Tema 1.

Economia – formă a activității umane

Geneza ştiinţei economice şi etapele principale de dezvoltare

Istoria omului şi a societăţii umane începe o dată cu activitatea bazată pe raţiunea

privind dobândirea bunurilor materiale. Astfel pentru viaţă, omul are nevoie, în primul rând, de
cele mai elementare condiţii de existenţă - hrană, îmbrăcăminte, domiciliu. Însă ca personalitate
omul se manifestă prin nivelul său spiritual, dar nu prin cantitatea bunurilor materiale de care
dispune. Producerea bunurilor materiale, ca bază a vieţii, va fi totdeauna cea mai importantă
ocupaţie. Încă Aristotel spunea că oamenii au început să se ocupe cu filozofia numai după ce
toate cele necesare pentru menţinerea vieţii au fost obţinute.

Activitatea economică este un proces complex, ce constă din diverse moduri de

comportament uman, din reacţiile şi deciziile oamenilor cu privire la producerea bunurilor,
repartizarea în funcţie de necesităţile şi interesele acestora.

Ştiinţa economică are ca obiect de studiu societatea şi respectiv, reprezintă o ştiinţă socială,
de rând cu sociologia, psihologia, dreptul. Totodată, fiind o stiinţă aparte, cu obiectul său de
studiu. În calitate de ştiinţă separată, de sistem cu cunoştinţe speciale, economia s-a constituit nu
demult -  în sec XVIII, fiind influenţată de factorii materiali :

 Nivelul de dezvoltare a activităţiii economice (ce şi cum se produce?)

Şi respectiv, de factorii spirituali:
 cultura şi viziunea socială (despre ce şi cum gândesc oamenii?)
O dată cu evoluţia societăţii are loc şi dezvoltarea gândirii economice.

Etapele principale ale procesului de formare şi dezvoltare a gândirii şi ştiinţei economice sunt:

1. etapa preştiinţifică : se extinde de la originile ei greco-rornane şi asiatice până

la sfârşitul sec. XVIII-lea;
2. etapa de constituire propriu-zisă a ştiinţei  economice : e marcată de transferul analizei
bogăţiei din sfera circulaţiei în cea a producţiei (1750-1870);
3. etapa descoperirilor şi elaborărilor principiilor teoretice fundamentale ale
ştiinţei economice (1870-1930);
4. etapa de extindere a teoriei economice (1930-1970);
5. etapa ştiinţa economică contemporană (sf.anilor '80 - prezent).
Primele formalizări despre economie se produc în Orientul antic. China, India, Egiptul
şi Babilonul dau primele semnale pentru ca imediat,Grecia şi Roma antică  detin momentul de
varf de vârf. Prin Xenophon, Platon şi Aristotel, conceptele economice îşi fac intrarea în circuitul
general al ideilor : „Economicul" şi ,,Despre venituri" scrise de Xenophon, „Statul şi Legile" de
Platon, „Politica şi Etica" ale lui Aristotel.

Este clar că grecii priveau economia prin prisma sistemului lor de gândire. Astfel şi etimologia
cuvântului economie  ,, economicos  ", compus din ,, oikos"-casă. gospodărie şi  ,, nomos "-legea,
regula,ceea ce însemna lege de gospodărie.

Odată cu organizarea statalităţii, legile gospodăririi deveneau mai complexe, reflectând

necesităţile reglării economiei statului. Astfel termenul ,,economie politică" a fost propus în 1615
(epoca mercantilismului - acumulării iniţiale a capitalului şi formării economiilor naţionale) de
francezul Antoine de Montchrestien în „Tratatul despre economie politică", adăugând
„politicos" -  cetate, societate. Ştiinţa obţinând un sens mai amplu- legi de gospodărire de stat,
prin aceasta atenţionând că ştiinţa a evoluat de la o economie domestică, individuală la cea
socială.

 1. Etapele principale ale procesului de formare și dezvoltare a gândirii și Științe Economice.

   Caracteristica etapelor

Etapele principale ale procesului de formare și dezvoltare a gândirii și Științe Economice sunt:
      I Etapa-  preștiințifică- de extinde de la originile ei greco romane și asiatice până la  sfârșitul
secolului XVIII -lea;
    II Etapa- de constituire propriu-zisa a științei economice - e marcat de transferul analizei
bogăției din sfera circulației în cea a producției (1750-1870)
    III Etapa- a descoperirilor și elaborarilora principiilor teoretice fundamentale ale stiintei
economice (1870-1930)
       IV Etapa- de extindere a teoriei economice(1930-1970)
       V Etapa- știința economică contemporană se află în față unei noi situații clasice (de la
sfârșitul anilor '80 pana in prezent).

Caracteristica etapelor (momentele de bază și cuvintele economice): 

I Etapă: (se caracterizează)
  O perioadă lungă a dezvoltării lente a gândirii economice și a constituirii ei ca disciplină
autonomă.
 Primele elemente ale gândirii economice au aparut în Orientul Antic - Confucianismul, în
China/în India – Arthasantra și legile lui Mamu, în Egipt și Babilon - în învățăturile lui
Ipuwer și codul lui Hammurabi.
 Momentul de vârf al începuturilor gândirii economice – Grecia antică prin marile
Spirit: Xenofon, Platon, Aristotel.

Xenofon (427-355 in ir. n) a contribuit cu lucrările Economicul și Despre Venituri, prin

definirea economică a bunurilor, prin analiza muncii, a diviziunii sociale a muncii, a
comerțului, a banilor metalici (în special de argint) și prin extinderea sferei de la
gospodăria domestică la scara socială (a cetății).

Platon (427-347 i. Hr) - Lucrările Statul (Republica) si Legile - determină esența

proprietății, muncii, diviziunii sociale ale muncii, antagonismul d/e economia naturală
și economia de schimb, functiile banilor.

Aristotel (384-322 i. Hr) - Lucrîrile Politica și Etica nicomachina- analizează

economia domestică (naturală) si economia ....... (de schimb), explică esența
schimblului, comertului și banilor, rolul banilor si funcțiile lor. A pus baza teoriei
valorii prin cercetarea valorii și a valorii de întrebuințare a marfii, a valorii si a pretului.

- Evul Mediu (...) - gândirea economică era determinată de concepția crestină a scolasticilor
referitor la existență și la etică (moral-crestină).

- Mercanilistii(T. Mun ,A. Montchrestien,W.Petty,J.B.Golberd-pionerii epocii moderne 1500-

1750)-subliniaza esenta comertului in activitatea economica,considera ca aurul si argintul
reprezinta cea mai insemnata bogatie.Imbogatirea devine obiect al stiintei economice.Se cunosc
mai multe curente:


o mercantilismul spaniol - interzicerea iesirii din țară a metalelor prețioase și
sporirea exportului p/u acumularea aurului și argintului;
o mercantilismul francez - dezvoltarea industriei și comertului ca mijloc de
acumulare a aurului;
o mercantilismul englez și olandez - acumularea monedei, realizată prin comertul
extern;
 o mercantilismul german - examinează problemele tezaurului public ca problemă-
cheie a cercetărilor economice. Pentru prima dată se afirmă crearea economiei
politice ca stiință.

 II Etapă:

- Fiziocratii (Fr. Quesnay, 1694-1774  -Lucrarea tabloul economic, A. R. J. Turgot 1727-1781-

lucrarea Reflecțiuni asupra formarii si dustribuirii bogației) - doctrina si politica fiziocratica 
liberal, bazată pe ordinea naturală; agricultura în centrul activitatii economice; în intervenția
statului în viața economică; agricultura - singura ramură productiva; bogăția constă în nu-numai
în bani, dar și în bunuri agricole; schimbul, inclusiv cel extern nu reprezintă un izvor de bogăție;
respectul proprietății private; abordarea unui impozit unic de produsul net. Doctrina fiziocratică a
contribuit la crearea E P ca știință.

- școala clasică a E P (A. Smith,D. Ricardo,T. R. Malthus,J. S. Mill,J. B. Say) - au pus bazele
curentului de gândire și P E-Liberalismul Economic;

Știința economică devine autonomă cu obiectul său de studiu, cu o organizare determinată a

economiei (ordine naturală, legi Naturale) și cu o "mâna invizibilă" ce se concretizează în legile
pieței; în centrul atenției interesul personal (microeconomia). Contribuția concretă la apariția E P
sunt considerați părinții ei .

III Etapă:

- Marxismul (K. Marx, 1818-1883) - lucrarea de bază Capitalul (1867) (în IX volume) -

filozofie, metoda de analiză, viziunea istorică privind evoluția, sistemul de a fi; reflectând o
confruntare d/e filozofia germană, economia clasică engleză și socialismul francez, adică o
continuitate a gândirii clasice, însă și o critică pe de altă parte. A contribuit la teoria valoare
munca, a analizat romul si formele capitalului; Teoria plusvalorii, rentei, a procesului
reproductiei sociale. Ca critică ne serveste lupta de clasa - motorul dezvoltării social-economice,
relatiile dintre oameni în procesul de producție – obiectul de studiu; legile economice - caracterul
istoric. K. Marx - părintele E P a clasei muncitoare.

- Marginalismul (W. S. Jevons, lucrarea Teoria economiei politice (1871), L. Walras, lucarea

elementele de economie politică pura (1874)) - gândire neo-clasică care incearcă să transforme
pe aceeași bază teoretică a clasicilor, E P într-o știință a raționalității economice, abandonând
teoria obiectivă a valorii  - munca și dezvoltând teoria subiectivă a valorii - utilizate marginala;
schimbă accentul asupra obiectlui de studiu – echilibrul economic.

Marginalismul s-a format si s-a dezvoltat în cadrul a trei scoli:

1. Scoala de la Viena(C.Menger,F.Weiser-scoala utilitatii finale);

2. Scoala de la Lousanne(L. Wolras,V.Poveto-echilibrul general);
3. Scoala de la Cambrige(A.Marshall,1842-1942,echilibrul partial)

 IV Etapă:

- Confruntarea permanentă despre Marxism și neo-clasicism atinge punctul culminant în

perioada marei crize economice (1929-1933) ce a dat naștere noului current economic
- heynesismul.

- Heynesismul (J.M. Heynes 1833-1946 lucrarea a evidentiat teoria general a folosirii mainii de

lucru, a dobinzii și a banilor (1936) - un current de gândire economică important fundamentat la
începutul deceniului IV al secolului XX-lea. A supus criticii gindirea clasica. A inaintat ideia
interventiei statului în economie, analiza se face la nivel microeconomic prin indici globali,
folosind un model matematic bazat pe ecuatiile de echilibru; echilibrul economic devine
problema principal a ep;econ.politica obtine fundament stiintific.

- Neoheynesismul (R.Harvod,J.Robinson…) - un current de gândire economic în perioada

postbelică bazat pe regândirea unor postulate heynesiste adaptate la noile conditii. Acordă o
atenție deosebită investițiilor de stat, imprumuturilor de stat, utilizării politicii impozitelor și
controlul asupra salariilor și preturilor, precum și a pieței de stat, astfel bugetul de stat este
prezentat ca un utilizator organic al economiei.

- Sinteza neoclasică sau teoria privind economia mixtă (P.Samuelson,R.Solow)-o forma de

adaptare la noile condiții. O conlucrare a analizei microeconomice neoclasice cu teoria
heynesista-macroeconomica; echilibrul economic cuprinde și influenta progresului ethnic. 

- Economia politică a socialismului (inspirata de K.Marix, F.Enghels,V.Lenin), care este în

confruntare permanentă cu ‘’economia politică burgheză’’. Proprietatea obsteascaă asupra
mijloacelor de productie -principala formă de proprietate (proprietate privată în afara legii);
dezvoltarea economiei - dezvoltarea planificată proporțional centralizată.

 V Etapă:
- Stiința economică contemporană - teoriile elaborate în trecut au fost și sunt dezvoltate și
actualizate, unele dintre idei, teorii și doctrine au fost adaptate la noile conditii, modificându-se,
altele au fost abandonate (destramarea sistemului socialist și a uniunii sovietice - dispariție Ep.
Socialiste).

- Gindirea economică contemporană coexistă și se confruntă cu urmatoarele curenta: radical,

socialist, neoheynesist, monetarist - neoclasic.

- Neoliberalismul (M.Freidman, A.Laffer…) - este un current de gândire care se bazează pe

teoria clasică a liberalismului economic în conditiile contemporane. Explică dificultățile din
economie prin: insuficiența pieței și libertății acesteia; intervenția excesivă a statului,
manipularea permanentă a masei monetare și a bugetului: prin accentul pe stimularea ofertei,
solicitând reducerea rolului statului în economie; dezvoltarea teoriei optimului economic.

Obiectul de studiu

Termenul de „economie politică" (ştiinţă economică) poate fi interpretat ca ştiinţa despre:

 bogăţie (opinia aparţine mercantiliştilor);

 producţie şi repartiţia bunurilor materiale (părinţii acestei concepţii au fost clasicii);
o relaţiile de producţie şi legităţile de dezvoltare a activităţii economice umane
(tratarea marxistă);
o gestiunea economiei naţionale (interpretarea aparţine reprezentanţilor
naţionalismului economic).

La „intersectarea" secolelor XIX-XX s-a constituit o nouă direcţie ştiinţifică - „economics".

Noţiunea „economics" pentru prima dată a fost utilizată de fondatorul şcolii de la Cambridge -
Alfred Marshall în 1890 în lucrarea „Principiile economiei politice".

Obiectul cercetărilor a devenit comportamentul economic raţional al individului, adică

problemele utilizării eficiente a resurselor de producţie limitate cu scopul satisfacerii nevoilor
materiale ale omului. Astfel, problema alegerii raţionale a resurselor rare în lumea nevoilor
nelimitate a devenit prioritară în studiile economice.

Obiectul teoriei economice şi astăzi trezeşte discuţii, dat fiind că există o multitudine de abordări
şi definiţii (Anexa 1.1)
Nr
Curente şi  şcoli de gândire Obiectul de studiu
.
1 şlii, Fiziocraţii, Şcoala clasică ţia naţională
2 ţii de producţie
3 ţională în ansamblu
4 propuse
5 naţionale ca un tot întreg
şi schimbările
6 ţional - sociologic
instituţionale
7 resurselor limitate.
ştinţele economico-teoretice generale permit de a conştientiza logica evoluţie
activităţii orientate spre rezolvarea unor probleme concrete.

distribui membrilor săi;

 modul de utilizare a preţurilor în procesul de alocare a resurselor;

 ă distribuţia veniturilor şi sugerează modalităţile de ajutorare a persoanelor defavorizate.
Aşadar, ştiinţa economică este cercetarea comportamentului şi relaţiilor dintre
oameni în procesul folosirii resurselor limitate necesare pentru a produce bunurile
vieţii, a formula legile sau principiile activităţii economice, a elabora metodele şi
mecanismele de organizare economică, a determina alternativele în politica
economică.

Metodele de cercetare ale ştiinţei economice. Legile

economice

Metodele economics-ului constituie majoritatea mijloacelor necesare studierii lumii

înconjurătoare pentru a sistematiza faptele şi a le expune sub formă de categorii ştiinţifice, legi,
tendinţe.

1. metode generale :

 abstracţia ştiinţifică, studierea unei categorii sau fenomen, doar dintr-un anumit punct de
vedere;
 analiza, divizarea (descompunerea fenomenului în părţi componente);
 sinteza, reunirea elementelor analizate separat într-un tot întreg;
  deducţia, modul de raţionalizare : de la teorie la fapte - de la general la particular;
 inducţia, modul de a raţiona de la fapte la teorie, - de la particular la general.

2. metode specifice :

 metoda istorică, descrierea factorilor economici după cum s-a derulat.

 metoda ,,caeteris paribus ", studierea fenomenului în stare pură, în condiţiile când toţi
ceilalţi factori rămân a fi constanţi, adică nefîind influenţaţi de alţi factori;
 metoda economică - matematică, descrierea simplificată, schematică a unui proces
economic;
 experimentul economic, reprezintă reproducerea artificială a unui proces (fenomen,
fragment) pentru cercetarea lui în condiţii mai favorabile.

Economia, ca şi natura şi diverse sfere sociale, se autoadministrează- se conduce de legi interne

specifice ei.  

Legile economice - legături cauzale, interne, necesare, esenţiale, generale, repetabile sau relativ
stabile ale fenomenelor şi proceselor economice.Unele legi se formează ,,în afara" omului,
indiferent de faptul că ele coordonează, dirijează activitatea economică. Alte legi se formează în
baza psihologiei economice a subiecţilor- conştiinţei economice, intereselor şi motivaţiilor
comportamentului economic.

Din aceste considerente, în sfera economică se evidenţiază legităţile obiective şi subiective

psihologice.

Legităţile obiective nu depind de voia, interesele, dorinţele oamenilor. Astfel de legi sunt
caracterizate pentru lumea fizică şi biologică.

Legităţile subective-psihologice reprezintă raporturile stabile, intermediate de prezenţa

subiecţilor (oamenilor) prin interesele, obiectivele, preferinţele şi deprinderile lor.

Astfel ştiinţa elaborează şi formează legile şi principiile ce reflectă raporturi sociale stabilite în
fenomene şi procese economice, formând :

 legi generale  - valabile pentru toată istoria umană;

 legi specifice -  valabile pentru o etapă curentă;
 legi comune - valabile pentru anumite trepte de dezvoltare
Nivelele de cercetare şi funcţiile ştiinţei economice

Teoria economică contemporană, ca entitate complexă cu diferite niveluri de organizare a

activităţii economice (firmă, ramură, economie naţională, sistem mondial) este cercetată sub
diferite modele, procedee, analize comparative la diferite niveluri de funcţionare a
economiei : micro-,  mezo-, macro-, mondoeconomie.

Analiza microeconomică sau microeconomia ( din greacă micros-mic) presupune studierea

economiei la nivelul resurselor şi bunurilor, prin prisma comportamentului unor unităţi
structurale (individ, familie, firmă).

Microeconomia se ocupa şi de mecanismul economiei de piaţa. Astfel analiza micro- cercetează

arta de a face bani, de a obţine venituri.

Nivelul microeconomic explică schimbarea preţurilor pentru fiecare produs, costul de producţie,
profitul, formele de organizare, dimensiunile într.-lor, realizarea pe piaţă, folosirea chibzuită a
resurselor. Indicatorii sunt: cifra de afacere, valoarea adăugată, venitul global, costurile de
producţie, piofitul.

Mezoeconomia ocupă o poziţie intermediară intre micro- şi macroeconomie şi studiază

procesele economice la nivelul ramurii ale unui complex aparte (agro-industrial, zonele
economice libere, militar-industrial) ale regiunii, oraşului.

Analiza macroeconomica sau macroeconomia (din greacă macro-mare) studiază sistemul

naţional ca un tot întreg.Ea cercetează agregatele-indicatorii ce caracterizează activitatea
economică (economii şi consum ,venituri şi cheltuieli) şi utilizează următorii indicatori ca :
volumul de product global la scara naţională, PIB, nivelul şomajului, inflaţiei). De regulă,
parlamentele, guvernele, alte instituţii de stat, partidele şi mişcările politice determină
problemele economice şi modalităţile rezolvării lor la nivel
macroeconomic. Megaeconomia (nivel mondoeonomic) a apărut ca urmare a proceselor ce ţin
de activitate integraţionistă şi globalizare. Megaeconomia studiază problemele economiei
mondiale: diviziunea internaţională şi specializarea muncii, comerţul internaţional şi sistemul
valutar, migraţia capitalului şi a forţei de muncă. Concomitent, ea analizează procesele de
transformări contemporane, soluţionează probleme mondiale (alimentare, ecologice,
demografice). Are loc internaţionalizarea vieţii economice cu toate consecinţele lor. Astfel, în
cadrul teoriei economice contemporane, în urma aprofundării cunoştinţelor economice şi a
specializării acestora, s-au format astfel de ştiinţe :

 ştiinţe economice generale/fundamentale: economia politică, istoria politică , istoria

gândirii economice etc., care cercetează activitatea economiei în ansamblu, formulând
idei, filozofia vieţii economice;
 ştiinţe economice funcţionale/specifice, abordează anumite aspecte, funcţii separate ale
activităţii economice. Dintre acestea fac parte: statistica economică, evidenţa contabilă şi
auditul, managementul general, activitatea bancară, bazele marketingului, dreptul
economic, finanţe;
 ştiinţe economice de ramură şi aplicative, analizează economia în cadrul unei ramuri (ex:
economia agriculturii, turismului, construcţiilor. Este posibilă şi specializarea pe sectoare
aparte: social, agrar de stat;
 știinţe economice interdisciplinare sunt cele ce se intersectează şi explică metodele,
formele, regulile de activitate economică. Acest grup include: metode economico-
matematice, cibernetico-economică, sociologia economică.

Evoluţia ştiinţifică şi practică a teoriei economice poate fi efectuată şi în baza „setului" de funcţii
pe care le îndeplineşte:

 funcţia cognitivă  - funcţia generală de studiere, cunoaştere şi explicare a fenomenelor

economice. Ea permite înţelegerea mecanismului de funcţionare şi dezvoltare a
sistemului economic, formarea gândirii ştiinţifice.
 funcţia practică (pragmatică) - elaborează principiile şi metodele activităţii economice
raţionale, fundamentează strategiile dezvoltării economice, elaborează prognoze şi
perspectivele dezvoltării sociale.Are un rol important la elaborarea programelor şi
prognozelor de dezvoltare pentru subiecţii economiei mari şi a celei naţionale în
întregime;
 funcţia metodologică - elaborarea noţiunilor şi a metodologiei de analiză economică
(instrumente, metode ştiinţifice de cunoaştere), ce vizează soluţionarea problemelor
economice concrete;
 funcţia ideologică - fundamentarea, apărarea şi promovarea unor idei şi viziuni.

În literatură occidentală contemporană funcțiile teoriei economice sunt divizate

în pozitive și normative. Heynes această delimitare a argumentat-o, ca știința pozitivă
reprezintă ,,totalitatea cunoștințelor sistemice, care fixeaza ceea ce este în realitate", iar știința
normative - ,,Totalitatea cunoștințelor care demonstrează ce trebuie să fie,...sistemul de legi
pentru atingerea scopului determinat".