Sunteți pe pagina 1din 16

Istoria ştiinţei economice şi

limbajul economic

Rădăcinile ştiinţei economice şi ale limbajului economic


pornesc încă din Antichitate, atunci când, în scrierile fragmentare
despre economie ale filosofilor, a fost inventat termenul, care peste
2000 de ani, consacra o nouă ştiinţă1. În cartea sa Economicul2,
Xenofon (430-354 Î. Ch.) fixează denumirea şi domeniul (regulile
după care se gospodărea patrimoniul particular) ale viitoarei
ştiinţe3. La Aristotel (384-322 Î. Ch.) oikonomia ("arta
gospodăririi") este una dintre părţile "artei înavuţirii", cealaltă fiind
"arta comerţului". Aristotel precizează că "este conformă naturii
arta înavuţirii care are ca resurse roadele şi animalele", ea având

1
Paul A. Samuelson defineşte ştiinţa economică (economics) drept regina ştiinţelor
sociale, "cea mai veche între arte şi cea mai modernă între ştiinţe". (Paul A. Samuelson,
Economics, McGraw-Hill Book Company, 1970, Introduction)
2
Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, Editura Polirom, Iaşi, 1997,
pg.106.
3
Termenul "Economia" provine din cuvintele greceşti: oikos-gospodărie şi nomos-lege.
Comunicare şi limbaj economic

două ramuri, "una, arta comerţului, alta arta gospodăririi, şi aceasta


necesară şi lăudată, iar cealaltă o artă a schimbului dispreţuită pe
bună dreptate (căci nu există în mod natural, ci prin faptul că unii
iau de la alţii), absolut pe drept cuvânt este detestată camăta –
pentru că proprietatea provine de pe urma banului însuşi, şi nu de
pe urma ţelului cu care a fost introdus. Căci el a apărut în vederea
schimbului, dar dobânda îl face să se înmulţească", iar "dobânda
apare ca un ban venind din ban. Aşa încât, dintre modurile de
înavuţire, acesta este în cel mai înalt grad contra naturii"4
De-a lungul timpului, Ştiinţa economică sau Economia s-a
dezvoltat într-un câmp de reprezentări ale sensului comun sau aşa
cum spune Kirzner "O persoană percepe faptul că există
posibilitatea unei îmbunătăţiri a situaţiei sale printr-o schimbare a
poziţiei fizice sau prin vreo altă modificare a configuraţiei stării de
lucruri care ar putea afecta sentimentul bunăstării sale.
Recunoaşterea unei astfel de şanse de a-şi spori bunăstarea, oricare
ar fi ea, pune în mişcare acţiunile pe care persoana le va face
pentru a-şi asigura îmbunătăţirea situaţiei"5. Astfel, Ştiinţa
economică a apărut pentru a răspunde necesităţilor vitale ale
oamenilor, iar diferitele soluţii propuse la problemele urgente ale
vieţii de fiecare zi au constituit materia primelor scrieri economice.

4
Aristotel, Politica, Editura Paideia, Bucureşti, 2001, pg. 19.
5
Israel M. Kirzner, Perspectiva economică, Editura ALL, Bucureşti, 1996, pg.
Istoria ştiinţei economice şi limbajul economic

Istoria gândirii economice aduce această dovadă: în primele scrieri


economice a predominat preocuparea practică şi normativă.
Economia, mai precis Economia politică, s-a constituit ca disciplină
de studiu de sine-stătătoare, fiind definită de la început drept un
ansamblu de reguli pentru a gestiona afacerile unui stat7.
Mercantilismul, dominant între secolele al XV-lea şi al
XVIII-lea, este un exemplu-tip de amalgam între teorie şi practica
economică. Sintagma "economie politică" a fost utilizată pentru
prima dată de Antoine de Montchretien în 1615, când a publicat
"Traite d'economie politique", de fapt, un îndreptar de politică
economică pentru oamenii de stat. Afirmând că: „economia politică
este pentru stat ceea ce este economia într-o familie"8,
mercantiliştii au definit economia politică drept o ramură a artei de
a guverna, având ca obiectiv propunerea mijloacelor cele mai
eficiente de a îmbogăţi statul, sporindu-i bogăţia de metale
preţioase.
Mercantiliştii recomandau favorizarea formării unui
excedent al balanţei comerciale cu ajutorul unei politici economice
intervenţioniste şi protecţioniste, în scopul asigurării şi conservării
bogăţiei monetare. Mercantilismul defineşte epoca lui Colbert,

7
Rene Gonnard, Histoire des doctrines economiques, Libraire Valois, Paris, 1930, pg. 3,
45-51, 185-199,291-296.
8
Idem, pg. 106-114.
Comunicare şi limbaj economic

unde statul este întreprinzător: creează manufacturi, acordă


subvenţii şi credite, impune o reglementare strictă într-o manieră
care să asigure calitatea produselor exportate şi care impune
totodată restricţii la intrarea produselor străine pentru a proteja în
acest fel producţia naţională9.
Adam Smith, considerat drept „părintele” ştiinţei
economice, afirma în introducerea cărţii a-IV-a a Avuţiei naţiunilor
că „economia politică privită ca o ramură de cunoştinţe ale omului
de stat sau ale legiuitorului, îşi propune două scopuri distincte: în
primul rând, de a procura poporului un venit sau o subzistenţă
abundentă sau, mai bine zis de a o face capabilă să-şi procure acest
venit sau această subzistenţă abundentă; şi în al doilea rând, de a
procura statului sau colectivităţii, un venit suficient pentru
serviciile publice. Ea îşi propune să îmbogăţească în acelaşi timp şi
poporul şi pe suveran ”10.
Smith şi mercantiliştii se situau la limita aceleiaşi probleme:
cum să se îmbogăţească naţiunea ?
Soluţiile propuse difereau: în locul unei politici
mercantiliste etatiste, Smith propunea o politică fondată pe "laisser-

9
Ibidem, pg. 116-117.
10
Adam Smith, Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, volumul 1,
Editura Academiei, Bucureşti, 1962, pg. 287.
Istoria ştiinţei economice şi limbajul economic

faire" şi pe acţiunea liberă a indivizilor, care-şi urmau propriile


interese, ghidaţi de "mâna invizibilă"11.
S-ar putea adăuga că organizarea Avuţiei naţiunilor reflectă
marea intenţie a lui Smith de a elabora o teorie economică
integrală: în primele două cărţi autorul explică natura producţiei şi
distribuţiei bogăţiei, formarea şi acumularea capitalului, expunerea
diferitelor modalităţi de producţie şi de distribuţie cunoscute în
istorie; critica sistemelor de politici economice cunoscute, în sfârşit
propunerea din ultima carte asupra principiilor artei de a guverna
urmând „sistemul libertăţii naturale”12. Această concepţie prezintă
într-adevăr economia politică drept preambulul politicii economice,
fără a exclude însă un nivel al analizei ştiinţifice.
D. Ricardo a fost primul autor care a construit un model
teoretic pur, fără nici o finalitate normativă. În centrul modelului
său se afla problema repartiţiei surplusului producţiei prin
intermediul preţurilor, asigurând reproducţia sistemului
economic13. Acest model repus pe o concepţie care exclude orice
finalitate normativă în timpul cercetării teoretice, oferă un domeniu
de studiu limitat la activităţile sociale de producţie şi de repartiţie a

11
Idem, pg. 305.
12
Adam Smith, Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, volumul 2,
Editura Academiei, Bucureşti, 1965, pg. 144-145.
13
David Ricardo, Opere alese, Editura Universitas, Chişinău, 1993, pg. 59.
Comunicare şi limbaj economic

bunurilor economice şi o metodă de cercetare specifică - deducţia


îmbogăţită.
Pentru David Ricardo era clar că politica economică se
fonda pe ştiinţă fără a fi ea însăşi o ştiinţă, dar nu se confunda cu
economia politică. De fapt, Ricardo pune capăt unei confuzii,
prezentă în primele scrieri economice sistematice, între ştiinţă –
definită ca un corp de propoziţii verificate, şi artă – adică,
ansamblul regulilor practice destinate să servească la rezolvarea
unei probleme concrete. Concluzia lui Ricardo viza emanciparea
ştiinţei economice de artă printr-o ruptură: ştiinţa economică
trebuia să se rupă de cunoaşterea empirică. Tradiţia epistemologică
ricardiană îl revendică astfel pe Ricardo drept adevăratul fondator
al ştiinţei economice. De astfel, Ricardo a reuşit în aceea perioadă
un lucru trecut multă vreme sub tăcere: debarasarea economiei
politice, socotită o ştiinţă cu acelaşi titlu ca ştiinţele „dure”, de
toate conotaţiile apologetice. Cu toate acestea, ştiinţa economică de
după Ricardo avea să urmeze, prin analogie, modelul ştiinţei
exacte, dar cu scopul de a construi un discurs teoretic pur.
Secolul al XIX-lea, deşi a produs cele mai importante teorii
ale ştiinţei economice, este considerat, cel puţin în prima jumătate,
drept o perioadă de „anemie” a ştiinţei economice14. De fapt, se

14
Charles Gide şi Charles Rist, Istoria doctrinelor economice de la fiziocraţi până azi,
Editura Cassei Şcoalelor, Bucureşti, 1926, pg. 525-526.
Istoria ştiinţei economice şi limbajul economic

confirma, atît separarea artei de ştiinţă, cît şi o atitudine conştientă


a economiştilor de disipare a falsei asimilări a economiei politice
cu laisser - faire-ul şi a pieţei cu un „artefact” şi nu cu un fenomen
natural. Cu toate acestea, în epocă cele mai importante descoperiri
care au dat identitate şi autoritate ştiinţei economice au fost
percepute mai ales drept abateri de la calea dreaptă, drept dovezi
ale unei „ştiinţe deprimante” dezinteresată de randamentul
economiei.
Imparţialitatea politică se releva astfel cu o datorie
ştiinţifică şi ca o normă a cunoaşterii. Problema imparţialităţii
politice a teoriei economice se prezintă mai ales ca o consecinţă
logică a abstractizării; economistul studiază o singură parte a
fenomenelor sociale, care sunt presupuse determinate printr-o
singură cauză – dorinţa de bogăţie – şi, ca urmare, el nu se poate
pronunţa pentru sau contra sistemului socio-politic, pe care de fapt
îl ignoră. Funcţia sa se limitează la explicarea consecinţelor
economice ale fiecărui sistem politic, furnizându-i mijloacele
necesare luării deciziilor de ordin politic. Relaţia ştiinţei economice
cu sistemele politice seamănă cu cea a unei teorii în raport cu
multiplele sale aplicaţii. Distanţarea de sistemul socio-politic
justifică alegerea liberei concurenţe ca ipoteză fundamentală a
analizei. Există şi în această alegere o prejudecată: pledoaria pentru
o formă specifică de concurenţă.
Comunicare şi limbaj economic

Totuşi, această alegere, ca şi cea a comportamentului


economic-tip sunt repuse pe criterii pur teoretice. Alegerea liberei
concurenţe ca punct de plecare, facilita analiza pentru că era vorba
despre o piaţă foarte simplă, care permitea să se pună în evidenţă
într-o formă extrem de clară acţiunea forţelor studiate: dorinţa de
bogăţie. Libera concurenţă permitea studiul problemelor mai
complexe apărute prin cauze perturbatoare: intervenţia
guvernamentală şi acţiunea sindicatelor. Libera concurenţă
corespundea şi unui ideal ştiinţific, şi unui model de cercetare. Ea a
fost preferată altor situaţii de piaţă la fel de simple, ca monopolul,
pentru că răspundea unor criterii suplimentare de generalitate şi de
mai bună aproximare a realităţii. Aşadar, economia s-a emancipat
de politică nu pentru a-şi declina responsabilitatea în faţa unei
cereri sociale foarte presante, ci pentru a face din economie un
sistem teoretic mai fiabil, neimplicat în certuri ideologice.
Obiectivitatea discursului teoretic al economiei politice a fost prima
condiţie pentru cunoaşterea ştiinţifică a fenomenelor. Pentru
aceasta el trebuia să rupă cu trecutul său empiric şi cu contextul
ideologic. Tentativa autonomizării economicului a fost puternic
contestată de A. Comte şi de discipolii săi britanici şi francezi14.
Critica a fost concentrată în mod deosebit pe imposibilitatea izolării

14
Idem, pg.
Istoria ştiinţei economice şi limbajul economic

faptului economic provenit dintr-o solidaritate a organismului


social. Comte şi adepţii săi au negat astfel posibilitatea unei ştiinţe
economice în numele acelei solidarităţi foarte intime dintre
diversele aspecte ale „ organismului social ”15. Răul produs ştiinţei
economice este astăzi incalculabil, pentru că efectele lui sunt încă
prezente. Cu toate acestea, ştiinţa economică a urmărit autonomia
faţă de alte ştiinţe sociale, şi pentru a marca distanţarea de
mecanică. Cel puţin, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
cercetările sunt concentrate pe analiza faptului social, a compunerii
şi recompunerii lui. Faptul social, ca produs psihologic şi etologic
nu numai că se pretează la descompunere, dar nu poate fi sesizat în
totalitatea sa decât ca sumă de fapte sociale particulare rezultate din
cauze diferite. Drept urmare, izolarea unei clase de fenomene, ca şi
izolarea unei cauze particulare în interiorul acestei clase fac parte
din abstracţia necesară explicaţiei economice. Dacă fenomenul
economic a fost descompus în părţile sale pentru a fi după aceea
explicat, el nu poate fi sesizat în totalitatea sa decât după ce va fi
fost recompus.
Această mişcare de descompunere / recompunere reprezintă
relaţia unei părţi cu ansamblu său, relaţie care subliniază caracterul
conjectural al explicaţiei pur economice.

15
Auguste Comte, La philosophie positive, Tome II, Editura Flammarion, Paris, pg. 274-
294.
Comunicare şi limbaj economic

Astfel, abstracţia apare drept mod de cunoaştere, iar


deducţia drept metodă de investigare: „ dorinţa de bogăţie ” este
forţa principală care se află la originea activităţilor economice şi nu
se confundă cu comportamentul agentului economic care caută să-
şi maximizeze satisfacţia şi să-şi minimizeze efortul. „ Dorinţa de
bogăţie ” apare drept cauza principală pe care gândirea o pune în
evidenţă, iar comportamentul economic tip reprezintă o aproximare
a comportamentului omului în timpul activităţilor economice şi
serveşte ca premisă pentru metoda deductivă.
Analogia cu mecanica a fost continuată, mai ales, spre
sfârşitul secolului al XIX-lea prin expansiunea matematicii.
Apropierea între economie şi mecanică, utilizând analogia
levierului, va produce teorema fundamentală a schimbului: raportul
de schimb dintre două bunuri este egal cu raportul gradelor de
utilitate finală procurate de aceste două cantităţi16. Problema
economiei va fi prezentată de acum ca o problemă de schimb,
economiştii se deplasează astfel de la problemele producţiei şi
repartiţiei la cele ale alocării eficace a bogăţiei deja produse între
contractanţi, traversând piaţa. Aceşti contractanţi raţionali, capabili
de a judeca eficacitatea mijloacelor disponibile caută să-şi
maximizeze satisfacţia, minimizând eforturile, într-un mediu stabil.

16
Alain Geledan (coord.), Histoire des pensees economiques. Les fondateurs, Editura
Sirey, Paris, 1988, 94-122, 142-165.
Istoria ştiinţei economice şi limbajul economic

Domeniul economic şi ipotezele fondatoare ale comportamentului


maximizator sunt suficient de largi pentru a trata problemele
schimbului în tipuri de organizare socială foarte diferite17.
Ipotezele fondatoare sunt conjecturi avansate pentru a reda
raţiunea fenomenelor observate; ştiinţa caută în ansamblul corpului
ştiinţei o „ipoteză probabilă”, pe care, prin încercare şi eroare o
supune la probă sau printr-o anticipare teoretică reuşită o reţine
drept premisă a explicaţiei ştiinţifice. Recunoaşterea explicită a
achiziţiilor matematice ale ştiinţei economice a constituit condiţia
necesară a inovării teoriei economice. Introducerea calculului
diferenţial a permis descoperirea utilităţii marginale şi formalizarea
descreşterii utilităţii marginale. Această descoperire, care a condus
la formularea teoriei fundamentale a schimbului şi la o nouă teorie
a formării preţurilor a fost posibilă datorită valorizării elementelor
psihologice, (adoptarea comportamentului maximizator ca premisă
şi utilitatea drept cauză unică a schimbului). Mai mult, posibilitatea
de a gândi problema economiei în termeni de comportament
maximizator şi descoperirea teoremei egalităţii raporturilor
utilităţilor marginale cu raportul preţurilor pieţei sunt rezultatul
regândirii economiei.

17
Richard G. Lipsey şi K. Alec Chrystal, Principiile economiei, Editura Economică,
Bucureşti, 2002, 21-38.
Comunicare şi limbaj economic

Secolul al XX-lea a primit ştiinţa economică emancipată de


politică şi de morală. Economiştii au găsit argumente de ordinul
evidenţei pentru a consfinţi această emancipare: primul argument
arată deosebirea dintre politică şi economie - politicul
centralizează, iar economicul descentralizează, iar al doilea
referitor la diferenţa dintre morală şi economie, precizează că
economia nu se face cu sentimente, iar cunoaşterea economică nu
este de natură emoţională.
Dificultatea esenţială a ştiinţei economice, integrarea în
piaţa a fenomenelor non-piaţă, a fost în mare măsură depăşită prin
dezvoltarea teoriilor despre bunurile publice şi despre alocările
optimale ale resurselor.
Evidente într-o economie însă, sunt schimbul şi banii, dar
nici schimbul şi nici banii nu pot explică în mod exclusiv
economia. Schimbul şi banii arată că economia este o piaţă
universală, unde orice se vinde şi se cumpără, pentru că fiecare bun
are un preţ. Economia are o complexitate deosebită şi relaţionări
multiple între agenţii economici şi instituţii generând posibilităţi
multiple de comunicare.
Ştiinţa economică oferă acum un domeniu de cercetare
nelimitat, un mod de gândire economic şi un limbaj specializat,
aflat într-o permanentă diversificare şi împrospătare.
Istoria ştiinţei economice şi limbajul economic

Astăzi, ştiinţa economică se prezintă ca ştiinţă a schimbului


pe piaţă şi a instituţiilor pieţei (catallactică). Ştiinţa economică
oferă teoria generală care explică ce se întâmplă când sunt împlinite
anumite condiţii şi care sunt consecinţele ce se deduc când aceste
condiţii nu sunt împlinite. Ştiinţa economică este studiată de mai
multe discipline de învăţământ între care teoria economică generală
joacă rol de „ nucleu dur ”.18
Formarea limbajului economic a urmat îndeaproape istoria
ştiinţei economice. De-a lungul timpului autorii teoriilor economice
au fost preocupaţi şi de identitatea termenilor economici, fiind
convinşi că o teorie bună are nevoie şi de o bună comunicare.
În economie, deşi se întâlnesc tipuri diverse de limbaj
vorbit, gestual, sonor, vizual, al corpului, cel mai important pentru
aprofundarea cunoştinţelor economice este limbajul economic scris
şi vorbit. Limbajul economic scris şi vorbit se prezintă cu o
structură complexă aflată într-o continuă schimbare şi îmbogăţire.
Se poate spune că modificările din ordinea economiei induc
modificări ale limbajului economic. Oamenii schimbă idei,
informaţii, opinii în mod voluntar, la fel cum în economie schimbă
bunuri; oamenii de ştiinţă cooperează între ei, comunicându-şi
ideile; profesorii folosesc comunicarea didactică pentru a-şi învăţa

18
Daniel M. Hausman (editor), Filozofia ştiinţei economice. Antologie, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1993, pg. 7-51.
Comunicare şi limbaj economic

elevii alfabetul economiei19. Toţi sunt beneficiarii diviziunii


cunoaşterii, toţi câştigă de pe urma schimbului de idei cu ceilalţi,
toţi folosesc limbajul pentru a-şi realiza interesul personal.
Limbajul economic ne apare astăzi ca un amestec greu de
separat între limbajul propriu al ştiinţei economice şi limbajul
împrumutat din alte domenii ale cunoaşterii.
Limbajul economic tradiţional s-a dovedit insuficient pentru
a explica situaţii economice noi. Dificultăţile legate de limitele
limbajului tradiţional de a explica unele fenomene economice au
determinat economiştii să recurgă fie la împrumuturi lingvistice
(din fizică, medicină, psihologie, sport etc.), fie la inventarea unui
nou limbaj.
Toate acestea au condus la afirmaţia, destul de repede
îmbrăţişată de o bună parte a comunităţii ştiinţei economice,
potrivit căreia ştiinţe economică ar suferi de „balcanism
lingvistic”20 şi, în consecinţă, orice încercare de comunicare a
rezultatelor sale ar fi nepotrivită, fiind lipsită de sens.
Din perspectiva comunicării, limbajul economic se
dovedeşte a fi nu numai "moneda" schimbului de idei, ci şi o bună
sursă de subiecte ale controverselor dintre economişti.

19
Milton & Rose Friedman, Liber să alegi. Un punct de vedere personal, Editura ALL,
Bucureşti, 1998, pg. 20-22.
20
Jacques Attali şi Marc Guillaume, L'anti economiques, Presses Universitaires de
France, 1974, pg. 9-26.
Istoria ştiinţei economice şi limbajul economic

Bibliografie

1 Attali, J., L'anti-économique, Presses Universitaires de


Guillaume, M. France, Paris, 1974.

2 Blaug, M. Teoria economică în retrospectivă, Editura


Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993.

3 Comte, A. Philosophie positive, Editura Flammarion,


Paris, 1911.

4 Friedman, Liber să alegi. Un punct de vedere personal,


Milton & Rose Editura ALL, Bucureşti, 1998.

5 Gide, Ch., Istoria doctrinelor economice, Editura Casei


Rist, Ch. Şcoalelor, Bucureşti, 1926.

6 Heilbroner, R. Filozofii lucrurilor pământeşti, Editura


Humanitas, Bucureşti, 1994.
Comunicare şi limbaj economic

7 Hausman, D. M. Filozofia ştiinţei economice. Antologie,


Editura Humanitas, Bucureşti, 1993.

8 Lipsey, R. G., Principiile economiei, Editura Economică,


Chrystal, K. A. Bucureşti, 2002.

9 Ricardo D. Opere alese (vol. I), Editura Universitas,


Chişinău, 1998.

10 Smith, A. Avuţia naţiunilor (vol. 2), Editura Academiei,


Bucureşti, 1962
11 Smith, A. Avuţia naţiunilor (vol. 2), Editura Academiei,
Bucureşti, 1965.