Tema 11.

Inflația și șomajul
Șomajul: esența, cauzele, forme. Legea lui Ouchen
Șomajul prezintă nefolosirea în diverse forme și grade, a unei părți a forței de munca active.
Șomajul este o problemă centrală a societății contemporane. Pe lângă folosirea insuficientă a
resurselor umane, șomajul reflectă venituri joase a populației. Pierderile de la șomaj sunt
substanțiale atât în aspect economic, cât și social. În aspect economic pierderile, conform legii
lui A. Ouchen sunt mult mai mari decât de la orice alte dezechilibre ale economiei (monopol,
modificări de structura, crize).

În aspect social șomajul afectează nivelul de viață, traumează psihologic oamenii, astfel cu cât
durata neocupării în câmpul muncii este mai mare cu atât mai rapid se pierde calificarea și cu
atât mai problematic este de a găsi un loc de lucru.

Cu toate acestea, însă practica mondiala a dovedit că ocuparea deplină în proporții de 100% a
potențialului brațelor de muncă este imposibilă. Aceasta stare este rezultatul factorilor obiectivi:
suprapunerea posibilităților, voinței gusturilor și a aptitudinilor indivizilor peste cerințele
economiei, creșterea populației, raritatea resurselor, alegerea profesiei, progresul tehnic,
schimbarea ocupației, cauze familiale. Astfel, conform aprecierii științifice, șomajul natural se
estimează la 5,6% din numărul populației apte de muncă.

Oficial, șomer se socoate acela care nu va avea loc de lucru dar activ îl căuta și este înscris la
bursa muncii. Pentru a fi înregistrat ca șomeri să poată pretinde la indemnizația de șomaj,
individul trebuie să argumenteze ca starea sa este generată de motive obiective în afara voinței
lui.

Cauzele stării de șomer pot fi benevole sau forțate. Șomaj benevol, apare atunci când angajații nu
doresc să muncească pentru salariul propus, preferă să nu accepte condițiile de muncă existente,
motive familiale sau alte considerente personale. Șomajul forțat este în cazul lipsei unui loc de
muncă deși persoana poate și dorește să muncească.

În linii generale, șomajul este urmarea decalajului dintre sporul ofertei de muncă ca urmare a
creșterii populației și cererea în brațe de muncă. Deși dezvoltarea economiei creează noi locuri
de muncă, performantele tehnologice micșorează relativ numărul lor solicitat. Ca fenomen
macroeconomic șomajul din cazul diferenței dintre ritmul creșterii populației și scăderea relativă
a cererii noilor locuri de muncă devine cronic. Dacă nivelul șomajului este în creștere
substanțială, el poate genera cataclisme pentru societate. Starea de șomer îi impune pe oameni a
căuta alte mijloace de rezistență, care afectează negativ societatea (furtuni, banditism, sinucideri,
migrații spontane, vagabondaj, afectarea relațiilor familiare).

Tehnologiile contemporane în multe întrec parametrii fiziologici a omului și nu rare-ori oamenii

nu corespund cerințelor, deși au putea activa în alte condiții. Astfel, unii savant socot că pentru
societate este mai convenabil a suporta cheltuieli suplimentare de îndemnizații decât a mari
riscul diverselor catastrofe tehnice, din neatenție.

În R.M., mai ales în perioada tranziției, problema șomajului este foarte acută. Mii de oameni
pleacă peste hotare, în căutarea unei poziții de muncă. Deși, în legislație sunt prevăzute legi,
referitor la angajarea în câmpul muncii, despre migrațiune, perspectiva nu este prea optimistă.

De rând cu populația numerică mare (a 7-lea loc în Europa după densitate) R.M. se confruntă cu
sporirea șomajului în rezultatul retehnologizării complexului agro-alimentar.

Nivelul șomajului poate fi evaluat conform legii lui A. Ouchen după diferența între mărimea
potențială PN și mărimea lui reală.

Nivelul șomajului poate fi evaluat în indici absoluți ca numărul șomerilor în totalul brațelor de
muncă a țării. Problema aprecierii nivelului șomajului este dificilă din cauza, că legea prevede
înregistrarea statutului de șomer pe un anumit termen (1 an, 6 luni). Nivelul real al șomajului
este cu mult mai mare decât datele oficiale statistice. În indici relativi (rata șomajului) șomajul se
prezintă ca raportul șomerilor în total la N brațelor populației apte de muncă:

În diferite țări, nivelul natural al șomajului nu este același. În SUA în anii 60’, el era estimat la
4%, în anii 80’ se aprecia la 6%, 7%, iar în anii 90’ aproximativ la 8-9%. Diferă și structura
șomajului, statistica aprecierilor, modalitățile înregistrării șomerilor și durata ei. Multe țări se
confruntă cu migrațiunea ilegală, ce creează tensiuni sociale.

Pierderile de la 1% de șomaj se evoluează la 2,5% din PN. Dacă luam în considerație că PN al

R.M. a scăzut din 1990 până în 1999 cu aproximativ 70%, apoi nivelul general al șomajului către
începutul anului 2000 era următorul:

—   Pierd. în PN = 70%; 2,5% = 28%, adăugând 7% din șomajul natural, căpătăm 35%.
— Din totalul de 43,17000 de locuitori 52% sunt apți de muncă ceea ce este egal 2245000 de
oameni. La un șomaj de 37% - 685750 de oameni nu au fost ocupați de muncă.

Anume la așa un nivel se aprecia problema ocupării în R.M. către finele anului 1999 și începutul
2000.

Oficial înregistrați erau 10419 șomeri.

În literatura de specialitate putem întâlni diferite aprecieri a tipurilor, formelor, genurilor de

șomaj în dependență de factorii ce ii determină. Însă toate varietățile de manifestare a șomajului
pot fi clasificate în 3 tipuri de bază:

1. Șomajul fricțional este generat de deplasarea permanenta a populației dintr-o regiune în

alta, de la o profesie la alta, cât și de schimbarea etapelor de viață. Șomajul fricțional este
un fenomen inevitabil pentru orice sistem economic, deoarece exprima tendințele
populației de a schimba locul de munca pentru a-si ameliora condițiile de munca sau
pentru a cunoaște și alte medii și zone ale țării. Șomajul fricțional există chiar și în
condițiile utilizării depline a brațelor de muncă, considerându-se șomaj benevol.
2. Șomaj structural sau tehnologic are loc în cazul când cererea și oferta de muncă nu
coincid, deoarece raportul lor este diferit în diferite ramuri și tipuri de muncă, în diferite
regiuni geografice și sectoare ale economiei. Șomajul structural este deci modificarea
structurii economice, ca rezultat al modificării tehnologice (restrângerea unor activități,
lărgirea altora), bazei energetice, schimbarea condițiilor de muncă, a remunerării.
3. Șomajul ciclic sau conjuctural este generat de oscilațiile activității economice. În
perioada declinului economic, este o cerere redusă a forței de muncă în toate ramurile,
sferele, regiunile. În timpul înviorării și a vântului, șomajul scade. O varietate a șomajului
ciclic este oscilația sezonieră a nivelului ocupării în unele ramuri (agricultura,
construcție).

În aprecierile stării de șomaj se aplică și cele generate de anumite situații specifice. Așa șomajul
parțial se califică ca o ocupare nedeplină în cursul săptămânii sau aflați în concediu fără termen.
Șomaj negru când cei înregistrați ca șomeri exercită ocupații ocazionale (servicii, comerț).
Șomaj total când locul de muncă este pierdut definitiv și se creează o nouă pregătire
profesională. Până și nivelul natural al șomajului unii savanți îl socot pentru economie negativ,
chiar și în aspect social, deoarece mișcările demografice ale populației aduc anumite schimbări
în economie.
Politici anti-șomaj

Șomajul prezintă nefolosirea în diverse forme și grade, a unei părți a forței de munca active.
Șomajul este o problemă centrală a societății contemporane. Pe lângă folosirea insuficientă a
resurselor umane, șomajul reflectă venituri joase a populației. Pierderile de la șomaj sunt
substanțiale atât în aspect economic, cât și social. În aspect economic pierderile, conform legii
lui A. Ouchen sunt mult mai mari decât de la orice alte dezechilibre ale economiei (monopol,
modificări de structura, crize).

În aspect social șomajul afectează nivelul de viață, traumează psihologic oamenii, astfel cu cât
durata neocupării în câmpul muncii este mai mare cu atât mai rapid se pierde calificarea și cu
atât mai problematic este de a găsi un loc de lucru.

Cu toate acestea, însă practica mondiala a dovedit că ocuparea deplină în proporții de 100% a
potențialului brațelor de muncă este imposibilă. Aceasta stare este rezultatul factorilor obiectivi:
suprapunerea posibilităților, voinței gusturilor și a aptitudinilor indivizilor peste cerințele
economiei, creșterea populației, raritatea resurselor, alegerea profesiei, progresul tehnic,
schimbarea ocupației, cauze familiale. Astfel, conform aprecierii științifice, șomajul natural se
estimează la 5,6% din numărul populației apte de muncă.

Oficial, șomer se socoate acela care nu va avea loc de lucru dar activ îl căuta și este înscris la
bursa muncii. Pentru a fi înregistrat ca șomeri să poată pretinde la indemnizația de șomaj,
individul trebuie să argumenteze ca starea sa este generată de motive obiective în afara voinței
lui.

Cauzele stării de șomer pot fi benevole sau forțate. Șomaj benevol, apare atunci când angajații nu
doresc să muncească pentru salariul propus, preferă să nu accepte condițiile de muncă existente,
motive familiale sau alte considerente personale. Șomajul forțat este în cazul lipsei unui loc de
muncă deși persoana poate și dorește să muncească.

În linii generale, șomajul este urmarea decalajului dintre sporul ofertei de muncă ca urmare a
creșterii populației și cererea în brațe de muncă. Deși dezvoltarea economiei creează noi locuri
de muncă, performantele tehnologice micșorează relativ numărul lor solicitat. Ca fenomen
macroeconomic șomajul din cazul diferenței dintre ritmul creșterii populației și scăderea relativă
a cererii noilor locuri de muncă devine cronic. Dacă nivelul șomajului este în creștere
substanțială, el poate genera cataclisme pentru societate. Starea de șomer îi impune pe oameni a
căuta alte mijloace de rezistență, care afectează negativ societatea (furtuni, banditism, sinucideri,
migrații spontane, vagabondaj, afectarea relațiilor familiare).

Tehnologiile contemporane în multe întrec parametrii fiziologici a omului și nu rare-ori oamenii

nu corespund cerințelor, deși au putea activa în alte condiții. Astfel, unii savant socot că pentru
societate este mai convenabil a suporta cheltuieli suplimentare de îndemnizații decât a mari
riscul diverselor catastrofe tehnice, din neatenție.

În R.M., mai ales în perioada tranziției, problema șomajului este foarte acută. Mii de oameni
pleacă peste hotare, în căutarea unei poziții de muncă. Deși, în legislație sunt prevăzute legi,
referitor la angajarea în câmpul muncii, despre migrațiune, perspectiva nu este prea optimistă.

De rând cu populația numerică mare (a 7-lea loc în Europa după densitate) R.M. se confruntă cu
sporirea șomajului în rezultatul retehnologizării complexului agro-alimentar.

Nivelul șomajului poate fi evaluat conform legii lui A. Ouchen după diferența între mărimea
potențială PN și mărimea lui reală.

Nivelul șomajului poate fi evaluat în indici absoluți ca numărul șomerilor în totalul brațelor de
muncă a țării. Problema aprecierii nivelului șomajului este dificilă din cauza, că legea prevede
înregistrarea statutului de șomer pe un anumit termen (1 an, 6 luni). Nivelul real al șomajului
este cu mult mai mare decât datele oficiale statistice. În indici relativi (rata șomajului) șomajul se
prezintă ca raportul șomerilor în total la N brațelor populației apte de muncă:

În diferite țări, nivelul natural al șomajului nu este același. În SUA în anii 60’, el era estimat la
4%, în anii 80’ se aprecia la 6%, 7%, iar în anii 90’ aproximativ la 8-9%. Diferă și structura
șomajului, statistica aprecierilor, modalitățile înregistrării șomerilor și durata ei. Multe țări se
confruntă cu migrațiunea ilegală, ce creează tensiuni sociale.

Pierderile de la 1% de șomaj se evoluează la 2,5% din PN. Dacă luam în considerație că PN al

R.M. a scăzut din 1990 până în 1999 cu aproximativ 70%, apoi nivelul general al șomajului către
începutul anului 2000 era următorul:

—   Pierd. în PN = 70%; 2,5% = 28%, adăugând 7% din șomajul natural, căpătăm 35%.
— Din totalul de 43,17000 de locuitori 52% sunt apți de muncă ceea ce este egal 2245000 de
oameni. La un șomaj de 37% - 685750 de oameni nu au fost ocupați de muncă.

Anume la așa un nivel se aprecia problema ocupării în R.M. către finele anului 1999 și începutul
2000.

Oficial înregistrați erau 10419 șomeri.

În literatura de specialitate putem întâlni diferite aprecieri a tipurilor, formelor, genurilor de

șomaj în dependență de factorii ce ii determină. Însă toate varietățile de manifestare a șomajului
pot fi clasificate în 3 tipuri de bază:

1. Șomajul fricțional este generat de deplasarea permanenta a populației dintr-o regiune în

alta, de la o profesie la alta, cât și de schimbarea etapelor de viață. Șomajul fricțional este
un fenomen inevitabil pentru orice sistem economic, deoarece exprima tendințele
populației de a schimba locul de munca pentru a-si ameliora condițiile de munca sau
pentru a cunoaște și alte medii și zone ale țării. Șomajul fricțional există chiar și în
condițiile utilizării depline a brațelor de muncă, considerându-se șomaj benevol.
2. Șomaj structural sau tehnologic are loc în cazul când cererea și oferta de muncă nu
coincid, deoarece raportul lor este diferit în diferite ramuri și tipuri de muncă, în diferite
regiuni geografice și sectoare ale economiei. Șomajul structural este deci modificarea
structurii economice, ca rezultat al modificării tehnologice (restrângerea unor activități,
lărgirea altora), bazei energetice, schimbarea condițiilor de muncă, a remunerării.
3. Șomajul ciclic sau conjuctural este generat de oscilațiile activității economice. În
perioada declinului economic, este o cerere redusă a forței de muncă în toate ramurile,
sferele, regiunile. În timpul înviorării și a vântului, șomajul scade. O varietate a șomajului
ciclic este oscilația sezonieră a nivelului ocupării în unele ramuri (agricultura,
construcție).

În aprecierile stării de șomaj se aplică și cele generate de anumite situații specifice. Așa șomajul
parțial se califică ca o ocupare nedeplină în cursul săptămânii sau aflați în concediu fără termen.
Șomaj negru când cei înregistrați ca șomeri exercită ocupații ocazionale (servicii, comerț).
Șomaj total când locul de muncă este pierdut definitiv și se creează o nouă pregătire
profesională. Până și nivelul natural al șomajului unii savanți îl socot pentru economie negativ,
chiar și în aspect social, deoarece mișcările demografice ale populației aduc anumite schimbări
în economie.
Cauzele și tipurile inflației

Inflația  (din latină “inflațio – umflare”) este a doua, după șomaj, problemă macroeconomică cu
care se confruntă societatea contemporană. Inflația este apreciată ca creșterea generală a
nivelului prețurilor la mărfurile de consum și al cheltuielilor de producție. Creșterea indicilor
prețurilor la produsele de consum final (pâine, gaz, îmbrăcăminte) se apreciază ca inflație a
cererii, iar sporul prețurilor la mărfurile investiționale (tehnici, materii prime, energie) – inflația
ofertei.

Una din definițiile generale ale inflației este emisia cantităților suplimentare bănești în circulația
monetară peste cerințele comerțului cu mărfuri și servicii. Aceasta duce la deprecierea unităților
bănești și sporul respectiv al prețurilor la mărfuri. Scade capacitatea de cumpărare a unității
monetare, deoarece la baza ei stă o valoare reală tot mai mică.

Însă inflația nu poate fi calificată numai ca o simplă creștere a prețurilor în rezultatul creșterii
masei monetare în circulație. Spre exemplu, produsele de primă necesitate (pâine, îmbrăcăminte)
se vor vinde la orice preț. Deci, inflația are la bază o serie de oscilații ciclice, dezechilibre în
diverse segmente a economiei de piață. A menține echilibrul economic în toate aspectele sale
este foarte dificil. Ca urmare și producția bunurilor devine tot mai costisitoare. Funcționează
legea scăderii eficienței ca rezultat a rarității resurselor. Dar, totuși sporirea cererii, generată de
creșterea populației și necesităților ei, ne demonstrează că cererea rezultă din nevoile infinite, pe
când oferta depinde de resursele tot mai limitate.

Creșterea prețurilor ca urmare a factorilor obiectivi este relativ constantă, atât la nivel micro, cât
și la nivel macroeconomic, produsul național brut (PNB) crește odată cu ritmul acestei inflații și
este egal cu PNB real. Adică, inflația rezultă din creșterea nivelului general al prețurilor la
mărfuri și servicii în țară, când apare un dezechilibru pe majoritatea piețelor naționale. Altfel
spus, inflația este în dezechilibru general între cerere și ofertă.

Indiferent de starea masei monetare, prețurile de piață pot spori ca urmare a modificărilor în
dinamica productivității factorilor de producție, oscilațiile ciclice a activității economice,
schimbarea structurii producției, măsuri reglatoare ale statului, schimbări în cursul de schimb,
calamități naturale, influențe ale relațiilor economice externe.

Inflația este o urmare a diverselor disproporții generate de dezechilibrul în însăși mecanismul

activității economice:
 1. dezechilibre între cheltuielile și veniturile guvernamentale, ce se manifestă în deficitul
bugetar. Dacă pentru a acoperi acest deficit se apelează la emisie monetară, aceasta va
duce la mărirea masei monetare în circulație și dezvoltarea unității bănești. Prețurile de
piață vor spori în proporția acestei emisii;
2. când politica investițională se bazează pe creșterea masei monetare ca sursă
investițională. Îndeosebi este periculoasă militarizarea economiei, deoarece sporește
cheltuielile neproductive. Cheltuielile militare duc la creșterea consumului pe contul
sporului masei monetare fără asigurare material, apare deficitul cronic a bugetului de stat
și acumularea datoriilor externe;
3. creșterea nivelului general al prețurilor e generată și de schimbarea structurii pieței, când
prețurile erau determinate nu de conjunctura pieței, ci dictate de scopurile monopoliste și
oligopoliste.

 Inflația la început a apărut în situații excepționale (războaie, calamități de proporții), când se

aplica emisia în cantități mari a banilor de hârtie pentru acoperirea cheltuielilor apărute. În
prezent inflația a devenit un fenomen cronic ca urmare a sporirii complexității economice și
problemelor menținerii echilibrului ei.

Inflația contemporană se menține în trei forme:

1. inflație moderată (târâtoare) – care constituie în mediu 10-15% anual. Prețurile cresc

încet, valoarea bunurilor se păstrează. Se consideră o așa inflație benefică pentru
dezvoltarea economică, deoarece ea impune a cheltui capitalurile bănești, a promova o
politică statală mai eficientă, a stabili prețurile în condițiile schimbării cererii și ofertei,
lipsește riscul de a încheia contracte la prețuri nominale.
2. inflație galopantă (între 20% și 200% anual). Majoritatea contractelor de afacere se
corelează cu sporul prețurilor sau valutei. Banii încep să se materializeze rapid în bunuri
reale, nu se dau împrumuturi la dobândă obișnuită, are loc schimbarea banilor într-o
valută străină stabilă (ex. $).
3. hiperinflație, când masa monetară și prețurile cresc astronomic. Decalajul între prețuri și
venituri devine catastrofal. Agenții economici pierd orientările în activitate, deoarece
conjunctura de piață se dereglează substanțial. Se pierde încrederea în valuta națională
devalorizată. Crește viteza circulației monetare, ceea ce egalează cu creșterea masei lor.
Prețurile cresc vertiginos. Măsuri de stabilizare macroeconomică obișnuite nu sunt
suficiente, ci se apelează la reforme monetare radicale (schimbarea valutei depreciate prin
nou etalon monetar la un curs nou).
Formele descrise ale inflației prezintă așa numita inflație deschisă. Există și inflație deprimată,
care nu rezultă din sporirea prețurilor. Devalorizarea banilor se manifestă în apariția deficitelor
de mărfuri. Astfel sporesc afacerile speculative, iar prețurile sporesc neoficial. Odată cu
lichidarea deficitului fenomenul dispare.

Nivelul inflației poate fi evaluat prin:

 inflația cererii poate fi apreciată prin indicii prețurilor consumatorului. Această

modalitate se bazează pe compararea “coșului de consum” a familiei în perioada de bază
(comparativă) și în perioada curentă:

Astfel se stabilește procentul sporului prețurilor de consum pe o perioadă anumită, care

servește ca bază pentru determinarea venitului minim necesar;

 inflația ofertei poate fi determinată după prețurile producătorului. Pentru a produce o

unitate de produs într-o nouă perioadă, în condițiile creșterii prețurilor la resurse,
antreprenorul este nevoit a mări cheltuielile de producție. Respectiv pentru a avea profitul
mediu și a-și recupera cheltuielile mărite, prețul de realizare se va mări. Compararea
“coșului de cumpărări” a producătorului în perioada curentă cu cel din perioada
precedentă, va indica inflația ofertei (cheltuielilor de producție):

 indice al inflației este așa numitul deflator al PNB (produsul național brut).
Departamentul de statistică evaluează mărimea PNB în prețurile curente (nominale).
Dacă sporul mărimii în bani ai PNB este rezultatul creșterii reale a producției fără ca
prețurile mărfurilor să crească, sporul PNB va fi ca spor real. Dacă, însă mărimea PNB a
sporit din cauza majorării prețurilor, creștere reală a economiei nu este. Pentru a depista
cauzele creșterii PNB, mărimile lui în perioadele comparative se calculează în prețurile
unei din perioade luate ca bază (prețuri comparative). Diferența între PNB nominal
 (prețuri curente) și cel real (prețuri comparative de bază) va indica deflatorul (nivelul
general al inflației):

Acest indice este cel mai precis, deoarece reflectă nivelul general al creșterii prețurilor, atât
al celor de consum final, cât și al celor la mărfurile investiționale (produse intermediare).

Din momentul introducerii valutei naționale (leului moldovenesc) în noiembrie 1993, când
nivelul inflației a început să scadă; în 1993 era de 104,6%, 1994 - 23,8%, în 1995 – 15,1%, 1996
– 11,2%, 1997 – 11,2%, 1998 – 18,3%, 1999 – în jurul la 15,5%. După o inflație de 2700%, când
majoritatea economiilor populației sau devalorizat, valuta națională a început un nou cerc de
acumulare a inflației, nivelul real al inflației fiind cu mult mai mare decât cel oficial.

Urmările generale ale inflației se manifestă prin aceea, că prețul încetează a îndeplini funcția sa
de bază, într-o economie de piață – a fi un indice informațional obiectiv. Inflația dezorganizează
economia, duce la pierderi economice atât pentru întreprinderile mari, cât și pentru
antreprenoriatul mic, deoarece apare o dezorientare referitor la starea conjuncturii de piață.
Inflația acumulează deficitul de mărfuri, subliniază stimulentele acumulărilor de capital monetar,
dereglează funcționalitatea sistemului monetar-creditar, renaște schimbul prin troc.

Principalele consecințe ale inflației pot fi caracterizate astfel:

1. prin inflație are loc redistribuirea veniturilor și a avuției între diferite grupuri sociale ale
populației. Redistribuirea se exercită de la cei ce au dobândă fixă nominală (conturi de
economii, hârtii de valoare, imobile) către cei ce au datorii pe dobânzi fixate nominal
(debitorii). Apar speculanții, escrocii;
2. consecințele macroeconomice constau în dereglarea în diferite direcții a indicilor
prețurilor relative și volumurilor producției diferitor mărfuri. Resursele de producție sunt
orientate de la producția mărfurilor de primă necesitate spre producerea băuturilor
alcoolice, distracții;
3. consecințele microeconomice se manifestă în redistribuirea resurselor și a eficienței de la
activitățile de antreprenoriat spre “căutătorii de bani ușori”;
 4. consecințele microeconomice se manifestă în afectarea veniturilor cetățenilor. În
societate sporesc furturile, se intensifică speculațiile, falsificări de monedă și produse,
apar cerșetorii, crește banditismul, degradează morala și buna cuviință, se extinde
economia tenebră.

Inflația afectează și sistemul fiscal al societății, deoarece ea devalorizează încasările din venituri
în bugetul de stat. Aceasta afectează nu numai posibilitățile bugetare de reglare și susținere a
antreprenoriatului, ci și programele sociale de susținere a categoriilor vulnerabile a populației,
plătirea pensiilor, susținerea învățământului și cercetărilor științifice, se complică relațiile
valutare și de credit cu străinătatea.

Politici antiinflaționiste. Curba lui Philips

Politica de stat de reglare a prețurilor frânează inflația, însă inflația poate să crească și în cazul
dacă sporesc prețurile la factorii de producție. Prin reținerea volumului de producție, statul nu
poate reține inflația, deoarece prețurile pot crește și mai mult ca în perioada precedentă.

Corelația între nivelul prețurilor și producție este controversată, de aceea între prețuri și inflație
există deosebiri. Așa, dacă cererea crește depășind oferta, apare surplus de bani, sporesc
prețurile. Însă șomaj nu există, deoarece capacitățile de producție sunt utilizate la maximum
pentru a acoperi cererea crescândă. Producția în creștere generează creșterea prețului la resurse.
Astfel cresc iarăși prețurile. Deci, politica economică nu se poate sprijini numai pe reglarea
prețului de consum, ci trebuie să fie mult mai complexă.

În elaborarea politicii economice antiinflaționiste sunt două alternative: a lichida inflația prin
politici economice radicale, a se acomoda la inflație prin indexarea veniturilor.

În cazul politicii economice radicale, statul acționează prin manevrarea cu cheltuielile

guvernamentale și impozite pentru a influența cererea crescândă (solvabilă). Ca rezultat scade
cererea și ritmul inflației. Însă, se limitează și creșterea producției, ceea ce generează declinul
economiei, creșterea șomajului.

Politica de adoptare la inflație prin reglarea monetar-creditară se exercită de Banca Națională

prin manevrarea cu masa monetară și nivelul dobânzii la credite. Statul trebuie să aplice acțiuni
deflaționiste pentru limitarea cererii crescânde, deoarece stimularea cererii și menținerea
artificială a ocupării înalte duce la pierderea controlului asupra inflației.
De regulă, politica economică eficientă este cea îmbinată și elastică, unde nu se mizează pe
monetarism sau fiscalitate.

O variantă de politică antiinflaționistă a fost elaborată de economistul englez O.Philips, care a

analizat raportul “inflație-șomaj”. S-a demonstrat că creșterea șomajului peste 2,5-3% este
urmată de încetinirea bruscă a sporului prețurilor și salariilor. Astfel, se poate scădea nivelul
șomajului pe contul sporirii ritmului inflației, deoarece scăderea șomajului este urmată de
sporirea prețurilor și a salariilor (inflație). Modificările introduce în concept de alți economiști
(P.Samuelson) au permis a utiliza ideea pentru elaborarea politicii economice, la care este posibil
un nivel înalt de ocupări și a producției și anumită stabilitate a prețurilor. Modelul dat este
cunoscut ca “Curba lui Philips”.

Inflația în Republica Moldova are un caracter de hiperinflație. După nivelul de 2700% în 1993
(începutul anului), eforturile depuse au stopat substanțial nivelul inflației. Însă, continuarea
declinului economic, sporul inflației ofertei și a cererii deprimate demonstrează că politica
monetaristă, promovată de Banca Națională nu poate rezolva problema în plan strategic.

Liberalizarea vieții economice nu a fost urmată de o politică statală adecvată perioadei de

tranziție. Ceea ce se califică ca măsuri de stabilizare macroeconomică din partea statului erau
aplicarea metodelor vechi a economiei de comandă. Pentru a promova o politică economică
corespunzătoare mișcării spre o economie de piață social-orientată se cere o reformă de esență a
însăși statului.

Între liberalizarea vieții, stabilizarea macroeconomică și creșterea economică este o strânsă

legătură. Fără o liberalizare largă a prețurilor pentru dezvoltarea sectorului privat și desfășurarea
concurenței de piață, nu poate fi pus în funcțiune mecanismul motivației activității economice.
Anume liberalizarea poate pune baza stabilizării și creșterii economice pe principii noi.
Instabilitatea politică, tărăgănarea și discreditarea procesului de privatizare, lipsa unei favorizări
reale a investițiilor străine, dezastrul legislativ nu au permis a dirija procesele reformării
economice.

Numai rezolvarea problemelor majore politice și economice, Republica Moldova poate să aducă
la stabilizare și respectiv, la crearea posibilităților de a înfrunta inflația.