni.
După natura lor, resursele se grupează în:
- resurse materiale;
- resurse umane,
- resurse financiare;

4
 - resurse informaţionale.
Între nevoi şi resurse trebuie să existe o corelaţie care să permită
desfăşurarea normală a vieţii în fiecare etapă istorică dată. În cele mai multe
cazuri, raportul dintre nevoi şi resurse este de forma:

N>R
unde: N = nevoi, R = resurse
Inegalitatea dintre nevoi şi resurse pune în evidenţă faptul ca, în raport
cu creşterea şi diversificarea nevoilor umane, resursele au fost, sunt şi vor fi
limitate.

Caracterul limitat al resurselor pune în evidenţă existenţa restricţiilor în

cadrul activităţii economice şi, de aici, marea problemă pentru societatea
umană: încercarea egalizării dintre nevoi şi resurse.
Această tendinţă de egalizare este reflectată de corelaţia dintre
producţie şi consum, sau, mai bine zis, de modul cum aceasta se
structurează.
Consumul reflectă nevoile umane în concordanţă cu realitatea
materială. El este o formă de concretizare precisă a nevoilor nelimitate, o
retlectare a finalităţii activităţii economice.
Producţia pune în evidenţă gradul de atragere şi utilizare a resurselor,
capacitatea societăţii de a veni în întâmpinarea nevoilor manifestate. Între
producţie şi consum există interdependenţe şi determinări reciproce.
Principalele corelaţii care determină viaţa economică sunt următoarele:
N (nevoi) - R (resurse)
Cs (consum) - P (producţie)
C (cerere) - O (ofertă)
Toate actele economice din societate sunt strâns legate de aceste
corelaţii şi se desfăşoară în cadrul eforturilor făcute de oameni, cu scopul de
a asigura tendinţa de echilibru între termenii fiecărei corelaţii, tendinţă de
echilibru necesară unei vieţi economice normale.
În condiţiile în care producţia creşte prin atragerea unei cantităţi
suplimentare de factori de aceeaşi calitate, dezvoltarea economică este de tip
extensiv.

FACTORII DE PRODUCȚIE

2.2.1. Munca

Munca este o activitate umană, o acţiune conştientă a omului,

desfăşurată cu scopul de a se obţine bunuri şi servicii necesare satisfacerii
trebuinţelor acestuia.
Munca presupune consum de energie fizică şi intelectuală de către om.
5
Ea se manifestă ca factor de producţie activ prin intermediul abilităţilor fizice
şi intelectuale ale omului. Avem în vedere forţa fizică, agilitatea, capacitatea
de efort, îndernânarea. cunoştinţele, inteligenţa etc.
Munca privită ca factor de producţie este reprezentată de totalitatea
resurselor umane (fizice şi intelectuale) care pot fi antrenate şi sunt efectiv
antrenate în activităţi economice.
Factorul muncă este factor determinant şi activ al producţiei,deoarece
numai prin muncă sunt treziţi la viaţă şi ceilalţi factori de producţie, respectiv
sunt folosiţi şi combinaţi după anumite reguli, corespunzător scopului final
al producţiei.
Asigurarea cu factorul muncă ridică două probleme, una de ordin
cantitativ şi alta de ordin calitativ.
1. Latura cantitativă este legată, în primul rând, de existenţa
resurselor de muncă în societate şi, în cadrul acestora, de dimensiunea
acelui segment care desfăşoară efectiv muncă, iar în al doilea rând, de
durata muncii, respectiv de numărul de ore de muncă săptămânal,
corespunzător reglementărilor existente în societate.
Resursele de muncă ale unei ţări sunt determinate de populaţia
acesteia, care este formată din următoarele grupe:
- populaţia adultă (cu vârstă legală de muncă), care se determină
scăzând din populaţia totală a unei ţări populaţia tânără şi populaţia în vârstă;
- populaţia activă, care este formată din ceea ce rămâne după ce din
populaţia adultă se scad adulţii inapţi de muncă;
- populaţia activă disponibilă, care reuneşte toate persoanele care
rămân după ce din populaţia activă se elimină persoanele casnice, elevii şi
studenţii de la cursurilede zi cu vârsta legală de muncă;
- populaţia ocupată, care se determină scăzând din populaţia activă
disponibilă numărul şomerilor;
- populaţia ocupată salariată este cea care rezultă eliminând din
populaţia ocupată pe toţi cei ce lucrează în gospodăriile şi unităţile proprii.
Limitele vârstei de muncă sunt determinate de la ţară la ţară prin
legislaţie.
În ceea ce priveşte durata muncii, exprimată prin numărul săptămânal
de ore de muncă, aceasta constituie un element important care poate mări
sau micşora cantitativ munca, respectiv volumul de muncă de care dispune o
ţară sau alta.
2. Latura calitativă a muncii este pusă în valoare de nivelul de
pregătire profesională, de volumul cunoştinţelor generale, tehnico-ştiinţifice
etc. Calitatea factorului muncă este reflectată, aşadar, în pregătirea şi
calificarea purtătorilor acestui factor.
Societatea este interesată în creşterea calităţii muncii, acţionând
pentru aceasta în următoarele direcţii:
a. Creşterea nivelului general de educaţie şi de pregătire profesională a
resurselor de muncă;
6
 b. Asigurarea unui nivel ridicat de sănătate a populaţiei;
c. Promovarea unui sistem eficient de motivare a lucrătorilor;
d. Asigurarea unei calităţi ridicate pentru ceilalţi factori de producţie.

2.2.2. Pământul (natura)

Părnântul (natura) reprezintă, de asemenea, un factor originar, primar

al producţiei. El este format din toate elementele naturale brute din natură,
care sunt atrase şi folosite în producerea de bunuri şi servicii.
Factorul pământ (natură) are o existenţă materială sub formă de
substanţă sau energie. El are un caracter permanent restrictiv (limitat),
amplificând caracterul limitat al tuturor celorlalţi factori de producţie.
Folosirea raţională a factorului pământ (natură) capătă astăzi o nouă
dimensiune legată de echilibrul ecologic. Exploatarea neraţională a naturii de
către om a dus la deteriorarea mediului natural, iată de ce în faţa tuturor
ţărilor şi a agenţilor economici naţionali se pune problema protecţiei mediului
natural şi, acolo unde este cazul, a ameliorării acestuia.

2.2.3. Factorul capital

Capitalul, ca factor de producţie, este definit ca fiind totalitatea

bunurilor economice acumulate - eterogene şi reproductibile -, utilizate
în producţie şi/sau distribuţia şi comercializarea de bunuri şi servicii.
Cu alte cuvinte, capitalul este constituit din stocul de active fizice
(clădiri, utilaje, maşini etc.) care sunt la dispoziţia întreprinzătorilor în vederea
organizării de activităţi de producere de bunuri economice şi de vânzare a lor
cu profit.
La rândul lor, bunurile-capital sunt considerate ca fiind acele produse
care sunt făcute nu pentru a satisface nevoile directe de consum ale
oamenilor, ci pentru a fi folosite în producţie; din acest motiv, elementele care
formează capitalul sunt denumite capital tehnic.
În cadrul capitalului tehnic sunt cuprinse următoarele elemente
principale:
a) construcţii de natură diferită: fabrici, mine, staţii de putere. căi ferate,
drumuri, poduri, docuri etc.;
b) maşini, utilaje, instrumente şi echipamente de orice fel;
c) stocuri de materii prime şi produse semifinite;
d) tehnică electronică şi de calcul;
e) licenţe etc.

Capitalul poate fi definit deci ca muncă economisită şi investită. El

exprimă totalitatea drepturilor de proprietate asupra tuturor activelor investite
sau existente la un moment dat într-o întreprindere (bani, maşini,
echipamente, clădiri, materiale,hârtii de valoare etc.).
7
 Capitalul se prezintă sub formă de:
- Activele fizice (materiale, maşini, echipamente etc.), se numesc şi
active reale sau capital real. Proprietarii lor posedă hârtii de valoare
(obligaţiuni, acţiuni, cambii etc.) ce exprimă dreptul lor de proprietate
asupra activelor reale utilizate la un moment dat în economie.
- Activele financiare sunt imaginea din oglinda pieţei sau fotografia
bănească a proprietăţii asupra activelor reale. Cel care posedă
activul financiar are şi dreptul de proprietate asupra celui real.
Stocat sub formă de bani, capitalul rămâne inactiv şi în această postură
el nu mai poate fi privit ca factor de producţie, ci, cel mult ca factor potenţial
de producţie. De aici decurge necesitatea schimbării capitalului inactiv în
capital activ, adică la transformarea conţinutului prin unirea lui cu ceilalţi
factori de producţie.

Capitalul real, corespunzător comportării lui în producţie, respectiv după

modul în care se consumă şi se înlocuieşte, se grupează în capital fix şi
capital circulant.
Capitalul fix este acea parte a capitalului real, tehnic, format din bunuri
de lungă durată (clădiri, utilaje, instalaţii, maşini, mijloace de transport etc.),
care participă la mai multe cicluri (acte) de producţie, consumându-se treptat
şi înlocuindu-se după mai mulţi ani de utilizare (respectiv după un număr de
cicluri de producţie).
Uzura capitalului fix este un proces normal. Ea este de două feluri, şi
anume: uzura fizică şi uzura morală.
- Uzura fizică constă în pierderea treptată a capacităţii de funcţionare a
capitalului fix datorită folosirii lui în producţie, sau datorită acţiunii
distructive a agenţilor naturali. Amortizarea este deci pro-
cesul de recuperare a preţului de cumpărare iniţial al capitalului fix.
- Uzuriă morală. Aceasta reprezintă deprecierea capitalului fix înainte
de a ajunge la limita maximă a utilizării capacităţii sale productive, datorită
efectului introducerii continue a progresului tehnic.
Capitalul circulant este reprezentat de stocurile de materii prime,
materiale, combustibili, semifabricate etc., de care dispun agenţii economici.
Aceste elemente ale capitalului real au un comportament diferit de capitalul
fix. Elementele capitalului circulant sunt consumate sau sunt profund
transformate în cursul unui singur ciclu (act) de producţie, fapt ce face ca
preţul sau suma care s-a plătit pentru cumpărarea lor să se transmită integral
asupra produselor la a căror fabricaţie participă.
Pornind de la circuitul capitalului şi de la formele pe care le îmbracă, se
cuvine a menţiona că numai bunurile-capital reprezintă capitalul real, care
funcţionează în calitate de factor de producţie. Banii şi mărfurile funcţionează
ca forme derivate ale capitalului.
Fluxul circular al capitalului nu se întrerupe după un circuit, ci continuă,
reluându-se permanent. Privit în procesul reluării sale, circuitul capitalului
8
reprezintă rotaţia capitalului, iar timpul necesar pentru parcurgere a unui
circuit complet semnifică durata de rotaţie a capitalului.
O problemă importantă legată de capitalul real o reprezintă formarea
acestuia. Procesul de formare a capitalului se realizează prin două modalităţi,
și anume: formarea brută a capitalului fix şi variaţia stocuri lor (se referă la
capitalul circulant).
Formarea brută a capitalului fix are în vedere procesul de obţinere de
către întreprindere a bunurilor durabile care vor fi utilizate în producţie pe o
perioadă mai mare de un an.
În mod practic, formarea brută a capitalului fix se realizează prin
intermediul investiţiilor.
Acestea reprezintă cheltuielile pe care le fac agenţii economici
pentru dezvoltarea capacităţilor de producţie, pentru refacerea şi
ameliorarea acestora, precum şi pentru creşterea stocului de capital.
După modul de formare a capitalului, investiţiile se împart în:
- a) investiţie netă, ce reprezintă parte a profitului sau a venitului
economisit destinată numai sporirii volumului capitalului fix şi al stocuri lor de
capital, fiind deci sursa formării nete a capitalului;
- b) investiţie brută, constituită din investiţia netă şi amortizarea
capitalului fix, fiind sursa formării brute a capitalului, adică a sporirii
dimensiunii capitalului fix şi a stocurilor de capital, precum şi a refacerii şi
înlocuirii capitalului fix consumat.

9
 Lucrarea 3

Bunurile economice şi tipologia lor,

Utilitatea economică: conţinut, forme.

Bunurile economice şi tipologia lor

Nevoile umane directe – de consum – şi cele indirecte – ale
producţiei – sunt satisfăcute prin intermediul bunurilor.
Orice element al realităţii, independent de om, individualizabil
şi măsurabil, apt să satisfacă o nevoie ssee nnuum meeşşttee bbuunn..
Principala grupare a bunurilor: bunuri libere şi bunuri
economice.
- Bunurile libere sunt cele virtual nelimitate în raport cu nevoile;
ele sunt abundente faţă de nevoi în condiţii determinate de loc şi timp.
Pentru că sunt abundente, folosirea lor pentru satisfacerea nevoilor se
face în mod gratuit.
- Bunurile economice sunt acelea care au drept caracteristică
definitorie raritatea, limitarea lor în raport cu nevoile, în condiţii
determinate de loc şi timp; obţinerea şi consumarea lor ocazionează un
consum de resurse, un cost şi, implicit, un preţ.
Ştiinţa economică include în sfera preocupărilor sale în special
bunurile economice, care se prezintă într-o mare varietate.
Tipologizarea lor se poate realize după diverse criterii:
- destinaţie;
- mod de circulaţie;
- grad de dependenţă;
- relaţii între consumatori etc.
Duuppăă ddeessttiinnaaţţiiee,, bunurile economice se clasifică în: satisfactori
aa)) D
şi prodfactori.
-Satisfactorii (sau bunurile de consum) reprezintă bunurile apte să
satisfacă în mod direct trebuinţele sau nevoile umane. Ele se prezintă ca
bunuri alimentare, nealimentare şi diferite servicii sau prestaţii
(servicii de transport, de sănătate, de instruire, cu caracter personal
etc.), de care omul, ca fiinţă individuală şi socială, are nevoie pentru a
exista, a se forma, dezvolta şi afirma. Unele din aceste bunuri sunt de
folosinţă curentă (alimente, îmbrăcăminte, articole de toaletă), altele de
folosinţă îndelungată (locuinţe, articole electrocasnice, automobile etc.).
-Prodfactorii reprezintă bunuri economice folosite la producerea
altor bunuri. Ele satisfac în mod indirect nevoile umane, prin intermediul
bunurilor la a căror producere participă. În această categorie se includ
bunurile care formează capitalul tehnic (fix şi circulant) şi pământul
(care, în sens economic, include şi apa).

1|Page
 bb)) D Duuppăă ffoorrm maa sub care se prezintă, bunurile economice se
grupează în: bunuri corporale sau materiale, bunuri incorporale (servicii
sau prestaţii) şi informaţii (licenţe, brevete etc.). Dezvoltarea economică
şi progresul social determină o tendinţă de accelerare a producţiei şi de
creştere a ponderii bunurilor incorporale şi informaţiilor în ansamblul
bunurilor economice.
cc)) D Duuppăă m moodduull îînn ccaarree bbuunnuurriillee cciirrccuullăă îînn eeccoonnoom miiee, se disting:
bunuri marfare, nemarfare şi mixte.
dd)) ÎÎnn ffuunnccţţiiee ddee lleeggăăttuurriillee şşii ddeeppeennddeennţţeellee ddiinnttrree ddiiffeerriittee ccaatteeggoorriii ddee
bbuunnuurrii,, se disting: bunuri substituibile, bunuri complementare, bunuri
principale şi secundare.
-Bunurile substituibile sau concurente sunt acelea care au
capacitatea să satisfacă aceeaşi categorie de nevoi (de exemplu,
cafeaua naturală şi nessul, diferite categorii de combustibili etc.),
consumatorul optând, în funcţie de preferinţe, obiective, preţ şi mărimea
veniturilor, pentru unul sau altul dintre acestea. De aceea, ele se mai
numesc şi bunuri în competiţie.
-Bunurile complementare sunt acelea care pot fi folosite doar
împreună, întrucât numai din combinaţia lor rezultă satisfacţia sau efectul
util scontat de către consumator (de exemplu, bunurile electrocasnice şi
curentul electric).
-Bunurile principale sunt acelea pe care producătorul le
urmăreşte cu prioritate, care constituie obiectivul de bază al activităţii
sale.
-Bunurile secundare rezultă inevitabil din procesul tehnologic al
unui bun principal (dacă în apicultură mierea este bunul principal, ceara
este bunul secundar). Oferta de bunuri secundare evoluează în legătură
directă cu cererea şi producţia de bunuri principale şi doar în mică
măsură în funcţie de preţul propriu.
ee)) D Duuppăă rreellaaţţiiillee ccaarree ssee ssttaabbiilleesscc îînnttrree ddiiffeerriittee ccaatteeggoorriii ddee
ccoonnssuum maattoorrii (agenţi ai cererii), se disting: bunuri publice şi bunuri
private.
-Bunurile publice sunt acelea de care poate beneficia, în
principiu, oricine, în mod gratuit sau plătind un preţ convenit. Ele au drept
caracteristici principale nonexcluziunea şi nonrivalitatea.
NNoonneexxcclluuzziiuunneeaa decurge din indivizibilitatea ofertei, ceea ce face ca un
consumator care beneficiază de bunul public să nu diminueze oferta
totală care rămâne la dispoziţia celorlalţi (un program radio sau TV
recepţionat de către consumatorul x nu diminuează cu nimic oferta totală
rămasă pentru consumatorii z, y, w etc.). N Noonnrriivvaalliittaatteeaa desemnează
faptul că un consumator de bun public nu intră în relaţii de competiţie şi
rivalitate cu ceilalţi consumatori, întrucât cantitatea disponibilă nu este
diminuată prin ceea ce fiecare achiziţionează şi consumă. Bunurile

2|Page
publice pot fi produse şi oferite de către producători privaţi, dar mai ales
publici (administraţii publice).
-Bunurile private sunt acelea la care accesul este limitat şi
diferenţiat în funcţie de criteriile de disponibilitate. Prin ceea ce
achiziţionează, un consumator diminuează oferta totală care rămâne
celorlalţi cumpărători-consumatori. Ele se caracterizează prin exclusiune
şi rivalitate.
În consumarea bunurilor publice apare fenomenul cunoscut sub
numele de „pasagerul clandestin”, care constă în tendinţa unor
consumatori de a se sustrage de la obligaţiile ce le revin prin
consumarea bunurilor publice. Ei sunt toleraţi de către ceilalţi datorită
nonrivalităţii şi nonexcluziunii. Numeroşi specialişti apreciază că
diminuarea fenomenului ar putea avea loc prin organizarea, producerea
şi comercializarea unor asemenea bunuri pe baze private.

Utilitatea economică: conţinut, forme.

Privită sub aspect tehnic, uuttiilliittaatteeaa rreepprreezziinnttăă ccaappaacciittaatteeaa uunnuuii bbuunn

ddee aa ssaattiissffaaccee oo nneevvooiiee,, pprroopprriieettaattee ccaarree ddeeccuurrggee şşii ssee eexxpprriim măă pprriinn
ttrrăăssăăttuurriillee,, ccaarraacctteerriissttiicciillee şşii îînnssuuşşiirriillee iinnttrriinnsseeccii aallee ffiieeccăărruuii bbuunn ssaauu ccllaassee
oom mooggeennee ddee bbuunnuurrii;; este studiată în special de merceologie, fiind
numită şi valoare de întrebuinţare.
Teoria economică se ocupă de utilitate sub aspect tehnic doar în
subsidiar, în măsura în care ea este necesară pentru o analiză
economică mai complexă.
Utilitatea economică în sens modern. În teoria economică
modernă, bazată pe abordările neoclasice, utilitatea unui bun capătă
sens economic atunci când sunt îndeplinite cumulativ anumite condiţii:
- proprietăţile, însuşirile bunului vin în întâmpinarea unei nevoi a
cumpărătorului, nevoie reală sau imaginară, conformă sau nu cu
normele morale, cu sistemul de valori dominante, cu tradiţiile şi
obiceiurile în care acesta trăieşte, iar el conştientizează şi este convins
că respectivul bun economic îi aduce o satisfacţie, îi conferă, prin
consum, o anumită plăcere. Este lipsit de importanţă dacă această
convingere este fundamentată ştiinţific sau este doar o iluzie;
- cumpărătorul dispune de abilitatea şi de cunoştinţele necesare
sau de conexiunile tehnico-economice cerute pentru a obţine satisfacţie
de pe urma respectivului bun. De exemplu, pentru o persoană inaptă să
conducă un automobil, acesta nu are utilitate economică, oricât de
semnificative ar fi caracteristicile sale tehnice. Pentru un analfabet, o
carte, oricât de importantă ar fi, nu prezintă utilitate economică (şi cu atât
mai puţin culturală), în afară de cazul în care o cumpără în scopuri
speculative.

3|Page
 Pe baza acestor criterii, se poate aprecia că uuttiilliittaatteeaa eeccoonnoom miiccăă
ssiinntteettiizzeeaazzăă iimmppoorrttaannţţaa,, pprreeţţuuiirreeaa ppee ccaarree oo ppeerrssooaannăă oo aaccoorrddăă,, llaa uunn
mmoom meenntt ddaatt şşii îînn ccoonnddiiţţiii ddeetteerrm miinnaattee,, ffiieeccăărreeii uunniittăăţţii ddiinnttrr--oo m
muullţţiim
mee ddee
bbuunnuurrii iiddeennttiiccee ppee ccaarree nnuu llee ppoosseeddăă,, ddaarr ppee ccaarree eessttee ddiissppuuss ssăă llee
aacchhiizziiţţiioonneezzee.. Este, în fond, satisfacţia pe care o resimte prin
consumarea unei cantităţi determinate dintr-un bun sau un pachet
de bunuri.
Un bun poate avea utilitate economică pentru un individ, dar nu are
pentru un altul. Ea depinde de raportul pe care îl stabileşte fiecare între
proprietăţile bunului şi intensitatea nevoilor sale, raport influenţat de
nivelul de cultură, de gradul de informare, de aspiraţiile şi opţiunile
fiecăruia, ca şi de cantitatea bunurilor la care el are acces etc. Mai mult
chiar, aceeaşi persoană apreciază că unităţi (doze) din acelaşi bun au
utilitate economică diferită, în funcţie de cantitatea şi momentul când
acestea sunt disponibile.
Devine necesară distincţia între utilitatea totală şi utilitatea
adiţională (marginală): utilitatea totală este satisfacţia care se obţine
(sau este aşteptată) prin consumarea unei cantităţi determinate dintr-un
bun de consum (sau pachet de bunuri). Ea este în funcţie de cantitatea
consumată: creşte pe măsură ce sporeşte cantitatea (X) consumată din
respectivul bun de consum.
UT = f (X)
Măsurarea utilităţii economice. Curbele de indiferenţă

Măsurarea utilităţii economice este o problemă amplu dezbătută

în literatura economică. Dificultatea găsirii unor soluţii viabile decurge din
natura utilităţii economice: ea depăşeşte sfera economicului, are
conotaţii psihologice şi subiective, implică judecăţi de valoare, stări de
spirit, incidenţe ale mediului economic, social, politic şi natural etc.
De-a lungul timpului au fost propuse două scale (modalităţi) de
măsurare a utilităţii economice: măsurarea cardinală şi cea ordinală.

4|Page
 TEORIA COMPORTAMENTULUI PRODUCĂTORULUI

Producătorul se regăseşte în activitatea economică mai ales sub

denumirea de firmă.
Aceasta acţionează în mediul concurenţial fiind prezentă pe cel
puţin două pieţe – piaţa factorilor de producţie şi piaţa bunurilor –, având
ca obiectiv principal producerea de bunuri economice marfare
corporale, servicii, informaţii.
Prezenţa pe cele două pieţe constituie premise şi efect pentru
combinarea factorilor de producţie, proces ce condiţionează diminuarea
sistematică de către firmă a costurilor de tranziţie.

1 Combinarea factorilor de producţie. Echilibrul producătorului

Un rol important în înfăptuirea combinării factorilor de producţie

are întreprinzătorul sau antreprenorul.
- El este agentul care are iniţiativa în activitatea economică, şi
dispune de abilitate, de capacitatea de a se adapta la schimbări,
de a prevedea şi a-şi asuma riscul.
- El realizează combinarea factorilor de producţie cu scopul de a
găsi soluţii eficiente problemei economice generale, adică el
decide ce să producă, cum să producă (prin ce modalităţi de
combinare), cât şi pentru cine să producă.

Combinarea factorilor de producţie reprezintă procesul tehnico-

economic specific de unire a cel puţin doi factori pentru a obţine, în
condiţii de eficienţă economică şi ecologică, bunurile solicitate pe piaţă.
Întreprinzătorul combină, în funcţie de domeniul în care acţionează,
atât factorii de producţie clasici, cât şi neofactorii de producţie.

Noţiunea de factori de producţie a fost introdusă în teoria

economică de economistul J. B. Say, iar în condiţiile contemporane se
acordă o atenţie din ce în ce mai mare neofactorilor de producţie cum ar
fi:
- capitalul uman,
- abilitatea întreprinzătorului,
- informaţia,
- neotehnologiile,
- progresul tehnic în sens larg etc.
Întreprinzătorul, ca principal decident în procesul combinării
factorilor de producţie, poate fi întâlnit în mai multe ipostaze.
Întreprinzătorul proprietar este prezent mai ales în cadrul
întreprinderilor mici, mijlocii şi familiale, unde cumulează atât atributele
1
de proprietar, cât şi pe cele de întreprinzător (dreptul de gestionare a
resurselor, dreptul de a dimensiona firma, de a diversifica etc); el
realizează legături nemijlocite cu piaţa de aprovizionare şi desfacere etc.
Întreprinzătorul salariat apare în procesul dezvoltării activităţii
economice, al sporirii complexităţii acesteia. El se numeşte şi manager,
adică specialist care deţine arta conducerii, având şi cunoştinţele
necesare, tehnico-economice şi juridice, dobândite printr-o pregătire de
nivel superior.
Proprietarul este cel care adoptă deciziile strategice, iar managerul
de la diferite niveluri adoptă deciziile operativ-tactice, găseşte soluţii
pentru a realiza obiectivele pe care le-a fixat proprietarul, fiind
remunerate de proprietar şi răspunzând în faţa acestuia, pentru
rezultatele obţinute.
Întreprinzătorul colectiv este reprezentat de Consiliul de
Administraţie, Comitetul de Direcţie ş.a. Acestea sunt formate din cei mai
mari acţionari şi sunt completate cu specialişti în domeniul tehnic,
economic, juridic, al relaţiilor umane, asigurând activitatea generală de
administrare şi gestionare a afacerilor firmei.
Funcţia principală a întreprinzătorului constă în combinarea
factorilor de producţie pentru a realiza programul de producţie pe care şi
l-a fixat. Aceasta trebuie privită atât sub aspect tehnic, cât şi sub aspect
economic.
Privită sub aspect tehnic, combinarea factorilor de producţie se
bazează pe cunoaşterea temeinică a caracteristicilor şi calităţii factorilor
de producţie care să permită obţinerea celor mai bune rezultate.
Combinarea factorilor de producţie sub aspect tehnic reflectă
legătura dintre rezultate (output-uri), adică producţia obţinută, şi
consumul de factori de producţie, (imput-uri).
Această legătură depinde de caracteristicile funcţionale, de
domeniul de activitate, de nivelul tehnic, sintetizându-se în funcţia de
producţie.

Funcţia de producţie este expresia matematică a unui fenomen

tehnic, adică o relaţie matematică (liniară sau neliniară) ce reflectă, pe
baza condiţiilor fiecărei firme, relaţia dintre ieşiri (rezultate) şi intrări
(factori de producţie utilizaţi) din şi în activitatea economică.

Exemple:
Q= 2L + 3K
în care:
L = cantitatea de muncă
K = capitalul tehnic
2
 Q = volumul producţiei în funcţie de L şi K

Ea exprimă faptul că volumul producţiei depinde de suma dintre

cantitatea de muncă, înmulţită cu 2 şi cea de capital, înmulţită cu 3.

Pot să existe şi funcţii nelineare, de tipul:

Q= 100 x √𝟐𝑳𝑲

Identificarea funcţiei de producţie este o problemă esenţială a

întreprinzătorului. Această funcţie reprezintă o simplificare a legăturilor
de ordin tehnico-economic din cadrul firmei.

Combinarea factorilor de producţie sub aspect economic

reprezintă raţionamentul întreprinzătorului privind compararea
permanentă a ieşirilor şi intrărilor, în expresie monetară, a venitului cu
costul de producţie pentru a găsi acea variantă de utilizare, care-i aduce
cele mai bune rezultate.

Întreprinzătorul urmăreşte, prin decizia de combinare pe care o

adoptă, o normă de conduită referitoare la realizarea unui raport cât mai
bun între venituri şi costuri.
Obţinerea de bunuri nu este un scop în sine, ci urmăreşte
realizarea unui efect economic net cât mai ridicat. Ca atare, pe
întreprinzător îl interesează creşterea eficienţei combinată cu
modalitatea de atenuare a acţiunii legii rarităţii.
Combinarea factorilor de producţie are un caracter dinamic ca
urmare a unor împrejurări tehnice, economice, ecologice şi sociale cum
sunt:
- nivelul şi evoluţia progresului tehnico-ştiinţific;
- evoluţia preţurilor factorilor de producţie şi a bunurilor produse;
- raportul dintre cerere şi ofertă pe piaţa factorilor şi pe piaţa bunurilor
produse;
- tipul de piaţă pe care acţionează întreprinzătorul în calitate de
cumpărător de factori şi vânzător de bunuri;
- politicile economice promovate de către guvern;
- conjunctura, situaţia generală a resurselor şi a calităţii mediului natural
etc.

Există o infinitate de modalităţi de combinare a factorilor de

producţie. Ele pot fi sistematizate şi sintetizate în trei tipuri
fundamentale de combinare:

3
 1. Combinarea pe termen foarte scurt este bazată pe ipoteza că
întreprinzătorul urmăreşte maximizarea producţiei prin unirea unui
factor de producţie variabil, iar ceilalţi factori sunt ficşi.
2. Combinarea a doi factori de producţie variabili, ce evoluează în
sens contrar (combinarea pe termen mediu).
3. Combinare pe termen lung, în care toţi factorii de producţie sunt
variabili crescători.

Combinarea pe termen foarte scurt se bazează pe următoarele

ipoteze:
- întreprinzătorul dispune de un factor variabil (de regulă forţa de
muncă), iar ceilalţi sunt ficşi;
- produce pentru o piaţă elastică, adică o piaţă a cărei cerere este
crescătoare. Scopul firmei este să obţină maximum de profit;
- condiţiile tehnice sunt date.

Acest tip de combinare este guvernat de o regularitate cunoscută sub

numele de legea randamentelor funcţionale neproporţionale (Legea
lui Turgot), în baza căreia, atunci când cantităţi crescânde dintr-un
factor de producţie se combină cu cantităţi fixe din ceilalţi factori de
producţie (condiţiile tehnice şi organizatorice rămân neschimbate),
productivitatea medie şi cea marginală a factorului variabil cresc, ating
un maxim, după care se cunoaşte o evoluţie descrescătoare, în condiţiile
în care producţia totală creşte.

Această regularitate sau „lege" are un caracter empiric, în sensul

că acceptă numeroase excepţii şi a fost studiată pentru prima dată pe
exemplul agriculturii. În fapt, ea este percepută în orice domeniu de
activitate, dând expresie imperativului că între factorii de producţie
trebuie să existe o anumită stare de complementaritate, atât calitativă,
cât şi cantitativă.

Dacă, de exemplu, într-o activitate economică întreprinzătorul

dispune de o anumită cantitate de teren şi de capital (factori ficşi), iar
cantitatea de muncă este variabilă, producţia totală şi productivitatea
medie şi marginală a factorului variabil au evoluţiile care urmează:

4
Combinarea factorilor de producţie pe termen foarte scurt (un factor
variabil şi ceilalţi ficşi)

Suprafa Volum Productivitat Productivitat

ţa de Cantitat Producţi
ul de ea medie a ea marginală
teren ea de a totală
capital muncii
muncă L (tone)Q a muncii
N(ha) tehnic 𝑸 WmgL=ΔQ/ΔL
K 𝑾𝒍 = ( )
𝑳
10 100 2 40 20 -
10 100 3 65 21,7 20
10 100 4 95 23,7 30
10 100 5 140 28,0 45
10 100 6 165 27,5 25
10 100 7 185 26,4 20
10 100 8 195 24,4 10
10 100 9 200 22,2 5
10 100 10 200 20 0
10 100 11 195 17,7 -5

Datele de mai sus relevă faptul că atunci când se combină cantităţi

mici din factorul variabil (L) cu cantităţi date din factorii ficşi,
productivitatea marginală este crescătoare şi superioară celei medii, „o
trage în sus” pe aceasta din urmă.
Se ajunge la situaţia când cele două sunt egale: productivitatea
medie şi cea marginală sunt egale la acea cantitate de factor variabil
care asigură maximizarea productivităţii medii.
Mărind factorul variabil, productivitatea marginală scade rapid,
atrăgând după sine si reducerea productivităţii medii. În acest timp,
producţia totală creşte.

Datele din tabel, relevă că în acest tip de combinare, se pot delimita mai
multe situaţii (zone):

- zona I, în care toate variabilele Q, 𝑾𝒍 , WmgL, cresc; în cazul

nostru ea se încheie când factorul variabil atinge nivelul 5, iar
productivitatea marginală este maximă.
- zona II, în care productivitatea marginală începe să scadă, iar
producţia totală şi productivitatea medie cresc.
- zona III, în care productivitatea medie şi cea marginală ale
factorului variabil scad, dar sunt pozitive, iar producţia totală creşte (în
plaja de evoluţie 6-10 a factorului variabil);

5
 - zona IV, în care productivitatea marginală a factorului variabil
devine negativă, iar producţia totală scade (în exemplul nostru, factorul
variabil > 10).
Se ridică întrebarea: care dintre variantele de combinare surprinse
este cea mai bună din punctul de vedere al întreprinzătorului?
Când cele două variabile, costul marginal al factorului variabil şi
produsul marginal (în valoare) se egalizează, profitul total al
întreprinzătorului este maxim.

Combinarea a doi factori de producţie variabili, ce evoluează

în sens contrar (combinarea pe termen mediu).
În acest caz, se combină cel puţin doi factori de producţie care
evoluează în sens contrar; ei sunt substituibili, iar în funcţie de preţ
sporeşte cantitatea dintr-un factor şi o diminuează din celălalt.
Întreprinzătorul dispune de un buget fix, pe seama căruia
achiziţionează factorii de producţie, într-o combinare care-i permite
obţinerea unui volum de producţie dat (cerut de piaţă) cu minimizarea
costului mediu (unitar).
Substituirea a doi factori de producţie reprezintă procesul de
înlocuire a unei unităţi dintr-un factor, cu o cantitate din celălalt,
astfel încât output-ul total să rămână neschimbat.
Ea se evaluează cu ajutorul ratei marginale de substituire
tehnică (RMST) care din punct de vedere economic se calculează ca
raport, între variaţia factorului (la care se renunţă) şi variaţia
factorului care substituie (care sporeşte).

Combinarea factorilor de producţie care minimizează costul

unitar pentru a obţine o anumită producţie se numeşte combinarea
optimă.
Ea poate fi individualizată prin două metode: metoda analitică şi
metoda grafică.
Prin metoda analitică, se consideră optimă acea combinare între
factorii de producţie L şi K care satisface concomitent următoarele
condiţii:
a) raportul dintre productivităţile marginale ale celor doi factori de
producţie este egal cu raportul dintre preţurile lor unitare sau raportul
dintre productivitatea marginală şi preţul unitar al celor doi factori de
producţie este acelaşi. Aceasta se exprimă prin:

𝑾𝒎𝒈𝑳 𝑾𝒎𝒈𝑲 𝑾𝒎𝒈𝑳 𝑷𝑳

= sau =
𝑷𝑳 𝑷𝒌 𝑾𝒎𝒈𝑲 𝑷𝒌

6
în care:
WmgL = productivitatea marginală a factorului muncă
WmgK = productivitatea marginală a factorului capital
PL = preţul unitar de achiziţie al factorului muncă
PK = preţul unitar de achiziţie al factorului capital
b) cheltuielile efectuate pentru achiziţionarea celor doi factori se
încadrează în bugetul alocat:
L • PL + K • PK ≤ B
în care:
L şi K = cantităţile achiziţionate de muncă
B = bugetul întreprinzătorului

7
 CONȚINUTUL PIEȚEI ȘI FUNCȚIILE ACESTEIA

Orice agent economic – firmă, menaj, administraţie, individ – îşi

desfăşoară activitatea în relaţii reciproce cu ceilalţi, dar şi cu mediul
natural-geografic, social-politic şi economic.
Mediul economic reflectă relaţiile şi instituţiile care caracterizează
viaţa economică a unei societăţi, elementele sale constitutive, modul în
care funcţionează, finalităţile şi mecanismele prin care este reglată
activitatea economică.
Baza mediului economic o reprezintă sistemul de proprietate
asupra bunurilor economice, modul de repartizare a rezultatelor şi de
adoptare a soluţiilor privind problema fundamentală a economiei.
Majoritatea economiilor de schimb contemporane funcţionează ca
sisteme cu piaţă concurenţială. Izvorând din filosofia proprietăţii private,
ele au doi stâlpi de rezistenţă: piaţa şi concurenţa.
De modul în care acestea îşi îndeplinesc funcţiile de care dispun în
mod potenţial, depinde calitatea mediului de afaceri concurenţial.

Piaţa
Ca realitate economică şi ca mecanism de alocare a resurselor,
piaţa este o creaţie socială, apărută cu multe secole în urmă, care a
evoluat în timp şi spaţiu, dovedindu-se cel mai bun – deşi imperfect –
mecanism de reglare economică.

1 Conţinutul pieţei
În sens restrâns, piaţa desemnează ansamblul tranzacţiilor de
vânzare- cumpărare dintre agenţii economici privite în corelaţie cu
preţul şi alte împrejurări care le determină. Ea pune în contact – fizic
şi/sau virtual – vânzătorii, cumpărătorii şi intermediarii care îşi confruntă
intenţiile – cererea, oferta – şi negociază preţul
În sens larg, cuprinzător, piaţa este privită ca un canal de
comunicaţii prin care agenţii economici obţin informaţii şi le difuzează
cu privire la preţ, cerere, ofertă, raportul dintre ele ş.a.m.d. Ea este,
totodată, sursa informaţiilor pe baza cărora se adoptă deciziile privind
problema fundamentală a economiei şi a modului în care resursele
(factorii de producţie în special) sunt alocaţi şi utilizaţi în diferite domenii.
Piaţa este tabloul de comandă prin care capitalul, forţa de muncă,
pământul, investiţiile, inovaţiile şi tehnologia, cunoştinţele şi creativitatea,
pe scurt bunurile economice sunt dirijate pe domenii în funcţie de nevoia
socială solvabilă, nivelul preţurilor şi al veniturilor.
Ca mijloace de comunicaţie, piaţa şi preţurile pun în contact şi în
interacţiune cunoştinţe, resurse şi comportamente a milioane de agenţi
diferiţi; prin ele se realizează coordonarea involuntară, chiar automată a
1
oamenilor, activităţilor şi firmelor, interacţiune mijlocită prin informaţiile şi
recompensele (stimulentele) pe care le oferă.
Preţurile, profiturile, drepturile de proprietate, salariile, datele
statistice, lucrările ştiinţifice şi de popularizare, panourile publicitare,
mass-media ş.a.m.d. sunt purtători de informaţii care reflectă starea
diferitelor pieţe şi domenii de activitate şi în funcţie de care sunt
permanent revizuite deciziile privind: ce şi cât să se consume, ce, cât şi
cum să se producă, cât şi unde să se investească, ce, cât şi pentru cine
să muncească.
Acesta este şi sensul în care Adam Smith aprecia că piaţa liberă,
prin mecanismul preţurilor, reprezintă „mâna invizibilă” care generează
coerenţa milioanelor de decizii individuale.
Mecanismul de funcţionare a „mâinii invizibile” a fost aprofundat
treptat prin aportul marilor şcoli şi curente de gândire economică
ulterioare, pe baza unor premise şi presupoziţii, considerate ca având
coerenţă logică şi care au dat naştere modelului concurenţial de bază
al economiei capitaliste.
2 Elemente constitutive ale modelului concurenţial de bază:
1. cumpărătorii sunt raţionali şi, prin deciziile adoptate, urmăresc
maximizarea satisfacţiei;
2. producătorii (vânzătorii, distribuitorii, investitorii, speculatorii)
urmăresc maximizarea profiturilor;
3. pieţele sunt competitive; competiţia este regula de bază în
acţiunea oricărei persoane, firme, administraţii. Ea se desfăşoară între
producători (vânzători) pentru clienţi, între cumpărători pentru a-şi
apropia bunuri în cele mai bune condiţii, în funcţie de venitul cheltuit;
4. pieţele fixează preţurile care se formează liber, fiind considerate
ca acceptate de către participanţii la tranzacţii. Cine nu le acceptă, se
retrage de pe piaţă. Preţurile se ajustează la condiţiile pieţei (cerere,
ofertă) Fiecare agent economic le judecă din perspectiva efectului de
venit şi de substituţie. În acelaşi timp, preţurile sunt principalul instrument
de echilibrare a cererii şi ofertei;
5. starea de ansamblu a economiei se judecă în funcţie de situaţia
diferitelor pieţe, de situaţia cererii şi a ofertei care este efectul acţiunilor
agenţilor economici;
6. veniturile individuale (persoane, familii, firme) depind de posesia
unor active (fizice, monetar-financiare, cunoştinţe, abilităţi inovaţional-
creative, tehnice, naturale) şi de productivitatea (randamentul) acestora.
Inegalităţile în deţinerea activelor şi în randamentul acestora generează
inegalităţi de venituri pe care piaţa le poate reduce sau accentua;

2
 7. inegalităţile de venituri generate de inegalităţi în deţinerea de
active (şi de avuţie naţională) sunt considerate obiective şi necesare
pentru a menţine competiţia;
8. inegalităţile generate de calitatea şi performanţele activelor ca şi
de noroc sunt, în general, uşor de acceptat. Sunt greu de acceptat
inegalităţile de venituri generate de: moşteniri, poziţii de monopol, relaţii
speciale cu puterea politică, speculare a unor lacune ale actelor
normative, corupţie, poziţii de forţă etc.

Economia privită ca un tot se prezintă ca un sistem de pieţe.

Configuraţia lui ţine de nivelul de dezvoltare economică şi de cel al
eficienţei economice, de instituţiile, tradiţiile şi mentalităţile fiecărui popor,
de volumul resurselor de care dispune ş.a.m.d.

Pieţele pot fi grupate în funcţie de numeroase criterii.

După natura bunurilor care formează obiectul tranzacţiilor, se

disting:
- piaţa bunurilor de consum;
- piaţa bunurilor de capital;
- piaţa bunurilor cultural-artistice;
- piaţa muncii;
- piaţa monetară;
- piaţa activelor financiare,
- piaţa valutară;
- piaţa informaţiilor;
- piaţa imobiliară;
- piaţa resurselor naturale;
- piaţa turistică.
În cadrul acestui criteriu, piaţa se diversifică continuu, pe măsură
ce se adânceşte diviziunea socială a muncii; în sens microeconomic, se
poate vorbi de atâtea pieţe câte categorii de bunuri omogene există în
societate şi sunt supuse tranzacţiilor pe piaţă.
Pentru fundamentarea strategiei şi tacticii, pentru producători şi
cumpărători este importantă delimitarea pieţei relevante.
Delimitarea pieţei relevante a unui bun înseamnă a circumscrie
plaja bunurilor substituibile şi complementare lui, adică acelea a căror
cerere este afectată de modificarea preţului bunului în cauză. Ea
poate fi determinată doar cu aproximaţie.
În analiza economică a pieţei, prezintă o mare importanţă
cunoaşterea structurii pieţei. Ea se apreciază în funcţie de:
a. numărul de vânzători şi compărători;
b. forţa (puterea) economică a agenţilor cererii şi ofertei;

3
 c. gradul de concentrare care se apreciază prin ponderea pe care
cele mai mari 3, 4, 5, 10 firme o deţin în volumul producţiei, al
desfacerilor, în totalul capitalului fix al industriei şi în totalul cheltuielilor
pentru cercetarea ştiinţifică etc.
Din perspectiva structurii, pieţele pot fi:
- atomizate (nonconcentrate),
- mediu concentrate;
- foarte concentrate.
După spaţiul economic de provenienţă a agenţilor cererii şi ofertei
şi influenţa pe care o exercită asupra activităţii economice de ansamblu,
se disting:
- pieţe locale;
- pieţe regionale;
- piaţa naţională;
- pieţe zonale; piaţa mondială;
- piaţa unică a UE.
De reţinut că piaţa naţională respectiv, cea mondială nu reprezintă
şi nu trebuie percepute ca însumări mecanice ale celor care le preced în
enumerare.
După volumul tranzacţiilor care se derulează, se disting:
- pieţe dispersate, descentralizate, numite en-detail, în care bunurile
de un anumit fel se vând în partizi mici unor cumpărători atomizaţi;
- pieţe concentrate, centralizate, în cadrul cărora se efectuează
tranzacţii în partizi mari (bursele, pieţele de en-gros) pe care au acces
agenţii molecularizaţi, cu o mare forţă economică, care, prin deciziile ce
le adoptă, pot să afecteze în mod sensibil volumul cererii, ofertei etc.
În funcţie de gradul de informare al agenţilor economici, sunt:
- pieţe transparente – al căror mecanism de funcţionare este bine
cunoscut de către participanţi, care sunt permanent şi perfect informaţi
asupra mecanismului şi variabilelor pieţei (cerere, ofertă, preţ, starea
concurenţei, modul de derulare a tranzacţiilor etc.)
- pieţe opace – asupra cărora participanţii deţin informaţii reduse,
superficiale şi izolate, iar mecanismul de funcţionare „nu se încadrează
în regulile normalităţii”. Este cazul multor pieţe care sunt formate şi
funcţionează în statele central şi est-europene.
După modul de acces pe piaţă, se disting:
- pieţe libere – la care au acces orice vânzător şi orice cumpărător,
eventual dacă plătesc o taxă (fără ca acest lucru să fie neapărat
obligatoriu);
- pieţe reglementate, în care agenţii cererii şi ofertei (dar mai ales
ultimii) au acces doar dacă îndeplinesc anumite condiţii (de exemplu:
deţinerea unor diplome autorizate de către cei în drept pentru a oferi
4
servicii medicale, vânzare de produse farmaceutice, oferta serviciilor de
taximetrie ş.a.m.d.);
- pieţe intermediare, pe care au acces doar persoane abilitate şi
expres autorizate (de exemplu: brokerii, dealerii pe pieţele bursiere etc.).
În raport de forţa economică a participanţilor există:
- pieţe atomizate, în care agenţii (şi ai cererii şi ai ofertei) sunt
numeroşi şi de forţă economică redusă, astfel că nici unul dintre ei, prin
deciziile adoptate şi acţiunile întreprinse, nu exercită influenţe asupra
nivelului şi dinamicii preţului; agenţii unor asemenea pieţe sunt „primitori
de preţuri” („prices toakers”);
- pieţe molecularizate în care agenţii sunt puţin numeroşi, fiecare
dintre ei având o forţă economică ridicată, iar prin deciziile şi acţiunile
întreprinse exercită influenţe notabile asupra variabilelor pieţei, în special
asupra preţului. Aceşti agenţi sunt „creatori (căutători) de preţuri” („prices
searchers”), fiind, după caz, agenţii cererii, ai ofertei sau aparţinând
ambelor categorii.
Între cele două situaţii limită, există numeroase pieţe intermediare,
ca pieţe reale întâlnite în practică şi care sunt sintetizate în tabelul .1

Diversitatea pieţelor reale în funcţie de numărul şi forţa economică

a participanţilor

Numărul
agenţilor Numeroşi (foarte
Câţiva (fiecare cu Unul (cu mare
ofertei mulţi, fiecare cu
forţă economică putere
Numărul forţă economică
ridicată) economică)
agenţilor redusă)
cererii
Numeroşi (foarte
mulţi, fiecare cu
Piaţa monopolistică Oligopol Monopol
forţă economică
redusă)
Câţiva – fiecare cu
forţă economică Oligopson Oligopol bilateral Monopol contrat
ridicată
Unul cu mare
Monopson Monopson contrat Monopol bilateral
putere economică

După capacitatea pieţei de a reacţiona la schimbările din

economie, se întâlnesc:
- pieţe fluide (dinamice, de cele mai multe ori adaptabile la schimbări),
ele sunt pieţe în care agenţii cererii şi ofertei acţionează pe criterii de
raţionalitate, au o bună percepţie asupra stării variabilelor pieţei şi
capacitatea să facă anticipări raţionale;

5
 - pieţe rigide (cele ai căror agenţi şi variabile reacţionează lent, cu
întârziere sau chiar imperceptibil la modificările care se produc în starea
conjuncturii, în cerere, în ofertă sau în preţ). Sunt pieţe atipice, asupra
cărora cu greu se pot face anticipări raţionale.
În raport cu respectarea legislaţiei, a cutumelor şi a normelor
de derulare a tranzacţiilor şi concurenţei, pieţele pot fi:
- cu concurenţă loială (în care cerinţele surprinse în criteriul de
clasificare sunt respectare în mare măsură de către majoritatea
covârşitoare a participanţilor la tranzacţii) şi pieţe;
- cu concurenţă neloială (în cadrul cărora sunt încălcate normele de
conduită şi reglementările juridice privind domeniul; majoritatea
participanţilor sunt susceptibili de a suporta efectul punitiv al legii sau
oprobriul colectivităţii).
După modul în care funcţionează sunt studiate:
- piaţa cu concurenţă perfectă, pură;
- pieţe reale, cu concurenţă imperfectă; piaţă cu monopol (cu
variantele: monopol bilateral, monopol contrat), oligopol, monopolistică
etc.
În raport cu factorul timp, se poate vorbi de pieţe:
- la vedere – (în care tranzacţia se face imediat) sau în cel mult 48 de
ore de la încheierea înţelegerii, adică după ce s-a convenit asupra
preţului, cantităţii şi condiţiilor de livrare şi plată;
- la termen – cele în care se convine la momentul To asupra termenilor
tranzacţiei, dar ea se va derula ulterior, la o dată convenită (T1),
conferind certitudine asupra preţului. De cele mai multe ori acestea au şi
un caracter speculativ.

6
 CONCURENȚA ȘI PREȚUL

1.Concurenţa

Alături de cerere, ofertă şi preţ, concurenţa este una dintre

variabilele definitorii ale pieţei, o trăsătură esenţială a pieţei.
Concurenţa reprezintă un comportament specific interesat al
unor subiecţi de proprietate, care, pentru a-şi atinge obiectivele,
intră în raporturi de cooperare şi confruntare cu ceilalţi, fiind
expresia liberei iniţiative.
Concurenţa reprezintă atât o confruntare, cât şi o cooperare între
agenţi economici, în vederea obţinerii unor condiţii mai bune de
producţie, de vânzare, de achiziţie a bunurilor de consum, de efectuare a
operaţiunilor băneşti, valutare, financiare ş.a.m.d. Este o întrecere pentru
a obţine avantaje (sau măcar pentru a diminua probabilitatea producerii
riscurilor).
În concurenţă, fiecare acţionează din interes. De exemplu,
cumpărătorul „aleargă” pentru a găsi vânzătorii cu preţul cel mai mic,
calitatea cea mai bună, condiţiile cele mai favorabile de livrare a
bunurilor de consum şi factorilor de producţie etc. Vânzătorii se întrec
între ei pentru „banul clientului”, pentru a atrage cumpărători cât mai
mulţi, cu forţă economică ridicată, stabili în achiziţii, receptive la preţ şi
alte favorabilităţi. Din această competiţie, în mod normal şi ca regulă, ies
învingătorii cei mai buni.
Condiţiile concurenţei sunt: libertatea formării preţului şi
existenţa proprietăţii private, iar drepturile de proprietate sunt riguros
delimitate şi garantate.
Concurenţa a evoluat în timp şi spaţiu, iar amploarea ei este
influenţată de:
● numărul şi puterea economică a agenţilor cererii şi ofertei;
● gradul de diferenţiere a ofertei şi preferinţelor;
● gradul de transparenţă a pieţei;
● măsura în care societatea, mediul economic, social, politic, cultural
sunt capabile să stimuleze iniţiativa, creativitatea, riscul, spiritul de
competiţie, dar şi de cooperare;
● reglementările privind intrarea/ieşirea de pe o anumită piaţă;
● gradul de substituibilitate şi complementaritate a bunurilor economice;
● mărimea veniturilor şi mecanismele prin care acestea se obţin;
● nivelul de dezvoltare economică, cultural-spirituală şi morală a
membrilor societăţii;
● natura politicilor economice;
● amploarea tipologia şi plaja practicilor anticoncurenţiale;

1
● nivelul de instruire a agenţilor economici.
O piaţă este cu atât mai competitivă cu cât este mai redusă
capacitatea fiecărei firme de a o influenţa prin preţuri, cantitate şi
mod de comercializare.
Teoretic, competitivitatea este maximă când fiecare firmă are o
putere nulă de a influenţa piaţa.
De exemplu, dacă firma A măreşte cu 10% preţul bunului „X” pe
care-l comercializează, iar cererea pieţei se reduce cu 0,1%, înseamnă
că piaţa bunului „X” este o piaţă competitivă. Din contră, dacă prin
respectiva măsură cererea pieţei se contractă cu 4%, înseamnă că
respectiva piaţă este puţin concurenţială.

Ca orice competiţie, şi concurenţa se desfăşoară pe baza

anumitor reguli, ea fiind, ca şi piaţa, o creaţie socială conştientă.

În toate ţările cu economie cu piaţă concurenţială există

reglementări juridice privind regulile desfăşurării concurenţei, sancţiunile
care se aplică celor care le încalcă, organismele abilitate să o
supravegheze şi să aplice măsuri punitive. În lipsa supravegherii şi
reglementării, concurenţa se poate autodistruge, poate duce la
monopol şi alte anomalii economice.

Politica concurenţială
Reprezintă ansamblul de reglementări, obiective şi organisme
care urmăresc asigurarea unui climat concurenţial normal, prevenirea
şi sancţionarea practicilor anticoncurenţiale, menite să distorsioneze
concurenţa, să-i altereze funcţiile şi capacitatea de a impulsiona
progresul economic.
Practicile anticoncurenţiale sunt numeroase, precum:
- abuzul de poziţie dominantă;
- măsurile discriminatorii, inclusiv în funcţie de cetăţenie;
- realizarea unor înţelegeri de tip cartel (privind preţul, volumul
producţiei şi desfacerii, împărţirea pieţelor) şi promovarea altor practici
restrictive;
- intervenţii publice care pot deforma concurenţa dintre firme (prin
anumite ajutoare de stat, drepturi/avantaje speciale acordate unor
întreprinderi);
- realizarea de concentrări (fuziuni) interne şi internaţionale etc.,
care alterează competiţia.
În cadrul Uniunii Europene s-a elaborat şi promovat Politica
Comună în domeniul concurenţei, menită să asigure o concurenţă
liberă, nedistorsionată, „cel mai bun stimulent al eficienţei tehnice şi

2
inovării de către firme şi cel mai eficace drum pentru realizarea diviziunii
muncii şi a unei specializări la nivelul UE, benefice pentru participanţii la
comunitate”.
Funcţiile concurenţei
a) Stimulează progresul economic: ea incită la inovaţie şi
creativitate, care favorizează creşterea eficienţei, economisia resurselor,
satisfacerea mai bună a nevoilor (vezi figura 1);
b) Diferenţiază agenţii economici: îi favorizează pe cei creativi,
abili, întreprinzători; ea îi elimină sau îi reorientează spre alte domenii pe
agenţii imobili, conservatori; salubrizează viaţa economică;
c) Uneori duce la diferenţierea şi diversificarea ofertei, la reducerea
costurilor şi chiar a preţurilor de vânzare;
d) Permite cumpărătorului să găsească furnizorul cu marfa cea mai
bună şi mai ieftină şi îi stimulează sau constrânge pe producători să
găsească soluţii pentru a lărgi piaţa şi a-şi ameliora activitatea;
e) Concurenţa şi proprietatea privată favorizează formarea unor
comportamente raţionale, dezvoltarea responsabilităţii pentru deciziile
adoptate, asumarea câştigurilor dar şi a riscurilor care rezultă pentru
agenţii economici;
f) Favorizează ajustarea reciprocă a cererii şi a ofertei prin decizii
autonome ale producătorilor, vânzătorilor, distribuitorilor şi
cumpărătorilor;

Interdependenţa concurenţă-eficienţă-progres economic

3
 g) Când este necorespunzător reglementată şi supravegheată
concurenţa se poate transforma în contrariul său: generează risipă de
resurse; conduce la concentrarea exagerată a forţei economice; poate
deprecia calitatea bunurilor mărfare; îl defavorizează pe consumator etc.

Dintre mijloacele economice se remarcă:

- reducerea costurilor,
- creşterea calităţii,
- diversificarea şi reînnoirea sortimentului,
- publicitatea,
- acordarea unor avantaje cumpărătorilor,
- în unele situaţii chiar reducerea preţurilor sub cele ale
concurenţilor.
Printre instrumentele extraeconomice folosite în cadrul
concurenţei sunt frecvente:
- obţinerea de informaţii privind concurenţii,
- sponsorizarea unor activităţi social-culturale,
- spionajul economic,
- în cazuri limită, corupţia, şantajul, boicotul sau chiar violenţa
deschisă.

2 Preţul

Teorii şi optici de analiză a preţului

Preţul şi teoria preţului ocupă un loc central în ştiinţa economică.

Se pare că preţul reprezintă problema cea mai complicată şi
controversată a vieţii economice.
Aceasta, pentru că în el sunt coagulate toate categoriile şi
componentele sistemului de interese: individuale şi de grup: producători-
consumatori; vânzători-cumpărători; naţionale-internaţionale etc. De
altfel, neoclasicii au considerat teoria economică (cu referire la
microeconomie) ca ştiinţă a formării şi evoluţiei preţului.
Preţul reprezintă cantitatea de monedă pe care cumpărătorul
este dispus şi o poate oferi producătorului (vânzătorului) în schimbul
bunului pe care acesta îl prezintă pe piaţă.

Realităţile ultimului secol pun în evidenţă că, practic, în toate ţările

preţurile relative ale mărfurilor agricole au scăzut şi au crescut cele ale
serviciilor şi majorităţii bunurilor prelucrate industrial. În felul acesta,
situaţia economică a celor care produc, vând şi exportă mărfuri agricole
s-a înrăutăţit în raport cu cea a altor agenţi economici.

4
 Teoriile preţului

Indiferent de optica sub care este privit, preţul măsoară ceva. La

întrebarea „ce măsoară preţul?", principalele şcoli economice au dat
explicaţii diferite, cunoscute ca teorii ale preţului.
Răspunsurile foarte diverse pot fi grupate în trei mari teorii: teoria
clasică a preţului; teoria neoclasică a preţului; teoriile mixte
(moderne) ale preţului. În diferite lucrări şi în acţiunile practice ale
agenţilor economici ele coexistă.
A. În teoria clasică preţul îşi are suportul (substanţa) în valoarea
economică a bunurilor supuse tranzacţiilor, valoare determinată de
consumul de factori de producţie şi de remuneraţiile revendicate de către
posesorii acestora. Situaţia concretă de pe piaţă face ca preţul să se
fixeze la nivelul valorii economice ori să oscileze în jurul său, dar, în
condiţii normale, el nu se rupe de baza sa obiectivă - valoarea
economică percepută prin nivelul costului unitar şi marginal (full).
B. Teoria subiectivă a preţului. Şcoala neoclasică a fundamentat
teoria conform căreia preţul reflectă valoarea economică determinată
de utilitatea marginală şi raritatea respectivului bun, respectiv
cantitatea în care el se află comparativ cu cererea solvabilă.
Valoarea economică şi preţul unui bun sunt cu atât mai mari cu cât
utilitatea marginală este mai mare şi el este mai rar. Cele două
împrejurări care determină valoarea economică şi preţul – utilitatea
marginală şi raritatea – pot acţiona în acelaşi sens sau în sensuri diferite.

Paradoxul apă-diamant
Adam Smith, pornind de la faptul că orice marfă are valoare de
întrebuinţare (utilitate) şi valoare (valoare de schimb), sesiza faptul că
există mărfuri care au o utilitate ridicată, fiind esenţiale pentru viaţă, dar
au o valoare unitară redusă (este cazul apei); sunt altele, mai puţin
necesare pentru viaţă, care au o valoare de schimb foarte ridicată (este
cazul diamantelor). Această contradicţie care apare pentru unele
mărfuri între valoarea de întrebuinţare (utilitate) şi valoarea de schimb
(preţ) a rămas cunoscută în literatura economică sub numele de
„paradoxul apei şi diamantelor”. Viziunea neoclasică (subiectivă) a
eliminat acest paradox: se apreciază că valoarea economică (şi preţul
unitar) al bunului sunt determinate nu de utilitatea totală, ci de cea
marginală a bunului, care este condiţionată şi de gradul său de raritate.
Apa are utilitate totală ridicată, dar utilitate marginală redusă, pentru că
este relativ abundentă; aşa se explică de ce, în mod normal, indivizii fac
eforturi reduse pentru a o obţine şi, de aceea, are un preţ redus. Situaţia
este exact inversă în cazul diamantelor.

5
Concluzie: în aprecierea preţului, la un moment dat şi în dinamică, este
necesară luarea în considerare atât a utilităţii marginale, cât şi a rarităţii;
orice suprasolicitare sau ignorare conduce la concluzii greşite.

C. Teoria mixtă sau teoria contemporană a valorii economice

şi a preţului a fost elaborată în prima treime a secolului al XX-lea şi
aparţine, în principal, Şcolii de la Cambridge.
Se pleacă de la premisa că cele două teorii anterioare nu sunt
opuse (deşi ele aşa au apărut), ci doar explicaţii incomplete şi soluţii
parţiale privind valoarea economică şi preţul. În acest sens, Alfred
Marshall se exprimă plastic: „A te întreba dacă valoarea şi preţul unui
bun sunt date de consumul de factori de producţie ori de utilitatea
marginală şi raritatea lui este sinonim cu a te întreba dacă o coală de
hârtie aşezată între lamele unei foarfece este tăiată de lama de jos ori de
cea de sus”.
În ultimă instanţă, preţul este determinat atât de consumul de
factori de producţie, cât şi de utilitatea marginală şi raritatea
bunului. Privit prin prisma consumului de factori, preţul exprimă
interesele producătorului şi stă la baza formării ofertei; prin prisma
utilităţii marginale şi a rarităţii, el exprimă interesele şi punctul de vedere
al cumpărătorului şi fundamentează nivelul şi evoluţia cererii.

În viziunea teoriei contemporane, raporturile dintre interesele

producătorului şi cele ale consumatorului, exprimate prin raportul
ofertă-cerere, reprezintă substanţa şi determină nivelul şi dinamica
preţului.

Optici de abordare a preţului

1) În raport de situaţia pieţei şi scopului analizei preţul poate fi

privit ca o variabilă dependentă sau independentă.
În primul caz se apreciază că preţul este un rezultat al pieţei,
care se impune agenţilor ei; fiecare este un „primitor de preţ”. În acest
caz, agenţii cererii şi ofertei influenţează piaţa, în principal prin cantităţi
sintetizate în legile cererii şi ofertei.
În cel de al doilea caz, un agent sau un grup de agenţi economici
reuşesc, au forţă şi mijloace specifice pentru a influenţa sau determina
nivelul preţului. Într-o atare situaţie, preţul este cel care influenţează
direct interesele vânzătorilor şi cumpărătorilor, oferta şi cererea: prima se
modifică în acelaşi sens cu preţul, iar cererea, în sens contrar.
2) După modul în care se formează, preţurile pot fi:

6
 - preţuri libere, cele care se formează şi evoluează pe baza
condiţiilor pieţei; teoretic, nu există voinţe şi forţe personalizate suficient
de puternice pentru a-i fixa nivelul şi a-i determina evoluţia. Este situaţia
ideală care se întâlneşte în modelul pieţei cu concurenţă pură şi
perfectă; în economiile reale se tinde spre asemenea preţuri pe pieţele
financiare secundare, la bursele de mărfuri şi pe piaţa schimburilor
valutare;
- preţuri administrate sunt rezultatul deciziilor şi acţiunilor statului
şi ale altor centre de forţă economică (monopoluri, monopsonuri,
oligopoluri, sindicate etc);
- preţuri mixte sunt întâlnite cel mai frecvent în statele cu
economie de piaţă concurenţială şi rezultă din intersectarea
mecanismului pieţei, având elemente ale „mâinii invizibile” cu
mecanisme dirijist-intervenţioniste, izvorâte din reglementări legislative
ale administraţiilor publice (cote de taxe şi impozite care se includ în
preţuri, stabilirea de plafoane sau niveluri sub care unele preţuri nu pot
coborî sau peste care nu pot creşte etc.) şi/sau din forţa de care dispun
anumite centre de forţă privată.
Asemenea preţuri mixte se întâlnesc la toate categoriile de bunuri
care parcurg mecanismele pieţei: salariu, rata dobânzii, tarife la servicii,
preţuri en-gros şi en-detail pentru satisfactori şi bunuri de capital etc.

7
 Salariul si Dobânda

SALARIUL ȘI DOBÂNDA

1. Conceptul de „salariu”

Salariul reprezintă suma plătită pentru a obţine serviciul factorului muncă,

dar salariul se obţine după ce munca s-a consumat şi, ca urmare, cele mai
multe teorii consideră că salariul reprezintă un venit însuşit prin muncă. Din
punct de vedere al desfăşurării activităţii economice el este pentru producător
un cost, iar din punct de vedere al finalităţii acesteia este un venit.
Termenul „salariu” este de origine latină, provenind din cuvântul
„salarium”, care însemna o plată făcută soldaţilor romani pentru cumpărarea
sării.
Salariul nu a existat în toate timpurile, cu toate că factorul muncă a
participat permanent la procesul de producţie. Inclusiv până în feudalism,
nu era răspândită forma de muncă salariată, sclavii ori ţăranii iobagi nefiind
plătiţi, pentru că nu erau consideraţi persoane cu autonomie. Cea mai
cunoscută formă de plată era solda mercenarilor, pentru serviciile aduse în
luptă.
Privit ca venit al persoanelor care participă prin munca lor la
procesul de producţie, el este o categorie economică ce a apărut numai în
anumite împrejurări social-istorice, ale existenţei unor oameni lipsiţi de
totalitatea condiţiilor necesare desfăşurării producţiei, dar autonomi, exceptând
forţa lor de muncă.
În realitate termenul salariu s-a păstrat în timp cu sensul de venit al
unei persoane dependentă economic de o altă persoană (dar liberă
juridic). Ch. Gide afirma: salariul „nu constituie decât un mod de remunerare nu
absolut, nici unic, ci relativ recent în istoria economică şi care nu s-a generalizat
decât odată cu organizarea capitalistă şi patronală modernă”.
În societatea contemporană salariul este forma cea mai frecventă de
venit. Ca urmare, este adesea considerat ca totalitatea veniturilor obţinute
prin muncă, fiind extins în mod nepermis şi asupra veniturilor producătorilor
sau liber profesioniştilor. Salariul nu reflectă toate tipurile de venituri obţinute
prin muncă şi nici nu este forma tip a veniturilor.
Teorii privitoare la salariu
a. Unii autori îl consideră o plată pentru închirierea forţei de muncă. Gh.
Gide consideră că salariul este preţul unei munci închiriate şi întrebuinţate de
un anteprenor.
b. Alţi autori îl consideră preţ al cumpărării forţei de muncă, drept marfă,
formându-se pe piaţă ca orice alt preţ.
c. P. Samuelson se distanţează de aceste poziţii, afirmând „omul este mai
mult decât o marfă, cu toate că e adevărat că omul închiriază serviciile sale

1
 Salariul si Dobânda

pentru un preţ: acest preţ este nivelul salariului, care e de departe cel mai
important preţ” (Economics).
Cert este că în condiţiile contemporane, salariul este cel mai important
venit din societate. În ţările dezvoltate din punct de vedere economic salariaţii
reprezintă între 65-93% din populaţia ocupată. Salariul e important prin faptul că
asigură cea mai mare parte a forţei de muncă.

Natura salariului
Poate fi tratată din perspectiva monistă (a unui singur factor explicativ)
sau din perspectiva dualistă (a doi factori).
Concepţiile moniste explică substanţa salariului fie prin costul pentru
formarea resurselor de muncă; fie prin productivitatea muncii, fiind
rezultatul ei; fie prin capitalul uman (calificare, bagaj de cunoştinţe,
experienţă profesională) care generează capital economic.
În ce priveşte concepţiile dualiste, acestea explică substanţa salariului
concomitent prin costul forţei de muncă şi productivitatea muncii. Într-
adevăr, din punctul de vedere al producătorului salariul plătit este o cheltuială şi
se include în costul de producţie, regăsindu-se astfel în preţul bunurilor.
Având în vedere toate aceste perspective concluzionăm că substanţa
salariului e partea din valoarea nou creată pe care o primesc anumite persoane
pentru participarea lor la activitatea economică în schimbul muncii ca factor
nemijlocit de producţie.

2. Formele salariului şi forme de salarizare

 Salariul individual îmbracă două forme principale:

Salariul nominal: fiind suma de bani pe care lucrătorul o primeşte în
schimbul forţei de muncă. Valoarea lui depinde de:
- preţul forţei de muncă pe piaţă;
- evoluţia situaţiei economice;
- politica de salarizare, adică nivelul salariilor în funcţie de ramura
economică, profesiune, sex, rasă, etc.
Salariul real reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii pe care oamenii
le pot procura cu salariul nominal. Dinamica lui depinde de:

- salariul nominal – direct proporţional, SN

SR= P
- nivelul preţurilor – invers proporţional,
- puterea de cumpărare a banilor,
- revendicările celor ce muncesc Legenda: SR=salariu real
SN = salariu nominal,
P – nivelul preţurilor

2
 Salariul si Dobânda

Pentru stimularea sau pentru ajutorarea salariaţilor, s-au constituit

următoarele forme de salariu:
 Salariul colectiv ca sumă care se atribuie global salariaţilor unei
firme, ca participare la beneficii, sau ca alte facilităţi.
 Salariul social ca o parte din venitul net transferat prin politica de
redistribuire a veniturilor acelor categorii de angajaţi care se confruntă cu
dificultăţi deosebite (pentru accidente de muncă, boli profesionale).
Deosebirile între salarii de la un agent economic la altul ţin de eficienţa
economică a acestora.
Deosebirile între salarii în diferite ţări se explică prin:
- variaţia diferită a elementelor valorii forţei de muncă de la o ţară la
alta;
- productivitatea muncii, care este diferită de la o ţară la alta.

Forme de salarizare
Acestea sunt modalităţi de plată, de determinare a părţii din produsul
muncii ce revine salariaţilor. Ele trebuie să restituie lucrătorului echivalentul
muncii sale în vederea refacerii capacităţii de muncă, în vederea asigurării
resurselor necesare dezvoltării şi reproducţiei lărgite a forţei de muncă.
Se cunosc trei forme de salarizare:
1. pe unitate de timp sau în regie;
2. în acord (cu bucata sau pe operaţiuni);
3. mixtă.
Fiecare formă de salarizare reflectă condiţiile de pe piaţa muncii şi relevă în
forme proprii criteriile care dau dimensiunea salariului. Aceste criterii sunt:
- rezultatele muncii: cantitatea şi calitatea fiind criteriul hotărâtor (în mod
normal creşterea rezultatelor ar trebui să devanseze creşterea salariilor);
- complexitatea muncii, respectiv calificare, condiţii, răspundere;
- importanţa muncii.

A. Salarizarea pe unitate de timp sau în regie: plata forţei de muncă se

face după timpul lucrat, fără a se preciza expres cantitatea de muncă ce trebuie
depusă. Unitatea de măsură este preţul mediu al unei ore de muncă. Fiecare
salariat trebuie să aibă precizate sarcini de serviciu. Această formă de
salarizare se practică în sectoarele unde nu există omogenitate a operaţiilor sau
activităţilor desfăşurate.
Avantajele ar fi: garanţia securităţii venitului, flexibilitatea muncii şi absenţa
constrângerii, iar dezavantajele:
- caracterul limitat al venitului;
- nevoia controlului permanent.

3
 Salariul si Dobânda

B. Salarizarea în acord constă în remunerarea pe operaţiuni, sau pe

bucăţi dintr-un produs. Este avantajoasă pentru că relevă mai bine legătura
dintre mărimea salariului şi efortul făcut, tinde să sporească productivitatea,
diminuează cheltuielile întreprinderii prin renunţarea la supraveghetori, conţine
un sistem variat de penalizări. Ca aspecte negative ar fi starea de încordare a
salariatului privind nerealizarea normei, contribuie la intensificarea muncii şi la
extenuare, la fuga după cantitate.
În funcţie de condiţiile concrete, salarizarea în acord îmbracă
următoarele forme:
- în acord direct, când mărimea salariului este direct proporţională cu
numărul de produse sau operaţii făcute;
- în acord progresiv (regresiv) când peste/sub sub un nivel al rezultatelor
tariful se majorează (se micşorează);
- în acord global, care priveşte o anumită echipă, ce se angajează ca
într-o unitate de timp să execute o lucrare în comun, imposibil de realizat
individual, având condiţiile asigurate.

C. Salarizarea mixtă constă într-o remunerare stabilă pe unitate de timp

(de regulă o zi) acordată în funcţie de îndeplinirea unor condiţii tehnice, de
organizare, ecologice. Fiecare condiţie presupune un tarif după importanţa,
volumul şi calitatea producţiei ori serviciului.

Sistemul de salarizare din România cuprinde, conform Hotărârii

Guvernului nr.281/1993:
Salariul de bază în raport cu timpul lucrat sau produsele realizate,
răspunderea sau complexitatea sarcinilor şi nivelul pregătirii;
Sporuri la salariul de bază şi adaosuri (care se dau în procente la salariul
de bază) pentru:
- vechime în muncă;
- rezultatele obţinute;
- condiţiile în care se desfăşoară activitatea;
- munca desfăşurată peste programul normal de lucru;
- munca din timpul nopţii;
- sarcini sau activităţi suplimentare.
Premii (ca sumă absolută) pentru realizări deosebite în activitatea
individuală şi un premiu anual pentru realizările instituţiei;
Premii speciale (în valoare fixă) în raport cu valoarea sau importanţa
realizărilor obţinute;
Salarii suplimentare: sume pentru timpul nelucrat – concedii, suplimente
pentru copii etc.

4
 Salariul si Dobânda

3. Mărimea şi dinamica salariului

Keynes considera că mărimea salariului e determinată numai de raportul

între cererea şi oferta de muncă.
În mod obiectiv mărimea acestuia are două limite:
- o limită minimă, care în optica celui care se angajează trebuie să se
situeze la nivelul costului forţei de muncă;
- o limită maximă, care în optica întreprinzătorului e atinsă atunci când
salariul egalează productivitatea marginală a muncii.
Nivelul concret al salariului între aceste limite se stabileşte în funcţie de o
serie de factori.
Principalii factori cu impact direct sunt: costul forţei de muncă,
dinamica preţurilor, calificarea profesională, responsabilitatea.
Principalii factori cu impact indirect sunt: gradul organizării sindicaliste
şi combativitatea sindicatelor, migraţia internaţională a forţei de muncă,
legislaţia ţărilor privind mişcarea revendicativă.
Pentru stabilirea salariului trebuie luate în considerare două tendinţe:
1. Efectul de substituire, care înlocuieşte o parte din timpul liber al
salariatului cu timp de muncă, din dorinţa unui salar mai mare.
2. Efectul de venit, care conduce la renunţarea la munca
suplimentară, sau chiar la o parte din orele programului normal, datorită
atingerii unor condiţii apropiate de aspiraţiile de venit.
Efectul de substituire imprimă salariului tendinţă de creştere, în timp ce
efectul de venit îi dă tendinţă de stagnare. Rezultă că mărimea efectivă a
salariului trebuie să genereze cointeresarea salariatului.
Un rol important în fixarea mărimii salariului revine şi raporturilor stabilite
între posesorii factorilor de producţie.

Dinamica salariului poate fi surprinsă prin indicele acestuia.

Indicele salariului nominal:

S N1
ISN =  100
S No

Indicele salariului real:

S R1
ISR =  100
S Ro

Dinamica salariului are tendinţe contradictorii:

5
 Salariul si Dobânda

• de diferenţiere după calitatea, rezultatele, caracterul muncii şi

aptitudinile salariaţilor;
• de apropiere, egalizare – în cazul atenuării diferenţelor prin calificare
sau apropierea unor condiţii, diferenţierea are la bază şi calcule de eficienţă şi
situaţia diferită a agenţilor economici.
Pe termen lung, tendinţa generală a salariului nominal este de creştere,
influenţată fiind de o serie de factori precum: creşterea productivităţii muncii,
creşterea costului resurselor de muncă (a cheltuielilor pentru calificarea
forţei de muncă, transport, hrană, întreţinere etc.), raportul dintre cererea şi
oferta de muncă.
În concluzie: mărimea şi diferenţierea salariilor trebuie astfel stabilită încât
să incite la muncă şi la aspiraţia ridicării pregătirii profesionale.

DOBÂNDA

1. Definirea şi conţinutul conceptului

Evoluţia conceptului dobânzii ne obligă să abordăm modalităţile sale

de existenţă mai întâi din punct de vedere al sferei de cuprindere, sau ariei de
aplicabilitate.
Dobânda în sens restrâns – cel existent iniţial, e privită ca
excedent ce revine proprietarului de capital dat cu împrumut.
Evoluţia dobânzii arată că aceasta a fost generată, la începuturile sale,
de împrumuturi pentru consum. Dobânda pentru creditul cu destinaţie
economică-productivă era un fenomen rar întâlnit încă în antichitate, dar ulterior
a devenit predominant. Odată cu apariţia şi dezvoltarea acestei forme de credit,
aria de manifestare a fenomenului dobânzii s-a lărgit substanţial, astfel încât
dobânda a ajuns să fie considerată remuneraţia capitalului împrumutat, adică
răsplata pentru folosinţa numerarului cedat pentru un timp determinat.
Dobânda în sens larg e privită ca excedent ce revine
proprietarului oricărui capital utilizat în condiţii normale.
Despre dobândă Paul Samuelson spune că este “preţul specific” plătit
pentru “a treia mare categorie de factori de producţie: capitalul”.
Dobânda reprezintă, deci, un venit însuşit de proprietarul întregului
capital antrenat într-o activitate economică oarecare sub formă de excedent în
raport cu capitalul (respectiv) avansat.

Teorii privitoare la dobândă

Vom clasifica teoriile privitoare la dobândă astfel:
a. dobânda ca preţ sau recompensă a spiritului de economie, întrucât
capitalul este conceput ca parte din venitul unui agent economic
necheltuit pentru consumul personal. Dobânda poate fi considerată ca

6
 Salariul si Dobânda

reprezentând răsplata renunţării momentane la capitalul lichid în

favoarea altcuiva.
b. dobânda este o chirie plătită pentru capitalul folosit, sau un preţ
pentru riscul antrenării capitalului într-o activitate oarecare.
Economistul francez A. Page spune că dobânda este preţul sau
chiria plătită pentru folosirea unui capital.
c. dobânda ca preţ plătit pentru capitalul (suma de bani) folosit într-
o afacere, dar care nu este însuşită prin muncă. Cei care iau
împrumut plătesc pentru dreptul de folosinţă a capitalului împrumutat,
dobânda. Aspru înfierată sute de ani, dobânda îşi găseşte justificarea
în următorul raţionament: aşa cum mărfurile pot fi vândute pe credit,
iar la achitarea lor se plătesc bani cu funcţia de mijloc de plată, tot aşa
banii pot fi daţi împrumut, achitarea acestuia având aceiaşi funcţie de
mijloc de plată.

Noi vom folosi sensul restrâns al conceptului, conform căruia dobânda

reprezintă o altă formă a venitului creat în societate şi anume, venitul ce
revine factorului capital şi apare atunci când posesorului capitalului
transferă capitalul său, prin împrumut (deci dobânda e legată de capitalul
sub formă bănească). Capitalul bănesc preluat prin împrumut de întreprinzător
se transformă în capital fizic cu ajutorul căruia se vor obţine cantităţi sporite de
bunuri şi servicii necesare societăţii.
Sursele capitalului de împrumut sunt:
- economiile populaţiei concentrate în instituţii bancare;
- economiile firmelor;
- economiile Guvernului;
Cererea, la rândul ei, se grupează în:
- cerere din partea populaţiei;
- cerere din partea firmelor;
- cerere din partea Guvernului şi a administraţiilor locale.
Pentru medierea împrumutului un rol deosebit au băncile.

2. Determinarea masei şi ratei dobânzii

Mărimea dobânzii se calculează prin masa şi rata dobânzii. Masa este

mărimea absolută a dobânzii (D), iar rata dobânzii este mărimea ei relativă (d’).
Rata dobânzii se determină ca un raport procentual între mărimea
dobânzii totale şi capitalul împrumutat. Ea reprezintă preţul pentru a dispune
de 100 unităţi monetare, timp de 1 an.

d´ = D/K x 100

7
 Salariul si Dobânda

Dobânda exprimă nivelul preţului la care poate fi dobândit

împrumutul.
Dobânda este cunoscută ca dobândă simplă şi dobândă compusă.
Dobânda simplă se calculează ca produs între mărimea creditului (K), rata
dobânzii (d’) şi perioada de timp (n) sub un an:

D = K x d’ x n

Pentru credite acordate pe perioade mai lungi, se foloseşte formula

dobânzii compuse. Calculul dobânzii compuse presupune capitalizarea
dobânzii, ajungându-se să se calculeze dobândă la dobândă:

D = Sn – K ; Sn = S0 (1+d´)n în care:

D – dobânda totală
d´ - rata dobânzii
n - numărul de ani
K – capitalul împrumutat
Sn = suma în momentul n
Pe piaţa împrumuturilor, ofertanţii de capital de împrumut se întâlnesc
cu cei care solicită împrumuturi. Din confruntarea lor rezultă mărimea dobânzii.

Factorii care influenţează rata dobânzii

Mărimea ratei dobânzii este variabilă.
Nivelul ratei dobânzii influenţează şi e influenţat în primul rând de
raportul dintre cererea şi oferta de capital de împrumut. Creşterea cererii atrage
o ridicare a ratei dobânzii, respectiv invers.
Mai există şi alţi factori de influenţă:
Durata creditului: dacă rata dobânzii e ridicată, dar cererea de credite
pe termen scurt e mare, acest fapt va duce la reducerea ratei dobânzii pentru
credite scurte, paralel cu creşterea ratei dobânzii la creditele pe termen lung.
Conjunctura economică şi politică, respectiv inflaţia; rata dobânzii se
majorează cu rata inflaţiei.
Riscul: cu cât posibilitatea returnării capitalului împrumutat este mai
mare cu atât riscul este mai mic şi, în condiţiile în care toţi ceilalţi factori sunt
constanţi în acţiunea lor, rata dobânzii este mai mică. Dobânda poate fi privită
ca fiind compusă din:
- dobânda propriu-zisă, care este preţul plătit pentru dreptul de folosire
a împrumutului;
- prima de asigurare contra riscurilor, care variază de la caz la caz.

8
 Salariul si Dobânda

3. Funcţiile şi formele dobânzii

Atunci când pe piaţa capitalului de împrumut se manifestă puternic

factorii care acţionează în direcţia creşterii ratei dobânzii guvernul poate
interveni în sensul stopării acestui proces stabilind un plafon maxim al ratei
dobânzii. Plafonarea este adoptată pentru a proteja pe micii proprietari. În fond
ea nu îndeplineşte acest rol deoarece elimină o parte însemnată din această
categorie a populaţiei de la credite. Efectele plafonării ratei dobânzii pot fi
negative.
Funcţiile dobânzii
a) dobânda este pârghia de influenţare a activităţi economice, în sensul
de folosire raţională a capitalului astfel ca rata rentabilităţii să fie mai mare
decât rata dobânzii, nivelul dobânzii trebuie astfel stabilit încât întreprinderea să
ia credite doar în condiţii de strictă necesitate;
b) dobânda este modalitatea de a asigura băncilor recuperarea
cheltuielilor efectuate şi realizarea unui profit normal.
Profitul net = Dî – Dp – Cheltuielile de funcţionare

Unde Dî - dobânda încasată

Dp - dobânda plătită
c) este pârghia de redistribuire a produsului net al întreprinderii;
d) este un stimulent pentru public să sporească stocul de capital,
renunţând la anumite consumuri curente.

• În condiţiile actuale se manifestă pe plan mondial o tendinţă de creştere a

dobânzii. Aceasta are următoarele implicaţii:
- creşterea serviciului datoriei externe a ţărilor în curs de dezvoltare;
- perpetuarea decalajelor între acestea şi ţările dezvoltate;
- ţările în curs de dezvoltare suportă o dublă povară: ca debitoare, apoi
pentru că acest credit acordat lor le impune anumite condiţii pentru
primirea împrumutului.

Dobânda are următoarele forme de existenţă:

• dobânda pe piaţa monetară, aceea care se utilizează în general în
cazul creditelor pe termen scurt contractate între băncile
comerciale, precum şi între ele şi banca centrală;
• dobânda bancară de bază, aceea care se practică pentru
remunerarea certificatelor de depozit sau pentru bonurile de
trezorerie;
• dobânda aplicată întreprinderilor de către bănci şi alte instituţii
financiare;

9
 Salariul si Dobânda

• dobânda ca taxă de scont comercială sau scontul comercial,

percepută la operaţiunile de scontare a efectelor de comerţ, precum
şi dobânda ca taxă de rescont;
• dobânda pentru remunerarea a diverse forme pentru plasamente
pe termen scurt şi mediu ce se practică de casele de economii sau
de bănci pentru depozitele la vedere şi la termen, pentru construcţia
de locuinţe etc.;
• dobânda pe piaţa obligaţiunilor, care este apreciată ca tipică pentru
plasamentele pe termen lung.
• dividendul, ca formă specifică a plasamentului în acţiuni.

Dobânda nominală şi dobânda reală

Convenţional, prezentarea acestor forme de existenţă ale dobânzii

porneşte de la ecuaţia lui Irving Fisher:
i=r+π
i – rata nominală a dobânzii sau rata de piaţă a dobânzii;
r – rata reală a dobânzii;
π – rata inflaţiei
Dacă procesul inflaţionist există, şi aceasta-i situaţia cea mai frecvent
întâlnită, rata reală a dobânzii devine un indicator foarte important pentru agenţii
economici:
r=i–π
De exemplu, pentru utilizarea capitalului disponibil existent la un
moment dat se propune un proiect de construire a unui fabrici care urmează să
funcţioneze 20 de ani cu o productivitate netă evaluată la 10%. Nimeni însă nu
va accepta folosirea capitalului disponibil în acest scop dacă rata dobânzii pe
piaţă este de 11%. Dar dacă aceasta scade la/sub 10%, proiectul devine
rentabil şi va fi realizat.
Wn ≥ i , în care:
Wn – randamentul sau productivitatea netă a proiectului de investiţie
(în %);
i – rata dobânzii;

Firmele care apelează la capital de împrumut doresc să investească în

domenii care asigură o rată înaltă de revenire a capitalului.
Nici o firmă nu va investi în domenii care asigură o rată de
revenire mai mică decât rata dobânzii.
Deci rata profitului trebuie să fie mai mare decât rata dobânzii.

10
 Profitul și Renta

PROFITUL

1. Conceptul de „profit”

Unul din veniturile foarte importante în economia de piaţă este

profitul. Etimologia cuvântului este latină, „proficere”, adică rezultatul
pozitiv al unei activităţi lucrative.
În sens larg profitul poate fi privit ca fiind câştigul realizat, în
formă bănească, de către cei ce iniţiază şi organizează o activitate
economică.
În ce priveşte conţinutul categoriei de profit, putem distinge două
curente teoretice:
- unul conform căruia profitul este parte din valoarea muncii
însuşită gratuit de cei ce posedă capital;
- altul care cuprinde acele puncte de vedere după care veniturile
apar ca recompensă a factorilor de producţie.
Conform celui de-al doilea punct de vedere întreprinzătorii sunt
acei ce organizează şi conduc o afacere, decid ce, cât, unde şi cum să
se vândă. Toate acestea necesită cunoştinţe, abilitate şi implică un
anume risc. Este firesc ca ele să fie recompensate.
Profitul provine din diferenţa dintre venitul obţinut şi costul de
producţie.

Forme de profit
• Din punct de vedere al mărimii, profitul este format din:
- profitul normal, obişnuit, ordinar;
- profitul economic sau supernormal.
Întreprinzătorul poate primi profit din două motive:
- dacă el este proprietarul unora dintre factorii de producţie utilizaţi
de firmă, el obţine profit normal, în sensul că tot venitul obţinut peste
costul contabil este al său şi e considerat suficient pentru continuarea
activităţii;
- dacă vinde bunurile firmei la un preţ mai mare decât costul de
producţie (format din cost explicit şi implicit) obţine profit economic.
Deci profitul total sau profitul contabil, este profitul normal plus
profitul supernormal sau economic.
Dacă întreprinzătorul nu posedă nici unul din factorii de producţie,
el nu va obţine profit normal, iar dacă va vinde bunurile produse la un
preţ mic, cât costul de producţie, atunci nu va obţine nici un profit
economic.
Aşadar, profitul normal apare ca o componentă a costului de
producţie şi deci şi a costului mediu şi marginal.
1
 Profitul

Corelaţia venit-cost-profit

Venitul firmei

Costul de producţie (total)

Profitul economic

Costul explicit Costul implicit

Costul contabil Profit normal

Profit
total (contabil)

În perioadă lungă proprietarul firmei poate decide să utilizeze

factorii de producţie aflaţi în proprietatea lui în diferite forme. Dacă firma
obţine un profit mai mic decât costul de oportunitate al utilizării factorilor,
proprietarul poate obţine un venit mai mare folosind factorii pentru a
produce alte bunuri sau închiriindu-i altor firme. Deci profitul normal este
necesar pentru ca firma posesoare a factorilor să-şi poată continua
activitatea pe o perioadă lungă.
În structura profitului normal intră atât o remuneraţie de muncă cât
şi una de capital. Remuneraţia de muncă vizează munca de coordonare,
conducere a întreprinzătorului; remuneraţia de capital vizează
recompensarea capitalului adus firmei de către întreprinzător.
În practică, unele firme pot realiza şi profit de monopol (supraprofit
de monopol) obţinut de regulă de către firmele care câştigă şi-şi menţin o
poziţie unică pe piaţă datorită unor realizări tehnice de excepţie, prin
poziţia favorabilă faţă de piaţa de desfacere ori aprovizionare, prin
concentrarea producţiei, beneficiind de condiţiile concurenţei imperfecte.

• Din punctul de vedere al contribuţiei la activitatea

economică, profitul economic sau legitim reprezintă venitul obţinut de
cei ce întemeiază, organizează şi administrează o firmă şi care sunt
proprietarii bunurilor produse de către firmă. Ei vând aceste bunuri şi
ceea ce obţin ca excedent peste costul total este profitul economic.
Profitul economic este considerat ca răsplată pentru abilitate şi
asumarea riscului.
În condiţii normale riscul în afaceri apare sunt trei ipostaze:

2
 Profitul și Renta

a) incertitudini privind condiţiile pieţei. Un întreprinzător

niciodată nu este sigur că tot ceea ce produce se vinde.
b) riscul datorat schimbărilor în tehnologie şi, implicit,
concurenţei celor ce au un avans în domeniu;
c) risc financiar, juridic şi politic.
Profitul nelegitim apare ca un “venit necâştigat” al agentului
economic fără vreo contribuţie la activitatea economică, rezultând din
circumstanţe favorabile precum inflaţia, sau împrejurări social-
economice, din ocolirea cheltuielilor pentru protecţia mediului, din
practicarea unor preţuri excesive.

• Din punct de vedere legislativ, profitul fiind un venit impozabil,

vorbim despre profitul admis, respectiv o dimensiune a profitului care
depinde de cadrul legislativ din fiecare ţară. Rezultă astfel profitul net, a
cărui dimensiune depinde de legislaţia din fiecare ţară:
Pr net = Pr brut – Impozite

În concluzie se poate spune că profitul se diferenţiază de celelalte

venituri.
Spre deosebire de salariu, rentă, dobândă, el nu are o bază
contractuală, depinzând se succesul în afaceri, este aleatoriu.
- Profitul fluctuează în condiţii dinamice deosebite (boom sau
recesiune economică)
- Profitul poate fi negativ, în sensul că se înregistrează pierderi
într-o afacere.

2. Teorii privitoare la profit

Mercantiliştii s-au ocupat şi de analiza profitului. Ei vedeau izvorul

profitului în sfera circulaţiei. În concepţia mercantilistă nu orice circulaţie
este izvorul profitului comercial, ci numai circulaţia dintre state, comerţul
exterior, întrucât numai el sporeşte cantitatea de metal preţios din ţara
respectivă.
Fiziocraţii au negat orice bază pentru existenţa profitului comercial.
Doctrina fiziocratică considera profitul ca un venit provenit numai de la
natură şi care trece apoi la clasele sterile.
Adam Smith consideră profitul ca un scăzământ din produsul
muncii muncitorului, un produs al muncii neplătite. El numeşte profit ceea
ce este produs net. A respins părerea care considera profitul drept
salariu cuvenit capitalistului, arătând că salariul şi profitul sunt categorii
economice generate de legi diferite, că mărimea profitului nu depinde de
cantitatea de muncă cheltuită de capitalist, ci de mărimea capitalului
acestuia. În schimb, beneficiul întreprinzătorului este prezentat ca fiind o
recompensă pentru riscul şi strădania întreprinzătorului capitalist.
3
 Profitul

Smith vorbeşte şi despre o tendinţă de scădere a profitului odată

cu dezvoltarea societăţii capitaliste, dar nu observă o creştere a masei
acestuia.
David Ricardo a afirmat în mod clar ideea că izvorul originii
profitului îl constituie o parte din munca muncitorului, care este însuşită
de capitalist. Ricardo are meritul de a fi arătat pentru prima oară în mod
clar opoziţia dintre salar şi profit. În funcţie de creşterea sau
descreşterea salariului, scade sau creşte profitul.
J.B. Say a respins explicaţia dată de Smith şi Ricardo profitului. El
a analizat profitul sub forma dobânzii şi a beneficiului întreprizătorului, pe
care le-a rupt de profit şi le-a explicat prin izvoare diferite. Dobânda este
considerată de el ca un venit al capitalului, un rezultat al serviciilor
săvârşite de capital, iar beneficiul întreprinzătorului ca o plată a muncii, o
recompensă pentru riscul şi talentul întreprinzătorului.
Marx a arătat că profitul nu-i nimic altceva decât o formă
transformată a plusvalorii, plusvaloarea privită ca produs al întregului
capital. Profitul e creat de munca lucrătorilor din sfera productivă, dar
realizarea lui se face în sfera circulaţiei şi apare ca rezultat al capitalului.
El e considerat un fel de venit „imoral”.
Concurenţa dintre ramuri duce la formarea unei rate mijlocii a
profitului, iar mărfurile se vor vinde la preţuri de producţie formate din
capitalul cheltuit plus profitul mijlociu. Dacă mărfurile nu corespund
necesităţilor, ele nu se vând şi profitul nu se formează.
Marx a arătat că în societatea capitalistă, paralel cu tendinţa de
scădere a ratei profitului, are loc o creştere a masei acestuia. Scăderii
ratei profitului se opun o serie de factori cu tendinţă contrarie care fac ca
legea scăderii ratei profitului să acţioneze numai ca o tendinţă.
Dacă admitem că valoarea mărfii este determinată şi de alţi factori
decât cantitatea de muncă a lucrătorului şi anume, de legea cererii şi
ofertei, de utilitatea sa finală, atunci explicaţia profitului prin exploatarea
muncii salariate trebuie nuanţată, cel puţin ca argumentare teoretică.
Există o diversitate de teorii care privesc profitul ca o remuneraţie
a întreprinzătorului pentru că:
a. este un bun organizator şi inventator:
b. îşi asumă riscuri;
c. satisface nevoile sociale.

3. Mărimea şi funcţiile profitului

Mărimea profitului oferă o imagine asupra modalităţilor în care se

desfăşoară activităţile într-o unitate economică, dacă ea reuşeşte – în
urma vânzării producţiei – să-şi acopere cheltuielile şi să obţină ceva în
plus. Este o parte a produsului net care rămâne la dispoziţia întreprinderii
şi conferă rentabilitate acesteia.
4
 Profitul și Renta

Mărimea profitului se poate urmări prin doi indicatori:

• masa profitului, sau cantitatea totală de profit:

Pr = V – Cp
Unde Pr – profit
V – venitul
Cp – costul de producţie

• mărimea relativă a profitului, calculată ca raport procentual

între masa profitului şi un termen de referinţă, ne dă rata
profitului, în trei modalităţi diferite:

Pr Pr Pr
Pr' =  100 Pr' =  100 Pr' =  100
Cp Ca K

Unde: Pr’ – rata profitului

Cp – cost de producţie
K - capital
CA- cifra de afaceri

Dintre aceste forme ale ratei profitului, prima este cunoscută şi sub
denumirea de „rata rentabilităţii”, fiind cel mai relevant indicator al
eficienţei economice.
Ultima formă este rata comercială a profitului, un raport procentual
între masa profitului şi totalul încasărilor la preţul pieţei.

Mărimea profitului depinde de mai mulţi factori:

a) nivelul costului mărfii sau serviciului (invers proporţional);
b) nivelul preţului de vânzare a mărfii (direct proporţional);
c) volumul serviciilor sau produselor realizate;
d) structura produselor şi serviciilor – dacă ele aduc sau nu profit
mare;
e) viteza de rotaţie a capitalului;
f) modul cum se împarte venitul obţinut între posesorii factorilor de
producţie (cu cât salariul şi renta sunt mai mari, profitul se micşorează).
Profitul fiind utilizat atât pentru consumul personal, cât şi pentru
lărgirea şi modernizarea activităţii, rezultă că generează progresul şi
dezvoltarea societăţii.
Funcţiile profitului
Profitul constituie motivaţia obiectivă a întreprinderii şi proprietarilor
firmelor. Principalele funcţii ale profitului sunt:
- funcţia de motivare a firmelor. Profitul stimulează iniţiativa
economică, el determină acceptarea riscului;

5
 Profitul

- funcţia de creştere. Profitul stă la baza creşterii producţiei, a

dezvoltării firmelor, este sursa principală de autofinanţare;
- funcţia de control sau barometru asupra activităţii firmelor. El
indică nu numai eficienţa, ci şi pentru fiecare etapă din
activitatea întreprinderii - nivelul eficienţei, permiţând astfel
efectuarea de comparaţii, conducând la raţionalitate
superioară .
- funcţie socială, asigurând indirect, sau direct resurse
necesare pentru activităţi social-culturale.

4. Maximizarea profitului

Toţi întreprinzătorii sunt interesaţi în a obţine profit. Cu cât profitul

este mai mare cu atât rentabilitatea, eficienţa este mai mare. În cadrul
fiecărei firme se determină volumul profitului obţinut sub formă de masa
profitului. Firma reportează apoi masa profitului la costurile făcute, la
capital sau la cifra de afaceri, obţinând procentual gradul de
profitabilitate.
Rata profitului dă informaţii despre mersul afacerilor firmei
respective.

a. Maximizarea profitului în perioadă scurtă

Firma obţine venit în perioadă scurtă atunci când venitul marginal
depăşeşte costul marginal pentru toate creşterile de producţie. Cu alte
cuvinte, maximum de profit este atins la acel nivel al producţiei la care
venitul marginal egalează sau depăşeşte costul marginal, iar curba
costului marginal este în creştere.

b. Profitul în perioadă lungă

În perioadă lungă numărul firmelor care produc un bun oarecare
se va mări dacă firmele din ramură obţin profit economic pozitiv. Dacă
firmele care produc un bun oarecare înregistrează pierderi, atunci treptat
ele vor renunţa la producţia bunului respectiv, iar numărul lor va
descreşte.

Efectele intrării sau ieşirii firmelor în ramură

Dacă într-o ramură oarecare se va înregistra la un moment dat o
creştere a numărului de firme care produc un anumit bun, atunci vom
sesiza o modificare a costurilor şi veniturilor tuturor firmelor care produc
bunul respectiv. Acest fapt se datorează următoarelor:
- intrarea unui număr însemnat de firme în ramură are ca efect
imediat creşterea ofertei la bunul produs şi scăderea preţului de vânzare.
Venitul mediu ca şi cel marginal vor scădea deoarece vânzările se fac la
noile preţuri;
6
 Profitul și Renta

- intrarea în ramură a noilor firme va duce la creşterea cererii

de factori de producţie utilizaţi pentru producerea bunului respectiv.
Preţul factorilor va creşte şi deci va creşte costul total al fiecărei firme.
Scăderea venitului şi creşterea costului vor avea ca efect
reducerea profitului fiecărei firme. În aceste condiţii, motivaţia pentru
noile firme de a produce bunul respectiv va scădea şi chiar va dispare
atunci când profitul economic al fiecărei firme va scădea pe perioadă
lungă, la zero.
Fiecare firmă în parte va renunţa la producerea unui bun dacă nu
va obţine profit normal. În acest caz firmele vor ieşi din ramură sau de pe
piaţă influenţând astfel atât costul cât şi venitul dar în sens invers.
Profitul firmelor care vor rămâne în ramură va creşte şi firmele vor
continua să existe până ce profitul total al fiecărei firme egalează profitul
normal.

Profitul în condiţiile pieţei perfecte

Atunci când piaţa cu concurenţă perfectă se găseşte în echilibru

în perioadă lungă constatăm că:
- fiecare firmă va produce în condiţiile celui mai redus cost.
Costul mediu al firmei este dat de curba costului mediu în perioadă
lungă;
- fiecare firmă îşi maximizează profitul economic realizând o
producţie pentru care venitul marginal este egal cu costul marginal;
- profitul supernormal este zero, pentru că nu există tentaţia
firmelor de a intra şi de a ieşi din ramură şi deci costul mediu este egal
cu venitul mediu. În plus, pentru o firmă perfect competitivă, venitul
mediu este egal cu venitul marginal.
În condiţiile în care piaţa perfectă este în echilibru pe termen
lung, costul mediu va fi egal cu costul marginal pentru toate firmele.
Acestea se întâmplă la cel mai scăzut punct al curbei costului mediu şi
această egalitate pune în evidenţă producţia la care costul mediu este
minim şi deci profitul este maxim.

Profitul în condiţiile pieţei imperfecte

Situaţia de monopol presupune existenţa unui singur producător

pe piaţă.
În cazul monopolului maximizare a profitului se obţine atunci când
costul marginal este egal cu venitul marginal. În perioadă lungă, tentate
de câştig, şi alte firme doresc să intre pe piaţa monopolului în ideea de a
obţine un profit economic ridicat. Această dorinţă este stăvilită însă de
barierele ridicate de monopol care sunt foarte greu de trecut.

7
 Profitul

Situaţia de oligopol presupune existenţa unui număr redus de

ofertanţi.
Strategiile deschise oligopolului sunt:
1. Competiţie prin preţ. Firma îşi atrage cumpărătorii vânzând la
un preţ mai redus decât rivalii săi. Desigur această strategie atrage
reducerea profitului. După ce atrage un număr suficient de cumpărători
firma va ridica preţul la nivelul firmelor concurente.
2. Competiţie în afara preţului, care vizează calitatea bunurilor
produse, calitatea serviciilor prestate, reclama, etc.
Deci profitul fiecărei firme oligopoliste depinde de modul de a
alege şi combina strategiile, de rapiditatea de schimbare a strategiilor, de
rapiditatea de a obţine informaţii şi de a le utiliza.
Între oligopolurile din aceiaşi ramură concurenţa poate lua forme
distrugătoare. Mobilul este profitul, mărimea lui, iar obiectivul este
înlăturarea concurenţilor. Totuşi oligopolurile sunt capabile de a obţine
profituri mai mari în condiţiile de înţelegere decât în cele concurenţiale.

RENTA

1. Natura şi mecanismul formării rentei

Printre veniturile care se formează pe piaţă, un loc important revine

rentei. Datorită existenţei sale îndelungate, spre deosebire de salariu,
renta se înscrie între noţiunile economice cu felurite semnificaţii. Sensul
uzual al noţiunii desemnează un venit fără muncă.
Multă vreme renta a fost asociată numai cu utilizarea resurselor
naturale şi îndeosebi a pământului. Renta este cea mai veche formă de
venit pentru că agricultura a fost o îndeletnicire străveche a omului.
Economiştii clasici considerau că pământul, ca factor de producţie
limitat cantitativ, produce un venit care îmbracă forma rentei.
D. Ricardo arată că renta are la bază fertilitatea inegală a
terenurilor agricole, poziţia diferită faţă de căi de acces, sau faţă de
pieţe.
Şcoala marginalistă de economie fundamentează renta pe legea
randamentelor neproporţionale şi pe productivitatea muncii.
Contribuţie la teoria rentei a adus şi profesorul român Virgil
Madgeanu.
Sensul modern al rentei este consacrat în special de Vilfredo
Pareto. În prezent majoritatea specialiştilor consideră că renta este un
venit de care pot să beneficieze toţi subiecţii economici care dispun de
condiţii deosebite.

8
 Profitul și Renta

„Renta economică pură se referă la venitul obţinut de un factor de

producţie, orice factor, care se caracterizează prin completa inelasticitate
a ofertei” afirma Lloyd Atkinson.
Renta este deci un venit pe care îl aduce un bun imobiliar sau un
mobiliar, care nu este legat de activitatea productivă a proprietarului său.
Important este ca oferta factorului de producţie respectiv să fie
insuficientă în raport cu cererea. În prezent, renta apare deseori sub
formă de chirie.
Mecanismul formării rentei
La baza formării rentei în ramurile primare ale economiei, unde
pământul e factor indispensabil, stă legea randamentelor
neproporţionale. Iniţial, această lege a fost cunoscută ca „legea fertilităţii
descrescânde a solului”, iar acţiunea ei era limitată la domeniul
agriculturii, în forma randamentelor descrescătoare (Th. Malthus).
Ulterior s-a demonstrat că folosirea tuturor factorilor de producţie se află
sub semnul randamentelor neproporţionale.
Presupunând că sunt utilizate trei cantităţi adiţionale egale din
aceeaşi categorie de factori de producţie, fiecare din ele asigură
randamente diferite. Prima cantitate adiţională are un randament mai
ridicat, depăşind nivelul randamentului mediu socialmente posibil.
Diferenţa dintre randamentul efectiv şi cel mediu reprezintă renta,
care în cazul primei fracţiuni adiţionale este mai mare decât renta
obţinută cu a doua. Randamentul fracţiunii a treia fiind egal cu
randamentul mediu, nu mai asigură rentă diferenţială în mod normal.
Renta în sens clasic, este venitul posesorilor acelor terenuri pe
care se obţine o productivitate superioară celei de pe terenul marginal.
Dar, la nivel global, ipoteza malthusiană conform căreia cererea de
produse alimentare tinde să depăşească oferta, trebuie luată în
considerare; deci renta diferenţială de fertilitate se obţine şi pe terenurile
marginale atrase în circuitul economic.
Mecanismul ipotetic al obţinerii rentei diferenţiale de poziţie este
ilustrat în tabelul următor:
În legătură cu datele ilustrative din tabel poate apărea o întrebare:
dacă proprietarul terenului cel mai slab, de categoria a treia, nu obţine
rentă, de ce el îl pune la dispoziţia activităţii economice fără a obţine de
pe urma lui vreun venit (obţine venitul sub forma profitului normal doar
arendaşul).
Pentru depăşirea acestei dileme se introduce în dezbatere
argumentul lui Malthus pe baza căruia populaţia creşte mai repede decât
producţia agricolă, ceea ce face ca în mod obişnuit pe piaţa produselor
agro-alimentare cererea să fie superioară ofertei. Acest argument a fost
valabil în secolul al XIX-lea.

9
 Profitul

Renta funciară de fertilitate în teoria lui D. Ricardo

Nr. Categorie de indicatori

crt. Indicatori I II III
1. Consum de factori de producţie 100.000 100.000 100.000
(inclusiv profitul normal) identic
2. Producţia (t) 100 90 80
3. Costul unitar (u.m. pe tonă, full) 1.000 1.111 1.250
4. Preţul pieţei u.m./t (când cererea de 1.250 1.250 1.250
270t)
5. Renta pe unitate de produs (u.m./t) 250 139 -
6. Renta pe întreaga suprafaţă (u.m.) 25.000 12.510 -

Ca atare, preţul pieţei va fi mai mare de 1.250 u,m./t (cu x) ceea
ce măreşte renta pe produs şi pe total suprafaţă de pe terenurile din
categoriile I şi II, dar aduce o rentă pe unitatea de produs de x pe
terenul de categoria a treia şi o rentă totală de 80 x pe întreaga
suprafaţă.

2. Renta funciară

Ca formă a produsului net, renta a apărut de multe secole,

îmbrăcând trei forme: renta în produse, renta în muncă (zilele de clacă)
şi apoi, renta în bani.
În feudalism, renta era plătită de ţăranii iobagi, pentru dreptul de
folosire a pământului.
În capitalism renta funciară reflectă relaţiile economice dintre:
proprietarii funciari, care deţin monopolul asupra pământului ca
proprietate, între arendaşii care-l utilizează, îl administrează şi muncitori
agricoli care-l lucrează. Produsul net se împarte între ei, arendaşul
primind un profit cel puţin egal cu profitul mediu din alte domenii,
angajaţii agricoli primesc salariul, iar proprietarul funciar primeşte renta.
Venitul net din agricultură, prin mecanismul formării preţurilor este
aparte. Preţul reglator adeseori nu este preţul mediu, ci preţul individual
al produselor de pe terenurile cu cea mai slabă fertilitate, sau mai rău
poziţionate, această dacă toată producţia de pe ele este necesară
acoperirii nevoilor. Sporul de producţie de pe terenurile bune şi foarte
bune se transformă în produs net suplimentar.
Oferta pământului fiind inelastică prin caracterul lui limitat,
înseamnă că renta este determinată de cererea pentru pământ, în fapt –
pentru produsele agricole de pe acesta.

10
 Profitul și Renta

Renta funciară îmbracă următoarele forme:

Renta absolută
Este renta însuşită de proprietarii funciari de pe toate terenurile,
intrate în circuit productiv, indiferent de fertilitatea şi poziţia lor. Există un
dublu monopol asupra pământului, care generează cele două feluri de
rentă, arată Marx:
• prima formă este monopolul asupra terenului ca obiect de
exploatare şi generează renta diferenţială;
• a doua formă e monopolul asupra pământului ca obiect al
proprietăţii private, fapt care generează renta absolută.

Renta diferenţială
Este renta care provine din diferenţele de fertilitate a pământului şi
din avantajele care decurg din apropierea terenurilor agricole faţă de
piaţa de desfacere sau aprovizionare.
Dacă se formează ca urmare a diferenţelor de fertilitate naturală,
deci a costurilor mai mici pe terenuri foarte bune şi bune, se numeşte
rentă diferenţială I. Dacă se formează ca urmare a investiţiilor
suplimentare succesive, iar diferenţele decurg din deosebirea de
fertilitate economică este rentă diferenţială II, şi e legată de agricultura
intensivă.
Renta diferenţială se prezintă din punct de vedere valoric ca
diferenţa dintre preţul de producţie reglator (cel mai mare) al mărfurilor
agricole şi preţul de producţie de pe parcele bune şi foarte bune (cel mai
mic). Sporirea preţului produselor agricole determină creşterea rentei:
renta diferenţială de pe terenurile cele mai bune creşte pe măsura
creşterii cererii de produse agricole.
Concluzia este că rentele sunt determinate de preţ şi nu ele
determină preţul.
O variantă a rentei diferenţiale este renta de poziţie, care provine
din diferenţele între terenuri privitoare la distanţa faţă de piaţă sau căi de
comunicaţie.

Renta de monopol
Este supraprofitul realizat de posesorul unor terenuri speciale, care
produc în cantităţi reduse recolte cu însuşiri deosebite, vândute la preţuri
ridicate.
Preţul pământului
În agricultură preţul pământului depinde de:
11
 Profitul

- mărimea rentei, în relaţie directă;

- rata dobânzii, în relaţie inversă;
- posibilitatea de folosire alternativă a solului, în relaţie directă;
- ameliorarea poziţiei faţă de căile de comunicaţie, sau faţă de piaţă, în
relaţie directă;
- raportul dintre cererea şi oferta de produse agricole.
Preţul pământului este renta capitalizată, adică renta care, dacă ar fi
transformată în capital, ar aduce un venit egal în formă de dobândă.

3. Renta în industria extractivă şi de pe terenurile de construcţii

Este parte din produsul net care se transformă în venit obţinut de

proprietarul unor terenuri bogate în zăcăminte sau cu poziţii avantajoase
construibile.
• Renta diferenţială I e încasată de proprietarul terenurilor bogate
în zăcăminte şi/sau bine situate, iar renta diferenţială II e obţinută de pe
terenurile pe care au fost făcute investiţii succesive şi al căror randament
este superior acelora care determină preţul reglator în industria
extractivă ori în construcţii.
• Renta absolută e încasată de proprietarii tuturor terenurilor
construibile sau exploatabile în industria extractivă.
• Renta de monopol e încasată de proprietarii acelor terenuri ale
căror bogăţii sunt deosebit de rare.
Renta în industria extractivă are tendinţa generală de creştere,
întrucât zăcămintele subsolului sunt deja exploatate, sunt limitate, iar
cheltuielile pentru prospecţiuni şi săpături la adâncime sunt tot mai mari.

În prezent asistăm la transformarea rentei absolute în rentă de

monopol, în condiţiile în care, pe terenurile cu însuşiri speciale se obţin
în cantităţi reduse mărfuri având calităţi deosebite, sau în condiţiile
concentrării terenurilor.

• Renta are accepţiuni foarte cuprinzătoare în condiţiile

contemporane;
1) Rente ale bunurilor oferite de natură:
a. rentă funciară,
b. rentă minieră,
c. rentă pe terenuri de construcţii.
2) Rente pentru capitaluri produse de om: maşini, utilaje, brevete care
au ofertă insuficientă, sau asigură productivităţi superioare.
3) Rente de abilitate: pentru persoanele având abilităţi de excepţie –
talent, instrucţie specială şi costisitoare – care vor fi plătite cu mult
peste nivelul cu aceleaşi contribuţii în muncă. Plusul obţinut peste
salariul obişnuit este renta pentru aceşti profesionişti de excepţie.
12
 PIAŢA MONETARĂ

Înfăptuirea activităţii economico-sociale în condiţiile pieţei necesită

folosirea permanentă a banilor sub diferite forme, componente şi
mecanisme specifice. Acestea se corelează în timp şi spaţiu cu
instumente proprii, într-un ansamblu de relaţii ce se formează între
agenţii economici şi monetari.

1 Obiectul şi agenţii pieţei monetare

În teoria şi practica economică din ţara noastră şi din alte ţări,

problematica pieţei monetare este abordată în diverse modalităţi,
fiecare având raţiunea ei. O delimitare netă între fenomenul monetar şi
cel de capital nu se realizează şi nici nu se justifică întotdeauna.
Doctrina economică precizează, în principal, două modele de
abordare: modelul european, dominat de lumea bancară, în care
băncile utilizează aproape toate instrumentele monetar-financiare, şi
modelul anglo-saxon, în care se foloseşte noţiunea numită generic
piaţă financiară în care se delimitează piaţa monetară şi piaţa de
capital*.
Piaţa monetară este piaţa specifică al cărei obiect îl formează
tranzacţiile pe care le presupune moneda sub toate formele ei, împreună
cu mecanismele de confruntare între solicitanţii şi ofertanţii de monedă în
funcţie de preţul acestei mărfi. Piaţa monetară este specializată în
plasarea şi atragerea de fonduri pe termen scurt, inclusiv acordarea sau
obţinerea de credite. Ea are mai multe segmente, fiecare fiind specializat
în utilizarea unor instrumente specifice, iar principalii operatori sunt
băncile.
Banii reprezintă un activ special care, în baza unei convenţii
general-acceptate, este folosit ca mijloc de intermediere a schimbului şi
de măsurare a activităţii economice. Ei sunt denumirea generică pentru
toate felurile de monedă şi semne ale valorii.
Activul cu rol de bani are două trăsături definitorii:
- este general-acceptat în orice tranzacţie şi de toţi participanţii într-
un spaţiu economic şi timp istoric;
- are o lichiditate perfectă sau cvasiperfectă (cost de tranzacţie nul
sau foarte redus).
Lichiditatea bancară prezintă mijloacele de plată pe care o bancă le
poate uziliza imediat pentru a onora un angajament financiar.
Banii au apărut din necesităţile schimbului, pentru depăşirea
inconvenientelor trocului şi au cunoscut de-a lungul istoriei profunde
transformări, îndeplinind mai multe funcţii. Astfel, s-a cristalizat, treptat,
un gen specific de relaţii între ofertanţii de bani şi solicitanţii de bani, care

1
constituie conţinutul pieţei monetare sau a banilor. Activele monetare se
tranzacţionează pe termen scurt, până la un an, făcând obiectul pieţei
monetare.

Piaţa monetară este o piaţă specială care are rolul de a compensa

excedentul cu deficitul de monedă existent la diferiţi agenţi economici şi
de a regla cantitatea de monedă în economie în condiţiile unui preţ
specific – rata dobânzii.

Tranzacţiile pe piaţa monetară au loc în fiecare ţară în legătură cu

fluxurile circuitului economic naţional şi în interdependenţă cu relaţiile
economice internaţionale.
Cea mai mare piaţă monetară din lume este cea din New York,
fiind influenţată de cele mai mari bănci americane, japoneze şi
europene. Alte pieţe monetare majore sunt cele de la Londra, Tokio,
Paris etc.
Înfăptuirea în practică a conţinutului pieţei monetare reprezintă o
activitate cu caracter lucrativ, comercial, realizată de agenţi economici
specializaţi care concentrează cererea şi oferta de monedă provenite de
la agenţii economici primari. Aceşti agenţi intermediari sunt băncile şi
alte instituţii financiare asimilate lor (vezi figura 20.1).

Relaţiile de intermediere bancară

Băncile au fost create cu mult timp în urmă, îndeplinind la început

rolul de a păstra valorile mobiliare depuse de clienţii lor şi de a efectua
plăţi solicitate de aceştia.

2
 Treptat, activitatea băncilor s-a amplificat şi s-a diversificat, prin
apariţia instituţiilor financiare şi societăţile de asigurări, care funcţionează
în perioada contemporană ca un agent economic monetar-financiar
important, intermediind în mod specializat activitatea celorlalţi agenţi şi
gestionând pârghiile monetar-financiare, în acord cu interesele
economice corespunzătoare.
Băncile îndeplinesc atât funcţiile clasice, cât şi funcţii moderne.
Funcţiile clasice pot fi grupate în două clase: active şi pasive.
Funcţiile clasice sunt acelea care se îndeplinesc de la apariţia
băncilor şi, până în prezent, la toate nivelurile economice.
Funcţiile active constau îndeosebi în acordarea de credite
persoanelor fizice şi juridice, care dovedesc bonitate financiară
(capacitatea de a rambursa creditele şi dobânzile aferente).
Funcţiile pasive constau, în principal, în activităţi de mobilizare şi
păstrare a disponibilităţilor monetare temporare din economie.
Funcţiile moderne (noi) se referă, mai ales, la operaţiuni macro-
economice cum ar fi coordonarea încasărilor şi plăţilor din economia
naţională.
Agenţii pieţei monetare sunt băncile.
Băncile în economia cu piaţă concurenţială pot fi: bănci de
emisiune şi bănci comerciale.
Băncile de emisiune sunt băncile naţionale sau băncile centrale
care sunt, de regulă, instituţii ce realizează funcţii la nivel
macroeconomic, cum ar fi emisiunea şi reglarea masei monetare.
De regulă, într-o ţară există o singură bancă de emisiune, denumită
bancă centrală, bancă naţională, bancă de primă importanţă sau banca
băncilor.
Băncile comerciale sunt instituţii cu caracter lucrativ, specializate,
care pun la dispoziţia agenţilor economici, bani-capital, pe baza
resurselor monetare atrase, precum şi a capitalului propriu. Ele deţin
majoritatea conturilor din economie şi toate conturile agenţilor
economici.
Prima bancă a fost organizată în anul 1609, adică banca din Amsterdam,
apoi în anul 1694 a fost organizată Banca Angliei. Modelul acestor bănci a
constituit sursa esenţială pentru fondarea băncilor în economia mondială
modernă.
Termenul de bancă comercială provine din rolul istoric pe care l-a
avut această instituţie în activitatea de comerţ. Iniţial, băncile comerciale
au fost principalii creditori ai comerţului, rol pe care îl îndeplinesc şi în
prezent, în perioada contemporană însă, aceste bănci au dobândit un rol
important şi în acordarea creditelor pentru consum sau a împrumuturilor
ipotecare.

3
 Băncile comerciale pot fi grupate în: bănci comerciale de depozit şi
bănci ipotecare.
Băncile comerciale de depozit sunt acelea care îşi asigură
resursele monetare de pe piaţa monetară, prin depunerile pe termen
scurt efectuate de clienţii lor.
Băncile ipotecare sunt acelea care îşi asigură resursele monetare
pe calea emiterii de titluri şi obligaţiuni ipotecare.
În economia cu piaţă concurenţială, pe lângă bănci funcţionează pe
piaţa monetară şi alte instituţii cum sunt:
- cooperativele de credit;
- fondurile de pensii;
- societăţile de asigurări şi reasigurări;
- societăţile de investiţii.
Purtărorii primari ai cererii de monedă sunt toţi agenţii economici
care, temporar, înregistrează necesităţi de monedă mai mari decât
posibilităţile proprii de acoperire: menaje, firme, administraţii publice şi
private, instituţii financiare etc.
Purtătorii primari ai ofertei de monedă sunt cei care economisesc,
înregistrând temporar resurse monetare suplimentare peste nevoile
proprii, curente: Banca Naţională, alte instituţii financiare, menaje, firme
etc. Crearea de monedă nu trebuie înţeleasă în sensul fabricării de bani,
ci în sensul creşterii masei monetare în circulaţie.
Obiectul pieţei monetare este masa monetară privită în sens larg
şi se compune din:
a) disponibilităţi monetare propriu-zise (bani cash, bani gheaţă,
bani lichizi), care reprezintă instrumente monetare cu lichiditate perfectă;
b) disponibilităţi semimonetare (bani proximi), care reprezintă
instrumente monetare ce pot fi transformate în monedă propriu-zisă sau
pot îndeplini funcţiile acesteia, dar nu au lichiditate perfectă şi
acceptabilitate generală.
Starea şi evoluţia componentelor masei monetare se pot cerceta
cu ajutorul unei unităţi de măsură, denumită agregat monetar.
Agregatul monetar reprezintă un indicator sau o mărime
statistică, drept componentă a masei monetare, cu autonomie
relativă în cadrul acesteia.
Fiecare agregat monetar îndeplineşte funcţii specifice şi este
relevant prin fluxurile reale pe care le intermediază, instituţiile financiar-
bancare ce îl gestionează şi prin informaţiile pe care le poate furniza.
Agregatul monetar se determină prin însumarea, după anumite
reguli, a unor operaţii sau fluxuri în expresie monetară ca:
- numerar în afara sistemului bancar;
- disponibilităţi la vedere;
- depozite ale populaţiei;

4
- depozite în valută ale rezidenţilor etc.
În România, masa monetară se poate analiza prin utilizarea
următoarelor agregate:
- masa monetară în sens larg (M2);
- masa monetară în sens restrâns (M1) care cuprinde: numerar în
afara sistemului bancar şi disponibilităţi la vedere;
- cvasibani în structura cărora intră: economiile populaţiei,
depozitele în lei, depozitele în valută.
Tot pentru analiza masei monetare se calculează de BNR
agregatul baza monetară, ca medie zilnică şi la sfârşitul perioadei, în
structura căruia se înscriu:
- numerar în caseriile băncilor;
- numerar în afara sistemului bancar;
- disponibilităţi ale băncilor la BNR.

Dintre instrumentele pieţei monetare cele mai importante sunt:

a) Biletele de trezorerie reprezintă o formă a îndatorării statului pe
termen scurt, respectiv o componentă a datoriei interne. Acestea sunt
instrumente cu caracter popular, fiind achiziţionate în momentul emisiunii
atât de agenţi economici, cât şi de populaţie. După emisiune, aceste
titluri sunt intens comercializate pe piaţa monetară.
b) Titlurile comerciale sunt instrumente pe termen scurt,
reprezentând promisiunea făcută de o firmă, care urmăreşte atragerea
de fonduri necesare activităţii cotidiene, rambursabile la o anumită
scandenţă.
c) Cecurile (acceptările bancare) reprezintă un înscris bancar
trimis unei bănci spre acceptare.
d) Certificatele de depozit negociabile reprezintă înscrisuri
emise de băncile comerciale pentru a atesta existenţa fondurilor în
depozite. Prin aceste titluri se stipulează că deponenţii vor primi anual
dobânzi de o anumită mărime, iar la maturitatea depozitului, acestora li
se va restitui suma iniţială. Băncile răscumpără unele certificate înainte
de maturitate. Din motivul negocierii acestor titluri, ele se numesc
certificate de depozit negociabile.
e) Eurodolarii desemnează depozitele la termen, exprimate în
dolari, efectuate la bănci străine sau la filiale ale băncilor americane din
străinătate.
f) Acordurile de răscumpărare reprezintă titluri care atestă
împrumuturile pe termen scurt (uneori numai 24 de ore), acordate
agenţilor economici, guvernului sau altor entităţi economice, de către
băncile comerciale sau alte instituţii financiare.

5
 2 Cererea şi oferta de monedă

Masa monetară poate fi abordată ca stoc şi ca flux.

Masa monetară ca stoc relevă ansamblul instrumentelor
monetare aflate la dispoziţia agenţilor economici nonfinanciari dintr-o
ţară, la un anumir moment, destinate cumpărării de bunuri economice,
plăţii datoriilor, formării economiilor în scopul efectuării de investiţii sau
altor plasamente.
Masa monetară ca flux relevă produsul între dimensiunea medie
a stocului de bani şi viteza de rotaţie a banilor din economia naţională în
decurs de un an.
Ambele aspecte ale masei monetare se evaluează prin volumul
schimburilor de bunuri economice şi prin lichiditatea monetară.
Cererea de monedă exprimă cererea de active monetare, adică
de active care îndeplinesc funcţiile banilor la un moment dat (ca stoc) şi
în medie într-un orizont de timp (ca flux).
În termeni reali, aşa cum arătam, cererea de monedă depinde, în
primul rând, de volumul total al schimburilor intermediate efectiv, de
monedă şi de viteza de rotaţie a acesteia.
Viteza de rotaţie a monedei relevă numărul mediu de operaţiuni
de vânzare-cumpărare şi de plăţi pe care o unitate monetară le
intermediază într-o perioadă dată. Masa monetară (M) este direct
proporţională cu cantitatea bunurilor economice supuse tranzacţiilor la
un anumit preţ (PY) şi invers proporţională cu viteza de rotaţie a monedei
(V).
M=PY/V
Pentru decizia economică de previziune şi de evaluare a cererii şi
ofertei de monedă este necesară cunoaşterea raportului dintre cantitatea
de monedă aflată în circulaţie şi cantitatea de bunuri economice aduse
pe piaţă.
Acest raport reflectă puterea de cumpărare a banilor sau valoarea
banilor, respectiv cantitatea de bunuri economice care se poate cumpăra
cu o unitate monetară într-o perioadă dată.
În al doilea rând, cererea de monedă este determinată de
amploarea creditului de consum, respectiv de raportul între vânzările pe
credit (pe datorie) şi plăţile efectuate în contul creditelor ajunse la
termenul de achitare (scadenţă) în perioada corespunzătoare.
Rata de lichiditate relevă raportul dintre mărimea medie anuală a
masei monetare şi mărimea tranzacţiilor economice intermediate de
monedă.
Înclinaţia spre lichiditate se întemeiază pe următoarele mobiluri:
a) mobilul venitului, respectiv înclinaţia populaţiei de a păstra
asupra ei bani cash, de a nu-i cheltui imediat ce i-a obţinut, de a păstra

6
un stoc de monedă pentru a executa cheltuielile anticipate pe termen
scurt;
b) mobilul afacerilor, respectiv păstrarea unei cantităţi de monedă
în vederea unor plasamente mai profitabile în viitor;
c) mobilul precauţional sau al prudenţei, respectiv înclinaţia
posesorului de monedă de a fi pregătit pentru a depăşi anumite situaţii
neprevăzute;
d) mobilul speculaţiei, respectiv plasarea economiilor în bani
cash, care sunt în anumite împrejurări o alternativă a activelor financiare,
astfel că cererea de monedă înlocuieşte cererea de active financiare.
Cererea de monedă provine de la agenţii economici care, prin
natura activităţii pe care o desfăşoară, ajung în situaţia de a cheltui mai
mult decât resursele proprii. Din acest motiv, ei recurg la credite pentru a
putea cu ajutorul lor să-şi satisfacă interesele. Aşadar, cantitatea de
monedă în economie se află în relaţii directe cu mecanismul compensării
excedentelor cu deficitele de monedă, cu creşterea sau diminuarea
volumului creditelor, cu cantitatea de bunuri economice care se
tranzacţionează pe piaţă, cu normele obligatorii stabilite de banca de
emisiuni pentru toate celelalte bănci etc.

Oferta de monedă exprimă punerea în circulaţie de monedă nouă

de către instituţii monetare specializate. Oferta îşi manifestă existenţa
atunci când resursele monetare ies din depozitele băncii de emisiune şi
ale altor instituţii emitente şi încetează să existe atunci când resursele
revin în depozitele emitentului.
În sistemele monetare moderne, ofertanţii de masă monetară sunt
banca centrală şi băncile comerciale. Banca centrală oferă numerarul
sau baza monetară, băncile comerciale creează monedă scripturală şi
diverse instrumente monetar-financiare. De regulă, oferta de masă
monetară este legată de o operaţiune de creditare, ceea ce înseamnă
monetizarea unei creanţe bancare.

Cauzele care determină creşterea ofertei de monedă sunt:

- sporirea cantităţii, în expresie valorică, a bunurilor economice supuse
vânzării; acoperirea deficitului bugetului de stat pe calea intervenţiei
băncii centrale, la sesizarea Trezoreriei, care reprezintă casierul statului;
- scăderea vitezei de rotaţie a banilor;
- convertibilitatea monedelor străine în monedă naţională;
- reţinerea din circulaţie a unei cantităţi de monedă de către anumiţi
agenţi economici sau populaţie.
Faţă de asemenea cauze care generează oferta de monedă se
folosesc diverse metode pentru creşterea masei monetare în
circulaţie, cum sunt:

7
 - acordarea de credite de către orice bancă;
- emisiunea monetară realizată de banca centrală;
- reducerea rezervei obligatorii instituite de banca centrală;
- realizarea schimbului valutar al monedelor străine convertibile pe
monedă naţională.
Banca centrală este instituţia care controlează sistematic oferta de
monedă, din următoarele motive:
- banca centrală controlează oferta totală de numerar, în timp ce
băncile comerciale pot crea bani de cont numai în funcţie de numerarul
de care dispun;
- băncile comerciale pot crea sau distruge depozitele numai în aria
relaţiei dintre numerar şi depozite. Băncile comerciale creează bani
atunci când oferă cu împrumut (creează un depozit), însă, concomitent
se distruge o cantitate egală de bani de cont când un împrumut se
restituie băncii, adică se revine la situaţia anterioară creării depozitului.

Principalele instrumente de politică monetară folosite de

majoritatea băncilor centrale sunt: instrumente indirecte, instrumente
directe, alte elemente de conducere a politicii monetare.

Instrumentele indirecte sunt:

a) Facilităţile de refinanţare şi de depozit (standing-facilities)
sunt instrumentele prin care băncile comerciale au acces la resursele de
finanţare ale băncii centrale (refinanţare), respectiv au posibilitatea de a
plasa la banca centrală resursele băneşti disponibile (depozit). Ratele
dobânzilor la aceste facilităţi creează, de regulă, coridorul dobânzilor
pieţei monetare (rata dobânzii la creditele de refinanţare este limita
superioară a dobânzilor practicate în sistem, iar rata dobânzii la
depozitele constituite este limita inferioară). Aceste operaţiuni sunt
demarate de băncile comerciale.
b) Operaţiunile de piaţă (open-market) sunt instrumentul
predilect în economiile dezvoltate incluzând: operaţiuni de refinanţare;
operaţiuni de vânzare-cumpărare de active eligibile (titluri de stat,
certificate de depozit emise de banca centrală) însoţite de contracte de
răscumpărare (repo), când proprietarul iniţial al titlurilor de stat revine,
după derularea tranzacţiei, în posesia acestor operaţiuni de vânzare-
cumpărare definitivă (outright transactions), în care dreptul de proprietate
asupra titlurilor de stat tranzacţionate se schimbă în urma efectuării
operaţiunii ş.a. Operaţiunile open-market sunt iniţiate de banca centrală.
c) Rezervele minime obligatorii sunt, în esenţă, disponibilităţi ale
băncilor, în monedă naţională sau în valută, pe care acestea le
păstrează în cont la banca centrală. Astfel, banca centrală controlează
8
oferta de bani, prin injectarea sau absorbţia de lichidităţi din sistemul
bancar.
Instrumentele directe sunt: controlul direct al volumului creditului
(plafoanele de credit); controlul direct al ratelor dobânzilor (plafoanele de
dobânzi).
Alte elemente de conducere a politicii monetare sunt:
manevrarea dobânzilor directoare ale băncii centrale (taxa scontului,
repo rate); modificarea cursului de schimb al monedei naţionale;
modificarea nivelului rezervelor internaţionale; persuasiunea (moral
suasion) adică instrumentele prin care banca centrală îşi foloseşte
autoritatea pentru a convinge băncile şi celelalte instituţii financiare de
necesitatea modificării nivelului dobânzilor practicate, a structurii
acestora sau a marjelor dintre ele şi în privinţa politicii de creditare a
clienţilor.
Rezultă că piaţa monetară implică mai multe segmente ca: piaţa
scontului (cumpărarea-vânzarea de cambii), piaţa interbancară (băncile
se împrumută reciproc), piaţa certificatelor de depozit (atragerea de
resurse băneşti prin emiterea de certificate de depozit negociabile,
înscrisuri care pot fi răscumpărate de bănci la o anumită dobândă), piaţa
efectelor de comerţ (băncile, marile firme sau alte instituţii financiare emit
titluri de credit, respectiv bilete la ordin sau cecuri în vederea creditării
agenţilor economici), piaţa eurovalutelor (atragerea şi plasarea de
fonduri în valută în afara ţării de origine a fiecărei valute).
Realitatea monetară are deci o mare complexitate, astfel că ea este
urmărită sistematic prin instituţiile bancare specializate, care reglează
(ajustează) masa monetară, operând asupra cererii şi ofertei de monedă
în relaţie cu circulaţia bunurilor pe piaţă. Astfel, se urmăreşte echilibrul
pieţei monetare.
Echilibrul pieţei monetare este influenţat de mai mulţi factori,
între care rata dobânzii deţine o pondere însemnată. La o anumită
dimensiune a ratei dobânzii, presupunând celelalte condiţii neschimbate,
mişcarea cererii şi mişcarea ofertei de monedă tind spre obţinerea
echilibrului pieţei monetare.

Oferta de monedă influenţează echilibrul pieţei monetare astfel:

mărirea ofertei de monedă determină diminuarea ratei dobânzii şi
sporirea masei monetare tranzacţionate pe piaţă; cantitatea de monedă
suplimentară nu poate fi absorbită decât dacă se reduce rata dobânzii,
care, la rândul ei, duce la creşterea cererii de monedă.
Reducerea ofertei de monedă determină creşterea ratei dobânzii
şi scăderea cantităţii de monedă tranzacţionată pe piaţă. De asemenea,
mărirea ratei dobânzii este generată de lipsa acută de monedă care să

9
se vehiculeze cu o rată redusă a dobânzii, lipsă ce influenţează tot mai
puternic în direcţia sporirii ratei dovânzii.
Echilibrul pieţei monetare este complex şi dinamic, tocmai datorită
specificităţii mecanismului în care se corelează cererea şi oferta de
monedă, prin sistemul bancar, care manevrează rata dobânzii, în funcţie
de interesele proprii, ca şi de solicitările clienţilor.
Iată de ce pentru aprecierea echilibrului pieţei monetare trebuie să
se aibă în vedere şi următoarele aspecte: interesele agenţilor economici
de a poseda moneda şi a o utiliza în tranzacţii protejate de risc;
urmărirea cu prioritate de către agenţii economici a puterii de cumpărare
a încasărilor lor în raport cu expresia nominală a acestora, ceea ce
înseamnă că cererea de monedă reprezintă o cerere de încasări reale;
costul oportunităţii deţinerii banilor lichizi, în raport cu plasamentul
acestora cu o anumită dobândă; încasarea monetară ca funcţie
crescătoare de venit şi funcţie descrescătoare de mărimea ratei
dobânzii, adică elasticitatea pe termen lung a cererii de monedă, în
raport de venit şi de rata dobânzii; relaţia dintre stocul de masă
monetară, viteza de rotaţie a monedei şi creşterea preţurilor.
Echilibrul pieţei monetare are un rol însemnat ce decurge din
semnificaţia tot mai mare pe care o dobândeşte moneda în economia
contemporană.

10
 PIAȚA DE CAPITAL

1. Conţinutul şi formele pieţei de capital

2. Funcţionarea pieţelor de capital
3. Piaţa de capital în România

Piaţa de capital s-a format şi evoluează în relaţie cu dezvoltarea

economiei de piaţă concurenţial-funcţională şi cu celelalte pieţe specifice din
economie. Tot mai frecvent pentru piaţa de capital (capital market) se
foloseşte sinonimul de piaţă a valorilor mobiliare (securities market).

1. Conţinutul şi formele pieţei de capital

Piaţa de capital este piaţa în care guvernul ţării, organismele

internaţionale, societăţile comerciale pot lua cu împrumut sau, ca
orice persoană fizică sau juridică, pot investi sume de bani pe termen
mediu şi lung. În accepţiunea anglo- saxonă, această piaţă este concepută
ca o componentă a pieţei financiare, alături de piaţa monetară.

Piaţa de capital reprezintă o importantă piaţă financiară pe termen

lung pentru activele financiare. Este piaţa titlurilor financiare cu o durată mai
mare de un an, în care se includ instrumente ce exprimă drepturi şi obligaţii
pe o perioadă mai mare de un an, acţiuni, obligaţiuni şi titluri de ipotecă.

Activele sunt bunurile mobile şi imobile, creanţele şi disponibilităţile

băneşti pe care le posedă o întreprindere şi care au capacitatea de a genera
fluxuri de venituri în viitor.

Cea mai generală grupare a lor o formează: activele fizice (corporale,

reale,tangibile) şi activele financiare.
Activele fizice (corporale, reale, tangibile) reprezintă o
parte a patrimoniului unei întreprinderi, constând în bunuri de capital fix
şi circulant, bunuri de consum de folosinţă îndelungată, creanţe, titluri
de plasament şi disponibilităţi băneşti etc.
Activele financiare reprezintă depozitele monetare şi
semimonetare, implicit titlurile financiare pe termen scurt şi pe termen lung.
Ele pot fi:
- active financiare bancare, care generează dobânzi, au un grad
redus de risc, însă nu sunt negociabile;
- active financiare nebancare, care se concretizează în titluri
financiare, negociabile pe piaţa financiară secundară.
Pieţele de active financiare sunt acelea în care se
tranzacţionează acţiuni, obligaţiuni, bilete la ordin, ipoteci şi alte drepturi
deţinute asupra unor active reale.

1|Page
Activele financiare se pot grupa după diverse criterii, dintre care cele mai
folosite sunt:

a) Din punctul de vedere al perioadei de valabilitate sunt:

- pe termen scurt, acelea care favorizează plasamente pe perioade mai
mici de un an (titluri comerciale, certificate de depozit, bilete de
trezorerie);
- pe termen lung, acelea care mijlocesc finanţări externe, adică
asigură plasamente pe perioade mai mari de un an sau fără termen. În
această grupă, se includ acţiunile şi obligaţiunile.

b) Din punctul de vedere al venitului pe care îl aduc:

- active cu venituri fixe (acţiuni privilegiate şi obligaţiuni);
- active cu venituri variabile (acţiuni ordinare).

Instrumentele principale ale pieţei de capital sunt: acţiunile,

obligaţiunile, titlurile de ipotecă. În mod corespunzător, pieţele de capital
cuprind mai multe forme, ca: piaţa acţiunilor; piaţa obligaţiunilor (emise de
firme mari, emise de stat, emise de unităţile administraţiei publice locale);
piaţa titlurilor de ipotecă.

a) Piaţa acţiunilor este piaţa pe care se tranzacţionează sistematic acţiuni.

Acţiunea este un titlu financiar prin care se demonstrează contribuţia
posesorului la capitalul social al unei societăţi comerciale pe acţiuni emise.
Suma înscrisă pe acţiune este valoarea sa nominală şi reprezintă o
parte a capitalului social al societăţii respective. Posesorul de acţiuni
primeşte anual o parte din profitul disponibil al societăţii pe acţiuni, numit
dividend. Acesta este direct proporţional cu profitul disponibil al societăţii
pe acţiuni şi cu numărul de acţiuni deţinute în momentul încheierii
exerciţiului financiar, adică al întocmirii bilanţului.
Acţiunile pot fi: privilegiate, acelea cărora li se acordă un dividend fix;
ordinare, acelea cărora li se acordă un dividend variabil, în funcţie de
mărimea profitului societăţii comerciale pe acţiuni.
Spre deosebire de alte instrumente, acţiunile nu au maturitate, durata
lor de viaţă fiind dată de perioada în decursul căreia firma emitentă
desfăşoară activitatea sa. Din acest motiv, existenţa unei pieţe dezvoltate a
acţiunilor este imperativă.

b) Piaţa obligaţiunilor este o piaţă a activelor financiare pe termen

lung emise de firme mari, de stat sau de unităţile administraţiei publice locale.
Obligaţiunea este un titlu financiar pe termen lung, care are
valoarea nominal egală cu suma cu care emitentul (debitorul) este creditat de
către subscriptor (creditorul).

2|Page
 Emitentul este obligat să plătească deţinătorului, la termenul
stabilit (scadenţă), valoarea nominală a obligaţiunii şi, periodic (anual,
semestrial), până la scadenţă, o dobândă fixă, numită cuponul obligaţiunii.

Piaţa obligaţiunilor emise de firmele mari reprezintă piaţa pe

care se tranzacţionează titluri financiare ale împrumuturilor obligatare.

Funcţiile obligaţiunilor pe piaţă sunt foarte importante pentru

adoptarea deciziilor de finanţare de către firme. Durata de viaţă a acestor titluri
este, în general, cuprinsă între 10 şi 30 de ani, fiind comercializate pe pieţele
interdealeri sau O.T.C. („over the counter”).
Multe dintre obligaţiuni cuprind unele clauze, prin care devin mai
profitabile pentru firmele emitente. Primii cumpărători ai acestor titluri sunt
societăţile de asigurări, fondurile de pensii, organizaţiile nonprofit. În general,
cei care achiziţionează aceste titluri nu urmăresc o lichiditate sporită.

Pentru emisiunea acestor titluri sunt antrenate banca centrală şi

băncile comerciale. Banca centrală aplică politica sa prin cumpărarea şi
vânzarea de titluri guvernamentale, în funcţie de aceste operaţiuni reglându-
se masa monetară.
Pe piaţa obligaţiunilor de stat mai apar, în calitate de participanţi,
şi societăţile comerciale, instituţiile financiare şi nefinanciare, persoanele
fizice şi investitorii străini. Pe pieţele ţărilor care se confruntă cu deficite
bugetare, volumul tranzacţiilor cu titluri de stat este enorm.
Piaţa obligaţiunilor emise de unităţile administraţiei publice locale
este piaţa titlurilor folosite pentru finanţarea investiţiilor de capital (şcoli,
poduri, canalizări, aeroporturi, transport subteran etc.), care intră în
competenţa lor.
Achiziţionarea acestor titluri financiare este realizată de către băncile
de investiţii, care le revând băncilor comerciale, societăţilor de
asigurări-reasigurări şi investitorilor individuali.

c) Piaţa titlurilor de ipotecă este piaţa titlurilor financiară emise pentru

a evidenţia împrumuturile pe termen lung, în vederea achiziţiilor de
proprietăţi (imobile, terenuri etc.). Împrumuturile respective sunt garantate
chiar cu proprietăţile achiziţionate.
Piaţa titlurilor de ipotecă este o componentă importantă a pieţei de
capital, înregistrând o amploare deosebită în ţările cu economie cu piaţă
concurenţială, începând cu SUA. Prin intermediul acestei pieţe sunt
finanţate majoritatea construcţiilor de locuinţe, de apartamente, de sedii
pentru firme, de imobile destinate afacerilor.
Activele financiare pe termen lung sunt cerute preponderent de
gospodării (menaje) şi de unele instituţii financiare (casele de pensii,
societăţile de asigurări- reasigurări).
Cererea pentru aceste active financiare se dimensionează pe

3|Page
baza previziunilor ce le fac cumpărătorii potenţiali, referitoare la următoarele
criterii:
- randamentul activelor financiare pe termen lung sau câştigul
potenţial;
- riscul investiţiilor în active financiare pe termen lung;
- lichiditatea activelor financiare pe termen lung.
Randamentul sau câştigul activului financiar pe termen lung
reprezintă venitul preconizat a fi generat de activul financiar în raport cu
preţul lui. El este câştigul asociat plasamentului într-un activ financiar, având
două componente: ca flux şi ca stoc. Ca flux cuprinde câştigul, aferent
perioadei de deţinere a activului financiar respectiv. Ca stoc cuprinde
diferenţa dintre preţul activului financiar în momentul vânzării acestuia
şi preţul activului financiar respectiv, în momentul cumpărării lui.
Vânzarea şi cumpărarea sunt decalate în timp.
Schimbarea preţului titlului financiar declanşează interesul
pentru tranzacţii speculative, care pot fi încadrate în două grupe: tranzacţii
„bear”, care se bazează pe previziunea reducerii preţului titlului financiar
până la scadenţă; tranzacţii „bull”, care se bazează pe previziunea creşterii
preţului titlului financiar până la scadenţă.
Riscul investiţiilor în active financiare pe termen lung reflectă
gradul de nesiguranţă pe care îl prezintă aceste investiţii pentru solicitanţii lor
(investitori) şi care dă dreptul la venituri mai mari, în cazul unui activ
financiar mai riscant. Astfel, acţiunile sunt mai riscante decât obligaţiunile.
Lichidarea activelor financiare pe termen lung înseamnă
previziunea şansei vânzării acestora în mod rapid şi cu cheltuieli cât mai
mici. În esenţă, activele financiare pe termen lung listate la bursă au un
grad de lichiditate mai mare decât cele nelistate.

Pieţele financiare pot fi clasificate şi ca pieţe primare şi pieţe secundare.

a) Pieţele primare includ emisiunea şi plasarea de titluri financiare

noi.
Emitenţii, adică vânzătorii, urmăresc obţinerea de capital bănesc, iar
posesorii de economii, în calitate de cumpărători, urmăresc plasarea
economiilor, a capitalului bănesc, devenind astfel investitori.
Pieţele primare sunt pieţele pe care firmele achiziţionează capital nou
şi unde se emit noi valori mobiliare. Veniturile obţinute din vânzările
efectuate pe această piaţă primară se vor vira firmelor care emit acţiunile.
Preţul de vânzare al titlurilor financiare se numeşte curs şi este
reprezentat de valoarea nominală, respectiv de suma înscrisă pe titlu, fiind
un preţ ferm. În anumite condiţii, cursul perceput la plasarea titlurilor poate fi
stabilit sub sau peste valoarea nominală, răscumpărarea urmând să se facă
la valoarea nominală.
Operaţiunile pe pieţele primare se execută, în principal, prin

4|Page
intermediul băncilor, care percep un comision, ele realizând şi acţiunile de
publicitate, precum şi alte probleme specifice care se ivesc.

b) Pieţele secundare includ totalitatea tranzacţiilor cu valori

mobiliare emise anterior. Pe aceste pieţe se regăsesc valorile mobiliare, deja
emise şi vândute în prealabil unor investitori, care se tranzacţionează între
aceştia. De asemenea, există pieţe secundare pentru ipoteci şi alte active
financiare.
Cea mai activă dintre pieţele secundare este piaţa de valori
mobiliare. Există două tipuri de bază de pieţe de valori mobiliare, astfel:
1. pieţele organizate de valori mobiliare sau bursele de valori (sau
titluri);
2. pieţele cel mai puţin formalizate de valori mobiliare O.T.C. sau
pieţele interdealeri.
Pieţele organizate de valori mobiliare sau bursele de valori (sau
titluri) sunt unităţi în cadrul cărora se tranzacţionează valori imobiliare
listate (permise). Părţile contractante sunt vânzătorii şi cumpărătorii de
titluri. Aceştia efectuează tranzacţii prin intermediul agenţilor de schimb,
numiţi brokeri, care execută ordinele clienţilor lor, prin respectarea unor
reglementări sau uzanţe clare, ferme şi bine cunoscute.
În fiecare ţară se stabilesc ştiinţific condiţiile ce trebuie respectate
pentru ca titlurile unui emitent să fie listate sau admise la bursă, condiţii
cărora trebuie să li se supună toţi operatorii, toate tipurile de operaţiuni şi
mecanismul reglării acestora.
De obicei, bursele sunt organizate ca societăţi pe acţiuni, având
un organism de conducere operativă ales, numit Consiliul bursei sau
Comitetul de guvernatori.
Problema fundamentală a tranzacţiilor la bursă o constituie
formarea cursului (preţului) titlurilor financiare, care se deosebeşte
considerabil de valoarea nominală a acestora. Cursul se stabileşte într-o
manieră specifică (numită cotare) şi serveşte la realizarea a două tipuri
principale de operaţiuni bursiere: la vedere; la termen.
Pieţele cele mai puţin formalizate de valori mobiliare O.T.C. sau
pieţele interdealeri. Acestea reprezintă orice facilitate care înlesneşte
tranzacţionările de valori mobiliare, care nu au loc pe pieţele bursiere
organizate. Asemenea facilităţi sunt: un număr relativ mic de brokeri care
posedă stocuri de valori mobiliare O.T.C. („over the counter” sau „peste
tejghea”) şi despre care se spune că sunt „creatori de piaţă” în sectorul
valorilor mobiliare în care tranzacţionează; un număr mare de alt gen de
brokeri, care acţionează ca agenţi între primul tip de brokeri şi investitori;
computere, terminale şi reţele electronice, care înlesnesc comunicarea
dintre brokeri.

5|Page
 2 Funcţionarea pieţelor de capital

Funcţionarea pieţelor de capital presupune un ansamblu de corelaţii

între diverse reglementări, uzanţe, instrumente, decizii ş.a. menite să asigure
îndeplinirea rolului şi funcţiilor multiple ale acestor pieţe, ca expresie a
confruntării permanente între cererea şi oferta de titluri financiare.

Cererea de titluri financiare înseamnă solicitarea de titluri financiare

de către posesorii de capital bănesc, în scopul de a deveni, prin aceasta,
investitori.
Cererea de titluri financiare poate fi ierarhizată astfel:
-cererea structural de titluri financiare, concretizate de investiţii
productive şi pentru acţiuni sociale, ca şi împrumuturi pentru
achiziţionarea de bunuri de investiţii;
- constituirea titlurilor financiare ale societăţilor publice sau private,
respectiv a instituţiilor financiar-bancare şi de asigurări naţionale şi
internaţionale;
- finanţarea unor programe de dezvoltare şi cererea legată de factori
conjuncturali tranzitorii, cum ar fi disponibilitatea resurselor financiare
interne pentru finanţări externe;
- cererea generală de impunere a unor restricţii excesive de credite;
- necesităţi financiare determinate de eficitele bugetare şi ale balanţelor
de încasări şi plăţi etc.
În ceea ce-i priveşte pe debitori, îi putem grupa după două
criterii: activitatea economică şi scopul urmărit.
După activitatea economică distingem:
- guvernele centrale şi locale;
- întreprinderile publice şi private nonfinanciare;
- băncile comerciale şi alte instituţii bancare;
- instituţiile monetare centrale;
- alte instituţii publice şi private cu caracter financiar;
- organismele internaţionale etc.
După scopul urmărit de debitori distingem:
- industrie şi gospodărie comunală;
- petrol şi gaze naturale;
- resurse naturale;
- transport şi servicii publice;
- bănci şi finanţe; organisme internaţionale;
- debitori cu scopuri generale.
Oferta de titluri financiare este realizată de către deţinătorii acestora,
cum ar fi: organizaţii economice; bănci; case de economii; societăţi de
asigurări-reasigurări; populaţie etc.
Motivaţia investiţiei în active financiare o reprezintă capacitatea
acestora de a genera venituri în viitor. În acest sens prezintă importanţă

6|Page
indicatorul valoarea economică a unui activ, care relevă capacitatea lui de
a genera, pentru posesor, venit în viitor. Trebuie avut în vedere faptul că
o cantitate de bani obţinută în prezent are o valoare mai mare decât o
cantitate egală de bani care se obţine în viitor. De aceea, se
realizează actualizarea valorii economice a unui activ financiar, adică
estimarea valorii prezente a unui venit viitor, pe baza unei rate de
actualizare. Astfel, valoarea economică a unui activ financiar, altul
decât un depozit monetar sau semimonetar, are relevanţa unui cost de
oportunitate.
Această valoare este egală cu depozitul monetar care, constituit în
prezent, asigură peste cinci ani venitul ce însumează dobânda compusă la
suma iniţială.
Decizia de a investi într-un activ pe termen lung este influenţată de
diferiţi factori, cum ar fi:
- preţul activului, în sensul că acesta se compară cu valoarea
economică a activului;
- valoarea economică netă, care se determină ca diferenţă între
valoarea economică a activului şi preţul lui;
- randamentul activului, care se realizează prin compararea valorii
economice a activului, cu preţul lui;
- starea de siguranţă sau riscul activului.
Starea de siguranţă reflectă situaţiile în care anticipările sunt
unice sau cuprinse între limite foarte strânse.
Riscul reflectă situaţiile în care anticipările nu sunt unice, însă pot fi
apreciate probabilităţile de realizare a fiecărei valori posibile.
Toţi aceşti factori constituie un fundament ştiinţific pentru
evaluarea cererii şi ofertei de active financiare pe termen lung, contribuind
la elaborarea şi aplicarea unor decizii profitabile pentru vânzătorii şi
cumpărătorii care operează pe pieţele de capital.
Funcţionalitatea pieţelor de capital presupune înfăptuirea sistematică
a transferurilor de capital , între cei care economisesc şi cei care necesită
capital. Acestea se pot realiza în mai multe feluri, dintre care mai folosite sunt
următoarele:
a) transferul direct de lichidităţi şi de active financiare atunci când
o firmă vinde anumite părţi din capitalul său social ori obligaţiuni în mod direct
posesorilor de economii pentru investiţii, fără a se apela la un intermediar;
b) transferul de active financiare indirecte printr-un
intermediar, numit dealer, care facilitează emisiunea de active
financiare. Prin mecanismul său special, acest transfer reprezintă o
tranzacţie proprie pieţei primare;
c) transferul de active financiare printr-un intermediar
financiar, cum ar fi o bancă sau un fond mutual. În această situaţie,
intermediarul financiar obţine fondurile de la posesorii de economii, prin
emisiunea propriilor sale active financiare şi apoi foloseşte fondurile
băneşti, astfel obţinute, pentru a cumpăra active financiare ale altor firme.

7|Page
 Transferul direct de fonduri de la investitori la firme este posibil în
mod teoretic şi chiar practic, însă, în general, este mai profitabil pentru orice
firmă să apeleze la serviciile unor instituţii financiare specializate
numite case de intermediere sau de investiţii.

Existenţa intermediarilor în cadrul acestor transferuri face ca sumele

totale de bani rulate în cadrul economiei să crească considerabil şi, în
acest fel, să se amelioreze eficienţa pieţelor de capital. Funcţionarea
pieţelor de capital necesită prezenţa mai multor instituţii specifice, cum ar
fi: comisia titlurilor financiare; casele de brokeraj; bursa de valori.
Mecanismul de formare a cursului titlurilor financiare este o
problemă complexă, ţinând seama de sistemul factorilor care îl influenţează.
Cursul titlurilor financiare depinde de mai mulţi factori de ordin
economic şi extraeconomic, dintre care subliniem:

- raportul dintre cererea şi oferta de titluri financiare. Acesta ţine seama

de dimensiunile cererii şi ale ofertei, ca şi de ordinele formulate de solicitanţi
şi de ofertanţi în ceea ce priveşte cursul (adică minim la vânzare, maxim la
cumpărare sau cursul pieţei);

- dimensiunea veniturilor anterioare aduse de titlurile financiare

(dividendele) şi perspectivele de viitor ale acestora. Indicatorul utilizat pentru
aceasta este o funcţie de minim şi se numeşte număr-ani dividend,
determinându-se ca raport între preţul titlului financiar şi mărimea
dividendului;

- rata inflaţiei influenţează direct proporţional nivelul cursului titlurilor

financiare;

- rata dobânzii influenţează invers proporţional cursul titlurilor

financiare calculându-se ca raport procentual între venitul anual adus de
titlul financiar şi rata dobânzii.
La aceşti factori se adaugă influenţa altor factori ca: starea de
ansamblu a conjuncturii economiei; climatul, social şi politic, intern şi
internaţional; psihologia participanţilor la tranzacţiile de bursă ş.a.
Schimbul titlurilor financiare pe bani, adică tranzacţiile la bursa
de titluri financiare (de valori), se poate realiza prin mai multe operaţiuni,
care se includ în două mari tipuri: la vedere şi la termen.

Operaţiunile la vedere, care presupun schimbarea titlurilor financiare

pe bani în momentul tranzacţiei, la cursul existent (afişat).
Operaţiunile la termen, care presupun că momentul contractării,
adică al înţelegerii referitoare la numărul titlurilor financiare, la mărimea
cursului şi la scadenţă, se separă de momentul efectuării tranzacţiei, care
are loc ulterior, la ziua de scadenţă. Unul dintre participanţii la tranzacţie

8|Page
câştigă, iar celălalt pierde, în funcţie de evoluţia cursului contractat (ferm)
până la scadenţă.
Vânzătorul speră că va scădea cursul titlului financiar şi astfel va
câştiga, fiind considerat un jucător „à la baisse”. Cumpărătorul speră că
se va mări cursul titlului financiar şi astfel va câştiga, fiind considerat un
jucător „à la hausse”.
Realitatea economiei cu piaţă concurenţială demonstrează că funcţionează
deci două categorii de pieţe: pieţele „spot” şi pieţele „futures”.
Aceste categorii diferă prin modul în care titlurile financiare
sunt cumpărate sau vândute, adică, fie cu livrare pe loc (de fapt, în câteva
zile), fie cu livrare la o dată viitoare, cum ar fi şase luni sau un an de la
data tranzacţionării. Pieţele futures (care pot să includă şi pieţele de
opţiuni – „options”) au o importanţă din ce în ce mai mare.
Funcţionalitatea pieţelor de capital ţine seama de tendinţele ce au loc
în cadrul lor, sub influenţa unor factori interni şi externi specifici perioadei
actuale, care decurg din evoluţia economică,Asemenea tendinţe sunt:
Globalizarea vieţii economice. Aceasta înseamnă că pieţele de
capital au devenit internaţionale, iar pentru a fi competitive la acest nivel este
nevoie de sume semnificative de capital financiar. Generarea sumelor de
capital sporite este foarte dificilă, exclusiv din surse interne. Totodată,
competiţia existentă între ratele comisioanelor percepute pentru serviciile
de brokeraj este din ce în ce mai dură. Aceste împrejurări au dus la crearea
unor intermediari mari (investment dealer) sau mari firme de brokeraj, de
obicei, prin fuziuni între firmele mai mici. Crearea unei instituţii mai mari duce
la creşterea sumei de capital disponibile pentru ca firmele să penetreze noi
pieţe şi să ofere servicii.
Tranzacţionarea computerizată. Aceasta se corelează cu
schimbările majore, petrecute în toată lumea, în vederea introducerii
sistemelor computerizate, care vor înlocui complet arena tradiţională de
tranzacţionare (ringul). Concomitent cu sporirea importanţei sistemelor
computerizate, este posibilă introducerea tranzacţionării automate a
activelor ordinare.
Creşterea importanţei pieţelor financiare internaţionale. Aceasta
trebuie să o apreciem ţinând seama de faptul că baza de capital necesară
pentru a finanţa tranzacţii de subscriere mai mari, atât pe plan intern, cât şi
internaţional, este mult mai ridicată decât suma care poate fi generată intern.
În prezent, pieţele de capital se confruntă cu schimbări
fundamentale. Reglementările se schimbă, iar forţele economice şi
financiare explodează în direcţii diferite, ceea ce influenţează profund
deciziile de investiţii şi finanţare ale societăţilor comerciale. În acest context,
funcţionalitatea pieţelor de capital devine tot mai importantă, pe măsură ce
mecanismul este tot mai dinamic şi complex.

9|Page
 Piaţa de capital în România
În România, după 1989, s-a trecut la înfăptuirea unui important program
de reformă care a urmărit reconstruirea pieţei de capital şi a instituţiilor
acesteia. Piaţa de capital trebuie să devină o alternativă credibilă de finanţare
a macroeconomiei şi a proiectelor administraţiei centrale şi locale.
Înţelegerea corectă a conţinutului şi funcţiilor multiple ale pieţei de
capital în România presupune delimitarea cât mai bună a caracteristicilor
acestei pieţe. Aceste caracteristici ar putea fi reţinute astfel:

a) Natura pieţei de capital decurge din esenţa noului sistem economic

de piaţă liber, bazat pe preponderenţa proprietăţii private în cadrul
pluralismului formelor de proprietate. Această piaţă reprezintă spaţiul
economic de întâlnire între nevoile de capital financiar global deficitare
şi posesorii de disponibilităţi financiare global excedentare, care se
corelează prin intermediul vânzării- cumpărării de titluri financiare la un
anumit curs.

b) Piaţa de capital financiar în România se cristalizează treptat,

în principal, în două mari etape: 1992-2001 (generarea instituţiilor
fundamentale ale pieţei de capital); 2002-2007 (consolidarea instituţională şi
restricţionarea pieţei de capital). În prima etapă, au fost cunoscute mai
multe momente cheie, dintre care reţinem anul 1994, când a fost
adoptată Legea nr. 52/1994, privind valorile mobiliare şi bursele de valori,
lege care a stabilit cadrul juridic general şi a permis apariţia unor instituţii
specifice pieţei de capital, cum sunt Comisia Naţională de Valori Mobiliare
(CNVM), Bursa de valori etc.

Din cea de-a doua etapă subliniem anul 2002 care marchează
dezvoltarea pieţei de capital în contextul pregătirii şi organizării
negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană când a fost
declanşată reforma legislativă şi instituţională a pieţei de capital în România.

c) Consolidarea pieţei de capital. În acest scop prezintă o mare

importanţă Legea consolidată a pieţei de capital în contextul accelerării
procesului de integrare a României în Uniunea Europeană, adoptată în
2004. Potrivit prevederilor acestei legi, în ţara noastră se asigură formarea
unei pieţe de capital viabile care să permită tranzacţionarea unor
instrumente financiare moderne, catalizatori ai refinanţării economiei şi,
totodată, permite accesul intermediarilor pieţei de capital din România
pe piaţa unică europeană.
Prin această lege se stabilesc condiţiile care trebuie îndeplinite de
furnizorii de investiţii, societăţi de servicii de investiţii financiare (SSIF) şi
societăţi de administrare a investiţiilor (SAI), pentru a beneficia de
„Paşaportul unic european”. Acesta reprezintă instrumentul ce stă la baza
procesului de integrare a pieţelor financiare în Uniunea Europeană.

10 | P a g e
 d) Reglementările financiare actuale permit intermediarilor (SSIF
şi instituţiilor de credit, precum şi echivalentului acestora din statele
membre sau nemembre) să presteze servicii de investiţii financiare, în baza
unei autorizaţii emise de CNVM sau BNR în cazul instituţiilor de credit. De
asemenea, autorităţile competente din statele de origine pot presta servicii de
acest gen cu oricare din instrumentele financiare definite în conformitate cu
prevederile din legislaţia comunitară.
e) Fondul de compensare a investitorilor se constituie sub forma
unei societăţi pe acţiuni ai cărei acţionari sunt membrii acestuia, respectiv
intermediarii serviciilor de investiţii financiare.
f) În cadrul unei pieţe reglementate pot fi tranzacţionate oricare
din instrumentele financiare definite de lege, în funcţie de decizia
emitentului de a alege o anumită piaţă, precum şi de organizarea şi
reglementările pieţei respective. Societatea pe acţiuni este forma unică de
organizare a unui operator de piaţă care administrează una sau mai multe
pieţe reglementate.
Pe piaţa de capital din România funcţionează mai multe instituţii
specifice, dintre care cele mai importante sunt bursele de valori.
Bursa de valori din România a fost reînfiinţată în anul 1995 ca
o componentă a „economiei simbolice”, având atribuţii importante în
formarea şi utilizarea capitalurilor. Ea a luat fiinţă pe baza deciziei
Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare (CNVM). Activitatea bursei se
desfăşoară în conformitate cu prevederile legale, în scopul realizării unei
pieţe organizate pentru negocierea valorilor mobiliare admise la cotare.
Calitatea de membru al bursei poate fi dobândită de orice societate
de servicii de investiţii financiare (SSIF) autorizate de CNVM şi care
îndeplineşte anumite condiţii privind intermedierea de valori mobiliare,
proporţia activelor societăţii (ca active financiare), prezentarea unui proiect
de act constitutiv şi unui plan de afaceri, existenţa unui minim de capital net.
Indicele oficial al bursei este alcătuit în funcţie de nevoile analizei şi
pe măsura diversificării cotei bursiere. În România se foloseşte indicele
BET, cu diverse variante. Acesta este INDICELE BURSEI DE VALORI
BUCUREŞTI (BUCHAREST EXCHANGE TRADING). El reprezintă un
indice ponderat cu capitalizarea bursieră şi este creat pentru a reflecta
tendinţa de ansamblu a preţurilor celor mai lichide zece acţiuni
tranzacţionate la Bursa de Valori Bucureşti. Prin construcţie (metodologie
de calcul, reguli de selectare a acţiunilor şi actualizare), el are şi
scopul de a furniza o bază adecvată pentru tranzacţiile derivate pe
indici. Acestea sunt: options şi futures şi combinaţii ale acestora.
O altă componentă a pieţei de capital în ţara noastră o constituie
sistemul RASDAQ.
Sistemul de tranzacţionare RASDAQ este un sistem
electronic, de tranzacţionare, funcţionând ca segmentul cel mai
important al pieţei extrabursiere, înmatriculat ca societate cu răspundere
limitată. Activitatea sa constă în operarea şi menţinerea sistemului

11 | P a g e
electronic de tranzacţionare a valorilor mobiliare.

Piaţa RASDAQ a fost creată în România în 1996. Legea

consolidată a pieţei de capital din 2004 stipulează unificarea pieţei bursiere
cu piaţa RASDAQ şi asigurarea unui cadrul legislativ unic pentru ambele pieţe
secundare.
Pentru eficientizarea în continuare a activităţii pieţei de capital
sunt necesare acţiuni concertate în acord cu evoluţia economiei
româneşti şi cu exigenţele ce rezultă din înaintarea ţării pe traseul
integrării organice în Uniunea
Europeană şi al globalizării.

12 | P a g e