Resursele economice sunt reprezentate de toate elementele pe care omul le

poate folosi în activitatea sa pentru a obţine bunuri şi servicii necesare

satisfacerii nevoilor sale.
Resursele, corespunzător sursei de provenienţă, sunt de două feluri:
resurse primare sau originare1, constituite din potențialul natural şi potenţialul
demografic de care dispune societatea în fiecare etapă a evoluţiei sale. La
acestea se adaugă resursele umane, care au capacitatea de a pune în valoare
resursele naturale;
resurse derivate, rezultante ale activităţii umane, formate pe baza celor dintâi1,
cum sunt echipamente, utilaje, instalaţii, stocuri de materii prime, combustibil
etc. Resursele derivate au calitatea de a ridica eficienţa utilizării tuturor
resurselor atrase şi folosite de oameni.
Analizând resursele naturale, economiştii fac distincţie între resursele
utilizabile şi neutilizabile pe de o parte, iar pe de altă parte, între cele
regenerabile şi neregenerabile.
După natura lor, resursele se grupează în resurse materiale, resurse umane,
resurse financiare şi resurse informaţionale. Dintre resursele materiale, cele mai
importante sunt cele naturale. Analizând resursele naturale, economiştii fac
distincţie între resursele utilizabile şi neutilizabile pe de o parte, iar pe de altă
parte, între cele regenerabile şi neregenerabile. Resursele sunt clasificate în
utilizabile sau neutilizabile în funcţie de externalităţile implicate în producerea
sau consumul lor.
Un produs poate fi numit utilizabil atunci când firmele sau consumatorii pot
beneficia de întreaga lui valoare economică. Pentru resursele epuizabile (petrol,
gaze naturale etc.) problema economică constă în alocarea lor în timp şi spaţiu,
iar pentru cele neregenerabile problema majoră o reprezintă utilizarea lor cu
maximă eficienţă.
Nevoile > Resursele
Inegalitatea dintre nevoi şi resurse pune în evidenţă faptul că, în raport cu
creşterea şi diversificarea nevoilor umane, resursele au fost, sunt şi vor fi
limitate.
Evoluţia societăţii omeneşti pune în evidenţă tendinţa de creştere mai rapidă, ca
volum şi varietate, a nevoilor faţă de resurse.
Legea rarităţii resurselor economice – legea conform căreia cantitatea,
calitatea şi structura resurselor economice se modifică mai lent decât
intensitatea, amploarea şi structura nevoilor umane, resursele fiind limitate în
raport cu trebuinţele indivizilor. Creşterea eficienţei economice constituie
factorul determinant între estomparea tensiunilor ce apar între nevoi şi resurse.
Raritatea relativă a resurselor este o caracteristică generală a economiei. Ea
este determinată de o serie de cauze, cum ar fi:
imposibilitatea atragerii în întregime, din motive tehnice şi economice, în
activitatea umană, a tuturor resurselor necesare la un moment dat;

Pagină 1 din 19
existenţa unor limite, în fiecare etapă istorică, privind cunoaşterea resurselor
existente;
caracterul epuizabil, nereproductibil al unor resurse.

Nevoile umane reprezintă un şir nesfârşit de cerinţe obiectiv necesare vieţii

umane, ale existenţei şi dezvoltării purtătorilor lor – oamenii, grupurile sociale,
colectivităţile naţional-statale şi societatea în ansamblul ei;
Nevoile umane se manifestă ca un sistem integrat şi dinamic de cerinţe,
ordonate şi ierarhizate în funcţie de locul şi rolul lor în cadrul vieţii sociale.
Astfel, nevoile umane pot fi clasificate după următoarele criterii:
După natura lor: naturale; sociale; spirituale-psihologice;
Din punctul de vedere al masei subiecţilor: individuale; de grup; ale societăţii;
Corespunzător ciclului activităţii umane:nevoi zilnice; nevoi săptămânale;
nevoi lunare etc;
După natura bunurilor cu care pot fi satisfăcute, există: nevoi care se satisfac
cu bunuri materiale; nevoi care se satisfac cu servicii;
După durata şi momentul manifestării lor: nevoi curente (permanente); nevoi
periodice; nevoi rare; nevoi singulare;
După natura sursei de formare: nevoi fiziologice; nevoi familiale; nevoi
culturale; nevoi specific sociale.
Într-o altă viziune, nevoile pot fi clasificate în funcţie de cele trei cerinţe
fundamentale ale vieţii umane: nevoi fiziologice, nevoi de grup şi nevoi
spirituale sau psihologice. Funcţie de gradul dezvoltării economice a societăţii şi
de nivelul de cultura şi civilizaţie, nevoile pot fi clasificate în nevoi de bază
(inferioare) şi nevoi complexe (superioare).
Nevoile umane se caracterizează prin anumite trăsături fiecare dintre acestea
reflectând o lege economică. Principalele trăsături ale nevoilor umane sunt:
nelimitate ca număr. Progresul societăţii duce în mod direct la lărgirea ariei
nevoilor, atât la nivel de individ , cât şi de grup sau societate;
limitate în capacitate, respectiv în volum. Fiecare nevoie, în procesul satisfacerii
ei, atinge, la un moment dat, un prag de saturaţie;
concurente, respectiv unele nevoi se extind în detrimentul altora, altele pot fi
substituite între ele;
complementare, respectiv cele mai multe se condiţionează reciproc;
condiţionate, reflectând continuitatea, dinamismul lor, potenţialul economiei de
a le satisfac

Concurenţa reprezintă o confruntare dintre agenţii economici în vederea

obţinerii unor condiţii mai bune de producţie, desfacere, de efectuare a
operaţiunilor băneşti sau a altor activităţi economice, în scopul obţinerii de cât
mai multe avantaje;
În funcţie de instrumentele luptei de concurenţă, care pot fi de natură economică
şi extraeconomică, concurenţa poate fi loială (se desfăşoară conform

Pagină 2 din 19
reglementărilor legale prin folosirea fără discriminare de către vânzător a
instrumentelor economice de luptă concurenţială)
şi neloială(bazată pe utilizarea unor practici şi metode de vânzare aflate în
discordanţă cu normele şi reglementările comerciale în vigoare utilizând
instrumentele extraeconomice incorecte, ilegale pentru a pătrunde pe piaţă şi a
obţine avantaje suplimentare în raport cu ceilalţi concurenţi)

FORME DE PIAȚĂ
1.Piaţa cu concurenţă perfectă este cazul care nu se regăseşte în realitate, ea
reprezentând o ipoteză de lucru şi un punct obligatoriu de trecere al analizei
economice, de la modelul ideal către formele concrete ale acesteia. Concurenţa
perfectă, denumită şi concurenţă pură, presupune un asemenea raport de piaţă, în
care toate firmele să vândă întreaga producţie pe care o au la preţul pieţei, fără a-
l influenţa, împreună sau fiecare separat într-un fel anume (în mod hotărâtor), iar
toţi cumpărătorii să poată cumpăra la preţul pieţei, ceea ce doresc şi au nevoie
dintr-un bun, fără a-l putea modifica.
2. Piaţa cu concurenţă imperfectă se manifestă în situaţiile în care agenţii
economici (vânzători şi cumpărători) pot să influenţeze, prin acţiunile lor
unilaterale, raportul dintre cererea şi oferta de mărfuri şi nivelul preţului, cu
intenţia de a obţine avantaje durabile. Piaţa cu concurenţă imperfectă este cea
mai aproape de modelul real economic, deoarece concurenţa perfectă rămâne
doar ca model ideal, folosit în analizeze teoretice.
Piaţa cu concurenţă imperfectă se prezintă în numeroase forme, ele
diferenţiindu-se în primul rând, în funcţie de numărul şi forţa economică a
agenţilor economici producători şi consumatori, astfel:
-piaţă cu concurenţă monopolistă;
-piaţă cu concurenţă de monopol;
-piaţă cu concurenţă de oligopol;
-piaţă cu concurenţă de oligopson (monopson).

A. Piaţa cu concurenţă monopolistică este o formă de concurenţă imperfectă

care se apropie destul de mult de concurenţa perfectă. Ea se caracterizează însă
prin diferenţierea produselor ce aparţin aceleiaşi ramuri. Alături de preţuri şi
cantităţi, competiţia se desfăşoară şi prin produse, adică prin diferenţierea
produselor şi a mărcilor. Producătorii sunt în număr suficient de mare, astfel
încât există condiţii pentru o bună satisfacere a cererii datorită posibilităţilor
mari pe care cumpărătorii o au de a alege din multitudinea de vânzători, în
conformitate cu dorinţele şi posibilităţile lor.
Intrarea de noi firme pe piaţă este liberă. În condiţiile diferenţierii produselor,
creşterea profiturilor (maximizarea lor la ofertanţi) se poate realiza numai prin
influenţarea cererii pe piaţă.
B. Piaţa cu concurenţă de monopol este o formă a concurenţei imperfecte în
care piaţa unei industrii (ramuri) este dominată de un singur producător-

Pagină 3 din 19
vânzător, care în relaţiile cu consumatorii îşi impune condiţiile de preţ sau de
calitate. Piaţa de monopol se caracterizează aşadar, în planul ofertei, prin
asigurarea cantităţii agregate numai de către un producător, al cărui bun fabricat
nu dispune de substituenți apropiaţi.
Structură de piaţă este un monopol pur atunci când sunt îndeplinite următoarele
condiţii:
-pe piaţă exista un singur producător al bunului respectiv;
-nu există concurenţi potenţiali pe piaţa internă şi nu există nici concurenţa
importurilor;
-nu există produse substituibile pentru bunul respectiv.
Existenţa monopolului se explică prin următoarele:
1. Raritatea unor resurse care pot fi exploatate numai dintr-un singur loc. Nimeni
nu poate avea acces la ele, decât o singură firmă;
2. Existenţa unor patente (licenţe), care, pentru anumite produse, sunt deţinute
de către o singură firmă (licenţele fiind protejate prin lege);
3. În anumite domenii (de exemplu exploatarea energiei electrice, telefoanele
etc.), existenţa mai multor firme ar însemna risipă;
4. Concentrarea şi centralizarea capitalului şi deci şi a producţiei, care are ca
efect eliminarea de către o firmă a celorlalţi concurenţi din industrie.
C. Piaţa cu concurenţă de oligopol se caracterizează prin existenţa a câţiva
producători – nu mai puţin de trei.
Fiecare firmă producătoare este destul de puternică pentru ca acţiunile ei să aibă
efecte importante asupra rivalilor. Piaţa cu concurenţă oligopolistă este cea mai
răspândită piaţă în ţările cu economie de piaţă.
Concurenţa oligopolistă se caracterizează în principal prin următoarele:
-existenţa unui număr redus de producători-vânzători, care deţin o parte
însemnată din piaţă;
-diferenţierea sau nu a produselor;
-dificultăţi la intrarea în ramură;
-un anumit grad de control al preţurilor
În funcţie de gradul de cooperare dintre firmele oligopoliste, întâlnim:
-oligopol perfect coordonat, în care înţelegerile între firmele oligopoliste
îmbracă forma unor acorduri formale, care pot fi publice sau secrete. În cadrul
acestei forme se constituie structuri oligopoliste de tipul cartelului sau trustului.
Cartelul este un acord de înţelegere prin care un grup de firme producătoare
sau distribuitoare ale aceluiaşi produs fixează anumite preţuri sau îşi împart
piaţa. Obiectul cartelului constă în creşterea preţului prin înlăturarea
concurenţei. Astfel, se reduc cantităţile de produse vândute, cresc preţurile,
profiturile se maximizează, ca şi cum ar fi vorba de monopol. În funcţie de
obiective şi de piaţa pe care acţionează, se pot identifica patru
tipuri de cartel:
-cartel naţional
-cartel internaţional

Pagină 4 din 19
-cartel de import
-cartel de export
Trustul este o formă oligopolistă mai complexă, firmele fuzionează sub
controlul unui grup financiar puternic (holding), care deţine pachetul acţiunilor
de control al acestora.
-oligopol parţial coordonat, presupune existenţa unei firme situată într-o
postură de lider, datorată dimensiunilor sale, forţei economice şi cotei de piaţă.
Celelalte firme din cadrul oligopolului se subordonează în mod voluntar(datorita
unor interese comune) liderului.
-oligopol fără coordonare. Este cazul în care firmele oligopoliste acţionează
fiecare independent de celelalte, neexistând înţelegeri sau strategii comune.
Confruntarea dintre ele este deschisă, chiar agresivă (război economic),
ducându-se cu arme cum ar fi: preţul, calitatea, cantitatea, publicitatea etc.
D. Piaţa cu concurenţă de oligopson (monopson).
Oligopsonul este piaţa pe care un număr redus de cumpărători controlează
puterea de cumpărare şi, în consecinţă, dictează producţia şi preţul de piaţă al
unui anumit produs sau serviciu. Într-un oligopson preţurile tind să fie mai mici
decât într-o piaţă liber concurenţială, aşa cum preţurile într-un oligopol tind să
fie mai mari. Practic, un oligopson este inversul unui oligopol.
Monopsonul sau monopolul producătorului reprezintă acea situaţie de piaţă pe
care se întâlneşte un cumpărător unic, care fixează volumul producţiei şi preţul
de vânzare, şi un număr mare de producători.

Agenţii economici sunt persoane sau grupe organizate de persoane care

participă la viaţa economică a societăţii, îndeplinind anumite roluri şi având
comportamente economice similare. Ei pot fi persoane fizice sau juridice care
posedă, într-un fel sau altul, factori de producţie pe care îi utilizează şi/sau
dispun şi consumă bunuri produse în societate. În cadrul fiecărei ţări există un
număr însemnat de agenţi economici care se diferenţiază între ei în funcţie de
forma de proprietate, sfera şi domeniile de activitate în care acţionează, formele
de organizare a activităţii lor etc; În concluzie, punem aprecia că agenţii
economici dispun de autonomie de decizie în executarea principalelor lor
funcţii, acţionând într-un cadru propriu şi utilizând propriile resurse materiale,
financiare şi umane.
Cel mai utilizat criteriu ce stă la baza clasificării agenţilor economici şi
delimitarea acestora este criteriul instituţional, important pentru evidenţierea
fluxurilor reale şi monetare. .În prezent, pe plan mondial, cea mai răspândită este
tipologia ce stă la baza sistemului de evidenţă statistică a conturilor naţionale, în
cadrul ei distingându-se:
Întreprinderile au ca funcţie principală producerea de bunuri economice şi
prestarea de servicii (nonfinanciare), în vederea vânzării acestora, cu scopul de a
obţine profit;

Pagină 5 din 19
Gospodăriile(menajele), reprezintă acel tip de agent economic care
îndeplineşte în principal funcţia de consumator de bunuri şi servicii.
Administraţiile includ acele instituţii care în principiu exercită funcţii de
redistribuire a veniturilor (a avuţiei), pe baza prestării unor servicii nonmarfare
Instituţiile de credit şi societăţile de asigurări sunt unităţi instituţionale, care
pot fi publice, private şi mixte, şi care îndeplinesc funcţia de intermediar
financiar între ceilalţi agenţi economici. Deci, ele adună, transformă şi
redistribuie disponibilităţile financiare şi transformă riscurile individuale în
riscuri colective (companiile de asigurare), în cadrul lor se cuprind băncile,
societăţi de asigurări, alte instituţii financiare.
Străinătatea (restul lumii), desemnează partenerii de afaceri din celelalte
economii naţionale şi unităţile lor autohtone (nerezidente), cu care agenţii
economici naţionali (autohtoni) intră în relaţii de afaceri.

Întreprinderea, ca unitate economică de bază a economiei naţionale, este

rezultatul procesului diviziunii muncii şi al autonomizării proprietăţii. De aceea,
ea poate fi privită ca spaţiul în care se reunesc și se combină factorii de
producție, se desfășoară procesul de producție, se produc bunuri economice şi se
creează valoare nouă, pe baza diviziunii sociale a muncii şi acooperării directe şi
indirecte, între toţi cei care o compun şi o reprezintă.
După forma de constituire şi organizare a afacerilor, în marea majoritate a ţărilor
dezvoltate, întâlnim următoarele tipuri de întreprinderi:
întreprinderi personale - sunt acelea în care un singur proprietar înfiinţează,
organizează şi conduce activitatea unităţii.
întreprinderi asociate (asociaţii de forme diferite) sunt constituite atunci când
se asociază două sau mai multe persoane, convenind să-şi aducă contribuţia (în
bani sau natură), pentru a constitui un capital social menit să servească la
înfăptuirea unor activităţi aducătoare de câştig, în scopul de a împărţi între ele
beneficiile realizate.
corporaţiile (societăţile pe acţiuni) constituie, de fapt, forme superioare de
asociere a capitalurilor. Cotele de participare ale asociaţiilor sunt reprezentate
prin titluri numite acţiuni.
În economia românească, întreprinderile îmbracă forma regiilor autonome şi
societăţilor comerciale. Primele se află în proprietatea statului, funcţionând în
ramuri strategice ale economiei naţionale.

Munca este activitatea conştientă, specific umană, îndreptată spre un anumit

scop prin care omul îşi defineşte interesul, îşi caută şi îşi construieşte mijloacele
adecvate atingerii scopului propus. Munca privită ca factor de producţie este
reprezentată de totalitatea resurselor umane (fizice şi intelectuale) care pot fi
antrenate şi sunt efectiv antrenate în activităţi economice.
În ceea ce priveşte durata muncii, exprimată prin numărul săptămânal de ore de
muncă, aceasta constituie un element important care poate mări sau micşora

Pagină 6 din 19
cantitativ munca, respectiv volumul de muncă de care dispune o ţară sau alta.
Latura calitativă a muncii este pusă în valoare de nivelul de pregătire
profesională, de volumul cunoştinţelor generale, tehnico-ştiinţifice etc. Calitatea
factorului muncă este reflectată, aşadar, în pregătirea şi calificarea purtătorilor
acestui factor. Calificarea se prezintă ca o premisă şi o condiţie esenţială a
producţiei moderne, unul din factorii de importanţă majoră ai sporirii eficienţei.

Capitalul, ca factor de producţie, este definit ca fiind totalitatea bunurilor

economice acumulate – eterogene şi reproductibile - utilizate în producţie şi/sau
distribuţia şi comercializarea de bunuri şi servicii;
Capitalul real, corespunzător comportării lui în producţie, respectiv după modul
în care se consumă şi se înlocuieşte, se grupează în capital fix şi capital
circulant.
Capitalul fix este acea parte a capitalului real, tehnic, format din bunuri de
lungă durată (clădiri, utilaje, instalaţii, maşini, mijloace de transport etc.), care
participă la mai multe cicluri (acte) de producţie, consumându-se treptat şi
înlocuindu-se după mai mulţi ani de utilizare (respectiv după un număr de cicluri
de producţie). Participarea capitalului fix la mai multe cicluri de producţie are ca
efect pierderea treptată a capacităţii lui de funcţionare ca urmare a uzurii şi
transmiterii asupra produselor fabricate cu ajutorul lui, a unei părţi din preţul sau
suma care s-a plătit la procurarea lui. Deci, capitalul fix se depreciază datorită
uzurii, proces care duce în final la scoaterea lui din funcţiune.
Uzura capitalului fix este un proces normal. Ea este de două feluri, şi anume:
uzura fizică şi uzura morală.
Capitalul circulant este reprezentat de stocurile de materii prime, materiale,
combustibili, semifabricate etc., de care dispun agenţii economici. Aceste
elemente ale capitalului real au un comportament diferit de capitalul fix.
Elementele capitalului circulant sunt consumate sau sunt profund transformate
în cursul unui singur ciclu (act) de producţie, fapt ce face ca preţul sau suma
care s-a plătit pentru cumpărarea lor să se transmită integral asupra produselor la
a căror fabricaţie participă. Consumându-se într-un singur ciclu de producţie,
capitalul circulant se regăseşte integral în costul producţiei respective. Reluarea
producţiei, începerea unui nou ciclu, impune pentru fiecare întreprindere
procurarea unei noi cantităţi de elemente ale capitalului circulant.

Costul de producţie reprezintă, aşadar, totalitatea cheltuielilor pe care le face

întreprinderea sau întreprinzătorul pentru producerea unui bun dat sau a tuturor
bunurilor şi serviciilor realizate şi oferite pe piaţă. Dacă la acestea se adaugă
costurile de distribuţie sau de comercializare (ambalare, sortare, depozitare,
transport, cercetarea pieţei) se obţine costul total (complet) al întreprinderii,
căruia i se mai spune şi costul sau preţul de revenire. Costul de producţie numit
şi preţ de cost
Clasificarea costurilor are în vedere următoarele criterii:

Pagină 7 din 19
Din punct de vedere al structurii costurilor. În funcţie de natura economică a
cheltuielilor structura costului cuprinde următoarele elemente:
cheltuieli cu factorii materiali de producţie care mai sunt denumite costuri
materiale care reprezintă expresia bănească a consumurilor de capital fix şi
circulant;
cheltuieli cu forţa de muncă care sunt denumite costuri salariale;
cheltuieli de regie – cheltuielile cu chiriile, încălzitul, iluminatul etc.
Din punct de vedere al nivelului costului ce exprimă însumarea mărimii
absolute a cheltuielilor din care este alcătuit, se determină:
costul pe unitatea de produs sau costul mediu (CTM);
costul pe întreaga producţie realizată sau cost total (CT).
Din punct de vedere al formei de exprimare, costul de producţie cunoaşte
două forme:
costul real, suma cantităţilor fizice de bunuri (materii prime, materiale auxiliare,
combustibili etc.) şi de muncă necesare pentru producerea bunurilor;
costul monetar: suma evaluărilor în monedă (bani) a consumurilor mai sus
menţionate (preţurile de achiziţie ale factorilor materiali şi salariile lucrătorilor).
Din punct de vedere al conţinutului sau modului şi locului de calcul
distingem:
costul contabil, totalitatea cheltuielilor de producţie înregistrate în contabilitatea
întreprinderii privind consumurile materiale, amortizarea, salariile ş.a;
costul de oportunitate, reprezintă evaluarea cantităţilor de bunuri care nu vor
putea fi produse atunci când întreprinzătorul optează pentru producerea unui
bun, renunţând la alte soluţii sau produse (alternative sacrificate)
Modalităţile după care se analizează costurile la nivelul agenţilor economici au
în vedere următoarele principii:
a) principiul integralităţii, după care în calcularea costului nu trebuie omisă nici
o cheltuială care a fost făcută pe parcursul realizării produsului respectiv;
b) principiul cauzalității, conform căruia nici o cheltuială nu trebuie să fie
cuprinsă în cost dacă nu a contribuit la obţinerea produsului,
c) principiul omogenizării, după care toate cheltuielile care formează costul
trebuie aduse la acelaşi grad de intensitate, de complexitate etc., pe baza
reducerii lor la un numitor comun;
d) principiul actualizării, care impune ca toate cheltuielile care se includ în cost
trebuie aduse la acelaşi moment de referinţă.
În afară de principiile costului, la nivelul agenţilor economici se are în vedere şi
analiza realizată între producţia obţinută şi costurile aferente acesteia.

Schimbul reprezintă ansamblul relaţiilor economice prin care se continuă acest

proces şi se asigură trecerea bunurilor; prin mijloace şi pe principii economice,
de la producător la consumatori prin intermediul actelor de vânzare-cumpărare.
Schimbul de mărfuri reprezintă cea mai importantă consecinţă a diviziunii
sociale a muncii.

Pagină 8 din 19
În ceea ce priveşte rolul schimbului într-o economie de piaţă, acesta poate fi
interpretat şi prin prisma funcţiilor sale.
Funcţiile schimbului în economie
1. bunurile şi serviciile trec de la cei care le produc către cei care au nevoie de
ele;
2. partenerii de schimb se specializează în producerea anumitor bunuri iar prin
aceasta creşte productivitatea muncii şi producţia naţională;
3. permite obţinerea de câştiguri prin însumarea efortului;
4. contribuie la formarea unor fluxuri productive şi comerciale;
5. determină cooperarea socială prin modificarea configuraţiei bunurilor şi a
proporţiilor de schimb;
6. favorizează introducerea şi promovarea progresului tehnic şi prin aceasta
creşterea calităţii produselor.

Economia de piaţă se defineşte ca fiind acea formă modernă de organizare şi

funcţionare a economiei de schimb în care agenţii economici îşi desfăşoară
activitatea economică în mod liber, autonom şi raţional, corespunzător cerinţelor
pieţei în scopul satisfacerii unor nevoi existenţiale în continuă creştere, cu
resurse economice limitate; Economia de piaţă este caracterizată prin faptul că
preţul şi volumul producţiei depind, în cea mai mare măsură, de confruntarea
determinată de raportul dintre cerere şi ofertă.
În condiţiile actuale, pentru funcţionarea eficientă a economiei de piaţă trebuie
avută în vedere existenţa cumulativă a următoarelor trăsături:
1. Preponderența proprietăţii private în economie.
2. Autonomia şi răspunderea decizională a agenţilor economici.
3. Piaţa este centrul vital al economiei.
4. Concurenţa este o condiţie de neînlocuit.
5. Economia de piaţă contemporană este o economie monetară.
6. Preţul se stabileşte liber prin confruntarea dintre cerere şi ofertă.
7. Existenţa unui cadru instituţional.
8. Mobilul întregii acţiuni economice îl reprezintă profitul.
9. Statul democratic (organismele guvernamentale) intervine indirect şi direct în
viaţa economică a societăţii.
10. Bunurile îmbracă forma de marfă, ele devin bunuri comerciale

Piaţa creează contextul necesar pentru ca profitul să devină principalul

stimulent pentru a realiza produse competitive şi la costuri cât mai mici. Piaţa,
prin sistemul liberei concurenţe, „permite obţinerea unei repartiţii a resurselor
ale căror grad de eficienţă este echivalent cu aceea a unui dictator care are acces
la toate datele economice şi sociale; Piaţa joacă un rol esenţial şi îndeplineşte

Pagină 9 din 19
funcţii multiple în economia unei ţări; Piaţa mijloceşte vânzarea mărfurilor şi
deci recuperarea cheltuielilor şi obţinerea profitului de către vânzător, permiţând
finanţarea dezvoltării şi realizarea altor obiective; Piaţa şi mecanismele pieţei
generează însă şi o serie de consecinţe negative de ordin economico-social.
Analiza pieţei a dus la evidenţierea unor limite în funcţionarea sa optimă;
Există două funcţii de bază pe care piaţa le îndeplineşte şi care sunt absolut
necesare pentru reproductibilitatea sistemului economic:
1. Piaţa realizează un contact permanent dintre producătorii şi consumatorii de
bunuri şi servicii, dintre ofertă şi cerere, dintre producţie şi consum atât la nivel
microeconomic cât şi macroeconomic, având următoarele semnificaţii:
-dinamica pieţei reflectă modificările produse în sistemul trebuinţelor economice
ale societăţii, orientând în acest scop, activităţile de producere a bunurilor şi
serviciilor;
-jocul liber al cererii şi ofertei determină modul în care agenţii economici îşi
procură şi utilizează toate resursele puse la dispoziţie prin intermediul pieţei;
-sistemul propriu de pârghii economice creat de piaţă duce la reglarea acesteia şi
a economiei naţionale în ansamblu.
2.Piaţa are rolul de sistem de comunicaţie a informaţiilor necesare agenţilor
economici, în calitatea lor de producători şi consumatori.
Analiza pieţei a dus la evidenţierea unor limite în funcţionarea sa optimă. Paul
Wonnacott şi Ronald Wonnacott pun în evidenţă următoarele limite ale pieţei:
1) paralel cu un mare grad de libertate pentru agenţii economici, într-o economie
de piaţă, cei săraci şi neajutoraţi au doar ceva mai mult decât libertatea de a
flămânzi. Producătorii nu răspund, în general, dorinţei consumatorilor de a avea
anumite produse, ci numai consumatorilor cu putere de cumpărare;
2) un sistem în care întreprinderile private nu sunt deloc sau sunt puţin dirijate
de către stat poate fi foarte instabil, cu perioade inflaţioniste care conduc apoi la
recesiune;
3) într-un sistem de „laissez-faire67”, preţurile nu sunt întotdeauna rezultatul
acţiunii forţelor pieţei. Doar într-o economie cu o concurenţă perfectă, preţul
este determinat de intersecţia dintre curba cererii şi curba ofertei. În majoritatea
pieţelor, unul sau mai mulţi participanţi au puterea de a influenţa preţurile.
Monopolurile sau oligopolurile pot să restrângă producţia, pentru a menţine
preţurile ridicate;
4) activitatea consumatorilor şi producătorilor privaţi poate avea efecte
secundare nedorite;
5) piaţa nu poate funcţiona în anumite domenii: în cazul unui conflict militar,
indivizii nu-şi pot asigura propria lor apărare;
6) într-un sistem de „laissez-faire”, producătorii satisfac cerinţele, dorinţele
consumatorilor aşa cum sunt acestea exprimate pe piaţă.

Când prin interacţiunea dintre cerere şi ofertă se determină, pentru un bun

oarecare, atât preţul cât şi cantitatea cerută şi oferită, atunci piaţa bunului

Pagină 10 din 19
respectiv se găseşte în echilibru. Cantitatea şi preţul la care piaţa unui bun se
echilibrează se numesc cantitate de echilibru şi preţ de echilibru.
Modificarea cererii şi a ofertei şi ieşirea din echilibru au loc atunci când
intervin factorii de influenţă în fiecare caz în parte.
Modificarea în cerere. Să presupunem că previziunea pieţei sugerează o
creştere a preţului la bunul în discuţie. Cumpărătorii vor reacţiona crescând
cererea din bunul respectiv în prezent, pentru a-l stoca, în scopul de a evita un
preţ mai mare în viitor.
Modificarea în ofertă. Dacă, datorită factorilor de influenţă, se produce
modificarea ofertei, de exemplu descreşte, curba ofertei se va deplasa spre
stânga, cantitatea de bun oferit scade, iar preţul va creşte.
Modificarea şi a ofertei şi a cererii. Când intervin modificări atât în cerere cât
şi în ofertă pentru bunul în discuţie, curbele acestora se vor deplasa simultan
spre stânga sau spre dreapta.

Cererea este o parte a nevoii sociale, determinată de mărimea mijloacelor

băneşti, de puterea de cumpărare de care dispun membrii societăţii. Ea
reprezintă partea solvabilă a nevoii sociale, respectiv acea parte care poate fi
satisfăcută de piaţă. Cu alte cuvinte, cererea reprezintă cantitatea totală dintr-un
anumit bun, care poate fi cumpărată pe piaţă, într-o perioadă determinată de
timp, la un anumit preţ dat
Legea generală a cererii reprezintă raportul de condiţionare dintre schimbarea
preţului unitar al unui bun şi modificarea cantităţii cerute:
a) când preţul unui bun scade, cantitatea cerută pentru acel bun creşte;
b) când preţul unui bun creşte, cantitatea cerută din acel bun scade.
Două motive importante stau la baza relaţiei de inversă proporţionalitate dintre
preţ şi cantitatea cerută:
efectul de substituire – în cazul creşterii preţului unui bun are loc substituirea
acestuia de către alt bun, al cărui preţ nu a crescut;
efectul de venit – o creştere a preţului, reducând puterea de cumpărare a
consumatorului determină o reducere într-o măsură mai mare a cererii pentru
bunul devenit relativ mai scump.
Deci, cererea este întotdeauna o relaţie între două variabile (preţ şi cantitate), ea
pune în evidenţă un şir de cantităţi dintr-un bun pe care oamenii doresc să le
cumpere la diverse preţuri.
Factorii care influenţează cererea sunt:
1. Preţul altor bunuri. Bunurile, în raport cu un anumit bun, se clasifică astfel:
a) bunuri substituibile; b) bunuri complementare; c) bunuri neînrudite.
2. Veniturile. Din acest punct de vedere distingem două tipuri de bunuri, şi
anume: a) bunuri normale; b) bunuri inferioare.
3. Perspectiva (aşteptările) privind evoluţia pieţei. Se referă la ceea ce
individul se aşteaptă în viitor, referitor la toate bunuri,le şi faptele relevante
pentru situaţia sa economică.

Pagină 11 din 19
4. Gusturile consumatorilor. Dacă au loc modificări în gusturile indivizilor,
acestea se vor reflecta în mod direct în cererea de bunuri ori servicii.
5. Alţi factori de influenţă pot fi: mărimea populaţiei, modalităţile de promovare
a produselor, caracteristicile produselor şi în general orice altă variabilă care
afectează dorinţa sau abilitatea consumatorului de
a cumpăra un anumit bun sau serviciu.
Elasticitatea cererii exprimă sensibilitatea cererii la modificarea unuia dintre
factorii de influenţă. Cum cererea este, în primul rând, dependentă de preţ,
elasticitatea ei se raportează, în principal, la preţ. Elasticitatea cererii se poate
determina nu numai în funcţie de preţ, dar şi de venit. Ea reflectă proporţia în
care evoluează cererea pentru diverse produse odată cu modificarea veniturilor
băneşti ale consumatorilor, ceilalţi factori rămânând constanţi;

Oferta reprezintă cantitatea maximă de bunuri şi servicii pe care un agent

economic este dispus să o ofere spre vânzare într-o anumită perioadă de timp, la
un preţ anume; Oferta pentru un anumit bun, poate fi privită ca ofertă
individuală ce pune în evidenţă cantitatea oferită spre vânzare de către toţi
agenţii economici care produc şi/sau comercializează bunul respectiv. Oferta de
piaţă mai este cunoscută şi sub denumirea de ofertă totală.
Legea ofertei arată relaţia care se stabileşte între cantitatea dintr-un bun pe care
un ofertant o oferă spre vânzare într-o anumită perioadă de timp (variabila
dependentă) şi preţul la care bunul respectiv se vinde (variabila independentă).
Corespunzător acestei legi creşterea preţului determină creşterea cantităţii oferite
şi invers, reducerea preţului determină reducerea cantităţii oferite.
Oferta, ca şi cererea este determinată, în dimensiunea ei, de o serie de factori.
Cei mai importanţi sunt următorii: 1) preţul resurselor (a factorilor de
producţie); 2) preţul altor bunuri; 3) tehnologia; 4) numărul de ofertanţi; 5)
perspectivele pieţei; 6) costul producţiei; 7) taxele şi subsidiile; 8) evenimente
naturale şi social-politice.
Factorii cei mai importanţi care determină elasticitatea sunt: a) Gradul de
substituire a produselor; b) Costul producţiei. c) Timpul, respectiv perioada de
timp de la modificarea preţului. d) Stocarea bunurilor.

Pagină 12 din 19
Preţul este un instrument al pieţei şi un indicator al realităţii, care în virtutea
cerinţei de corelare a cererii cu oferta capătă un caracter complex ce este
amplificat în contextul actualului dinamism economico-social, atât de
caracteristicile pieţei pe care se manifestă, cât şi de cadrul legislativ care
reglementează formarea preţurilor, el însuşi perfectibil; Preţul reprezintă
cantitatea de monedă pe care cumpărătorul este dispus şi poate să o ofere
producătorului în schimbul bunului pe care acesta poate să îl ofere pe piaţă. El
exprimă confruntarea dintre raportul cerere-ofertă, pe de o parte, şi cadrul
legislativ, pe de altă parte, sub forma complexităţii de informaţii furnizate
reciproc de către cumpărător şi vânzător, având un caracter dinamic, divers şi
reglementat;Preţul are un important rol economic şi poate influenţa deciziile şi
acţiunile agenţilor economici prin funcţiile sale. Prin prisma acestor funcţii,
preţul este şi o pârghie economico-financiară de influenţare substanţială a vieţii
economice;Principalele funcţii îndeplinite de către preţ într-o economie
concurenţială:Funcţia de evaluare a cheltuielilor şi rezultatelor; Funcţia de
corelare a cererii cu oferta; Funcţia de informare a participanţilor la viaţa
economică; Funcţia de motivaţie a producătorilor; Funcţia de distribuire a
veniturilor;Preţul are un important rol economic şi poate influenţa deciziile şi
acţiunile agenţilor economici prin funcţiile sale. Prin prisma acestor funcţii,
preţul este şi o pârghie economico-financiară de influenţare substanţială a vieţii
economice.Principalele funcţii îndeplinite de către preţ într-o economie
concurenţială:1.Funcţia de evaluare a cheltuielilor şi rezultatelor se referă la
capacitatea preţurilor de exprimare monetară a cheltuielilor şi veniturilor
agenţilor economici.
2. Funcţia de corelare a cererii cu oferta se explică prin tendinţa preţului de a se
forma în jurul nivelului său de echilibru, la care cererea coincide cu oferta, iar
cantitatea cerută egalează cantitatea oferită. 3. Funcţia de informare a
participanţilor la viaţa economică. Preţul transmite informaţii privind situaţia
pieţei, respectiv raportul cerere-ofertă şi presiunile care există pe piaţă,
activităţile cele mai profitabile şi abundenţa sau raritatea factorilor de producţie.
4. Funcţia de motivaţie a producătorilor se reflectă în practică prin stimularea
agenţilor economici atunci când preţul este ridicat şi prin distribuirea veniturilor
acestora în funcţie de nivelul costurilor. 5. Funcţia de distribuire a veniturilor.
Corespunzător activităţii depuse, fiecare agent economic obţine venitul
individual.
Teoria cantitativă clasică se bazează pe un model simplu. Astfel, cererea de
monedă depinde în primul rând de volumul operaţiunilor de achiziţionare a
bunurilor şi plată a serviciilor, precum şi de viteza de rotaţie a monedei. Această
cerere se află în raport direct proporţional cu volumul schimburilor şi în raport

Pagină 13 din 19
invers proporţional cu viteza de rotaţie a monedei. Exista doua variante ale
teoriei cantitative a banilor: varianta tranzacţională şi varianta
venitului.Valoarea reală a monedei exprimă puterea sa de cumpărare şi este dată
de starea economiei din care provine. Valoarea monedei reprezintă puterea sa de
cumpărare şi este dată de cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi
achiziţionată cu o anumită sumă de bani sau cu o unitate monetară. Puterea de
cumpărare a monedei se poate exprima: a) pe plan intern, în cadru naţional şi se
măsoară prin cantitatea dintr-un anumit bun care se poate cumpăra cu moneda
respectivă. b) puterea de cumpărare externă, utilizată pentru determinarea
cursului valutar.Cursul valutar poate fi definit ca preţul unei unităţi monetare a
unei ţări exprimat într-o altă monedă, cu care se compară valoric. În economie,
paritatea puterii de cumpărare (PPC) este o metodă folosită pentru a calcula
o rată de schimb alternativă între monedele a două ţări. PPC măsoară puterea de
cumpărare a unei monede, într-o unitate de măsură internaţională (de regulă,
dolari sau euro), deoarece bunurile şi serviciile au preţuri diferite în unele ţări
comparativ cu altele. Ratele de schimb ale parităţii puterii de cumpărare sunt
folosite pentru compararea nivelului de trai din ţări diferite.

Creditul reprezintă o relaţie (economică) bănească ce se stabileşte între o

persoană fizică sau juridică (creditor), care acordă un împrumut de bani sau care
vinde mărfuri sau servicii pe datorie, şi o altă persoană fizică sau juridică
(debitor), care primeşte împrumutul sau cumpără pe datorie; împrumut acordat
(cu titlu rambursabil şi condiţionat de obicei de plata unei dobânzi). Principalele
funcţii îndeplinite de credit în cadrul economiei sunt: 1.mijloceşte procesul de
mobilizare a resurselor de fonduri (capital) temporar disponibile la unele
întreprinderi şi persoane şi orientarea către cei ce au nevoi mai mari decât
posibilităţile proprii de acoperire; 2.favorizează desfacerea mărfurilor pe o scară
mai largă: producătorii vând mărfuri pe credit comercianţilor angrosişti, iar
aceştia vând pe credit celor care vând cu amănuntul, în schimbul unei poliţe pe
care comerciantul angrosist (cu ridicata) o scontează la bancă; 3.exercită
influenţă asupra creşterii consumului, prin cumpărarea pe credit şi vânzarea în
rate a unor bunuri de valoare mare şi de uz îndelungat; 4.îndeplineşte şi o
importantă funcţie în procesul de reglare a circulaţiei monetare, prin punerea în
circulaţie a hârtiilor (banilor) de credit, precum şi prin operaţiuni de credit care
se substituie monedei, sporind viteza de circulaţie a acesteia şi mărind cantitatea
de mijloace de plată puse la dispoziţia economiei naţionale. Clasificarea
creditelor se realizează din mai multe puncte de vedere, funcţie de subiecţii,
obiectul, durata sau importanţa economică:I. Din punct de vedere al formei în
care se acordă şi al subiecţilor relaţiei de credit, se disting mai multe
forme:Credit comercial, acordat între industriaşi şi comercianţi, prin vânzarea
mărfurilor în schimbul unor instrumente de credit.Credit bancar reprezentat
prin împrumutul acordat de către bănci întreprinderilor particulare sau publice,

Pagină 14 din 19
precum şi persoanelor. II. Din punct de vedere al relaţiilor pe care le implică, se
distinge creditul privat – creditul consimţit persoanelor sau întreprinderilor
particulare – şi creditul public, acordat statului şi instituţiilor de drept public. III.
Din punct de vedere al termenului pentru care se acordă, distingem:credit pe
termen scurt, care are scadenţa până la un an;credit pe termen mediu (până la 5
ani);credit pe termen lung, acordat pentru o durată de peste 5 ani. IV. Din punct
de vedere al condiţiilor de acordare, practica a deosebit două genuri de
credit:credit personal, acordat fără garanţie materială, pe baza încrederii
personale,credit real, întemeiat pe o garanţie obiectivă. V.Din punct de vedere
al destinaţiei finale sau al mobilului urmărit de cel ce se împrumută, creditul
poate fi: de producţie La rândul său creditul de producţie poate fi de trei forme:
credit de exploatare, pentru asigurarea condiţiilor de producţie (termen scurt);
credit de ameliorare, pentru modernizarea bazei materiale a întreprinderii
(termen lung); credit de investiţii, pentru construirea de întreprinderi,
infrastructură etc. (termen mediu şi lung)  credit de consum, când el este
destinat achiziţionării unor bunuri de consum de către populaţie. VI. Din punct
de vedere al apartenenţei creditorilor şi debitorilor, creditul poate fi:  credit
intern, când debitorul şi creditorul sunt din aceeaşi ţară;  credit extern
(internaţional)

Piaţa financiară reprezintă locul de întâlnire a cererii şi ofertei de capitaluri pe

termen mediu şi lung. Conţinutul pieţei financiare ca de altfel şi a celorlalte
segmente ale pieţei în ansamblul ei, este dat de oferta şi cererea de capital.
Piaţa financiară are o structură care vizează, pe de o parte, difuzarea emisiunii
de noi titluri financiare (piaţa primară) iar pe de altă parte, tranzacţionarea
(schimbul) de titluri emise anterior (piaţa secundară). Piaţa primară are rolul de
a emite noi titluri de valoare în scopul atragerii de capital bănesc disponibil. Pe
această piaţă intervin cei care doresc să plaseze resursele proprii în schimbul
titlurilor de valoare emise de agenţii economici care doresc să atragă fonduri.
Piaţa secundară financiară oferă cadrul necesar tranzacţionării de titluri deja
emise. Deţinătorii de titluri pot obţine lichidităţile necesare pentru vânzarea
acestora înainte de ajungere la scadenţă. Schimburile care au loc pe această piaţă
nu au în vedere emitenţii de titluri şi nu contribuie direct la finanţarea activităţii
lor. În concepţia anglo-saxonă, piaţa de capital este sinonimă cu piaţa valorilor
mobiliare; împreună cu piaţa monetară, formează piaţa financiară şi asigură
investirea capitalurilor pe termen mediu şi lung. În virtutea acestei concepţii
piaţa de capital şi piaţa monetară sunt integrate pieţei financiare;
În concepţia continental-europeană, piaţa financiară şi piaţa monetară se includ
în piaţa de capital; Piaţa de capital (capital market) numită şi piaţa valorilor
mobiliare, reprezintă,în esenţă, ansamblul relaţiilor şi mecanismelor prin care se
realizează transferul fondurilor financiare de la cei care posedă surplus de

Pagină 15 din 19
capital bănesc, în calitate de investitori, către cei care au deficit de capital,
emitenţii de titluri (în principal de obligaţiuni). Piaţa de capital operează
nemijlocit cu activele de capital sau capitalul pur financiar. Activele de capital
au următoarele caracteristici: sunt emise ca urmare a unui plasament pe termen
lung; produc dobânzi şi / sau dividende, sunt negociabile şi au un grad de
lichiditate mai mic decât activele monetare;
Acțiunea este un titlu financiar prin care se demonstrează contribuția
posesorului la capitalul social al unei societăţi comerciale pe acţiuni emise.
Acţiunea reprezintă o hârtie de valoare care conferă posesorului ei dreptul de
proprietateasupra unei părţi din capitalul social al firmei emitente. Partea din
profitul unei societăţi pe acţiuni care se repartizează anual acţionarilor se
numeşte dividend şi se calculează procentual faţă de capitalul subscris.
Acţiunile sunt emise de societăţile pe acţiuni şi pot fi: după forma lor: acţiuni la
purtător şi acţiuni nominative;după rolul firmei emitente: acţiuni cotate şi
acţiuni necotate.
Acţiunile la purtător sunt hârtiile de valoare pe care se înscrie seria, data
emiterii, prima emitentă, valoarea nominală, fără a se înregistra numele
acţionarului.
Acţiunile nominative sunt cele pe care se înscriu şi numele acţionarului.
Acţiunile cotate la bursă sunt în general cele care provin de la societăţi
pe acţiuni cu cifră de afaceri satisfăcătoare, fiecare bursă însă având propriul
regulament de organizare şi funcţionare în care se precizează condiţiile de
acceptare a acţiunilor.
Acţiunile necotate la bursă potrivit regulamentului bursei nu înseamnă
obligatoriu că sunt mai puţin atractive putând genera dividende acţionarilor.
Obligațiunea este o hârtie de valoare care conferă posesorului său dreptul de
creanţă asupra firmei emitente. Obligaţiunile pot fi ale statului sau ale unor
agenţi economici (întreprinderi publice sau private mari). Obligaţiunile sunt
titluri negociabile care reprezintă o creanţă pe termen lung asupra unei societăţi,
statului sau unei alte persoane juridice de drept public. Ele sunt titluri de valoare
deoarece, spre deosebire de un alt împrumut, datoria ca atare poate fi cumpărată
şi vândută pe piaţa deschisă. Caracterul lor negociabil decurge din posibilitatea
că obligaţiunile pot fi transferate cu uşurinţă de la un proprietar la altul.

Pagină 16 din 19
Bursa de valori este o instituţie reglementată, constituită ca societate pe acţiuni,
având un regulament propriu de organizare şi funcţionare în care sunt precizate
aspecte privind condiţiile de acceptare a hârtiilor de valoare, tipurile de
operaţiuni permise, regulile la care se supun operatorii, etc; Tipologia bursieră
cuprinde următoarele tipuri de burse principale: burse de stat, burse private şi
burse mixte; Bursa de valori se defineşte prin existenţa unei instituţii care
concentrează cererea şi oferta de titluri financiare şi care realizează efectuarea
operaţiuni-lor bursiere în conformitate cu un regulament acceptat;Bursa de
valori joacă un rol important şi îndeplineşte mai multe funcţii în condiţiile
economiei de piaţă: a) plasarea economiilor întreprinderilor şi populaţiei în hârtii
de valoare şi alimentarea pe această cale a întreprinderilor cu capitaluri; b)
finanţarea trezoreriei publice prin vânzarea titlurilor de credit; c) asigurarea
mobilităţii capitalurilor şi a posibilităţii schimbării plasamentelor acţionarilor
prin transformarea în bani a valorilor mobiliare deţinute şi achiziţionarea altora,
în funcţie de obiectivele urmărite de fiecare acţionar, sau prin subscrierea de
valori noi puse în vânzare de întreprinderi.Bursele de valori se pot clasifica în
funcţie de mai multe criterii: după natura tranzacţiilor pe care le mijlocesc:
burse generale (au ca obiect de activitate tranzacţii de mărfuri şi hârtii de
valoare) şi burse specializate;  după obiectul tranzacţiilor se disting: burse de
mărfuri, burse de valori mobiliare (acţiuni, obligaţiuni şi alte valori mobiliare),
burse valutare, burse complementare comerţului internaţional (burse de
asigurări, burse de navlu);  după forma de organizare, există: burse private
(care funcţionează sub formă
de societăţi pe acţiuni sau camere de comerţ) şi burse de stat;  după modul de
admitere a participanţilor: burse cu participarea nelimitată şi burse cu acces
limitat (se tranzacţionează numai acele mărfuri şi valori mobiliare care au fost
admise la cotaţia oficială).
Bursa de valori constituie o componentă esenţială a funcţionării economiei de
piaţă. Ea reprezintă o piaţă secundară pe care se tranzacţionează (se revând)
titlurile de valoare existente, în principal, sub formă de acţiuni şi obligaţiuni.
Prin intermediul bursei de valori, investitorii îşi transformă capitalul sub formă
de titluri de valoare în numerar şi invers

Salariul apare ca venit ce revine factorului muncă ca urmare a participării

acestuia la activitatea economică. Definiţia unanim acceptată a salariului este
aceea de preţ al forţei de muncă. El se apreciază ca un instrument de măsură şi
calcul pentru venitul ce îl încasează salariatul care execută nemijlocit munca,
împreună cu ceilalţi factori de producţie. Salariul este şi un mijloc de

Pagină 17 din 19
comunicare a întreprinderii cu exteriorul, constituind atât o premisă, cât şi un
rezultat pentru activitatea întreprinderii. Salariul este un venit ce recompensează
munca depusă, adică preţul muncii închiriate şi utilizate de un întreprinzător pe
bază de contract. Totodată, ţinând seama că orice activitate economică
presupune utilizarea factorului de producţie - muncă, rezultă că salariul
reprezintă un cost, o parte indispensabilă a costului total al bunului sau
serviciului economic produs. Salariul apare nu pur şi simplu ca preţ al muncii ci
ca preţ al închirierii factorului muncă, a capacităţii de a munci, a unor oameni
liberi juridic şi economic şi desigur, ca preţ al serviciilor aduse prin munca
depusă de către aceşti oameni.
Există factori care influenţează nivelul salariilor pe categorii de salariaţi şi în
interiorul acestora. Cei mai importanţi factori de influenţă sunt următorii:
diferenţe de calificare, grade diferite de dificultate a activităţilor din cadrul
societăţii, preferinţele indivizilor cu privire la o profesie sau alta, la un loc de
muncă sau altul, tipul pieţei de muncă, existenţa sau inexistenţa discriminării în
funcţie de sex, vârstă, culoare, gradul de imobilitate a pieţei muncii, prevederile
legale în vigoare ş.a.

Profitul, în sens foarte larg, poate fi privit ca fiind câştigul realizat, în formă
bănească, de către cei ce iniţiază şi organizează o activitate economică. Profitul
provine din diferenţa dintre venitul obţinut de firmă şi costul de producţie al
acesteia, cu alte cuvinte el este excedentul preţului de vânzare asupra preţului de
cost. Profitul privit astfel este profitul total, care la o privire atentă constatăm că
este format din două componente, respectiv din profitul normal şi profitul
supernormal, sau profitul economic.
Deci, profitul total este profitul normal plus profitul economic. Profitul normal
apare ca o componentă a costului de producţie şi deci şi a costului mediu şi
marginal. Profitul economic reprezintă venitul obţinut de cei care întemeiază,
organizează şi administrează o firmă - întreprinzătorii - şi care sunt proprietarii
bunurilor produse de către firmă. Ceea ce obţin ca excedent peste costul total
este profitul economic sau superprofitul, care nu este altceva decât venitul ce
răsplăteşte pe întreprinzător pentru întemeierea şi buna funcţionare a firmei.
În concluzie, se poate spune că profitul se diferenţiază de celelalte venituri. El
poate fi privit ca un element rezidual al activităţii economice a firmelor. Spre
deosebire de salariu, rentă, dobândă, el nu are baza contractuală, depinzând de
succesul în afaceri şi de norocul întreprinzătorului de a nu întâlni o concurenţă
distrugătoare, derapaje politice, financiare etc., restrângeri sau limitări
legislative ş.a.

Pagină 18 din 19
Inflaţia este un proces cu implicaţii majore asupra economiei unei ţări, asupra
nivelului de trai al populaţiei ţării respective. Ea apare ca un proces
macroeconomic cu tendinţe de manifestare, în perioada actuală, la nivel
mondial. Apariţia şi menţinerea ei semnalează anumite dezechilibre în
economie, care se accentuează generând şi altele.
Inflaţia contemporană se caracterizează în principal prin următoarele:  este un
proces de depreciere a banilor, de scădere a puterii lor de cumpărare în procesul
circulaţiei;înseamnă o creştere generală şi durabilă a preţurilor, creştere
diferenţiată pe categorii de mărfuri şi pieţe;exprimă un anumit sens al masei
monetare, adică sporirea mai rapidă a acesteia faţă de nevoile economiei;
amplifică dezechilibrele economice, orientând economiile populaţiei spre
activităţi speculative aducătoare de profituri pe termen scurt;  reprezintă un
proces structural macrosocial.
Atunci când, dintr-un motiv sau altul, preţurile scad, respectiv nivelul general al
preţurilor se află în scădere continuă, procesul respectiv se numeşte deflaţie.

Şomajul constituie o problemă centrală în societatea modernă. Când şomajul

este ridicat resursele sunt risipite, iar veniturile sunt în scădere. Şomajul duce la
deteriorarea stării de sănătate a populaţiei, atât sub aspect fizic cât şi psihic, la
creşterea bolilor de inimă, a alcoolismului şi a sinuciderilor. De asemenea,
întreaga economie are de suferit, pierderile economice în perioadele de şomaj
ridicat sunt imense. Şomajul este un fenomen negativ din punct de vedere
economic şi social, el este rezultat al dezechilibrelor puternice de pe piaţa
muncii, reflectate în devansarea ofertei de muncă faţă de cererea de muncă. Cu
alte cuvinte, şomajul ilustrează acea situaţie a economiei când o parte din
populaţia activă disponibilă nu are asigurate locuri de muncă. Rata naturală a
şomajului este definită ca acel nivel al şomajului a cărui absorbire poate fi
realizată numai prin investiţii pe seama inflaţiei, ceea ce ar conduce la creşterea
preţurilor.

Pagină 19 din 19