Tema 5.

Piața și elementele ei de bază

Piața – concept central al economiei de piață

Piața este un element central în economia de schimb, mod dominant și determinant de legătură
între agenții economici în condițiile specializării producției și a muncii. Piața ca noțiune poate fi
caracterizată în două aspecte:

1. din punct de vedere a locului și modului de exercitare a afacerilor de schimb;

2. ca mecanism de legătură, la diverse nivele de funcționare a economiei, între elementele
de structură a economiei: agenți economici, producție și consum, vânzători și
cumpărători, cerere și oferta de bunuri, teritorii, ramuri, domenii de activitate.

Piața oferă informațiile principale despre starea lucrurilor în ramurile și sferele de activitate
economică, determină utilitatea produselor, indică direcțiile și caracterul modificărilor în
programele de gospodărie. Piața poate fi apreciată prin funcțiile sale în sistemul economic:

1. pe piață are loc contactul frecvent între producție și consum, între producător și
consumator, între vânzător și cumpărător prin care se distribuie resursele, se determină
acțiunile agenților în cadrul producției, repartiției, schimbului și consumului bunurilor;
2. prin piață are loc autoreglarea economiei, stabilirea principalelor ei proporții, formarea
prețurilor reale ale produselor;
3. piața asigură echilibrul durabil între cerere și ofertă de bunuri, corelând interesele
particulare cu cele sociale. “O mâină invizibilă”, când “indivizii urmărind propriul
interes, deservesc societatea, după expresia lui Adam Smith, mult mai bine decât atunci,
când ei vor face aceasta conștient”;
4. piața este modul, prin care are loc schimbul de activitate economică.

Ca loc și mod de efectuare a relațiilor de schimb, piața a evoluat prin așa forme ca târg, iarmaroc,
licitație, aucțion, loc special de comerț, bursă. Până la apariția bursei, piața avea un caracter
spontan, deoarece informația despre mărfuri, prețuri, condițiile de schimb se clarifica în procesul
negocierilor directe.

Ca mecanism de legătură în economie, piața prezintă un ansamblu, sistem de raporturi între

părțile ce negociază, centre de  luare a deciziilor, părților ce se opun una alteia intereselor
proprii.

În economia contemporană, deosebim trei tipuri de piețe fiecare din ele având structură variată:

1. piața bunurilor (piața reală), unde se comercializează mărfurile produse. Această piață se
poate diviza în piețe specializate: piața alimentației, piața agricolă, piața tehnologiilor de
producție, piața zahărului...
2. piața financiară (fictivă) este piața ce prezintă reversul mișcărilor pe piața bunurilor reale.
Aici se comercializează banii, creditele, hârtiile de valoare, titluri de proprietate și alte
operațiuni referitoare la circuitul capitalurilor monetare și a titlurilor de proprietate.
3. piața resurselor unde are loc includerea în circuitul economic al resurselor primare- forței
de muncă și celor naturale. Ex. brațele de muncă sunt comercializate pe piața muncii prin
contractele de angajare. Piața muncii are anumit specific ce constă în aceea, că ea exercită
 și alte funcții pe lângă comercializarea brațelor de muncă (înregistrarea șomerilor,
acumularea informațiilor despre posibilitățile angajării, organizarea recalificării).

Fiecare din aceste tipuri de piață poate fi specificată după diverse criterii:


o
 după principiul teritorial și sfera de cuprindere sunt piețe locale, regionale,
naționale, mondiale;
 după obiectul afacerilor sunt piețe de grâne, piețe valutare, piețe de materii
prime;
 după caracterul și volumul afacerilor sunt piețe cu ridicata, piețe cu
amănuntul;
 după timp – piețe permanente, sezoniere, ocazionale;
 după forma organizării – iarmaroc, aucțion, licitație, bursă.

Pot fi specificate și alte criterii de clasificare – piața informațională, piața ideilor.

Cea mai eficientă formă de organizare a pieței este bursa, unde se acumulează informația despre
toate aspectele ce ar putea interesa pe vânzător și cumpărător.

Elementele, modelul de comportament al consumatorului

În economia de piață, figura principală sunt consumatorii deoarece:


o
 nevoile lor servesc determinantul principal pentru producător;
 deciziile acestora predetermină cererea pieței pentru bunurile și serviciile,
ce are o influență decisivă asupra dezvoltării economiei naționale;
 anume ei apreciază rezultatele activității producătorilor.

Din aceste considerente: puterea, suveranitatea consumatorului în economia de piață poate fi

considerată ca capacitatea de a determina volumul producției și a influența destinul
producătorilor.

Pornind de la diversitatea nevoilor sale și a resurselor financiare, consumatorii se află în stare de

alegere – proces de formare în cadrul venitului disponibil a coșului bunurilor de consum. O
specificare unor cantități de diferite bunuri care îi asigură unui consumator o anumită satisfacție.
Ca ființă rațională fiecare consumator este cointeresat în maximizarea utilității obținute din
consum bunurilor achiziționate cu mijloacele sale financiare, deci alegerea consumatorului
trebuie să fie rațională.

Asupra comportamentului consumatorului a alegerii lui influențează diferiți factori:


o
 utilitatea bunurilor achiziționate;
 preferințele consumatorului;
 prețul bunului procurat;
 prețul altor bunuri;
  venitul consumatorului;
 moda și sezonul pentru bunul dat.

În economia de piață comportamentul consumatorului reprezintă un proces de formare a cererii

consumatorului pentru diferite bunuri servicii ce depinde de venitul și preferințele lui
individuale, de nivelul prețurilor. Cu alte cuvinte la luarea deciziei rațională asupra ceea ce este
mai avantajos pentru el însuși, astfel ca să-și maximizeze utilitatea independentă de mărimea
bugetului, nivelul preturilor și preferințele personale.

Cererea și actorii ce o determină. Legea cererii

Piața este o confruntare a cererii și ofertei de bunuri, care prin intermediul banilor trec din sfera
producției în consum. Prin aprecierea sau respingerea produselor create, societatea apreciază
valoarea lor, determină costul lor de producție. Este clar că prin această modalitate se apreciază
nu numai valoarea bunurilor în expresia lor reală (cheltuieli, calitate), ci și aprecierea nivelului
de gospodărire, aprecierea a însăși omului.

Cererea este o categorie economică proprie economiei de piață, care se manifestă în limitele
schimbului de mărfuri și a comerțului și care exprimă necesitatea ce constă din multiple cerințe
concrete ale unei mase de consumatori diverși, cerințe ce se află în permanentă modificare.

Adică cererea prezintă totalitatea de mărfuri și servicii solicitate la anumit nivel al venitului, într-
o unitate de timp dat.

Cererea de bunuri poate fi generată de factori de natură economică, cât și neeconomică;

1. factori economici, ce determină volumul și structura cererii sunt: nivelul venitului și a

prețului accesul la marfă, informația.
2. factori neeconomici, nevoile fiziologice, psihologia consumativă, tradiții, mod de viață,
educația, preferințe.

Cererea poate fi specificată cantitativ și calitativ în dependență de modul generării, importanță,

timpul satisfacerii. Așa avem cerere individuală și agregată (totală), primară, ocazională,
ascunsă.

Pentru fiecare marfă cererea diferă în dependență de orientările consumative.

Astfel pot fi destinse următoarele tipuri de cerere:

1. cerere negativă – majoritatea mărfurilor de pe piață nu se întreabă de consumatori, ci le

ocolesc, se dezic a le cumpăra. Necesitatea pentru aceste mărfuri, însă rămâne, adică
piața nu este saturată (ex. asistența medicală);
2. lipsa totală a cererii există atunci când consumatorii nu au nici un interes pentru o
anumită marfă sau sunt indiferenți față de ea (ex. metodele agrochimice noi nu sunt
aplicate permanent cu toate că sunt efective);
3. cerere camuflată - atunci când consumatorii au dorința de a achiziționa o marfă ce
lipsește pe piață (ex. vehiculele cu motor cu ardere internă);
4. cerere în scădere – când se reduce permanent interesul consumatorului pentru un anumit
fel de mărfuri sau pentru o marfă anumită;
5. cerere neuniformă ce exprimă oscilația cererii în dependență de timp sau anotimp;
 6. cerere de deplină valoare – când circulația comercială ce satisfac piața este normală
(această cerere prevede responsabilitatea pentru calitatea producției fabricate),
7. cerere exagerată – atunci când sunt produse cantități insuficiente de mărfuri și nu e
satisfăcută cererea pieței;
8. cererea e considerată nerațională când mărfurile produse influențează sănătatea,
deteriorând situația ecologică.

Esența dezvoltării cererii ca o categorie a economiei de piață și ca sistem complex de studii în

economie a condus la formularea în teoria economică a legii despre cerere: micșorarea prețurilor
cauzează majorarea cantităților de mărfuri solicitate ce pot fi achiziționate de consumator și
invers, majorarea prețurilor conduce la reducerea cererii.

Astfel, între preț și cerere există o relație invers proporțională. Prețurile majorate micșorează
cererea, însă nu și cantitatea de mărfuri solicitate de consumatori, prețurile ridicate nu-l
determină pe consumator să solicite o cantitate mai mică de bunuri materiale și spirituale.

Informația cu privire la cerere poate fi reprezentată prin intermediul unui tabel sau a unei curbe a
cererii.

Preț Cantitatea
4 100
3,5 125
3 150
2,5 200
2 300 

Factorii ce determină cererea sunt:

1) gusturile și preferințele individului. Asupra gustului și preferințelor influențează calitatea

mărfurilor, reclama reușită și succesele acțiunilor de marketing precum și oferta de mărfuri noi;

2) venitul consumatorilor trebuie să fie în stare să plătească pentru a-și satisface cererea la
anumite mărfuri, venitul constituind astfel unul din factorii determinanți ai cererii;

3) mărfuri ce se substituie reciproc și cele complementare, efectuând o alegere rațională,

cumpărătorii înțeleg că unele mărfuri au calități asemănătoare și prin urmare pot fi substituite.

Alte mărfuri se exploatează concomitent și consumatorii cumpărând una dintre acestea, vor
cumpăra neapărat și pe a doua, adică pe cea complementară. Din această cauză schimbarea
prețului la una din mărfuri influențează cererea și pentru marfa care o substituie;
4) așteptările consumatorului. Asupra consumatorilor influențează și factorul de așteptare a unor
eventuale modificării ale veniturilor sau ale prețurilor. Dacă consumatorii sesizează că prețul la
anumite mărfuri se va majora, cererea lor va crește și invers, dacă consumatorii așteaptă o
scădere a prețului, cererea lor e în scădere;

5) numărul de consumatori. Cererea pieței reprezintă o sumă de cereri ale unei oarecare număr
de indivizi, mărirea numărului de consumatori generează o tendință de creștere a cererii și invers,
micșorarea numărului de consumatori face să scadă și cererea.

Diverse mărfuri diferă după reacția cererii la schimbarea prețului. Pot fi situații când scăderea
prețului dă o creștere proporțională a cererii, când la aceeași scădere a prețului, cererea sporește
mai lent și situațiile sporire mai mare a cererii decât scăderea prețului. Gradul reacției cererii la
modificarea prețului reflectă elasticitatea cererii. Coeficientul elasticității se calculează în felul
următor:

Ex. majorarea prețului cu 1% conduce la micșorarea cererii cu peste 1%, atunci cererea se
consideră flexibilă (CFP<1), dacă majorarea prețului cu 1% n modifică cererea, atunci se
consideră că cererea lipsește (CFP=1).

Coeficientul elasticității cererii indică cu câte % se modifică volumul cererii în rezultatul

schimbării prețului cu 1%. La mărfurile de primă necesitate cererea va fi rigidă(neelastică). De
exemplu: pâinea se va procura la orice modificare a prețului, deoarece oamenii refuză procurarea
altor mărfuri și nu a celor de necesitate vitală.

Oferta și determinații ei. Echilibru pieței

Cantitatea de mărfuri sau servicii prezentate pentru realizarea la un anumit preț și într-un anumit
interval de timp se numește ofertă. Ca și cererea, oferta reprezintă raportul dintre preț și
cantitate. Legea ofertei va exprima modificări în raport cu același preț, însă în direcție opusă
cererii.

Cu sporirea prețului, oferta va crește, deoarece producătorii vor tinde a produce mai mult pentru
a câștiga, adică prețul de realizare crește (sau se micșorează), adică și cantitatea produsului
ofertei crește (sau se micșorează).

Elasticitatea ofertei poate fi identificată cu cea aplicată față de cerere. Elasticitatea ofertei se
exprimă ca modificare a cantității mărfurilor propuse pe piață în raport cu modificările relative a
prețului concurențial. Acest coeficient prezintă raportul schimbării ofertei la schimbări în preț;

Elasticitatea ofertei depinde de diverși factori de cheltuieli depuse pentru modificarea producției,
gradul de utilizare a capacităților productive, de disponibilitatea de resurse, posibilitățile plasării
capitalurilor din ramură în ramură. O importanță deosebită îl are factorul timpului, deoarece până
oferta se va acomoda la noul nivel al prețului va trece o anumită perioadă.

Determinanții ofertei pot fi numiți:

1. prețul resurselor. Majorarea prețului la resurse sporește cheltuielile și conduce la

micșorarea cererii. Prețurile reduse ale resurselor fac să se micșoreze cheltuielile și să
crească oferta.
2. tehnologia accesibilă. Perfecționarea și aplicarea unei tehnologii avansate mai efective
micșorează prețul la produs.
3. prețurile la mărfuri de alternativă. Oferta unei anumite mărfi se va micșora dacă prețul
la mărfurile alternative se vor ridica și dacă oferta la o marfă anumită va spori atunci
prețurile la mărfurile alternative se vor micșora.
4. așteptările vânzătorilor. O așteptare a majorării prețurilor face ca prețul alternativ de
vânzare la o marfă să crească și aceste majorări de cheltuieli fac să sporească prețul de
alternativă, micșorând oferta. De aceea, când se așteaptă majorarea prețului, oferta se
micșorează, iar dacă se așteaptă o reducere a prețurilor, oferta va tinde spre creștere.
5. numărul de vânzători. Creșterea numărului de vânzători înseamnă că o cantitate mai
mare de mărfuri va fi oferită la diverse prețuri. Astfel mărirea numărului de vânzători
sporește oferta pieței și invers, micșorarea numărului de vânzători micșorează oferta
pieței.

Toate aceste corelații au o importanță deosebită pentru a înțelege cum este influențată oferta de
diverși factori și cum acționează economia de piață. Astfel dacă se oferă mai multe produse
numai din cauza majorării prețului acestui produs, atunci are loc o sporire a cantității de ofertă,
dacă vânzătorii oferă mai multe produse la diverse prețuri, atunci sporește oferta.

Ca și în cazul cu cererea, curba ofertei este înclinată de jos în sus, de a stânga la dreapta și indică
că pe măsură ce cresc prețurile, crește și cantitatea de ofertă pentru realizare.

Preț, lei Cantitatea

4 250
3,5 225
3 150
2,5 100
2 50

Descifrarea acestei curbe poate fi efectuată prin una din cele două metode:
 a) dacă prețul e stabil, oferta reprezintă cantitatea maximală de mărfuri pe care vânzătorii
vor și pot realiza la acest preț;

b) când e concretă cantitatea de mărfuri, oferta reprezintă prețul minimal pe care vânzătorul
îl consideră acceptabil.

Așadar cererea și oferta oscilând în dependență de modificările prețului în direcții opuse, vor
tinde la un anumit echilibru.

Modificările în cerere și ofertă sub influența modificărilor de preț nu coincid în timp. Echilibrul
cererii și ofertei va fi atunci când cererea pe deplin se va acomoda la schimbările ofertei.

Echilibrul cererii și ofertei este echilibrul de piață. Ideal acest echilibru va fi în situația , când
volumul și structura ofertei va coincide cu volumul și structura cererii la un anumit preț
echilibrat cu anumit nivel a venitului și la alte situații echilibrate a conjuncturii de piață. Adică,
echilibrul pieței înseamnă că toate mărfurile pe care le oferă vânzătorii sunt cumpărate și invers,
toate mărfurile pe acre ar dori să le procure cumpărătorii sunt oferite de vânzători.

Prin urmare, echilibrul pieței are loc atunci când nici cumpărătorii și nici vânzători nu au motive
să-și modifice cantitatea cererii sau a ofertei. Și în al doilea rând, piața în stare de echilibru
prevede o egalitate a cantităților când acționează prețul în vigoare. În realitate, dacă și putem
aprecia acest echilibru, el se stabilește parțial la anumite grupe de produse în diverse intervale de
timp. Grafic acest proces poate fi exprimat astfel:

Când cantitatea cererii depășește cantitatea ofertei apare deficitul, care reprezintă cererea
excedentară. În toate cazurile când prețul curent de piață depășește prețul de echilibru al pieței,
cantitatea ofertei va prevala asupra cantității de cerere, ceea ce va crea un surplus sau o
suprasaturare a pieței. De obicei surplusul conduce la micșorarea prețului de echilibru pe piață.

Prin urmare, în economia liberă modificarea prețului poate fi cauzată numai de modificările
cererii și ofertei. Adică prețul este un factor al echilibrului pieței, echilibrul asigurat prin
concordanța dintre cererea solvabilă de mărfuri și oferta acestora.

Prețul de piață (prețul de echilibru) este cea mai justă apreciere a valorii produsului, deoarece el
coincide cu valoarea reală. Prețul de piață este rezultatul consensului adoptat în negocierile
dintre producător și consumator. Prețurile stabilite pe piață sunt cele mai corecte, acceptabile,
echilibrate a mărfurilor și serviciilor comercializate.
Prețul de piață este compus după structura sa din cheltuieli medii și profit mediu, care rezultă din
concurența de piață.

Preț = cheltuieli medii + profit mediu

În funcție de instrument al politicii economice, statul aplică așa numitele prețuri administrative,
care se stabilesc în mod arbitrar prin lege. Se stabilește limita de jos a prețului pentru a ocroti
concurența. De ex: firmele nu au dreptul de a vinde producția mai jos de cheltuielile medii, iar
statul prin lege poate stabili limita de sus a prețului. Pentru a ocroti populația, legea nu admite
majorarea prețurilor peste limita stabilită.