Doctrina neoclasică (marginalismul)

La începutul anilor 1870, mai precis între 1871-1874, trei autori de formaţii intelectuale diferite
şi lucrând de manieră independentă, publicau lucrări al căror conţinut este uimitor de apropiat.
Este vorba despre William Stanley Jevons, în Anglia, Carl Menger, în Austria şi Léon Walras, în
Elveţia. Ei sunt consideraţi fondatorii marginalismului. Această şcoală de gândire economică se
va dezvolta rapid şi va deveni dominantă în lumea academică până la apariţia keynesismului, în
jurul anilor 1930.
Ea se axează pe noi reflecţii asupra utilităţii marginale descrescânde a bunurilor economice.
Autorii au observat însă rapid că principiile aplicate unui domeniu particular pot fi uşor
generalizabile. De unde şi tema centrală : marginalismul aplica proceduri de maximizare
diferitelor variabile economice, judecate "la limită". Cu alte cuvinte, se avea în vedere ultima
unitate consumată, schimbată sau deţinută dintr-un bun.
În concluzie, cele trei caracteristici ale
marginalismului sunt următoarele:
a) maximizarea, ca o expresie a comportamentului;
b) calculul marginal, ca principiu raţional;
c) matematica devine instrument de analiză.
Marginalismul avea, deci, ambiţia de a imprima ştiinţei economice rigoare şi generalitate. Însă
această ambiţie nu va schimba profund problemele puse de analiza economică clasică. Se ştie că
aceasta era dominată de conflictul dintre muncă şi "avariţia" naturii, conflict situat în mediul
concurenţial dintre oameni. Ea punea accentul pe obţinerea, repartizarea şi creşterea avuţiei.
Revoluţia marginalistă a fost, cu siguranţă, un salt în evoluţia ştiinţei economice. Însă acest salt
are o istorie : înaintea fondatorilor, precursorii – ignoraţi la vremea lor - au intuit o serie de
concepte care vor fi redescoperite ulterior. De aceea, prima parte a acestui capitol va fi
consacrată acestora.
Denumirea de neoclasici are o dubla seminificaţie, pe de o parte are anumite trăsături comune, cu
clasicii iar pe altă parte are sememnificaţie nouă, de o revoluţie marginalistă. Cu liberalismul
clasic are următoarele trăsături:
- recunoaşterea existenţei ordinii naturale;
- recunoaşterea mânii invizibile
- organizarea vieţii economice este economia de piaţă;
- respingerea ideiei amesticului statului în viaţa economică;
- consideră profitul ca forţa motrică a dezvoltării economice;

1
Despre W.S. Jevons se poate spune că a reuşit să reunească elementele disparate despre teoria
utilităţii într-o teorie coerentă asupra valorii şi schimbului. Teoria economiei politice (1871) este
lucrarea sa principală. Desigur, limitele acesteia apar imediat : în timp ce este analizată latura
"cererii", latura "ofertei" nu apare deloc. Nu este mai puţin adevărat că deschiderile înfăptuite de
Jevons, alături de lucrările lui Menger şi Walras, vor pune bazele a ceea ce se cunoaşte sub
numele de "revoluţia marginalistă".
În opinia lui Jevons este extrem de tranşantă. Prin natura sa, economia este asemeni matematicii
sau fizicii. Adevărul este că obiectele economice sunt cantităţile şi preţurile. Utilizarea
matematicii se naşte deci dintr-o evidenţă metodologică : ea trebuie să se conformeze naturii
obiectului pe care îl studiază. Se poate merge mai departe precizând care ramură a matematicii
va fi utilizată.
Prin urmare, ştiinţa economică nu se poate limita la simpla traducere a faptelor observate în
relaţii algebrice. În consecinţă, după ce l-a descoperit pe Cournot, Jevons i-a reproşat acestuia că
a trasat curbele cererii fără a stabili fundamentele. În fine, ar trebui stabilite legile "ultime" ale
valorii şi schimbului - legi asupra cărora se pronunţă prin elaborarea unor funcţii. În acest sens,
aportul lui Jevons este fundamental.
Dacă pentru clasici valoarea este obiectivă şi rezultă din activitatea economică în ansamblul său,
pentru el, valoarea este subiectivă şi decurge din relaţia individului cu nevoile sale.
Individualismul şi subiectivitatea se opun legilor macroeconomice şi obiectivităţii. Prin urmare
această "revoluţie" se înscria într-o tradiţie : Jevons se referea explicit la Bentham şi la
utilitarism. "Teoria ce urmează - scria el - este bazată pe calculul plăcerilor şi suferinţelor, iar
obiectul economie este de a maximiza bunăstarea compărând plăcerea cu suferinţa cea mai
redusă. Eu nu ezit să accept morala utilitaristă care consideră că efectul asupra bunăstării
umanităţii este criteriul de apreciere a adevărului sau falsului".

Carl Menger (1840 - 1921) şi tabloul de intensitate

Carl Menger este fondatorul şcolii austriece. Teoria sa asupra valorii a fost dezvoltată în prima sa
lucrare, Grundätze der Volkwirtschafts Lehre publicată în acelaşi an cu lucrarea lui Jevons,
Teoria economiei politice - 1871. La fel ca şi Jevons, Menger plasează individul în centrul
problemelor economice. Însă, pentru el, acest lucru este o simplă necesitate metodologică : nici o
referinţă etică sau filosofică nu îi este necesară. Prin urmare, el încerca să construiască o teorie
subiectivă a valorii, independentă de orice referire la utilitarism sau hedonism.
Bunurile economice şi clasificarea lor Cei doi poli fundamentali ai activităţii economice sunt
constituiţi din nevoile indivizilor şi mijloacele de satisfacere a lor. Utilitatea economică este

2
definită ca o legătură cauzală între un obiect (lucru) şi o nevoie umană. Pentru ca un obiect să
devină bun economic trebuie îndeplinită patru condiţii :
a) existanţa unei nevoi;
b) capacitate obiectului de a satisface o trebuinţă;
c) cunoaşterea acestei capacităţi;
d) o disponibilitate suficientă a bunului de a satisface o trebuinţă.
Prin urmare, se pot constitui două clasificări a bunurilor.
Prima condiţie, ordonează bunurile urmând o relaţie cantitativă în raport cu nevoile, urmărind
dacă volumul lor disponibil excede nevoile sau nu. Atunci când disponibilităţile sunt inferioare
nevoilor, bunurile sunt calificate drept "bunuri economice". În caz contrar, ele sunt calificate
drept "bunuri noneconomice". Linia de demarcaţie între bunurile economice şi celelalte bunuri
este fluctuantă şi depinde de gusturi, de înclinaţii, de aşteptări, de tehnică, de variaţiile ofertei
etc.
Prin urmare, bunurile economice sunt caracterizate prin raritatea lor. Această noţiune de
"raritate", neglijată în primele opere ale marginaliştilor englezi, este prezentă în debutul tradiţiei
austriece. Aceasta o vom descoperi în aceeaşi măsură la Auguste Walras şi Leon Walras.
A doua clasificare aranjează bunurile din punct de vedere tehnic; urmând apropierea lor în raport
cu nevoile. Acest caracter de vecinătate este numit "ordine". Bunurile de ordinul 1 satisfac direct
nevoile (pâinea, spre exemplu), bunurile de ordin superior nu le satisfac decât în mod indirect
(grâul, făina, moara, de exemplu). Bunurile de ordin superior lui 1 intră în raporturi tehnice
necesare: ele sunt complementare. La rândul lor, ele nu pot deveni bunuri veritabile până ce alte
bunuri complementare lor nu devin disponibile (de exemplu, terenul pe care se cultivă grâul,
seminţele pentru semănat, etc.). Această clasificare permite introducerea unui element
suplimentar în analiză, caracteristic şcolii austriece, şi anume : timpul.

Sa vorbit posibil TEORIA BUNURILOR

Pentru Menger nu există „bunuri” din punct de vedere economic, ci numai în raport cu
nevoile umane. Trebuie să distingem bunuri oarecare şi bunuri economice.
Nu există bunuri fără ca nevoia să existe. Nu există bunuri fără capacitatea tehnică de a
satisface o nevoie (alimentele alterate nu mai sunt bunuri). Obiectele inaccesibile (aurul
nedescoperit) nu sunt încă bunuri.
Există două feluri de bunuri:
1. Bunuri de rangul I, sau bunuri directe: capabile să satisfacă imediat o nevoie (pâine,
îmbrăcăminte).

3
 2. Bunuri de rang superior, sau bunuri indirecte: nu pot servi decât la producerea bunurilor
de primul rang. (materii prime, unelte).
Nu orice bun este automat „bun economic”, el devine ca atare numai dacă este rar.
TEORIA VALORII
Valoarea unui bun este importanţa pe care acesta o prezintă pentru om. Ea nu există decât
în raporturile dintre om şi lucruri. Dacă dispare nevoia la care obiectul poate răspunde, dispare şi
valoarea acestuia.
Din studiile lui Menger a rezultat faptul că pentru diferiţi indivizi bunurile au valori de
întrebuinţare diferite.
Aportul fundamental al lui Menger se concretizează în conversiunea teoriei clasice a
valorii şi în afirmaţia că aceasta depinde de utilitatea marginală, apoi în ideea că fenomenele
economice pot fi explicate prin latura psihologică.

Leon Walras şi echilibrul general

Opera lui Walras este, alături de cea a lui Jevons şi Menger, cea de-a treia sursă a
marginalismului. Totuşi, deşi se va dovedi mai târziu ca fiind cea mai fecundă dintre ele, totuşi la
vremea respectivă ea va fi cea mai prost primită. Este vorba despre ambiţioasa lucrare Elemente
de economie politică pură (1874 - 1877).
Ambiţia lui Walras consta în construirea, pas cu pas, de la simplu la complex, de la abstract la
"real", a unui model complet de echilibru general al economiei. Lucrarea sa Elemente de
economie politică pură reuneşte esenţa descoperirilor walrasiene.

Avuţia socialã
Obiectivul lui Walras era studiul avuţiei sociale înţeleasã ca “ansamblul de bunuri materiale sau
nonmateriale care sunt rare, care pe de o parte ne sunt utile şi care, pe de altã parte, nu existã la
dispoziţia noastrã decât în cantitãţi limitate.”[4]. Avuţia îşi gãseşte sursa în raritate. Cu alte
cuvinte “o limitare în cantitãţi de lucruri utile”.
Din acestã definiţie rezultã trei concluzii:
• Prima se referã la faptul cã elementele constitutive ale avuţiei sunt “apropriabile”. De altfel,
“aproprierea” legitimã nu se exercitã decât asupra avuţiei sociale, referindu-se la întreaga avuţie
socialã. Prin urmare, este posibilã constituirea unui stoc de bunuri rare pentru folosinţã
personalã; va fi, de asemena, posibilã achiziţionarea altora, dacã în schimb se cedeazã surplusul.

4
• A doua este cã elementele avuţiei sunt “valabile şi interschimbabile”. Altfel spus, se stabileşte
între toate un raport, constând în aceea cã, independent de utilitatea care-i este proprie, fiecare
dintre ele dobândind ca proprietate specialã posibilitatea de a fi schimbat cu oricare altul într-o
anumitã proporţie determinatã.
• A treia se referã la faptul cã bunurile utile cantitativ sunt produse industriale sau “multiplicate”.
Aşa cum preciza şi Walras, avuţia este un ansamblu de valori de schimb. Acest lucru constituie
nucleul teoriei valorii de schimb care va fi economia politicã purã. Walras îşi pune întrebarea ce
fel de metodã şi ce fel de limbaj va utiliza aceastã economie purã. Evident aceastã metodã şi
acest limbaj este matematica. În fine, valoarea de schimb este o mãrime apreciabilã – scria
Walras [4] – iar matematica are ca obiect de studiu aceastã mãrime. Economia politicã purã era
destinatã sã devinã o ramurã a matematicii. Pentru aceasta trebuie înlocuitã o metodã “raţionalã”,
pornind de la tipuri reale la “tipuri ideale” de economie pe baza cãrora sã se construiascã întreaga
bazã teoreticã (axiome şi teoreme).
Economia politicã nu mai trebuia sã fie un amestec impur de afirmaţii, de cazuri particulare, de
legi empirice generalizate sau deducţii parţiale. Ea trebuia sã devinã o şiinţã. Desigur, economia
politicã purã nu se pretinde exclusivistã. Alãturi de ea este economia aplicatã.
Walras aratã cã între ele existã o relaţie logicã. În viziunea sa “economia politicã purã precede
economia aplicatã, la fel cum mecanica purã precede mecanica aplicatã”.
MARIE ESPRIT LEON WALRAS (1834-1910) – contribuţiile sale cele mai importante la
dezvoltarea gândirii economice au fost:
 teoria schimbului;
 teoria echilibrului economic general.
În domeniul schimbului analiza sa a fost pur obiectivă. El nu a separat studiul valorii de
studiul preţului. „Piaţa”, scria el, este locul unde se schimbă mărfurile. Fenomenul valorii de
schimb nu se produce decât pe piaţă şi pe piaţă trebuie studiată valoarea de schimb.
Studiul formării preţurilor a constituit doar punctul de plecare în elaborarea de către Walras a
teoriei echilibrului economic general. În concepţia lui, viaţa economică reprezintă un mecanism
în care elementele sunt interdependente (de exemplu, preţurile obţinute pe o piaţă reprezintă
puterere de cumpărare pe alte pieţe).
Walras a apreciat că, în anumite condiţii, un anumit echilibru trebuie să se stabilească
între toate variabilele economice, adică preţurile produselor, factorii de producţie şi cantităţile de
produse.
Pentru Walras ideea echilibrului era nu doar instrument de analiză, permiţând explicarea
într-o manieră simplă a modului cum economia se putea echilibra şi consecinţele unei asemenea
stări.

5
 În concepţia lui, echilibrul se realiza în cazul concurenţei perfecte, într-o economie
presupusă statică şi perfect concurenţială unde rata profitului va fi egală cu zero.

((((Teoria schimbului Pentru a descrie schimbul a douã mãrfuri între ele, Walras porneşte de la
urmãtorul exemplu: “sã presupunem o piaţã pe care vin pe de o parte indivizi ce posedã o marfã
A şi sunt dispuşi sã cedeze o parte din ea pentru a procura o marfã B, iar pe de altã parte indivizi
ce posedã o marfã B şi care sunt dispuşi sã cedeze o parte pentru a procura marfa A.”[4].
Schimbul pe piaţã se prezintã ca o dublã cumpãrare şi o dublã vânzare. Altfel spus, cumpãrarea
lui B nu poate fi realizatã decât prin vânzarea lui A. Însã cumpãrarea lui A nu poate fi obţinutã
decât prin vânzarea lui B.))))).