Sunteți pe pagina 1din 299

Coordonator Prof.univ.dr. Angela Banciu

Lect.univ.dr. Georgiana-Margareta Scurtu Lect.univ.drd. Daniela Maricica Cotoară Asist.univ.drd. Adrian Claudiu Stoica Asist.univ. Sergiu Ţâra

INTEGRARE EUROPEANĂ

Repere istorice şi evoluţii instituţionale contemporane

Politehnica Press

2006

Cuprins

I. Ideea europeană în istorie (prof. univ. dr. Angela Banciu)

1.

Originea şi specificul Europei ……………………………………………………………

2.

Evoluţia lentă a ideii europene de la medieval la modern ………………………………

3.

Proiectele privind Uniunea Europeană (sec. XV – XIX) ………………………………….

4.

De la ideea declinului Europei la „Statele Unite ale Europei” în perioada interbelică. Utopii şi

realităţi ………………………………………………………………………………

II. Procesul istoric al construcţiei europene (prof. univ. dr. Angela Banciu)

1. Afirmarea conştiinţei europene. Permanenţe şi preocupări convergente ……………………

2. Solidaritatea transatlantică şi cooperarea europeană în perioada Planului Marshall ………

3. Etapele de realizare practică a Uniunii Europene ……………………………………………

4. Lărgirea Uniunii Europene …………………………………………………………………

III. Constituţia – fundament al instituţiilor europene (prof. univ. dr. Angela Banciu şi lect.

univ. dr. Georgiana-Margareta Scurtu)

1. Tradiţii constituţionale europene …………………………………………………………….

2. Caracterul şi conţinutul Tratatului constituţional …………………………………………….

3. Definiţia, obiectivele şi valorile Uniunii …………………………………………………….

4. Importanţa Constituţiei Uniunii Europene …………………………………………………

IV. Sistemul instituţiilor comunitare ale Uniunii Europene (lect. univ. drd. Daniela Maricica

Cotoară)

1.

Problematica instituţiilor europene …………………………………………………………

2.

Parlamentul european şi Parlamentele naţionale ……………………………………………

3.

Comisia Europeană …………………………………………………………………………

4.

Consiliul Uniunii Europene şi Consiliul european ………………………………………….

5.

Curtea de Justiţie ……………………………………………………………………………

6.

Alte instituţii şi organisme ale Uniunii ………………………………………………………

V. Instituţia Băncii Centrale Europene (lect. univ. drd. Daniela Maricica Cotoară)

1. Necesitatea Uniunii Economice şi Monetare ………………………………………………

2. Definirea şi punerea în aplicare a politicii monetare ………………………………………

3. Competenţele Băncii Centrale Europene …………………………………………………….

4. Provocări şi efecte ale adoptării monedei unice şi rolul instituţiilor comunitare în politica monetară ………………………………………………………………………………………

VI. Cetăţenia Uniunii şi drepturile fundamentale (lect. univ. drd. Daniela Maricica Cotoară şi

asist. drd. Adrian Claudiu Stoica)

1.

Identitate naţională şi identitate europeană …………………………………………………

2.

Cetăţenia europeană şi semnificaţia acesteia ………………………………………………

3.

Libertăţile şi drepturile omului şi ale cetăţeanului

………………………………………….

4.

Demnitatea umană ……………………………………………………………………………

4.

Egalitatea şi solidaritatea …………………………………………………………………….

5.

Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului …………………………………

VII. Politicile şi funcţionarea Uniunii (asist. drd. Adrian Claudiu Stoica)

1. Apropierea legislaţiilor şi instituirea pieţei interne. Libertatea de stabilire şi prestare a serviciilor ………………………………………………………………………………………

2. Politica socială europeană …………………………………………………………………

3. Politica bugetară ……………………………………………………………………………

4. Politica în domeniul mediului ……………………………………………………………….

5. Cultură, educaţie şi formare profesională ……………………………………………………

VIII. Construcţia Europei Regiunilor şi organismele consultative ale Uniunii (asist. univ. Sergiu Ţâra)

1.

Obiectivele şi principiile politicii regionale ………………………………………………….

2.

Comitetul Regiunilor şi relevanţa sa instituţională în Europa comunitară ………………….

3.

Comitetul Economic şi Social ………………………………………………………………

4.

Banca Europeană de Investiţii ……………………………………………………………….

IX. Justiţie şi Afaceri Interne (J.A.I.) (asist. univ. Sergiu Ţâra)

1. Crearea „laboratorului” Schengen pentru spaţiul comunitar ………………………………

2. Securizarea frontierelor şi stoparea imigraţiei ilegale ………………………………………

3.

Lupta contra criminalităţii transfrontaliere ………………………………………………….

4. Uniunea Europeană – un pol de siguranţă şi stabilitate? ……………………………………

X. Problemele Uniunii Europene Margareta Scurtu)

1. Occidentalii şi evenimentele din Estul european …………………………………………….

2. Evoluţia relaţiilor Est-Vest după dezintegrarea Blocului comunist ………………………….

3. Semnificaţia momentului 1 Mai 2004 ………………………………………………………

4. Perspectivele Uniunii Europene la începutul mileniului trei ………………………………

- provocări şi perspective

(lect. univ. dr. Georgiana-

XI. Politica Externă şi de Securitate Comună (P.E.S.C.) (lect. univ. dr. Georgiana-Margareta Scurtu)

1. Rolul Uniunii Europene în lume ……………………………………………………………

2. Instituţiile implicate în gestionarea Politicii Externe şi de Securitate Comună ……………

3. Raporturile Uniunii Europene cu Tratatul Atlanticului de Nord (NATO) …………………

4. Politica Europeană de Securitate şi Apărare …………………………………………………

5. Cooperarea cu ţările terţe şi ajutorul comunitar; ajutorul umanitar ………………………….

6. Acorduri internaţionale ………………………………………………………………………

XII. Integrarea României în Uniunea Europeană (asist. drd. Adrian Claudiu Stoica)

1. Spiritul european la români …………………………………………………………………

2. Cadrul programatic al integrării. Armonizarea legislaţiei româneşti la acquis-ul comunitar.

Capitolele de negociere …………………………………………………………………………

3. Constituţia europeană şi revizuirea Constituţiei României …………………………………

4. Costuri şi beneficii ale integrării României în Uniunea Europeană ………………………

Anexe Anexa 1: Repere cronologice ale integrării europene ………………………………………… Anexa 2: Breviar al instituţiilor Uniunii Europene ……………………………………………. Anexa 3: Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa ………………………………

INTRODUCERE

Ideea de Europa care a însufleţit, încă din timpuri străvechi, gândirea şi interesul cercetătorilor din domeniul ştiinţelor socio-umaniste, a devenit, într- un anume fel, atât de comună, încât pare uneori insesizabilă, găsindu-se pretutindeni şi nicăieri. Ea are o vechime de milenii, spre deosebire de construcţia europeană, care apare ca un proces relativ recent, petrecut după cel de-al doilea război mondial. Sensul obişnuit dat noţiunii de „construcţie” europeană înglobează ansamblul relaţiilor care au contribuit la crearea unor legături organice dintre statele europene, în timp ce cuvântul „integrare”, pentru unii autori este s inonim cu „construcţia”, pentru alţii are un înţeles mult mai restrictiv şi desemnează numai formele de organizare supranaţională. Construcţia europeană este fiica războiului rece şi chiar dacă în decursul istoriei şi-a modificat, treptat, obiectivele, ea a rămas marcată de amprenta originilor sale, cu atât mai mult cu cât căderea Zidului Berlinului şi prăbuşirea comunismului au modificat, într-o manieră fundamentală, nu numai perimetrele, ci şi toate structurile acesteia. După cel de-al doilea război mondial, diviziunea politică şi militară a Europei părea ireversibilă, încât nici unii din actorii integrării europene şi nici unii din ideologii săi, nu şi-au putut imagina un scenariu, în care să se deplaseze cu atâta rapiditate centrul de greutate al intereselor ei politice şi economice spre estul european. Dacă construcţia europeană s-a impus dintr-o imperioasă necesitate politică şi nu dintr-o simplă fidelitate faţă de un vis vechi, de secole, lărgirea Uniunii europene reprezintă o oportunitate reciprocă, şi în acelaşi timp, manifestarea unei încrederi în viabilitatea unei aspiraţii istorice. Europa întruchipează sintetic tot ceea ce a fost mai frumos şi mai dureros pentru omenire, în evoluţia ei milenară. Ea a avut o istorie zbuciumată, în care s -au confruntat speranţele de pace cu ciocnirile militare, combinându-se permanent progresele democratice cu regresiunile totalitare. O istorie în care miturile egalitariste au coexistat cu profunde contraste sociale, conjugându-se aspiraţiile internaţionaliste cu puternice revendicări naţionale. Pentru unii istorici şi politologi cel de-al doilea război mondial a reprezentat o aspră confruntare ideologică, încheiată cu înfrângerea fascismului şi redeschiderea unui conflict complementar între democraţie şi comunis m. Lupta dintre cei doi protagonişti, S.U.A. şi U.R.S.S., din perioada războiului rece, având o mare încărcătură ideologică, conflictul maniheist al superputerilor s-a prelungit şi în ultimul deceniu al secolului XX, el manifestându-se în forme mai mult sau mai puţin intense, într-o ţară sau alta a Europei postcomuniste.

Istoria recentă a Europei a infirmat deopotrivă atât opţiunile celor care au sperat că vor rămâne la fel ca altă dată cât şi ale celor care au crezut că totul poate fi foarte rapid schimbat. Moartea comunismului sau naşterea Marii Europe despre care vorbea la începutul anilor `90 Maurice Duverger s- a dovedit a fi un proces complicat şi anevoios, la care statele continentului şi-au adus din plin contribuţia lor. Încrederea şi speranţa înt r- o „cetate dreaptă”, pe care dorim să o construim de la Aristotel încoace a renăscut, mai ales acum când Europa „lărgită” se află în plin proces de dezvoltare şi afirmare a potenţialului ei. Istoriografia europeană s-a îmbogăţit substanţial, în ultimul deceniu şi jumătate, numeroase lucrări fiind consacrate construcţiei europene, printre care relevăm în mod deosebit şi contribuţia şcolii istorice din Europa postcomunistă. Lucrarea Integrare europeană. Repere istorice şi evoluţii instituţionale contemporane, elaborată într-o viziune interdisciplinară, îşi propune să analizeze , pe larg, fenomenele istorico- politice legate de procesul integrării europene şi să desluşească complexitatea evoluţiei relaţiilor dintre statele europene, mai ales după colapsul comunismului. Ea nu reprezintă doar o simplă analiză ştiinţifică, ci aspiră să ofere un cadru de interpretare pentru complicata problematică a integrării, o paradigmă pentru o viziune clară şi nuanţată, pe înţelesul studenţilor, a marelui public şi de folos oamenilor politici. Elaborată prin efortul ştiinţific depus de cinci cadre didactice de la Catedra de Politologie şi Istorie din Universitatea Politehnica Bucureşti, lucrarea conţine cele mai noi informaţii din literatura de specialitate, din ţară şi străinătate, analizate într-o manieră personală de fiecare dintre autori, în cuprinsul celor douăsprezece capitole ale lucrării, prezentate echilibrat, ele fiind de dimensiuni aproape egale. Titlurile capitolelor sunt relevante, pentru a îngloba tematica subiectelor abordate, oferind posibilitatea unor analize comparative şi interpretative, privind şi abordând faptele în conexiunea lor logică din punct de vedere istoric, politic, economic, social etc. Lucrarea are menirea de a contribui nu numai la cunoaşterea reperelor istorice ale integrării europene şi a evoluţiilor instituţionale contemporane, ci de a forma conştiinţa identităţii europene în procesul complicat al „unităţii în diversitate”. Destinul comun al popoarelor europene nu înseamnă neapărat nivelarea automată a destinelor lor individuale, întrucât Europa unificată va fi democratică numai dacă va accepta multiidentitatea, pluralitatea culturilor, precum şi memoriile colective diferite ale membrilor ei. Acum când ştim bine cum va arăta Europa „lărgită”, despre care un istoric scria, cândva, că e important să aibă „dimensiunile potrivite”, putem spune că imperiul roman a fost chiar mic, în comparaţie cu perimetrele pe care le va avea Uniunea Europeană.

Dar, Europa trebuie să păstreze spiritul cetăţii romane, desluşit cu atâta profunzime şi fineţe de marele istoric Nicolae Iorga: „Roma nu există numai pentru că vrea să dureze, ci pentru că trebuie să fie”. Dreptul roman caracterizat printr-o mare receptivitate faţă de tot ce este omenesc, prin spiritul de toleranţă şi compromis au făcut ca ideea Romei să supravieţuiască, ea devenind prin creştinism un mit tonifiant pentru alcătuirea unei societăţi umane, aşa cum o dorim în pragul mileniului trei. Lucrarea de faţă se află în strânsă corelaţie cu îndrumarul pentru studenţi: Teorii politice. Integrare europeană, apărut în aceeaşi editură, care cuprinde sintetic cele mai semnificative texte din literatura de specialitate, centrate pe câte o idee cheie, oferind posibilitatea unei analize atotcuprinzătoare a problematicii integrării, pentru a forma şi dezvolta studenţilor un spirit deschis spre o înţelegere cât mai adâncă a evoluţiei sinuoase a construcţiei europene. Metodologia de redactare a lucrării îmbină sistematizarea şi interpretarea nuanţată a problematicii complexe a construcţiei europene cu valorificarea exigenţelor didactice, întrucât motivaţia acestei cărţi este dată atât de vechimea experienţei profesionale, cât şi de noutatea tinerească, tipică celorlalţi patru autori cu care am realizat o excelentă colaborare şi conlucrare universitară. Prin conţinutul său bogat şi documentat, ştiinţific elaborat, într-o manieră interdisciplinară, lucrarea se adresează atât studenţilor de la cursurile universitare susţinute de membrii catedrei de Politologie şi Istorie, cât şi celor care urmează Masteratul în domeniul Integrare europeană de la toate profilurile şi doresc să se documenteze cu privire la conţinutul tematic şi ideatic din aria fenomenelor legate de procesul construcţiei europene. De asemenea, ea se adresează şi factorilor politici, precum şi publicului larg, interesat să cunoască mai amplu diferitele aspecte ale integrării europene. Mulţumim autorilor de prestigiu din literatura de specialitate ale căror lucrări au fost valorificate şi citate în volumul de faţă, precum şi prestigioasei edituri Politehnica Press pentru interesul depus nu numai în pregătirea tehnică, ci şi în formarea unui larg orizont ştiinţific, socio-politic şi cultural al tinerilor.

Angela Banciu, Bucureşti, iunie, 2006

CAPITOLUL I

IDEEA EUROPEANĂ ÎN ISTORIE

1. Originea şi specificul Europei

Ideea de Europa a însufleţit, încă din timpurile străvechi, gândirea şi interesul istoricilor, filosofilor, poeţilor, economiştilor, antropologilor etc., iar după al doilea război mondial, studiile consacrate acestei probleme capătă o şi mai mare amploare. Ideea europeană a devenit, într-un anume fel, atât de comună încât pare uneori insesizabilă, găsindu-se pretutindeni şi nicăieri. Ea are o vechime de milenii, spre deosebire de construcţia europeană care reprezintă procesul conştient de formare a unităţii economice, politice şi instituţionale a acestui spaţiu, cu o vechime de doar câteva decenii. Ideea europeană are conotaţii diferite de natură mitologică, astronomică, geografică, geopolitică, spirituală, istorică reunind într- un ansamblu unitar, toate aspectele, mai înainte menţionate. Numele de Europa are o etimologie controversată, unii autori atribuindu- i fie o origine semitică, fie celtică sau grecească. De pildă, în Enciclopedia franceză, Europa provine de la cuvântul fenician hereb care înseamnă uscat, alţi autori stabilind o relaţie între Europa şi cuvântul semitic oreb sau ereb ce desemnează Apusul sau „Ţara soarelui Apune”, cum era văzută această porţiune de pământ din ţările Magrebului. Cert este faptul că noţiunea de Europa apare pentru prima dată în mitologia greacă, fiind numele prinţesei din Tyr (Fenicia), fiica mai mică a lui Poseidon, răpită de Zeus, preschimbat în taur şi dusă în Creta. Din căsătoria lor s-a născut Minos, întemeietorul dinastiei cretane, lumea miceniană-cretană constituind leagănul civilizaţiei europene 1 . Dacă termenul de Europa îi era necunoscut lui Homer, el apare pentru prima oară la Hesiod, în opera sa Theogonia, în secolul VIII î.H., acesta nedesemnând, însă, un continent, ci unul din numele celor trei mii de Oceanide, nimfe ale mării, fiicele Oceanului şi ale zeiţei Tethys.

O altă conotaţie a Europei este cea astronomică, ea fiind al patrulea satelit ca mărime al planetei Jupiter, descoperit de Galilei şi botezat, astfel, de un astronom german 2 . Dar, cele mai semnificative conotaţii ale Europei sunt geografice şi istorice. Ele ilustrează construirea unui spaţiu ce se individualizează în raport cu Asia şi Africa, devenind a treia parte a lumii cunoscute ce tindea spre o entitate cu caracteristici proprii. Primul care stabileşte dimensiunile sale geografice este tot Hesiod, care situează Europa la nord de Grecia continentală, excluzând

Peloponezul şi insulele greceşti. Două secole mai târziu, Herodo t evocă ambiţiile regelui Xerxès de a cuceri Europa „pământ extraordinar de frumos […], unde nici un muritor nu este demn de a fi stăpân” 3 . Referindu- se la greci, Herodot arată că aceştia împart pământul în trei părţi: Europa, Asia şi Libia (Africa de azi). El fixează limitele estice ale Europei pe Tanais (Don). Conturându- se la primul istoric al antichităţii, dimensiunea geografică va căpăta o descriere din ce în ce mai complexă la Strabon, Plinus cel Bătrân şi Ptolemeu care vor preciza cu acurateţe frontierele sudice şi vestice ale continentului, mai puţin cele estice şi nord-estice care rămân, multă vreme, obiect de controversă. Însă, treptat, din antichitate şi până în epoca modernă au fost determinate limitele exacte ale continentului nostru, ajungându-se la cele pe care le are astăzi Kilometrul 1777 al transsiberianului care marchează la Est direcţia Asiei şi la vest pe cea a Europei. Munţii Urali şi fluviul Ural ce se varsă în Marea Caspică sunt considerate, prin tradiţie, ca fiind frontierele orientale ale continentului, 4 formula celebră a generalului de Gaulle „Europa de la Atlantic la Urali” întărind această dimensiune 5 . Pentru Jean-Baptiste Duroselle, Europa coincide, înainte de toate, cu o entitate geografică, ea descriind un cadrilater ale cărui limite rămân, totuşi, foarte fluctuante 6 . Continentul european, în ordinea mărimii, este penultimul, fiind urmat doar de Australia, fapt ce confirmă, într- un anume fel, caracterizarea lui Paul Velery că Europa este „un apendice al Asiei”. Ea ocupă o cincime din suprafaţa terestră a pământului, având 10,4 milioane de kilometri pătraţi. În 1990, continentul nostru era locuit de 787,7 milioane de oameni 7 . Europa s-a confruntat, în decursul timpului, cu diverse tipuri de diviziuni, care i-au marcat evoluţia şi i-au pecetluit destinul istoric. Dincolo de diviziunea geografică (Europa mediteraneană, de vest, de nord, de est) a existat o diviziune etnică (Europa latină, germanică sau slavă), ce a caracterizat feudalismul timpuriu, apoi o diviziune religioasă (Europa catolică, ortodoxă, protestantă) şi ideologică (Europa capitalistă sau comunistă). Nici un alt continent nu a avut o evoluţie asemănătoare, atât de zbuciumată şi, totuşi, atât de creatoare în istorie. Începând din 325, după conciliul de la Niceea, se produce o separare treptată între Europa Occidentală şi Răsăriteană care are temeiuri atât religioase cât şi politice, legate de împărţirea, la 395, în vremea împăratului Theodosius cel Mare a imperiului în Imperiul Roman de Apus şi de Răsărit. Formal schisma dintre cele două biserici se produce, la 1054 şi se adânceşte după cucerirea Constantinopolu lui de către cruciaţi, la 1204. Dar, cu toate acestea, nu se poate susţine că Europa catolică şi, mai târziu, protestantă s- ar opune Europei ortodoxe aşa cum vrea să demonstreze Samuel Huntington şi alţi istorici preocupaţi numai de interese politice 8 . În Europa centrele culturale şi de putere s-au deplasat, dintr- un loc în altul, ea nefiind circumscrisă unui singur pol civilizator, iar bogăţia şi frumuseţea

culturii europene îşi are sorgintea tocmai în diversitatea şi multitudinea formelor sale, apărute pe

o fundaţie comună. Dacă creştinătatea europeană occidentală a apărut ca o entitate distinctă între secolele VIII-X, pentru câteva sute de ani ea a rămas în urma marilor civilizaţii ale vremii. Bizanţul, China, şi lumea islamică, o depăşeau prin bogăţie, teritoriu, putere militară, realizări literare, artistice şi ştiinţifice. Cultura europeană occidentală a început să se dezvolte, graţie influenţelor provenite din înaltele civilizaţii ale Bizanţului şi Islamului. Coliziunea dintre societatea bizantină occidentală şi islamică, produsă datorită cruciadelor, a dat posibilitatea Europei occidentale să fie beneficiara unor forme superioare de civilizaţie. Apoi, Renaşterea a deschis coordonatele majore de evoluţie ale lumii occidentale, marele istoric francez Jean Delumeau definind acest mare fenomen cultural ca fiind momentul de promovare a Occidentului în fruntea civilizaţiei europene 9 . Vorbind de dimensiunea spaţială a Europei valabilă şi astăzi, credem că noţiunea de Europa mediană (alături de Europa occidentală şi răsăriteană) este preferabilă Europei centrale „care este prea limitată spaţial şi prea asociată cu proiectele pangermaniste ale Mitteleuropa” 10 . Apartenenţa geografică la Europa, adică plasarea între Atlantic şi Urali, precum şi apartenenţa istorică comună, nu decid automat apartenenţa europeană „Geografia şi istoria sunt condiţii inseparabile, dar, unificarea fiind un proces de primă linie instituţional şi c ultural,

apartenenţa europeană se judecă considerând instituţiile şi cultura,” 11 adică spiritualitatea în totalitatea caracteristicilor ei specifice. Plasarea în geografia şi istoria europeană nu conferă de la sine şi, nimănui, un statut european, după cum o europenitate spirituală se regăseşte în zone care nu aparţin geografic şi istoric Europei. Entitatea umană europeană este, la originea ei, strâns legată de ideea responsabilităţii şi libertăţii consacrate în temeiul legilor. Când Asia ameninţă, prin perş i, Europa, acest cuvânt desemnează pentru prima oară şi o entitate umană, europenii care rezistă, adică grecii. 12 Herodot, în Istoriile sale explică victoria grecilor asupra barbarilor, în cele două războaie medice, punând în evidenţă superioritatea grecilo r care nu au alt stăpân decât Legea şi se conduc

ei înşişi, spre deosebire de războinicii persani care se spun unui singur om şi nu au altă motivaţie

decât interesul şi teama. Tot la fel, Eschil, în marea sa tragedie Perşii pune în valoare, ca şi Herodot, exact acest dat fundamental: „Grecii se conduc ei înşişi şi nu se supun decât legii, în timp ce popoarele asiatice sunt supuse arbitrariului unui singur om” 13 . Mai târziu, în secolul IV î.H., Socrate reia ideea unei Europe opusă Asiei, programul său fiind s implu impunând unirea polisurilor şi triumful Greciei împotriva barbarilor, ca rezultat al acestei uniuni.

Marea invenţie a grecilor în istorie reprezintă punctul esenţial de plecare pentru cultura europeană, adică, legarea strânsă a acesteia de politic. Astfel, superioritatea culturii europene este, dată de „logos” care radiază de la greci. Din această perspectivă se ridică întrebarea: Care este specificul Europei şi al culturii

sale?

Unitatea geografică pe care o numim Europa este indisolubil legată de noţiunile de cultură şi civilizaţie 14 . Când spunem Europa ne gândim întotdeauna la cultura şi civilizaţia ei, astfel încât aceste trei noţiuni pot fi, uneori, înlocuite. Dacă astăzi Europa înseamnă cultură şi civilizaţie este important de observat că, poate într- un mod paradoxal, ea sa format din barbarie, din năvălirile popoarelor germanice şi slave şi a trebuit să lupte greu pentru a supravieţui în istorie, fiind după expresia lui Marc Bloch o „citadelă asediată sau mai bine spus invadată” 15 . Lumea europeană la începuturile ei a fost „o lume frământată, chinuită înăuntru, hărţuită în afară” 16 dar de o evidentă omogenitate. O civilizaţie născută din multiple amestecuri etnice, politice, economice, dar având tradiţii şi credinţe comune şi, mai ales, „aceleaşi necazuri”, cum spune Braudel, pe care a încercat mereu să le remedieze. Civilizaţia europeană are la baza trei componente originare: creştinismul, umanismul grec şi ordinea juridică romană. Ea a conservat aceste moşteniri cărora le-a adăugat noi elemente ce definesc astăzi, deopotrivă, structura sa unitară şi diversitatea ei. Astfel, la contribuţia pe care lumea greco - romană şi creştinismul au adus - o la înflorirea Europei, trebuie să adăugăm construcţia instituţională a regimurilor feudale şi apoi parlamentare moderne, ce exprimă diversitatea de organizare funciară şi culturală europeană. Cu prilejul unei conferinţe, susţinută la universitatea din Zürich, în noiembrie 1922, Paul Valery spunea: „Eu voi considera ca european toate popoarele care în decursul istor iei lor s-au aflat sub trei influenţe pe care le voi enumera. Prima este cea a Romei […] model etern al puterii organizate şi stabile. A doua este cea a creştinismului care vizează şi atinge progresiv conştiinţa profundă … În fine aportul Greciei căreia îi datorăm disciplina spiritului …, o metodă de a gândi care tinde să raporteze toate lucrurile la om, la omul complet”. În concluzia conferinţei sale, el încheia cu această formulă: „Toate rasele şi tot pământul care a fost succesiv romanizat, creştinat şi supus spiritului grecilor sunt categoric europene”. 17 La sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI influenţa spiritualităţii europene asupra lumii a sporit, întregul glob aflându-se practic, sub impactul modelului european, Europa fiind purtătoarea de cuvânt a umanităţii 18 . Cultura şi civilizaţia europeană se deschid spre restul lumii, înspre toate culturile şi civilizaţiile ştiute. Pe bună dreptate, Constantin Noica afirma că misterul culturii şi civilizaţiei europene este acela de a nu avea mister, închidere în sine. Cultura

europeană nu reclamă iniţiere; raţiunea ei filosofică, modelele ştiinţifice, valorile politice şi morale pot fi cunoscute şi înţelese de oricine doreşte să se integreze spiritului ei. Spiritualitatea europeană are o existenţă prin continua creativitate sau „neodihna creativităţii” cum spunea atât de inspirat tot Constantin Noica. Intrarea în stagnare istorică, întâlnită în cadrul altor civilizaţii, este străină spiritului european. Spre deosebire de alte civilizaţii ale lumii, spiritualitatea europeană se întemeiază pe noţiunea de persoană, ea afirmând şi dezvoltând ideea personalităţii şi creativităţii umane în libera ei dezvoltare ca scop şi sens al existenţei noastre. Noţiunea de persoană are o origine greco-romană, ce s-a corelat organic cu conţinutul creştinismului evanghelic. Apoi, triburile germanice au favorizat întărirea şi afirmarea libertăţii individuale, ca fundament al alcătuirii şi funcţionării societăţilor europene. În acest context, este important de amintit că marele filosof german Hegel a relevat specificitatea Europei prin conştiinţa libertăţii individuale apărută în interiorul ei şi obiectivată prin voinţă şi acţiune 19 . Libertatea s-a promovat şi afirmat atât în conştiinţa europeană cât şi în structurile instituţionale. Civilizaţia europeană, având o origine comună, a evoluat în condiţiile unei permanente înfruntării între diverse forme de organizare socială şi politică, acestea fiind expresia concretă a manifestării unui pluralism de principii, doctrine, idei. Dacă în sânul societăţilor omeneşti se înfruntă, două mari forţe şi două mari drepturi, autoritatea şi libertatea 20 , spre deosebire de alte mari comunităţi, Europa creştină nu s-a aflat niciodată sub dominaţia incontestabilă a unuia sau altuia dintre cele două principii adverse. Tensiunea şi rivalitatea constantă dintre ele au avut o contribuţie fundamentală la dezvoltarea Europei, la menţinerea şi afirmarea libertăţilor publice şi individuale. Analizând caracteristicile Occidentului, filosoful german Karl Jaspe rs 21 aprecia că ideea de libertate politică născută în Grecia, raţionalitatea asociată cu o conştiinţă a limitelor ei, subiectivitatea despre existenţa personală şi alcătuirea unor instituţii care nu se închistează sunt principalele elemente definitorii, specifice ale acestuia, şi am adăuga noi, ale întregii Europe, în devenire. Continentul nostru reprezintă o unitate spirituală iar specificitatea Europei s-a făcut în raport cu Asia, iar mai recent cu America. Dorind să definească ce este Europa, Nietzsche a configurat „conceptul cultural al Europei”, America fiind „ţara fiică a culturii noastre” iar Rusia exprimând „ceea ce curge din Europa spre Asia”. Acest concept include numai „acele popoare şi părţi de popoare care au un trecut comun în grecism, romanitate, iudaism şi creştinism” 22 . În aceeaşi perspectivă, filosoful Andrei Marga exprimă specificul culturii europene prin trei concepte: conceptul grec al individualităţii, conceptul roman al justiţiei şi cetăţeanului şi conceptul biblic al persoanei umane 23 , iar Nicolae Bagdasar socotea, în perioada interbelică, că sunt patru domenii

fundamentale de valori pe care Europa le consideră ca făcând parte integrantă din spiritualitatea ei: domeniul ştiinţei, al moralei, al esteticii şi al religiei, toate patru formând un tot închegat şi articulat. Aceste patru categorii de valori formează „corpul” culturii europene, constituie trăsătura caracteristică a evoluţiei acestei culturi. 24 În primul rând, cercetarea fenomenelor naturii n-a fost întreprinsă şi dezvoltată într-o asemenea manieră, de nici o altă cultură ca cea europeană. Intelectualii europeni au făcut din cercetarea ştiinţifică mijlocul esenţial pentru stabilirea adevărului, indiferent de prejudecăţile moştenite, de nevoile morale, spirituale sau politice. Adevărul mai presus de toate, adevărul pentru adevăr, dincolo de consecinţele pe care acesta l-ar avea asupra credinţelor religioase sau asupra întregii societăţii. De aceea, în spiritul european precum precumpăneşte logosul matematic şi cel istoric. În domeniul eticii, întâlnim particularităţi semnificative ale culturii europene: libertate, responsabilitate, normă, personalitate sunt categoriile de seamă ale moralei europene. Gândirea nici unei culturi nu a reuşit să elibereze conştiinţa morală a omului de puter i oculte sau forţe transcendente ca cea europeană. Arta europeană are o structură aparte, sociologul german Max Weber demonstrând cum europenii au ştiut să introducă raţionalitatea în toate domeniile artei, atât de preţuite în timp. De asemenea, religia popoarelor europene are unele caracteristici faţă de celelalte religii ale lumii. Catolicismul şi ortodoxismul, întemeindu-se pe actul originar al creaţiei, nu exclud din sânul lor formele logice. De aceea, în timp a apărut o transformare evidentă a „dogmei” creştine. O caracteristică fundamentală a creştinismului este ideea transcendenţei ca sursă a ordinii sociale şi morale, ideea unei divinităţi identice cu lumea fiind străină spiritului european. O altă caracteristică majoră a creştinismului este ideea de muncă pregnant exprimată de protestantism, aceasta având urmări benefice asupra dezvoltării civilizaţiei europene 25 . Lumea europeană s-a întemeiat pe o organizare de stat, preluată şi dezvoltată din dreptul roman, care a devenit model pentru întreg globul. Ordinea juridică raţională a rămas de la romani ca o moştenire sacră a popoarelor europene, cultura dreptului promovând individul ca scop şi sens al dezvoltării istorice. Satele europene sunt state juridice, întreaga lor evoluţie fiind străbătură de principii de drept riguroase. „Pereat mundus, fiat justita” este o normă de viaţă publică ce reflectă rolul esenţial pe care- l are justiţia în societatea europeană. Europa a păşit, apoi, cea dintâi în sfera civilizaţiei tehnice, democraţia şi industrialismul constituind două instituţii capitale ale lumii moderne, făurite în Anglia şi preluate ca model de întreaga lume. Englezii au pus bazele primei societăţi europene care a realizat trecerea de la un stil de viaţă agricol şi aristocratic la un stil de viaţă ind ustrial şi democratic, izbutind să extindă sistemul democratic al oraşului- stat din epoca antichităţii, la scară naţională. Aici se află, după

opinia marelui istoric englez Arnold Toynbee, originalitatea structurilor politico-juridice pe care le-a construit Anglia în epoca modernă şi care au devenit o particularitate specifică a Europei 26 , lăsată moştenire întregii lumi. Dacă specificitatea Europei era raportată, în trecut, aşa cum menţionam, doar la Asia ea se conturează acum tot mai mult şi în corelaţie cu America. De altminteri, Alexis de Tocqueville sesiza, încă de la mijlocul secolului al XIX, mai precis, din 1835, unele deosebiri între spiritualitatea europeană şi americană 27 . Dar, dacă se poate face o distincţie între cultura europeană şi americană, cele două entităţi culturale nu pot fi plasate într-o opoziţie, ci mai degrabă putem vorbi de strânsă legătură între ele. Aceasta ne îngăduie să socotim America drept expresia culturii europene, fiind potrivite noţiunile de „cultură şi civilizaţie euroamericană”. În momentul de faţă, Europa reprezintă o realitate gândită, fiind expresia întregirii ei, iar pentru a realiza acest obiectiv trebuie „să privim – aşa cum sublinia Alexandru Duţu - Europa dinspre Sud-Est şi să judecăm Sud- Estul privindu- l dinspre Occident” 28 . Europa geografică şi istorică trebuie să devină o Europă instituţional-politică şi culturală puternică atât pentru sine cât şi pentru ordinea mondială contemporană. În acest sens, o retrospectivă istorică de ansamblu asupra evoluţiei lente a ideii europene ne ajută să înţelegem mai bine faptele, judecăţile prezente. Să ştim cum sau de ce suntem europeni. Să facem mai multă lumină privind situaţia actuală, de la începutul mileniului trei. Să cunoaştem moştenirea Europei, având în acelaşi timp, misiu nea de a inova continuu procesul dezvoltării ei.

2. Evoluţia lentă a ideii europene de la medieval la modern

Mesajul grec despre Europa ca o entitate umană ce are o superioritate culturală a fost transmis Romei, care- l reinterpretează şi remodelează. De la istoricul Polibius şi poetul Virgilius, până la istoricii contemporani a rămas de referinţă, forţa ideii romane constituită într - un concept puternic de civilizaţie unitară care trebuia să supravieţuiască la toate popoarele cucerite. Cheia succesului Romei rezidă, în mare măsură, în asigurarea participării învinşilor la toate drepturile cetăţii atât de riguros formulate şi respectate. În mod cert, nu constrângerea i-a determinat pe învinşi să adopte civilizaţia romană şi să se integreze ei, ci conştiinţa clară că lumea în care pătrundeau le asigura condiţii mai bune de viaţă, prosperitate, dreptate şi linişte socială. De altminteri, raţiunea de a fi a imperiului era lumea civilizată, exprimată prin valorile inerente ale cetăţeniei romane care trebuiau afirmate şi apărate împotriva barbarilor ce se aflau în afara limes-ului, frontierei romane.

Romanii au avut capacitatea şi arta de apropiere a spaţiilor şi etniilor 29 . Fiind mari urbanişti, romanii au ştiut să administreze şi gestioneze zone imense ale imperiului printr-o reţea de comunicaţii, pe care au lăsat-o moştenire Europei. Dacă grecii au avut, în decursul istoriei lor, un anume dispreţ faţă de ordinea teritorială, romanii au acordat o atenţie majoră frontierelor, teritoriului stăpânit şi cucerit. În vr eme ce grecii erau centrifugi, romanii au fost mereu marcaţi de tendinţe centripete, de coagulare în jurul metropolei şi de asigurare a coerenţei teritoriale a imperiului. Aceasta a înlesnit comunicarea dintre diverse provincii romane, având un rol esenţial în expansiunea culturală romană. Durabilitatea şi stabilitatea imperiului roman, fenomen remarcabil în întreaga istorie umană, dezvăluie faptul că Roma a reuşit, acolo unde a dat greş Atena. Romanii au avut o mare receptivitate faţă de tot ce este omenesc, de aici izvorând spiritul de toleranţă, compromis cu efecte benefice asupra Europei. „Fiecare provincie – spunea Nicolae Iorga – a trăit după datinile ei şi a avut atâta libertate câtă era libertatea în datinile pe care le moştenise” 30 . Nu a existat o orânduire romană pentru tot Imperiul care să transforme şi înăbuşe viaţa tradiţională. Astfel, de la particularisme şi culturi locale, s-a afirmat un model cultural care a dobândit o vocaţie universală. Perspectiva universalistă a fost întărită în urma Edictului de la Milan din anul 313, conferit de Constantin cel Mare, care a permis libertatea cultului creştin şi a restituit bunurile confiscate bisericii şi creştinilor. Edictul a schimbat soarta imperiului, generând convertirea la creştinism a majorităţii lumii romane. Imperiul roman devine creştin iar universalismul creştin se întemeiază pe ideea credinţei personale a fiecărui individ ce-l alcătuieşte. Astfel, popoarele europene romanizate şi creştinate şi-au dezvoltat propria cultură în cadrul unei culturi vaste, iar diversitatea şi unitatea culturală au devenit, de atunci, maniera de a fi european. Pavăza militară romană a introdus ordine şi linişte în multe locuri unde odinioară erau tensiuni şi războaie, asigurând cadrul de dezvoltare specific Romei, ea îndeplinind secole de-a rândul o funcţie de pacificare a lumii şi oferind popoarelor o siguranţă internă şi externă necunoscută până atunci. „Ordo Romanus” nu era „un punct de program al Romei ci al întregii umanităţi” întrucât, după o perioadă de aprige războaie, lumea tânjea după linişte, „ea şi-a întins mâinile rugătoare spre Roma” 31 . Imperiul a servit nu numai Romei ci, mai ales, indivizilor care-l alcătuiau. Marea abilitate a Romei a constat în a demonstra limpede că popoarele barbare se pot integra imperiului numai dacă-şi exprimă adeziunea la un set de valori şi acceptă regulile de drept cuprinse în viaţa cetăţii, în viaţa publică 32 . Ideologia romană a fost, în totalitate, deschisă, ea având un aer de modernitate care se reflectă, atât în raport cu part icularităţile locale ale popoarelor incluse în imperiu, cât şi faţă de străini, iar din acest motiv, ideea Romei a

supravieţuit până astăzi, ea devenind, prin creştinism, un mit tonifiant pentru a lcătuirea unei societăţi umane. Este drept că principiul imperiului roman era, în esenţa lui, unitar şi centralizator, fapt care a generat o contradicţie permanentă între tendinţele unitare, pe de-o parte şi cele de emancipare locală, pe de alta. Dar Roma a ştiut să stăpânească într-o mare diversitate de situaţii şi să soluţioneze, din mers, problemele apărute într-o parte sau alta a imperiului său. Constituindu-se pe fundamentele civilizaţiei greco-romane, Europa medievală creştină se desăvârşeşte în jurul secolului al X- lea şi-şi afirmă propria identitate în lupta cu Islamul. Creştinismul a îndeplinit un rol esenţial în transmiterea valorilor culturale civilizatoare romane către Occidentul şi Orientul medieval. Europa occidentală conservă moştenirea antichităţii romane, prin intermediul instituţiilor creştinismului , la care se adaugă apoi influenţele germanice şi ulterior bizantine şi islamice. Dacă la căderea Imperiului roman erau trei societăţi diferite care se află la originea celei europene (societatea municipală specifică organizării Romei, societatea creştină şi societatea barbară), 33 creştinismul a fost liantul integrator în modelarea structurilor şi caracteristicilor acesteia. Aşa după cum afirmă François Guizot, Biserica a „atacat” barbaria din toate părţile dominând-o 34 . A introdus în civilizaţia europeană deopotrivă principiile ordinii şi binelui, devenind cea mai înaltă instanţă morală a societăţii. Vechea legătură juridică proprie Romei se substituie cu o legătură religioasă, la fel de puternică. Trecerea de la Republica Romană la Respublica Christiana a fost favorizată de două procese fundamentale: invaziile migratorilor care au accelerat căderea Romei la 476, urmate de formarea regatelor barbare germanice şi apoi adâncirea separării dintre cele două imperii romane. La acestea, adăugăm prezenţa musulmanilor în Europa, începând cu secolul VIII şi lupta împotriva Islamului, din vremea cruciadelor. Dacă cuvântul Europa a desemnat, mai întâi, pentru prima oară o entitate de oameni, grecii, care rezistă ameninţării persane, cuvântul „europeni” apare, pentru prima oară, în textele cronicarului Isidor cel Tânăr la 759 35 , fiind folosit pentru a exprima victoria împotriva Islamului. Acesta ne dă informaţia potrivit căreia, Carol Martel, regele francilor victorios la Poitièrs, a apelat la armatele europenilor. Puţin timp mai târziu, lumea carolingiană este desemnată cu numele de „Europa” căreia Carol cel Mare îi este „Pater”. În vremea lui, se înregistrează momentul de vârf în utilizarea frecventă a noţiunii de Europa. Spaţiul carolingian a prefigurat viitoare Europă unită. În opoziţie cu cel roman, el este deschis spre Nord şi Est. Exact în interiorul acestuia, după tragicele războaie mondiale fraticide, s-a format Comunitatea europeană a celor şase state europene. Imperiul carolingian rămâne, astfel, de referinţă pentru Europa unită, cronicarul Angilbert denumindu- l pompos pe regele franc, Carol cel Mare „conducătorul adevărat al Europei” 36 . Încoronarea lui la Roma, în anul

800, simbolizează faptul că Dumnezeu i-a conferit stăpânirea asupra tuturor frontierelor Europei. Acum s-a născut ideea despre Respublica christiana reprezentată de o Europă formată din mai multe regate barbare, creştinismul alcătuind liantul puternic al acestora. Prin intermediul religiei creştine se reeditează, pentru prima oară, o solidaritate lăr gită de factură organică la nivelul întregii Europe 37 . Convertirea la creştinism generează nu numai o redefinire a ansamblului credinţelor, ci modifică cadrul temporal şi spaţial, precum şi sistemul relaţional, economic, politic etc. Legăturile organice de natură creştină sunt prezente în viaţa cotidiană, în relaţiile dintre membrii familiei, în toate formele de asociere create, ele fiind mult mai puternice decât solidarităţile organizate impuse de putere. În această atmosferă, barbarii nu mai sunt străini, ci păgâni care pot fi asimilaţi imperiului în schimbul convertirii la creştinism. Dar, moştenirea lui Carol cel Mare se destramă în virtutea tratatului de la Verdun, din 843, când cei trei fii ai săi capătă câte o parte din marele Imperiu. Lui Lothar, cel mai mare dintre ei, îi revine privilegiul de a prelua Imperiul de centru cu reşedinţa la Aix- la- Chapelle (Achen) şi titlul de împărat, domnind peste două reşedinţe importante ale vechiului imperiu:

Achen şi Roma. Carol Pleşuvul alege Imperiul Occidental (Franţa, Spania, Flandra), Ludovic de Bavaria, zis Germanicul, preia Imperiul de Est, respectiv o bună parte din Germania actuală. Decizia luată la Verdun va permite, în viitor, formarea Europei naţiunilor, fiecare cu identitatea sa proprie. În acest context, este important de relevat că înainte de semnarea Tratatului de la Verdun cei doi fraţi, Ludovic Germanicul şi Carol Pleşuvul au depus Jurământul de la Strasbourg, în 842, actuala reşedinţă europeană, după mărturia cronicarului Nithard, aliindu-se împotriva fratelui lor mai mare Lotharr. Având o dimensiune eminamente politică, jurământul devine, însă, un fapt cultural major, căci textul a fost pronunţat în două limbi: lingua romana (vechea limbă franceză) şi lingua theodisca (vechea limbă germană) 38 . În bilingvismul jurământului se schiţează, astfel, un fenomen cultural de mare semnificaţie, legat de cele două identităţi lingvistice ale Europei, care-şi au originea în moştenirea carolingiană 39 . Domnia lui Carol cel Mare reprezintă momentul istoric de simbioză dintre noţiunea de Europa şi cea de Roma Nouă, adică Imperiul Occidental reconstituit. Carol cel Mare şi urmaşii săi au susţinut marea mişcare culturală, denumită „renaşterea carolingiană” fenomen care a permis supravieţuirea latinităţii într-o arie spaţială extinsă. Ea a asigurat apariţia şi dezvoltarea stilului romanic în arta europeană, precum şi procesul de redescoperire, treptată, a antichităţii, prin renaşteri succesive tot mai adânci. Împărţirea Imperiului lui Carol cel Mare nu a însemnat sfârşitul unităţii europene, deoarece ea continuă să existe prin credinţă, fiind un ideal spiritual şi o realitate trăită. Pe tot parcursul evului mediu, în mentalitatea colectivă, a persistat permanent nostalgia imperiului şi unitatea pierdută. În secolele X-XI împăratul Othon a fost proclamat suveran, nu numai al

poporului roman, ci al întregii Europe 40 , chiar dacă teritoriile lui nu mai erau comparabile cu ale lui Carol cel Mare. Această nostalgie imperială explică, într-o anumită măsură, relativa întârziere în apariţia sentimentelor naţionale. Pornind de la acest fapt, marele istoric german Leopold Ranke consideră că până la începutul secolului al XVIII - lea popoarele Occidentului au format o singură unitate spirituală 41 . În toată perioada medievală a triumfat Republica christiana, Biserica organizată şi ierarhizată realizând o adevărată cimentare a relaţiilor sociale şi spirituale. Odată cu apariţia ordinelor militare călugăreşti, în vremea cruciadelor, creştinătatea europeană a dispus de un instrument de poliţie internaţională special destinat pentru a proteja atât frontierele sale exterioare, cât şi cele interioare. Prin dimensiunea sa creştină, evul mediu european a asigurat o stabilitate continentului, acesta având structuri specifice, forme de apărare şi financiare proprii. Conştiinţa europocreştină a avut prilejul să se manifeste în lupta contra Islamului, el fiind singura civilizaţie care a pus în mare dificultate supravieţuirea continentului nostru. Timp de aproape o mie de ani de când primul maur a intrat în S pania, până la al doilea asediu al turcilor asupra Vienei, Europa s-a aflat sub ameninţarea constantă a Semilunei 42 . Chiar dacă certurile dintre creştinii latini şi bizantini au fost puternice, în timpul cruciadei occidentale ofensive împotriva Islamului (s ecolele XI-XIV), după Căderea Constantinopolului sub turci (1453), cruciada defensivă antiotomană generează forme de solidaritate politică şi religioasă la nivelul întregii Europe. Este important de relevat că, dincolo de disputele politice şi religioase a existat un spaţiu european comun pe plan cultural. În sânul comunităţilor creştine medievale cultura clericală îşi reînnoieşte sursele şi formele odată cu afirmarea oraşelor medievale (secolele XII-XIII), prin înglobarea tot mai largă a valorilor antichităţii. Dezvoltarea remarcabilă a arhitecturii romanice şi apoi gotice precum şi difuzarea modelelor în întreaga Europă latină, ilustrează circulaţia ideilor şi reprezentărilor tehnice în interiorul aceleaşi arii culturale. Astfel, „arta, arhitectura, sculptura, pictura au fost elementele de bază ale fondului spiritual comun al creştinătăţii europene” 43 . Mănăstirile au jucat, apoi, un rol important în transmiterea moştenirii culturale a antichităţii. Ele cuprindeau laolaltă locuitorii din diverse părţi ale Europei, monarhismul oferind un tip de cultură comună. Unele din universităţile medievale îşi au originea în şcolile mănăstireşti şi episcopale. Universităţile s-au constituit sub formă corporatistă, grupând totalitatea (universitas) profesorilor (magistrilor) şi studenţilor. Papii le-au acordat studenţilor şi magiştrilor dreptul de a se informa pretutindeni (licentia ubique docendi). Primind studenţi din diverse părţi ale Europei, universităţile capătă un adevărat caracter european, limba comună fiind latina. Învăţământul universitar s-a dezvoltat după un model care s-a diversificat apoi destul de lent. Fiecare

Universitate cuprindea, în general, patru facultăţi: Arte (învăţământ iniţial), Drept canonic, Medicină şi Thaeologie. Una din primele Universităţi a fost Bologna (1158), apoi Paris (1222), Oxford (1219), Cambrige etc. În 1400 erau în întreaga Europă 150 de universităţi 44 , iar mobilitatea studenţilor şi profesorilor era un fapt cultural remarcabil. Astfel, marele filosof creştin Thomas d‟Aquino, originar din sudul Italiei, a studiat la Paris, Roma, Neapole, iar, mai târziu, în epoca Renaşterii acest fapt devine şi mai frecvent. Odată cu afirmarea fenomenului renascentist şi explorările atlantice, imaginarul european se îmbogăţeşte, oamenii căpătând o nouă viziune asupra spaţiului. Ei capătă tot mai clar conştiinţa vechimii lumii greco-romane şi descoperă, prin durata istoriei, semnificaţia valorilor acesteia. Deopotrivă cu expansiunea în timp, ei dobândesc, prin călătorii, o imagine asupra lumii despre care îşi dau seama că este finită, confruntându-se direct cu America, Asia, Africa. Spaţiul cunoscut se lărgeşte considerabil, la cel mediteranean adăugându-se Oceanul Pacific, Atlantic, Indian. Ideea europeană se îmbogăţeşte prin raportarea la celelalte cont inente iar universul mental al omului se transformă rapid. Spiritul umanist al renaşterii este expresia unui sincretism izvorât din efortul de conciliere al Evangheliei cu înţelepciunea greacă. El reprezintă emanciparea personalităţii umane în cadrul unui proces larg despre care vorbeşte Jules Michelet „descoperirea lumii, descoperirea omului”. Renaşterea sporeşte încrederea omului în posibilitatea de a modifica sau ameliora destinul său. Bogăţia acestei perioade constă în marea fluiditate a frontierelor culturale europene. Erasmus din Rotterdam, cel mai cunoscut umanist, trăieşte în patru ţări şi predă la universităţile din Frieburg, Basel, Bologna, Cambrige. Este unul din primii cetăţeni „europeni”, simbol al remarcabilei mobilităţi culturale de la sfârşit ul evului mediu şi zorii timpurilor moderne. Secolul Luminilor face trecerea de la mica la Marea Europă 45 care se construieşte prin recuperarea creştinătăţii orientale şi extinderea accelerată a frontierelor colonizării occidentale. Europa clasică era o Euro pă mică blocată la Sud - Est de Imperiul Otoman, izolată de Marea Neagră prin Hanatul Crimeii. Între mijlocul secolului al XVII şi mijlocul secolului al XVIII- lea, spaţiul european se dublează, prin reîncorporarea creştinătăţii orientale, pe care schisma religioasă, distanţa, năvălirile barbare din stepă şi destinul vitreg al aşezării turcilor în Balcani, o despărţiseră de creştinătatea occidentală. Două mari fenomene, unul de natură politică şi celălalt de natură religioasă au generat şi uşurat acest proces. Evenimentul capital sub raport politic a fost învingerea turcilor sub zidurile Vienei, iar cel religios este strâns legat de triumful protestantismului, a liberei cugetări religioase, a toleranţei. Două mari mutaţii spaţiale se produc în Secolul Luminilor cu consecinţe semnificative asupra conştiinţei europene. Slavii de tradiţie latină, din Polonia, Boemia, Moravia, Croaţia, îşi redescoperă valoarea legăturilor etnice şi

culturale cu slavii de răsărit, după ce secole se orientaseră spre Apus, iar latinii de tradiţie catolică îi regăsesc pe cei de aceeaşi origine, pe romanii ortodocşi. Conştiinţa dilatării spaţiului european va marca puternic gândirea iluministă, care va genera o imagine mai bogată şi mai profundă despre Europa în totalitate, precum şi desp re valorile ei. Apare conceptul de Europa de Est, creat de enciclopedişti, mai exact de Voltaire. Lucrarea sa Istoria lui Carol al XII-lea, reprezintă fundamentul filosofic al iluminismului pentru construirea Europei de Est 46 . Dacă până în secolul al XVIII- lea, Europa era privită de la Sud spre Nord, umaniştii italieni având un sentiment de condescendenţă faţă de popoarele septentrionale, Voltaire a deschis o nouă perspectivă geografică despre Europa, ea fiind privită de la Est spre Vest. Ca lider incontestabil al iluminismului, Voltaire concepe Europa de Est ca aflându-se pe scara progresului, într- un proces de trezire de la barbarie spre civilizaţie. El dezvăluie dinamismul popoarelor din acest spaţiu (ruşi, români, cehi, polonezi, albanezi) şi introduce în gândirea europeană ideea acţiunii istorice, izvorâtă din nevoia recuperării rămânerii în urmă, „a timpului pierdut”. Este paradoxal cum problema de înapoiere şi dezvoltare a Europei de Est, abordată şi formulată în secolul al XVIII-lea, a continuat să structureze modul în care Occidentul a privit această zonă după 1989. Într-o lucrare recentă, istoricul american Larry Wolf analizează şi evidenţiază puterea vechilor formule, care devenind clişee au marcat negativ istoria recentă a Europei de Est 47 . În secolul al XVIII- lea, ca urmare a mutaţiilor spaţiale, a creşterii demografice, a spectacolului grandios al revoluţiei industriale şi agricole, a dezvoltării instituţiilor politice, a evoluţiei moravurilor, gânditorii vremii sunt puşi în situaţia de a reflecta mult mai profund asupra condiţiei lor specifice de europeni. Chiar Voltaire, în Eseu asupra moravurilor şi spiritului naţiunilor, apărut în 1756, se întreabă care este viitorul Europei şi observă că progresele obţinute sunt promiţătoare, apreciind, în mod deosebit, succesele împotriva turcilor 48 . Într-adevăr, dezvoltarea este un fenomen capital ce caracterizează Europa de Nord şi de Est, iar mutaţiile privind modul de viaţă marchează evoluţia specifică a Europei de Est. Ea se urbanizează, se organizează şi se structurează, aflându-se în plin proces de transformare a instituţiilor statului. Spiritul europoncentrist iese pregnant în evidenţă, iluminiştii apreciind valorile continentului european. Ele sunt rezumate sintetic în faimoasa Enciclopedie care arată că Europa este cea mai importantă dintre părţile lumii prin comerţ, navigaţie, bogăţie, prin gândirea şi hărnicia sa, prin cunoaşterea ştiinţei, artelor şi meseriilor. Afirmarea superiorităţii omului european nu conduce, însă, pe gânditorii iluminişti la j ustificarea drepturilor popoarelor de pe acest continent de a subjuga pe altele. Spiritele luminate de vremii au avut o atitudine anticolonialistă clară, formulând concluzii severe, de denunţare şi condamnare a exploatării celorlalte continente. Este demn de relevat că afirmarea spiritului european superior, în Secolul

Luminilor, se manifestă în numele unui ideal umanitar major, de a ridica celelalte popoare la nivelul Europei. Evoluţia lentă a ideii europene de la medieval la modern poate fi concretizată î n modalitatea de alcătuire şi conţinutul proiectelor de unificare europeană, care devin din ce în ce mai numeroase, pe măsură ce conştiinţa europeană se formează şi se dezvoltă tot mai mult.

3. Proiectele privind Uniunea Europeană (XV-XIX)

Unul din documentele cele mai vechi cu privire la unitatea Europei şi care reprezintă primul proiect articulat şi coerent pe această temă, îi aparţine juristului Pierre du Bois (1250- 1320). Studiind la Universitatea din Paris, du Bois a îndeplinit funcţii, succesiv, în serviciul regilor Franţei şi Angliei. Proiectul său este interesant deoarece, pentru prima dată, el pune problema raportului dintre suveranitatea statală şi instituţiile supranaţionale ale Europei, problemă cheie, mai ales, pentru dezbaterile de după cel d e-al doilea război mondial. Soluţia propusă este constituirea unei confederaţii europene sub egida Papalităţii, pentru a asigura pacea între naţiunile creştine şi lupta împotriva necredincioşilor. Conflictele dintre creştini urmau să fie supuse arbitrajului unui Consiliu care putea acorda şi sancţiuni statelor găsite vinovate de încălcarea prevederilor acestuia. La fel, marele poet Dante Alighieri, într-o lucrare din 1308, intitulată De Monarchia, se pronunţă pentru unitatea lumii creştine şi asigurarea păc ii universale, autorul operând o distincţie între puterea temporală a monarhului şi puterea spirituală a papalităţii. În epoca Renaşterii, regele Boemiei George Podiebrad supune, în 1464, atenţiei regelui Franţei şi senioriei Veneţiei, un proiect de confederaţie europeană mult mai elaborat şi în acelaşi timp, având un conţinut precis exprimat. Comunitatea europeană era descrisă ca fiind o totalitate «Universitas» şi ea avea menirea de a realiza pacea în toată creştinătate. Concordia şi fraternitatea statelor creştine trebuia cuprinsă într-un Tratat solemn (Tractatus), prin care statele se obligau să nu recurgă la arme în lupta dintre ele şi să se ajute reciproc pentru pedepsirea delictelor comise pe teritoriul lor. Spiritul Pactului era astfel definit: „să se stabilească între creştini o pace veritabilă şi solidă, care să asigure unitatea, astfel încât credinţa creştină să fie apărată împotriva abominabilei puteri turceşti” 49 . Pentru înfăptuirea acestor obiective trebuia să se înfiinţeze o Adunare, unde hotărâ rile să fie luate cu majoritate de voturi, fiecare din statele participante, beneficiind de un vot: regele şi principii din Franţa, principii Germaniei, dogele Veneţiei, principii italieni, regii Spaniei, Poloniei, Ungariei, ducii Burgundiei şi Bavariei. Adunarea urma să se întrunească la Basel, pe timp de cinci ani, urmând apoi ca sediul ei să se transfere, tot pe cinci ani, în diferite oraşe din Franţa, Italia, Polonia etc. În fruntea Adunării se

afla un Consiliu, cu un preşedinte ales. O Curte de Justiţie sau consistoriu general decidea în procesele juridice. Adunarea dispunea de un blazon propriu, reşedinţă, arhivă, aparat administrativ etc. În caz de conflicte între state, Adunarea, prin intermediul unor delegaţi, va restabili pacea prin înţelegeri reciproce şi arbitraj. Dacă vreun stat nu se supune arbitrajului, celelalte state îl vor aduce la ascultare printr - o acţiune comună. Tot Adunarea era împuternicită să decidă momentul acţiunii comune antiotomane, să stabilească forţele participante, echipamentul necesar şi conducătorii militari, locul de instruire etc. Pentru a acoperi resursele necesare luptei antiotomane, statele participante se angajau să subscrie cu venitul lor pe trei zile, iar Papalitatea era solicitată să cedeze resursele ei provenite din dijmele ecleziastice. Este interesant de relevat că proiectul vorbea de unitatea Europei, incluzând atât partea occidentală cât şi orientală a continentului. El conţinea o serie de idei, care şi-au găsit reflectarea în practica politică europeană după cel de-al doilea război mondial: organisme politice şi juridice suprastatale, arbitraj internaţional, armată comună, buget federal. În epocă, însă, proiectul a întâmpinat opoziţii puternice, regele Ludovic al IX-lea al Franţei respingându- l categoric, iar Papalitatea mergând până la excomunicarea regelui Boemiei. Mutaţiile produse în Europa, în timpul Renaşterii şi marilor descoperiri geografice, generează un proces de afirmare a statelor naţionale şi a suveranităţii lor. Astfel, Jean Bodin (1529-1596) susţine suveranitatea absolută a statelor care nu pot fi reunite într-o singură unitate politică, iar Niccolo Machiavelli (1469-1527), afirmând aceeaşi idee susţinea că existenţa a numeroase state suverane, aflate în conflict unele cu altele, reprezintă sursa vir tuţilor militare şi explică apariţia marilor personalităţi. Pronunţându-se împotriva soluţiei uniunii, Machiavelli consideră că aceasta generează, în timp, un proces de decădere a Europei similar imperiului Roman. În acest spirit, generat de reprezentanţii Renaşterii politice europene, Erasmus din Rotterdam (1466-1536) susţinea, în locul unei monarhii universale, ideea echilibrului dintre state, care va face carieră în politica europeană a secolului al XIX- lea. În vâltoarea războaielor religioase din secolul al XVI- lea cu consecinţe politice dezastruoase, precum şi a experienţelor generate de rivalităţile interstatale din secolul următor, apar unele proiecte ingenioase, care devin punct de referinţă pentru iniţiativele, ulterioare, de unitate europeană. În a ceastă perspectivă, la începutul secolului al XVII - lea, a fost elaborat «Proiectul politic al ducelui de Sully, ministru al regelui Henric al IV-lea» al Franţei, inclus în Memoriile acestuia şi publicate mult mai târziu, în 1788 50 . Cunoscând, în chip admirabil, problemele politice ale continentului european, marele om de stat francez caută să le soluţioneze prin formule de tip federal. El imaginează realizarea unui echilibru între state şi între confesiunile religioase (catolică, luterană, calvină), pentru a asigura pacea şi securitatea Europei. În vederea dezvoltării problemelor litigioase, el propunea crearea unui Consiliu al Europei,

format din şase Consilii provinciale, cu reşedinţele la Danzig pentru nord-estul Europei, Nüremberg pentru Germania, Viena pentru Europa răsăriteană, Bologna pentru Italia, Konstanz pentru Elveţia, Lombardia şi un oraş nedesemnat pentru Europa Occidentală. De asemenea, se înfiinţa şi un Consiliu general al Europei, care- şi va stabili anual reşedinţa, într- un oraş din centrul continentului, el urmând să fie compus din patruzeci de reprezentanţi ai statelor, aleşi pe trei ani, câte patru din statele mari şi câte doi din statele mai mici ale Europei. Acest organism avea menirea de a reglementa toate problemele de interes comun, diferendele dintre state, inclusiv cele teritoriale precum şi problemele apărute între suveran şi popor din cadrul fiecărui stat. Consiliului îi revenea şi rolul de a elabora Proiectul general al Republicii creştine. Pentru a desemna uniunea de state creştine, în textul acestuia, figura formula de „confederaţie”. Dacă toate proiectele amintite nu au reprezentat decât exerciţii intelectuale, fără a avea efecte în practica imediată a vieţii politice, decât peste timp, Wiliam Penn, care obţine în 1681 teritoriul Pensylvania, în America de Nord, are posibilitatea de a experimenta aici funcţionarea unei organizaţii constituţionale de tip federal, pacifist şi tolerant. Experienţele dobândite le va valorifica într-o lucrare intitulată Eseu despre pacea prezentă şi viitoare a Europei, publicată în 1693, în vremea când continentul european era zguduit de războaiele lui Ludovic al XIV- lea, pentru a asigura hegemonia Franţei în Europa. Vizând tocmai eliminarea acestora şi înfăptuirea unei guvernări raţionale şi paşnice, Penn propunea crearea unei Diete suverane sau imperiale, un fel de Parlament al Europei, în care statele să fie reprezentate în funcţie de veniturile şi puterea lor economică. Dieta trebuia să se întrunească anual sau la doi ani, urmând să stabilească normele generale de justiţie şi să reglementeze diferendele apărute, jucând rolul de arbitru în relaţiile dintre state, putând sancţiona, în caz de război, pe agresor. Ea avea şi rolul de a organiza o intervenţie armată împotriva unui stat care refuză arbitrajul. Cel mai cunoscut proiect de instaurare a păcii generale este elaborat între 1713 şi 1717 de către abatele Charles Irénée de Saint Pierre, participant la pacea de la Utrecht (1712), care punea capăt războaielor lui Ludovic al XIV-lea. Intitulat Proiect pentru o pace perpetuă în Europa şi Proiect pentru o pace perpetuă între suveranii creştini, el oscilează, încă, între ideea europeană şi ideea creştină, preconizând ca suveranii să înfiinţeze o Societate europeană, având un Congres sau Senat permanent, care să garanteze status-quoul teritorial existent. Acesta nu putea fi schimbat decât cu trei pătrimi din voturile membrilor congresului, războiul fiind interzis dintre state. Doar Congresul era cel care avea autoritatea de a declara război, în condiţiile când un stat era proclamat de către acest organism drept duşman. Erau prevăzute reglementări cu caracter comercial, bazate pe echilibru dintre statele europene, iar contribuţia lor la veniturile comune se făcea proporţional cu bogăţia fiecăruia. Introducerea măsurilor preconizate urma a se realiza treptat, primul pas fiind convocarea unui Congres la Haga.

Proiectul abatelui de Saint-Pierre s-a bucurat de aprecierea marelui filosof Leibniz, care a adăugat la aspectele politico - juridice şi înfiinţarea unei Aca demii europene care să reunească pe toţi savanţii continentului. Ea avea şi misiunea de a coordona activitatea desfăşurată pentru elaborarea unei limbi universale. De asemenea, Jean-Jacques Rousseau a studiat, cu interes, proiectul abatelui de Saint-Pierre, publicând o sinteză din conţinutul său, în 1761, urmată de o lucrare, în 1782, incluzând aprecierile sale personale privind pacea, intitulată Judecată asupra păcii perpetue. Proiectul lui Rousseau preia o mare parte din ideile dezvoltate de abatele de Saint-Pierre, filosoful iluminist, aducând, însă, şi unele critici acestora. De pildă, apreciază că suveranii nu vor renunţa niciodată la interesele lor particulare în favoarea binelui comun. Socoteşte că pacea poate fi asigurată nu prin intermediul unui Congres al suveranilor ci prin crearea unei federaţii de state întemeiată pe principiile voinţei naţionale 51 . În Germania, Immanuel Kant publică la Koenisberg, în timpul revoluţiei franceze, în 1795, Pentru pacea perpetuă, unde la fel ca şi Rousseau propune o confederaţie generală a statelor europene a căror regimuri politice trebuie să fie, însă, republicane, întrucât numai în această formă de stat se poate obţine consimţământul cetăţenilor pentru a se declara război, sperând ca aceştia să- l limiteze sau chiar - l elimine din raporturile statale 52 . O perspectivă asupra problematicii europene aduce romantismul, în varianta sa germană, când apare şi se afirmă nostalgia unei Europe medievale unite. În acest sens, în 1799, poetul Frederich von Hardenberg Novalis, în eseul intitulat Creştinismul sau Europa, evocă imaginea unei unităţi europene, anterioare Reformei, în timp ce Europa creştină se afla sub egida papalităţii. Din acest punct de vedere, singura posibilitate a unităţii europene era renaşterea religioasă, printr- un mare Conciliu european ecumenic expresie a tuturor confesiunilor religioase. În spiritul lui Novalis, mulţi filosofi, istorici, literaţi ai vremii au susţinut o federaţie creştină bazată pe unirea celor trei confesiuni (catolică, protestantă, or todoxă) cu atragerea Rusiei în cadrul Europei unite. În secolul al XVIII- lea numeroasele propuneri şi proiecte menite să se materializeze concret în plan constituţional, dezvăluie faptul că sentimentul unităţii continentale domină elita intelectuală a vremii. Actul final al congresului de la Viena, din 1815, constituie noua cartă teritorială a Europei. Aflându-se sub ideea Restauraţiei după războaiele napoleoniene, Congresul a creat o nouă ordine europeană. Pentru a asigura durabilitatea deciziilor adoptate a fost creat un sistem diplomatic original, instituindu-se principiul conferinţelor interaliate şi a reuniunilor regulate dintre reprezentanţii celor patru puteri victorioase (Austria, Anglia, Prusia şi Rusia). Acum îşi are originea noţiunea de Concert european al marilor puteri, bazat pe echilibrul de forţe dintre acestea, tendinţele hegemonice ale uneia fiind contracarate de acţiunea comună a celorlalte.

Evitarea războiului nu se baza pe forţa coercitivă a unor instituţii supranaţionale, ci pe adevărul concret că declanşarea conflictelor violente nu poate aduce foloase nimănui. În mod paradoxal, în secolul al XIX-lea, denumit secolul naţionalităţilor în istoria Europei, când sentimentul naţional este puternic, numeroşi intelectuali sau oameni politici afirmă şi dezvoltă ideea europeană, care venea oarecum în contradicţie cu statul- naţiune. De altminteri, în secolul al XIX-lea, proiectele despre unitatea europeană abundă în spiritualitatea continentului. Dintre acestea, proiectul reformatorului utopist Henri de Saint-Simon (1760-1825) a exercitat o mare influenţă în epocă, impunându-se ca o adevărată chartă model a ideii europene în secolul naţionalităţilor. Fiind un proiect al Statelor Unite ale Europei, el încorporează ideile liberalismului, pacifismului şi utopismului într-o formulă federativă intitulat: Reorganizarea societăţii europene sau necesitatea şi mijloacele de a uni laolaltă popoarele europene 53 . În timpul lucrărilor desfăşurate la Viena, Saint - Simon afirma că ,,a restabili pacea între puterile Europei, soluţionând problemele fiecăreia şi conciliind interesele tuturor, acesta este scopul Congresului” 54 . Proiectul său elaborat, la 1814, aduce un adevărat omagiu creştinătăţii medievale, singura organizare europeană coerentă din istorie, după opinia autorului. Este semnificativ faptul că, ideea lui Saint-Simon de unitate europeană trebuia să se întemeieze, în primul rând, pe înţelegerea franco-britanică. Ea era exprimată prin crearea unui Parlament general, întemeiat pe interesele comune ale Europei şi nu pe cele particulare ale naţiunilor componente. Parlamentul va elabora un cod moral general pe care să se întemeieze federaţia europeană şi se va ocupa, se asemenea, de toate problemele continentului de la cele financiare până la cele legate de instrucţiunea publică, exercitarea liberă a tuturor religiilor sau colonizarea Lumii Noi. Într-o epocă când lupta pentru formarea şi afirmarea unor noi naţiuni genera rivalităţi între statele europene, proiectul lui Saint-Simon avea menirea de a promova unitatea comună a europenilor, pentru a anihila caracterul potenţial războinic al statelor- naţiune. Dar, acest mesaj nu a fost înţeles atunci de factorii politici, ci doar de o parte a elitei intelectuale care a receptat spiritul proiectului saint- simonian, cum a fo st, de pildă, Johann Wolfgang Goethe. Fiind un mare european, el a militat pentru unitatea spirituală nu numai a continentului, ci a lumii prin promovarea unor idealuri universale, de mare ecou în gândirea contemporanilor şi a posterităţii. Într-un anume fel, cea mai mare parte a proiectelor nu a fost exceptată de contradicţii, prezente atât în forma cât şi în conţinutul acestora. De pildă, republicanii se manifestau şi se exprimau ca sinceri proeuropeni, dar ei ezitau între formula susţinerii unei Europe care să se identifice cu o juxtapunere de identităţi naţionale şi o Europă unitară pe baze federaliste. Fondator, în 1834, a mişcării Tinerei Europe, italianul Giuseppe Mazzini propune depăşirea acestei contradicţii prin satisfacerea, mai întâi, a sentimentelor naţionale şi apoi crearea unei

federaţii de republici europene. Concepţia lui Mazzini reprezentând o viziune ideală asupra unei umanităţi perfecte, nu cuprindea, însă, proiecte concrete de realizare a unităţii europene şi universale, ci doar o declara ţie de principii morale universale referitoare la libertate, egalitate şi progres, lăsându-se tot ceea ce depăşea sfera interesului general, în seama deplinei libertăţi de acţiune a naţiunilor 55 . Expresia Statele Unite ale Europei îi aparţine deopotrivă italianului Carlo Cattaneo (1801-1869) filosof, istoric, economist, geograf şi lingvist, conducător al revoluţiei milaneze, din 1848, cât şi marelui romancier francez Victor Hugo. Carlo Calttaneo afirma că „nu va exista pace decât atunci când se vor crea Statele Unite ale Europei” 56 . De asemenea, cu prilejul Congresului de pace, organizat la Paris, în august 1849, Victor Hugo, în calitate de preşedinte al prezidiului, asistat de Richard Cobden, a pronunţat un discurs rămas, de atunci, celebru şi profetic, punând în perspectivă „piaţa comună” şi o „comunitate culturală”, în locul puştilor şi bombardamentelor. Ele vor fi înlocuite „de voturi, prin sufragiul universal al popoarelor, prin veritabilul arbitraj al unui mare Senat suveran, care va fi Europa, aşa cum es te astăzi Parlamentul englez” 57 . „Va veni o zi – spunea Victor Hugo – când tu Franţă, tu Rusie, tu Anglie, tu Germanie, voi toate, naţiuni ale continentului, fără a pierde calităţile voastre distincte şi glorioasa voastră individualitate, vă veţi contopi într- o unitate superioară şi veţi constitui fraternitatea europeană, la fel cum Bretagne, Burgundia, Lorena, Alsacia s - au topit în Franţa 58 . Noţiunea de Statele Unite ale Europei era evocată pentru a sugera apropierea şi contactele strânse cu Statele Unite ale Americii „va veni o zi când vom vedea cele două tabere imense, Statele Unite ale Americii şi Statele Unite ale Europei, aşezate una în faţa celeilalte, dându-şi mâna peste mări, făcând schimb cu produsele lor, punând în relaţie comerţul lor, industriile lor, artele lor, geniile lor, defrişând globul, colonizând pustiurile, perfecţionând creaţia divină sub ochii Creatorului” 59 . În ce măsură oare perspectivele deschise de Saint-Simon, Mazzini şi Victor Hugo au cunoscut o dezvoltare în deceniile care au precedat primul război mondial? Ideea organizării Europei a fost prezentă la conferinţele de pace, desfăşurate la cumpăna dintre secolele al XIX- lea şi al XX- lea. La acestea, s-a dezbătut pe larg, atât internaţionalismul cât şi europenismul. De pildă, la cel de - al doilea Congres internaţional al păcii, reunit la Roma, în 1891, mai mulţi teoreticieni au relansat tema privind Statele Unite ale Europei. Apoi la Conferinţa Păcii de la Haga din 1899, iniţiată de ţarul Nicolae al II - lea al Rusiei, s- au dezbătut atât problemele legate de ambiţiile universaliste, internaţionaliste ale statelor participante, cât şi cele privind unitatea europeană. La fel s - a întâmplat şi la cea de - a doua Conferinţă a păcii de la Haga, din 1907.

La congresul Ştiinţelor Politice organizat la Paris, în 1900, printre temele dezbătute s-a aflat cea a Statelor Unite ale Europei. Uniunea europeană a fost analizată din perspectiva a trei idei principale: Care sunt scopurile Uniunii? Cum trebuie concepute Statele Unite ale Europei? Ce spaţiu include Uniunea? 60 S-a relevat, în primul rând, ideea că uniunea europeană este singurul mijloc de garantare a păcii. În al doilea rând, s-a reţinut mai mult formula confederaţiei decât a federaţiei europene. În privinţa spaţiului Uniunii s-a propus o asociaţie continentală care să excludă Marea Britanie, Turcia şi Rusia. Dar, înainte să se deschidă marea carieră a Europei Unite, ea a fost înăbuşită, ipotetic, de naţionalismele de la sfârşitul secolului al XIX- lea şi începutul secolului XX. De altfel, Bismark, după unificarea Germaniei, vorbea de Europa numai în termeni echilibrului politic dintre marile puteri, echilibru care va fi rupt, în 1914, când s- a comis prima „crimă contra Europei” după expresia lui Romain Rolland 61 . În acest context, este important de rele vat că în aria central-europeană, frământată de confruntarea tendinţelor naţionale divergente, se formulează, încă de la mijlocul secolului al XIX- lea, proiecte de federalizare a monarhiei Habsburgice, concepută ca o arie viitoare a Confederaţiei dunărene. Este vorba de o recompunere a spaţiului dunărean, după dezmembrarea monarhiei habsburgice, prin formarea unei confederaţii incluzând Polonia, Ungaria, România teritoriile slavilor de sud. Ea urma să fie constituită cu sprijinul Turciei, pentru a contracar a opoziţia previzibilă a Austriei şi Rusiei. În 1851, aflat în emigraţie, conducătorul revoluţiei maghiare, Ludovic Kossuth propune federalizarea dunăreană a ungurilor, românilor, slavilor de sud, contra Austriei şi a pericolului panslav. El se arată, mai deschis faţă de soluţionarea problemelor imperiului, decât în perioada revoluţiei, acceptând ideea unor componente naţionale ale federaţiei, care să se bucure de o largă autonomie internă. Formula dualismului austro- ungar, creat în 1867, a înăbuşit, pentru câteva decenii, dezvoltarea ideilor federaliste. Însă, în 1906, românul Aurel C. Popovici în lucrarea intitulată Statele Unite ale Austriei Mari 62 elaborează un model închegat şi amănunţit de soluţie federală privind reorganizarea monarhiei cu scopul de a contracara pericolul hegemoniei germanice sau ruseşti în aria central-europeană. Statele Unite ale Austriei Mari trebuiau să înglobeze 15 state federale componente (Austria germană, Boemia germană, Moravia, Boemia cehă, Galiţia occidentală, Transilvania, Croaţia, Slovenia, Slovacia, Voievodina, Ungaria, Secuimea, Trento şi Triest), fiecare având o constituţie şi un guvern, parlament şi justiţie proprie. De asemenea, trebuiau create instituţii federale la Viena, incluzând un guvern central, un parlament ales prin vot direct şi organe federale de Justiţie, limba oficială fiind cea germană. Acest proiect s-a bucurat de sprijinul larg al arhiducelui Franz-Ferdinand, care nu a renunţat niciodată la ideea federală, socotind-o a fi capabilă să îmblânzească sau chia r să potolească naţionalismele, în

periculoasă creştere, mai ales, în centrul şi sud-estul Europei. De altminteri, Franz-Ferdinand i-a avut colaboratori, în această acţiune pe românii Vaida Voievod şi Aurel C. Popovici. Primul război mondial, a doua mare catastrofă europeană după căderea Romei, a generat intrarea continentului într-o adevărată stare de anarhie, marcând sfârşitul dramatic al soluţiilor privind unitatea statelor europene.

4. De la ideea declinului Europei la Statele Unite ale Europei” în pe rioada interbelică. Utopii şi realităţi

Lecţia ucigătoare a războiului mondial i-a obligat pe europeni să reflecteze, din nou, cu o anume spaimă, la propria lor identitate. În atmosfera sumbră postbelică teama declinului continentului devine aproape obses ivă, mai ales, în sfera spiritualităţii germane. Ea a fost generată de înfrângerea în război, precum şi de articolul 231 din tratatul de la Versailles privind clauza vinovăţiei de război a Germaniei. Ideea se amplifică o dată cu apariţia lucrării lui Oswald Spengler, Declinul Occidentului. Primul volum al lucrării, de şase sute de pagini al filosofului german a apărut, în 1918, într- un tiraj de şaptezeci de mii de exemplare, iar al doilea volum, în 1922 63 .

Problema declinului Europei nu era o idee foarte originală. În secolul precedent, mai mulţi filosofi şi istorici au abordat-o ca, de pildă, Burkhardt, Nietzsche, Schelling, Lepold Ranke etc.

Dar, după război era nou altceva şi anume sentimentul limpede al oamenilor cu privire la sfârşitul unei lumi, culturi, civilizaţii, în sensul că nimic nu mai putea fi ca înainte de declanşarea marelui cataclism. Teza lui Spengler se fundamentează pe o concepţie ciclică cu privire la evoluţia civilizaţiilor, pesimismul său marcând, până astăzi, gândirea europeană şi unive rsală. Pentru Spengler civilizaţia reprezintă moartea unei culturi, întrucât fiecare cultură traversează fazele evolutive ale omului, având un „ciclu vital” ce include copilăria, adolescenţa, maturitatea şi

bătrâneţea. Anchilozarea unei culturi, prin bătrâ neţea ei, transformă cultura în civilizaţie „Civilizaţiile – spune Spengler – sunt stadiile cele mai superficiale şi mai artificiale pe care le poate atinge o comunitate umană superioară. Ele reprezintă un sfârşit; ele urmează devenirea ca

devenit, ca existent, urmează viaţa ca moarte, evoluţia ca încremenire

irevocabil, dar la care se ajunge, întotdeauna, dintr - o profundă necesitate” 64 . După Spengler, fiecare mare cultură are un ciclu vital de o mie de ani, cât au durat culturile babiloniană, indiană,

greco-romană.

Ele reprezintă un soroc

Apărând în preajma anului o mie, cultura occidentală s-a transformat în civilizaţie în secolul al XVIII- lea şi nu va depăşi cu mult anul 2000, când se va apropia de încheierea ciclului său vital. Astfel, Spengler lansea ză ideea unui destin implacabil care va duce la eşuarea societăţii occidentale, dominată de forţa banului, care prevalează şi asupra justiţiei, adevărului şi culturii. Dezvoltarea organică a societăţii face firească această sentinţă, indiferent de voinţa individuală a oamenilor. Acest sentiment tragic era împărtăşit, într-o bună măsură, de mai mulţi intelectuali ai vremii precum André Gide, Paul Valery sau André Malraux. Reacţia acestor mari spirite europene în faţa perspectivelor sumbre ale viitorului, era căutarea unor soluţii care să salveze de la piere civilizaţia continentului. Iar primul pas îl reprezenta redefinirea surselor şi trăsăturilor caracteristice ale spiritualităţii europene. Paul Valery (1871-1945), aşa cum menţionam, a dat o definiţie clară europenismului iar Thomas Mann (1875-1955) vedea calea de salvare prin dezvoltarea unui nou umanism european, bazat pe libertate, toleranţă şi raţiune. Jose Ortega y Gasset în lucrarea sa de mare răsunet Revolta maselor consideră că problemele prezentului sunt efectul naţionalismelor violent declanşate, ele nereprezentând o perspectivă, fiind contrare creaţiei istorice. Socotea că din criza fecundă, traversată de Europa, se va naşte Noua Europă unită, conştientă de misiunea ei istorică şi civilizatoare. La începutul lui octombrie 1923, apărea la Viena lucrarea intitulată Paneuropa, scrisă de Richard de Coudenhove-Kalergi, unde autorul îşi exprimă marea sa ambiţie de a- i uni pe europeni. Născut la Tokyo, în 1894, Kalergi era fiul unui funcţionar austro-ungar, de origine cretană, mama sa fiind japoneză. Doctor în filozofie al Universităţii din Viena, prin originea şi formaţie era un cetăţean european sau mai precis un euroasiatic 65 . El a sprijinit programul mişcării paneuropene care avea obiective şi scopuri precise: să înfăptuiască unificarea continentului în scopul asigurării stabilităţii şi păcii mondiale. Decăderea Europei era apreciată, de către Kalergi, ca fiind generată de sistemul său politic învechit, de conflictele de clasă şi de îmbinarea slăbiciunilor interne cu vulnerabilitatea externă, ca urmare a ascensiunii marilor puteri extraeuropene. În opinia lui, graniţele Paneuropei trebuiau să fie trasate în funcţie de factori politici şi culturali, iar realizarea obiectivelor de unificare urma să se facă î n etape. Paneuropa cuprindea, într-o primă fază, statele continentale, Angliei rămânându- i deschisă posibilitatea aderării viitoare. O constituţie paneuropeană şi un parlament bicameral al continentului, alcătuit dintr-o cameră a popoarelor, cu 300 de deputaţi, şi cealaltă a statelor, expresie a celor 26 de ţări continentale, va desăvârşi unificarea. Activitatea organizatorică impresionantă a contelui Kalergi a permis naşterea unei mişcări paneuropene de anvergură, care a avut o influenţă atât la nivelul fa ctorilor politici şi de putere ai vremii, cât şi în rândul opiniei publice. Prin cărţi, reviste (Statele Unite ale Europei,

Europa Nouă) s-a difuzat şi dezbătut, inclusiv în Europa centrală şi orientală, programul paneuropean. Miniştri de externe francez şi german, respectiv Aristide Briand şi Gustav Stresemann, împreună cu contele Kalergi au dezbătut problema unificării europene. De asemenea, în 1924, prim ministru francez Eduard Herriot este de acord cu ideea Statelor Unite ale Europei. Mişcarea europeană înregistrează un succes organizatoric remarcabil, cu prilejul Congresului paneuropean desfăşurat, în octombrie 1926, la Viena, sub preşedinţia lui Eduard Beneş având 2000 de participanţi. Dar, marea responsabilitate de a elabora planul unificării europene şi de a-l supune dezbaterii politice oficiale interguvernamentale i-a revenit lui Aristide Briend, ministru francez de externe şi preşedintele de onoare al mişcării Paneuropene. Întâlnindu- se la Madrid, în 11 iunie 1929, cu Gustav Stresemann, Aristide Briand i-a făcut cunoscut omologului său german proiectul federaţiei europene. El era susţinut şi de Marea Britanie şi avea scopul să asigure atât pacea continentului cât şi piaţa comună europeană, protejând-o în faţa expansiunii economice americane. Europa lui Aristide Briand s-a creionat în cadrul Adunării generale a Ligii Naţiunilor, din 5 septembrie 1929, când ministrul de externe francez care îndeplinea atunci şi funcţia de prim ministru al Franţei a expus Planul Uniunii federale europene 66 , punându- l în dezbaterea oficială a acestui for internaţional. În plenul dezbaterilor, Aristide Briand a propus adoptarea principială a ideii unificării şi iniţierea de dezbateri oficiale pentru concretizarea ei, fiind sprijinit, în această acţiune, de Gustave Stresemann. Prim ministrul francez preciza că Uniunea va acţiona, mai ales, în domeniul economic, iar fără să atingă suveranitatea naţională, ea va include şi aspectele politice şi sociale. Planul lui Aristide Briand conţinea in nuce contradicţii evidente. Mai întâi, menţinerea integrală a suveranităţii naţionale nu era compatibilă cu ideea federală, exprimată imprecis prin cuvântul „legături federale” din textul proiectului 67 . Apoi, Briand folosea, fie noţiunea de Statele Unite ale Europei, fie „asociere”, fie „legături federale”, fără să precizeze clar despre ce anume este vorba 68 . Dacă Gustave Sresemann s-a declarat total de acord cu prioritatea problemelor economice în cadrul Uniunii, el a formulat însă rezerve faţă de domeniul politic. Tot la fel, Henderson din partea Marii Britanii, sprijinindu-se pe experienţa Cmmonwealth-ului, a arătat că este greu să realizezi unificarea fără să afectezi suveranitatea statelor 69 . La întrunirea celor 27 de state europene, desfăşurată în aceeaşi zi, la propunerea miniştrilor de externe german şi britanic,

Aristide Briand a fost solicitat să prezinte la viitoarea Adunare generală a Ligii Naţiunilor un memorandum scris despre proiectul detaliat al uniunii europene. Dar, în următoarele luni, conjunctura economică şi politică mondială se modifică substanţial, astfel încât amânarea dezbaterii proiectului i-a pecetluit, practic, soarta. Apoi, moartea lui Sreeasemann, la 3 octombrie 1929, a reprezentat o grea lovitură dată concilierii franco- germane, ea fiind fundamentul creării Uniunii. Ve nirea la putere a guvernului Brüning, în urma alegerilor din 1930, a generat o adevărată cotitură în politica externă germană, ideea reconcilierii cu Franţa, cedând loc celei privind revizuirea tratatelor şi întăririi poziţiei Germaniei pe continent. Reapar, treptat, proiectele de unificare regională a ţărilor central- europene, cartea lui Frederik Naumann Mitteleuropa, apărută încă din 1915, devenind extrem de populară ea fiind susţinută de principalii factori politici germani, care orientau tot mai mult regimul spre dreapta. Şi în Franţa guvernul lui Aristide Briand este înlocuit cu guvernul Tardieu, unde, deşi autorul planului european îşi păstrează portofoliul de externe, datorită presiunii forţelor de dreapta, el este nevoit să renunţe la unele idei uni ficatoare importante susţinute anterior. Memorandumul asupra organizării unei uniuni federale europene este prezentat, în mai 1930, tuturor guvernelor din Europa ce excepţia Uniunii Sovietice şi Turciei, prin intermediul ambasadorilor francezi, din fiecare ţară a continentului. Textul final al Memorandumului era diferit faţă de principiile generale enunţate, în septembrie 1929, de Aristide Briand. Dacă, proiectul iniţial a lui Briand punea accentul pe crearea bazelor economice ale uniunii, în conţinutul Memorandumului, garantarea securităţii statelor era prioritară. Apoi, suveranitatea naţională a statelor membre, amenda drastic principiul federalist. Memorandumul a dezamăgit pe adepţii mişcării Paneuropene iar Conferinţa reprezentanţilor statelor europene î ntrunită la Geneva, la 9 septembrie 1930, a luat în dezbatere conţinutul acestuia. Aristide Briand a cerut adoptarea unei declaraţii de principii în favoarea constituirii Uniunii europene şi a Adunării federale. Dar, rezoluţia finală a prevăzut doar constituirea, în cadrul Ligii Naţiunilor, a unei comisii de studiu privind problemele Uniunii. Aceasta s-a întrunit, în ianuarie 1931, la Geneva şi a avut mai multe sesiuni până în septembrie 1931, fără a adopta, însă, rezoluţii ci doar rapoarte adresate Adunării Generale a Ligii Naţiunilor. Chiar şi ultima propunere a lui Aristide Briand de alcătuire a unei comisii permanente a Ligii Naţiunilor pentru problema unităţii europene a fost respinsă 70 . Înaintea morţii sale, intervenită în martie 1932, Aristide Briand, dezamăgit şi descumpănit a cerut retragerea proiectului său sfârşind, astfel, destinul celei mai frumoase iniţiative interbelice de creare a unităţii europene.

Dar, multe din problemele interesante apărute în dezbaterile comisiei de studiu privind iniţiativele lui Aristide Briand au fost valorificate, în practică, după cel de-al doilea război mondial.

CAPITOLUL II

PROCESUL ISTORIC AL CONSTRUCŢIEI EUROPENE

1. Afirmarea conştiinţei europene. Permanenţe şi preocupări convergente

Comunitatea europeană este fiica războiului rece şi chiar dacă în decursul istoriei sale şi- a modificat, treptat, obiectivele, ea a rămas marcată de amprenta originilor sale, cu atât mai mult cu cât căderea Zidului Berlinului şi prăbuşirea comunismului au modificat într-o manieră fundamentală nu numai perimetrele, ci şi toate structurile acesteia. Nici unii din actorii integrării europene şi nici unii din ideologii săi nu şi-au putut imagina un scenariu în care să se deplaseze cu atâta rapiditate centrul de greutate al intereselor e i politice şi economice spre estul European. Diviziunea politică şi militară a Europei părea ireversibilă, iar astăzi putem aprecia, în totalitate, consecinţele pozitive şi paradoxale ale stabilităţii occidentale realizată prin echilibrul terorii, când în nici o parte a lumii rivalitatea dintre blocurile antagoniste nu părea mai imuabilă decât în sfera continentului nostru. Poate că niciodată conştiinţa europeană nu a fost mai puternică decât la sfârşitul celei mai mari catastrofe care a zguduit Europa. Titlul lucrării lui Gaston Riou “Să ne unim ori murim1 este emblematic pentru a evoca unitatea europeană ca pe o necesitate imperioasă. În atmosfera sumbră a Europei postbelice de la 1945, numeroşi intelectuali sau oameni politici se întrebau despre destinul viitor al ei. La această întrebare se poate răspunde parcurgând istoriografia europeană care s-a îmbogăţit substanţial în ultimul deceniu şi jumătate, numeroase lucrări reînnoind istoria începuturilor construcţiei europene. Cu prilejul colocviilor sau simpozioanelor consacrate istoriografiei construcţiei europene s-a relevat şi contribuţia şcolii istorice din Europa postcomunistă la afirmarea conştiinţei europene la începutul mileniului trei. 2 Dacă părinţii fondatori ai comunităţii europene (Jean Monnet, Robert Schuman, Konrad Adenauer, Alcide de Gasperi) aparţineau generaţiei celor două războaie, există, în anii imediat postbelici, numeroase mişcări pentru înfăptuirea Europei unite, în fruntea cărora se aflau personalităţi din apropierea cercurilor politice conducătoare dintre cele două războaie mondiale sau din sfera puterii postbelice, precum şi o impresionantă reţea de intelectuali cu o largă influenţă în epocă. Pentru aceste mişcări, ideea unităţii europene era strâns legată de cea a menţinerii păcii cu scopul de a construi o Europă prin crearea unor raporturi interstatale strânse care să prevină reafirmarea naţionalismelor şi extremismelor.

Este important de subliniat că mişcarea pentru unitate europeană postbelică avea ca scop, în perspectivă, construcţia unei Europe la dimensiunile sale geografice, adică înglobând şi statele din Estul european. În timpul războiului se creaseră legături puternice între intelectualii occidentali şi democraţii Est europeni, aflaţi în exil, care au continuat şi după război, când s-a lărgit numărul emigraţiei răsăritene. Studiile consacrate pregătirii Congresului de la Haga arată că la vremea respectivă, existau încă speranţe de construire a unei Europe care să nu excludă popoarele din Est, însă lovitura de stat de la Praga, din februarie 1948 şi apoi blocada Berlinului din iunie, acelaşi an, umbresc definitiv aşteptările privind înfăptuirea imediată a unităţii europene. Congresul de la Haga pentru Europa unită care şi- a desfăşurat lucrările între 7 –11 mai 1948 a fost îndelung pregătit, fiind reprezentat de participarea a 27 de naţiuni şi a numeroase personalităţi printre care englezii Winston Churchill, ginerele său Duncan Sandys, Antony Eden, Herold Macmillan, francezii Jean Monnet, Leon Blum, François Mitterand, italienii De Gasperi, Spinelli, germanii în frunte cu Konrad Adenauer. Participau reprezentanţii Mişcării pentru Unitate Europeană, Consiliul Francez pentru Unitatea Europei, Liga europeană pentru cooperare economică, Uniunea europeană a federaliştilor etc. 3 Mişcarea pentru unitate europeană era reprezentată de Duncan Sandys care a jucat un rol important în elaborarea rezoluţiei politice, supusă dezbaterii reprezentanţilor reuniţi la Haga. Congresul constituie un moment crucial în acţiunea de consolidare a mişcării e uropene. A fost adoptat un Memorandum european, ce includea rezoluţiile adoptate la Haga, el fiind adresat guvernelor, cu scopul de a-şi defini obiectivele precise, în raport cu Europa unită. Este important de relevat că la Haga a participat şi Grigore Gafencu, fost ministru de externe român în perioada interbelică, aflat în exil, sub preşedinţia căruia se constituise la Paris o grupare română pentru Europa unită. Românii susţineau crearea unei Europe federaliste, în cuvântul său de la lucrările Congresului, Grigore Gafencu precizând că „această federaţie se va realiza sub presiunea pericolului sovietic care îi ameninţă pe occidentali şi sub influenţa S.U.A.” 4 De altminteri, scopul grupării române pentru Europa Unită era de a „se strânge împreună şi a lupta pentru a integra cauza română şi cauza europeană”. 5 Congresul de la Haga nu a luat decizii spectaculoase, deşi discursurile au fost lungi şi pasionate, federaliştii neavând câştig de cauză. Rezoluţia votată la congres, în loc să susţină alegerea, prin sufragiu universal, a unei Adunări constituante europene, recomanda instituirea unei Adunări formate din membrii parlamentelor naţionale în vederea examinării implicaţiilor politice şi juridice ale unei uniuni sau federaţii europene 6 .

Cel de-al doilea Congres al Mişcării Europene de la Haga (8–10 octombrie 1953) a reunit 370 de delegaţi din ţările Europei Occidentale, la care s-au adăugat reprezentanţii a nouă ţări aflate sub Cortina de Fier. Deschizându-şi lucrările sub preşedinţia lui Paul-Henri Spaak, în prezenţa reginei Iuliana a Olandei, Congresul a afirmat, încă o dată, dorinţa de unitate a opiniei publice europene. Contele Kalergi, prezent la lucrări, a subliniat că teama de o hegemonie germană în Europa este reală dacă se acceptă formula Confederaţiei, dar falsă dacă triumfă ideea unei Europe federale, cu organe centrale proprii, înzestrată cu puteri efective 7 . În declaraţia comună erau cuprinse şi câteva rânduri rezervate Europei de Est. Reprezentantul italian Altiero Spinelli a introdus o prevedere potr ivit căreia Europa de Vest, o dată federalizată, va constitui – aşa cum s-a şi întâmplat – „un centru de atracţie şi speranţă” pentru toate popoarele din răsăritul continentului. Reprezentanţii celor nouă ţări din Europa de Est şi-au exprimat ataşamentul faţă de ideologia federalistă a Europei ca întreg, adăugând că, Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului, deja existentă (CECO) va constitui un punct de plecare spre înfăptuirea Uniunii Europene, prin eliberarea şi integrarea Europei de Est. 8 Declaraţ ia adoptată la Congres a fost semnată de patru reprezentanţi români: prof. Virgil Veniamin, din partea Comitetului Naţional Român pentru Europa, Grigore Gafencu, George Ciorănescu şi Gabriel Bădărărău. 9 Cei nouă reprezentanţi ai Europei de Est au propus o rezoluţie politică adoptată de Adunarea plenară cu următorul conţinut: „Fără a accepta status–quo-ul divizării Germaniei şi a Europei şi hotărât să ajute prin toate mijloacele paşnice popoarele supuse jugului sovietic, Congresul afirmă că numai Comunitatea Europeană poate garanta soluţia paşnică a tuturor problemelor europene în suspensie şi să ofere Rusiei garanţii valabile de neagresiune”. 10 De altfel reprezentanţii români în exil au avut o contribuţie substanţială în cadrul mişcărilor create, după al doilea război mondial, pentru a susţine unitatea europeană. De pildă, George Ciorănescu a prezentat un raport intitulat Creştinii în spatele Cortinei de Fier la cel de-al VI- lea Congres al Noilor Echipe Internaţionale (NEI) ţinut la Fribourg (Elveţia), la 14 septembrie 1952 , precum şi o intervenţie Tinerii şi imperativul european susţinută la Conferinţa Mişcării Europene asupra problemelor Europei Centrale şi Orientale, de la Londra din 21 - 24 ianuarie 1952. 11 Printre delegaţi, alături de George Ciorănescu, mai făceau parte personalităţi din exil, precum Grigore Gafencu, Dinu Hiott, Ghiţă Ionescu, Constantin Vişoianu, ei exprimându- şi speranţa că „Europa unită va triumfa cu certitudine”, chiar dacă Estul simboliza atunci, în lumea occidentală, „conştiinţa dureroasă a Europei rănite”. 12 În confruntarea de idei postbelică au apărut şi s-au dezvoltat trei curente de gândire cu privire la „ideea europeană” şi care au avut o influenţă concretă şi un impact asupra evoluţiei vieţii comunitare.

Un prim curent de gândire a fost cel confederalist care sub această denumire desemna acţiunea de instituire a diferitelor forme de acorduri între state pentru a asigura o cooperare cât mai bună între ele. Reprezentanţii acestui curent se pronunţau pentru păstrarea şi întărirea instituţiilor statale ale fiecărei ţări, fără ca acestea să afecteze în nici un fel atributele suveranităţii lor. Printre numeroasele personalităţi ale lumii politice şi culturale europene postbelice, adepte ale acestui curent, cităm, în primul rând, pe cei doi protagonişti importanţi ai istoriei secolului XX, Winston Churchill şi Charles de Gaulle. Primul şi-a apărat întotdeauna opţiunea printr-o excelentă retorică, iar cel de-al doilea a avut o mare influenţă datorită susţinerii ideii de modernizare a modelului de „concert” european, caracteristic secolului precedent şi aplicarea lui printr-o acţiune diplomatică care să vizeze schimbarea, într-o nouă viziune, a structurii raporturilor dintre statele europene. Cel de-al doilea curent ce integra ideea europeană a fost mai militant şi mai combativ decât primul. El propunea o transformare radicală a structurilor de putere, trecând peste barierele statelor- naţiune, cu scopul de a- i federaliza pe europeni, asigurându- le o viaţă socială comună. El întrunea adeziunea unor personalităţi precum scriitorul elveţian Denis de Rougemont, fondator al Centrului european de cultură, italianul Altiero Spinelli, filosoful francez Raymond Aron etc. Cel de-al treilea curent, îi grupa de funcţionalişti, după care obiectivul Uniunii europene nu poate fi atins decât printr-o integrare sectorială succesivă, cedându-se parţial şi treptat din prerogativele suveranităţii statelor. Dezvoltarea progresivă a integrării pe sectoare atrăgea, în mod inevitabil în timp, un proces asemănător în sectoarele vecine. Funcţionaliştii au fost regrupaţi în jurul lui Robert Schuman şi Jean Monnet, ei fiind părinţii fondatori ai unităţii europene. 13 Congresul de la Haga din 1948, deja menţionat, a permis confruntarea diverselor opinii în legătură cu construcţia europeană. El stă mărturie pentru a exemplifica astăzi, în perspectivă istorică, vigoarea mişcării asociative europene. Chiar dacă rezultatele lui au fost mai modeste decât se spera iniţial de către organizatori, succesul manifestaţiei a fost de necontesta t. Congresul s-a desfăşurat într-un moment când, urmare a acţiunilor întreprinse, opinia publică s-a sensibilizat rapid cu privire la viitorul continentului european. Pentru a ilustra starea de spirit a europenilor occidentali este interesant să ne raportă m la sondajele efectuate la sfârşitul anului 1947 şi primăvara lui1948. Trebuie să subliniem că primul mare sondaj cu privire la ideea unităţii europene a fost efectuat de mai mulţi cercetători afiliaţi Grupului Gallup. Din această perioadă apar unele trăsături specifice cu privire la unificarea europeană. După prima mare consultare europeană, de mare anvergură, se degajă o atitudine foarte favorabilă unificării în Franţa, Belgia, Olanda şi o atitudine mai ezitantă în Norvegia şi Suedia, unde apar îndoieli în legătură cu posibilitatea realizării Europei unite. 14 În decembrie 1947 un sondaj mai precis,

realizat în Franţa, arată că 61% din francezi sunt favorabili Statelor Unite ale Europei, 10% sunt contra şi 29% nu au o opinie în acest sens. Câteva luni mai t ârziu, după lovitura de la Praga din februarie 1948, când ruptura Europei părea a fi ineluctabilă, apare o restructurare spectaculoasă în privinţa opiniilor, 63% din cei chestionaţi sunt contra Statelor Unite ale Europei, 14% nu mai cred uniunea posibilă, 23% sunt fără opinie. În schimb, 68% sunt de acord cu o Uniune economică a Europei de Vest, 14% spun nu, 18% sunt fără opinie. 15 După şaizeci de ani de la Congresul de la Haga, în 2007, în ciuda eşecurilor şi decepţiilor care au însoţit procesul sinuos de e voluţie al ei, integrarea europeană va fi desăvârşită.

2.

Marshall

Solidaritatea

transatlantică

şi

cooperarea

europeană

în perioada

Planului

Europa, în peisajul geopolitic generat de războiul rece, părea că şi-a pierdut reperele specifice de odinioară, ea având un puternic sentiment de teamă şi nesiguranţă în raport cu viitorul. În discursul rostit la Fulton în 5 martie 1946, când Winston Churchill a vorbit despre Cortina de Fier care s-a aşternut asupra Europei, el a pronunţat şi primele idei în legătură cu Uniunea europeană. Acestea au fost apoi reluate, în septembrie 1946, într - o cuvântare ţinută la

Universitatea din Zürich, unde marele om de stat englez s-a referit, pe larg, la Statele Unite ale Europei, care trebuie să se întemeieze pe reconcilierea dintre Franţa şi Germania, “Marea Britanie spunea el – familia popoarelor britanice, puternica Americă, şi eu sper sincer URSS- ul, trebuie să devină prieteni şi protectori ai Noii Europe”. 16 Marii Britanii îi revenea atât un rol în ceea ce priveşte impulsionarea acţiunilor în vederea creerii Statelor Unite ale Europei, cât şi în plasarea ei într- o poziţie de arbitru a continentului. Discursul avea marele merit de a relansa, la nivelul factorilor politici, dezbaterea privind căile de reconstrucţie şi integrare, problemă aflată deja în atenţia diferitelor mişcări europene. De altminteri, datorită influenţei exercitate de Churchill, precum şi de social- democraţi şi creştini, s- a deschis şi Congresul de la Haga din mai

1948.

Pentru a contracara expansiunea Uniu nii Sovietice în Europa şi a contribui la stabilitatea politică a vechiului continent, prin preşedintele Harry Truman, americanii au ales „arma economică”. La 12 martie 1947, adresându-se Congresului, Truman afirma că popoarele libere din Europa „au ochii fixaţi asupra noastră şi aşteaptă ca noi să le ajutăm să-şi păstreze libertatea”. 17 El a cerut membrilor Congresului să voteze imediat un ajutor de 400 milioane de dolari în sprijinul Greciei şi Turciei, care ocupau o poziţie cheie de apărare a expansiunii comuniste, atât în Europa, cât şi în Orientul Mijlociu. Se avea în vedere o acţiune de mari

proporţii care să cuprindă, atât un ajutor de urgenţă pe termen scurt, cât şi un program de reconstrucţie pe termen lung. Generalului George Marshall, secretar de s tat american, i-a revenit misiunea de a se ocupa de acest plan. La 5 iunie 1947, într-un discurs susţinut la Harvard, Marshall intuia, pe bună dreptate, faptul că fără un ajutor important, Europa era „expusă unei dislocări economice, sociale şi politice fo arte grave”. 18 După opinia sa, singurul remediu consta în spargerea cercului vicios şi „restaurarea încrederii locuitorilor în viitorul propriilor ţări şi a Europei în întregime”. 19 Pentru a pune Europa pe picioare proprii în domeniul economic, iniţiativa trebuie să vină din partea Europei. „Rostul ţării noastre – spunea Marshall – constă în a-i ajuta pe europeni – în măsura în care vom putea face acest lucru – să elaboreze un asemenea program, iar apoi să- l aplice”. 20 Adevăratul mesaj al autorităţilor america ne consta într- o idee, devenită celebră: „Ajută- te singur şi cerul – adică America – te va ajuta”. Alături de Georges Marshall, un rol important în reconstrucţia Europei l-a avut George Kennan, fost diplomat al Ambasadei americane la Moscova, autorul celeb rei telegrame lungi privind „îndiguirea”, care s-a aflat, apoi, în fruntea Secretariatului planificării. Deşi se spera într- un ajutor american, contemporanii au fost totuşi surprinşi de amploarea şi perspectivele planului Marshall. Ajutorul a fost oferit şi ţărilor din Europa de Est, dar la intervenţia Moscovei, acestea au fost obligate să- l respingă, pe motiv că planul reprezintă un mijloc de amestec american în treburile lor interne. De altfel, Marshall impusese ţărilor din Europa de Est condiţia renunţării la orientarea economiei spre Uniunea Sovietică şi integrarea lor într-un vast proiect european. Pravda a denunţat, în termeni extrem de duri, planul Marshall, iar ministrul de externe sovietic Molotov l-a respins, motivând că el atinge grav suveranitatea statelor. La sfârşitul anilor '40 şi până la mijlocul anilor '50, se implementează originile integrării europene. Invitaţi la Washington să coopereze pe plan comercial şi financiar, europenii pun bazele unei renaşteri economice concertate, vizând creare a unui spaţiu comun, ideea unei Europe europene renăscând din ruinele ultimului război. Când este limpede că războiul rece generează divizarea politică a Europei, partizanii unităţii Europei Occidentale văd în aceasta atât un răspuns la extinderea comunismului în Est, cât şi o modalitate de a rezista la excesul de influenţă americană. În urma unei convenţii semnată la Paris (16 aprilie 1948), ia naştere Organizaţia europeană a cooperării economice (OECE), reunind şaptesp rezece state europene. Ea a reprezentat un instrument decisiv în accelerarea reconstrucţiei Europei, statele angajându-se să administreze în comun ajutorul american, cuprins în planul Marshall, exprimându-şi totodată intenţia de a-şi deschide progresiv frontierele şi a permite liberul schimb. Americanii au fost favorabili realizării unităţii europene, care încuraja deschiderea frontierelor şi gestionarea comună a ajutorului căpătat în cadrul planului Marshall.

La 5 mai 1949, pe baza tratatului de la Londra, s - a creat Consiliul Europei la iniţiativa „părinţilor fondatori”, el fiind rezultatul unui compromis laborios între zece state participante:

Anglia, Franţa, Belgia, Olanda, Luxemburg, Norvegia, Suedia, Danemarca, Irlanda şi Italia. Ţărilor fondatoare li s-au adăugat, treptat, celelalte ţări occidentale, iar după căderea comunismului, ţările din Europa de Est. Consiliul Europei îşi propunea obiective destul de ambiţioase: să realizeze o uniune strânsă între statele membre, cu scopul salvgardării şi promovării idealurilor şi principiilor ce reprezintă patrimoniul comun şi să favorizeze progresul lor economic şi social. Accentul principal se punea pe dezvoltarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Observăm că sfera de acţiune a Consiliului era largă, iar obiectivele formulate implica u o adeziune deplină la principiile cuprinse în conţinutul tratatului. Membrii Consiliului erau chemaţi să le respecte şi promoveze. În cursul dezbaterilor pregătitoare de la Londra s - a afirmat, deseori, că organizarea economică şi socială nu poate progresa fără o Uniune politică. Consiliul, astfel creat, este o organizaţie interguvernamentală, cu competenţe în domeniile sociale, de sănătate, mediu, cultură, adresând doar recomandări statelor membre. Consiliul Europei a permis să se pună în evidenţă noţiunea de spaţiu european aşa cum acesta se manifesta în perioada războiului rece. Beneficiind de un curent de opinie favorabil, dezvoltat datorită Congresului de la Haga (7-10 mai 1948), Georges Bidault a susţinut ideea de a se merge mai departe, conferindu-se popoarelor europene posibilitatea de a-şi exprima opiniile prin crearea unei Adunări europene. Prima sesiune a Adunării a avut loc la Strasbourg, în august- septembrie 1949. Ea deschidea perspectiva unei Europe lărgite la dimensiunile continentului. Este de relevat faptul că, Georges Bidault a previzionat, încă de la sfârşitul anului 1949, existenţa unui mers ireversibil al Europei spre unitate. 21 Dezbaterile din anii '50 s-au desfăşurat între Europenii veniţi din diverse părţi, printre care figurau intelectualii originari din Estul Europei, martori la proiectele cuprinzând înfăptuirea Uniunii Europei. Chiar dacă unele puncte de vedere au fost divergente sau poate puerile pentru vremurile de atunci, ele rămân deosebit de semnificative pentru evoluţia ulterioa ră a Uniunii, din ultimul deceniu şi jumătate. Între partizanii Marii Europe şi Micii Europe s-a desfăşurat o dispută privitoare nu numai la spaţiul european, ci o dezbatere mult mai subtilă incluzând două concepţii de unitate diferite. Una foarte liberală, susţinută de britanici, ce urmărea crearea unei mari zone de liber-schimb, adică o mare piaţă comună, cealaltă legată de o viaţă comunitară care să reunească pe cetăţeni în jurul apărării unor valori comune. Partizanii unei Europe la dimensiunile contine ntului erau intelectualii care gravitau în jurul Centrului european de cultură. Ei căutau să păstreze legături şi cu Estul european, şi cu comunităţile din exil. Refuzând logica războiului rece şi mutilarea

Europei, se pronunţau pentru o Europă deschisă. De pildă, Denis Rougemont şi colaboratorii săi doreau să promoveze o Europă plurială, „şcoală de toleranţă”, o cetate deschisă oamenilor şi ideilor care să poată circula în libertate, estimând că naţionalismele exacerbate trebuie să fie înăbuşite. 22 Consiliul Europei a fost considerat o etapă tranzitorie, care a favorizat naşterea unui spirit european în opinia publică şi a antrenat guvernele naţionale pe drumul unităţii. În vreme ce la nivel european se înfiinţau aceste prime organisme, Statele Unite ale Americii, sub preşedinţia lui Harry Truman, în urma unor intense dezbateri, au renunţat solemn şi definitiv la tentaţia doctrinei izolaţionismului stabilind, pentru prima oară în istorie, legături stabile cu alte ţări, în cadrul unei alianţe militare, înfiinţată în timp de pace, Pactul Atlanticului de Nord (NATO). Alianţa sancţiona permanenta prezenţă americană în Europa şi rolul preponderent al acesteia în interiorul pactului.

3. Etapele de realizare practică a Uniunii Europene

De la început trebuie să pre cizăm că guvernele europene au manifestat o maximă reticenţă în privinţa temei unităţii europene. Dar, unele dintre elitele intelectuale din interiorul puterii şi din afara ei au susţinut unificarea, dându-şi seama de pericolele politice şi îngroziţi de masacrele inutile şi de dezastrele postbelice. Se conturează tot mai mult un curent care afirmă că misiunea de reconstruire a Europei de mâine trebuie să fie opera comună nu numai a prietenilor, ci şi a duşmanilor de ieri. Aşa cum afirma Jean Monnet care a rămas, pe bună dreptate, unul din părinţii Europei: „Noi nu coalizăm state, noi unim oameni” 23 , el militând pentru depăşirea antagonismelor ucigătoare ale trecutului. Mai întâi, trebuia creat un nou tip de raporturi între Franţa şi Germania, pentru a construi structurile unei noi ordini în Europa Occidentală. În decursul vremii, Franţa şi Germania au fost în conflict armat de 27 de ori după 1529, iar la sfârşitul secolului al XIX- lea termenul de „duşmani ereditari” era deja consacrat. 24 Aşa după cum declara Konrad Adenauer, în discursul său de investitură în calitate de cancelar, „ostilitatea franco-germană care domină viaţa politică europeană de sute de ani şi care a generat atâtea războaie, atâtea ravagii şi vărsări de sânge trebuie să înceteze”. 25 Cel puţin trei condiţii majore au stat la baza înţelegerii franco - germane. În primul rând, reconcilierea popoarelor în faţa barbariei hitleriste. În al doilea rând, legăturile strânse ale intelectualilor francezi şi germani, precum şi edificarea democraţiei în Germania de Vest. În al treilea rând, primele instituţii europene au oferit cadrul indispensabil înţelegerii franco- germane. Robert Schuman, ministru de externe francez şi Jean Monnet aflat, din ianuarie 1944, în fruntea Comisariatului general al Planului de Ec hipament şi de Modernizare francez 26 au înţeles că Franţa nu mai are dreptul să

repete erorile primului război mondial, umilind Germania sau lăsând-o în izolare, pradă braţului comunismului sovietic. Pentru dezvoltarea Europei şi reuşita păcii trebuie restabilită egalitatea dintre Franţa şi Germania, iar singura posibilitate era legată, pentru început, de folosirea, în comun, a cărbunelui şi oţelului. Jean Monnet, împreună cu colaboratorii săi, pornind de la premisa că bazinul carbonifer din nord este un tot, un întreg pe care naţiunile l-au divizat

artificial trasând numeroase frontiere 27 , au elaborat un proiect de construcţie a unei instituţii supranaţionale, producţia în comun a cărbunelui şi oţelului, embrionul Europei unite. Europa a avut şansa de a merge în procesul de unificare, treptat şi pragmatic, adică pas cu pas. Proiectul lui Monnet a fost prezentat, la 9 mai 1950, Consiliului de Miniştri al Franţei, care îl aprobă iar, în aceeaşi zi, ministrul de externe Robert Schuman îl prezintă presei. Declaraţia Schuman din 9 mai 1950 a avut o structură logică, textul fiind conceput cu scopul de

a avea o mare operaţionalitate. Demonstrând că Europa nu se poate construi dintr-odată, ci prin

realizări concrete şi o solidaritate de fapt, Schuman formula, în termeni categorici, faptul că opoziţia seculară dintre Franţa şi Germania trebuie imediat eliminată. Exploatarea în comun a cărbunelui şi oţelului va asigura stabilirea bazelor dezvoltării economice, „prima etapă a federalizării europene şi a schimbării destinului acestor regiuni folosite mult timp doar pentru producerea de arme, ale căror victime constante au fost apoi ele însele”. 28 Robert Schuman şi Konrad Adenauer au aparţinut aceleiaşi familii spirituale a

democraţiei creştine. De altfel, tema reconcilierii franco-germane a reprezentat o dezbatere majoră în cadrul reuniunilor concrete de la Geneva şi mişcările pentru înfăptuirea Europei unite. 29

Declaraţia Schuman, acceptată la 3 iunie 1950 de către Franţa, Germania, Italia şi ţările Beneluxului, devine la 18 aprilie 1951, Tratatul de Constituire a Comunităţii Europene a

Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Marea Britanie a refuzat să adere la CECO, nedorind să renunţe

la principiul suveranităţii, păstrând doar relaţii de cooperare cu aceasta. Parafat la Paris, Trata tul

este ratificat de parlamentele ţărilor semnatare, în iulie 1952. La 10 august 1952, Jean Monnet se instalează la Luxemburg în calitate de preşedinte al Înaltei Autorităţi a CECO. 30 Aceasta avea un colegiu de nouă membri numiţi de cele şase state, ei fiind total independenţi în raport cu acestea, pe durata de şase ani cât îşi exercitau mandatul. Este vorba de un adevărat guvern al comunităţii. Consiliul compus din reprezentanţii guvernelor statelor membre avea rolul de a armoniza acţiunile Înaltei Autorităţi cu cea a statelor membre. Apoi, o curte de justiţie, formată din şapte judecători, avea menirea de a asigura respectul legii şi aplicarea normelor tratatului. CECO a deschis o nouă „metodă” în ceea ce priveşte stabilirea raporturilor dintre state în Europa Occidentală, generând trecerea de la Europa cooperării la Europa integrării. CECO reprezenta calea unei Europe unite pe o temelie supranaţională, federalistă, integrată din punct

de vedere militar şi cu o politică externă şi de securitate comune. CECO a însemnat semnalul major al unei evoluţii care a marcat nu numai relaţiile franco- germane, ci şi întreaga Europă. Anii 1953 – 1956, anii destinderii între Est şi Vest, ca urmare a morţii lui Stalin, coincid cu intrarea procesului de integrare într-o nouă etapă. Jean Monnet înfiinţează în 1955, Comitetul pentru Statele Unite ale Europei, până la moartea sa, în 1979, el luptându-se pentru ca Europa integrată să devină o realitate. Începând din 1954, apare o nouă optică în privinţa raporturilor dintre statele Europei Occidentale, afirmându- se Europa negustorilor, ceea ce va deveni ulterior Piaţa Comună sau Comunitatea Economică Europeană (CEE). De altfel, între 1953 şi 1956, dezbaterile în privinţa viitorului Europei oscilau încă între ideea unei cooperări între state sau a integrării lor. Cu puţin înainte de a surveni relansarea construcţiei europene, are loc un eveniment important pentru destinul Europei Occidentale. Tratatul de la Bruxelles semnat, în 1948, de Benelux, Franţa, Marea Britanie, care prevedea crearea unui Consiliu Militar Permanent însărcinat cu organizarea apărării comune a acestora şi constituirea Uniunii Occidentale (UO), se extinde, în 1954, şi asupra RFG şi Italiei şi devine Uniunea Europei Occidentale (UEO), organ consultativ şi de cooperare militară dintre cele şase ţări europene ale CECO şi Marea Britanie. Uniunea Europei Occidentale a fost preludiul intrării RFG în NATO, la 5 mai 1956 31 , acest din urmă proces dovedindu-se extrem de anevoios. Primul cuvânt în relansarea construcţiei europ ene, în alte domenii, l-a avut tot Jean Monnet care anunţă că nu va mai candida pentru un nou mandat de preşedinte al Înaltei Autorităţi a CECO, mandatul său expirând în februarie 1956. Pentru a - i desemna un succesor, la 1 iunie 1955, se reuneşte Conferinţa de la Messina a celor şase miniştri de externe ai ţărilor CECO. Este desemnat ca succesor al lui Jean Monnet, preşedintele Consiliului de Miniştri francez, René Mayer. Dar, cei şase miniştri de externe decid să relanseze construirea Europei, „prin dezvoltarea instituţiilor comune, fuziunea progresivă a economiilor naţionale, crearea unei pieţe comune şi armonizarea progresivă a politicilor sociale. 32 A fost creat un comitet de experţi pentru a pune în aplicare acest obiectiv în frunte cu belgianul Paul- Henri Spaak, fost ministru de externe. Deci, ideea integrării europene renaşte prin activitatea Comitetului Spaak şi datorită unei conjuncturi internaţionale favorabile, legată de revoluţia maghiară şi criza Canalului de Suez, din toamna anului 1956. Aceasta din urmă a demonstrat că Franţa şi Marea Britanie, pentru a juca un rol important în lume, trebuie să se sprijine pe o Europă unită, care nu mai părea doar posibilă, ci şi realizabilă cât de urgent. De aici şi până la Tratatul de la Roma, semnat la 25 martie 1957, evenimentele s-au succedat rapid. La Roma au fost semnate Tratatul pentru înfiinţarea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi Tratatul privind înfiinţarea Comunităţii Europene pentru Energie Atomică (Euratom). Cele două tratate au fost ratificate de

parlamentele celor şase ţări şi au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, înainte ca Piaţa Comună să fie instituită efectiv la 1 ianuarie 1959. Elaborarea textului tratatului a suscitat laborioase negocieri, întrucât cei şase erau în principiu de acord cu instituirea Pieţei Comune, dar aveau puncte de vedere divergente în privinţa modalităţilor concrete de funcţionare a acesteia. Principalele divergenţe porneau de la înţelegerea Pieţei Comune ca spaţiu deschis sau protejat, precum şi cu privire la funcţionarea viitoarelor instituţii ale Comunităţii. RFG şi Statele Beneluxului, exportatori puternici, erau adepţi ai liberalismului economic, în vreme ce Franţa şi Italia, mai puţin competitive, doreau să se instituie mecanisme care să regularizeze piaţa şi să asigure o oarecare protecţie exterioară. 33 Tratatul pentru înfiinţarea Comunităţii Economice Europene (CEE) stipula că misiunea acesteia era instituirea unei pieţe comune şi apropierea progresivă a politicilor sociale ale statelor membre, prin dezvoltarea activităţilor economice în întreaga Comunitate, cu scopul asigurării unei puternice stabilităţi şi ridicării crescânde a nivelului de viaţă al membrilor ei. 34 Propunându-şi să stabilească fundamentele unei Uniuni din ce în ce mai strânse dintre popoarele europene, şefii de stat şi de guvern ai celor şase state ale Comunităţii erau de acord cu evoluţia ulterioară a acesteia, dar refuzau să circumscrie construcţia europeană într-un model prestabilit. După cum au subliniat cei mai mulţi din specialiştii în drept constituţional, arhitectura instituţională a Comunităţii are o construcţie foarte originală, având o structură ambivalentă. Astfel, Tratatul de la Roma conţine două logici, una supranaţională, alta interguvernamentală. Instituţiile Comunităţii nu au prec edent, iar forţa şi eficacitatea sistemului comunitar rezidă în capacitatea de prevedere a acestuia. 35 Interpretarea textelor tratatelor a generat deseori dezbateri aprinse între „federalişti” şi partizanii cooperării interguvernamentale. În cursul anilor ş aizeci, aspiraţiile federaliste au fost combătute de apărătorii concepţiei Uniunii, întemeiată pe cooperarea dintre State. Apoi, chestiunile de natură politică sunt cele care provoacă dezbateri aprinse, continuând să agite puternic, în această perioadă, statele Europei Occidentale. Sub preşedinţia generalului de Gaulle, Franţa propune noi căi în ceea ce priveşte cooperarea politică. El are o concepţie personală despre rolul Franţei în interiorul unei Europe comune, izvorâtă mai ales din dezacordul său faţă de NATO. Acesta explică de ce de Gaulle s-a opus unei Europe supranaţionale, preferând o Europă a statelor. 36 În cadrul conferinţei de presă, rămasă celebră, din 5 septembrie 1960, el lansează ideea Uniunii Statelor Europene sub formula de „concert al naţiunilor”. Cunoscută sub denumirea de declaraţia despre Europa Statelor, ea conţine ideea cooperării politice, pornind „nu de la idealuri, ci de la realitate”. 37 Scopul acestei Uniuni era, în primul rând, adoptarea unei politici externe comune. Un al doilea ob iectiv se referea la cooperarea în domeniile ştiinţei şi culturii. Al treilea viza apărarea drepturilor omului şi întărirea democraţiei. În fine, ultimul

conţinea cooperarea cu alte naţiuni libere şi securitatea statelor membre în faţa oricărei agresiuni. 38 Concepţia lui de Gaulle a impulsionat viitorul Plan Fouchet, care conţine o viziune de ansamblu asupra viitorului Uniunii europene. Supus spre aprobare, la data de 12 octombrie 1961, Planul Fouchet prevedea ca scopurile Uniunii să fie decise de organisme interguvernamentale: un Consiliu al Şefilor de Stat şi de guvern, o Comisie de înalţi funcţionari de stat, o Adunare parlamentară. Acesta părea a fi un compromis între viziunea franceză cu privire la noul tip de „concert al naţiunilor” şi concepţiile feder aliste şi supranaţionale ale Beneluxului şi Germaniei. Dar, ulterior Franţa decide să modifice textul pe care îl acceptase deja în cadrul comisiei Fouchet, la 15 decembrie 1961. Franţa dorea o Europă europeană care să se îndepărteze tot mai mult de SUA, în vreme ce partenerii ei aveau o viziune despre o Europă supranaţională şi federală, legată de Alianţa Atlantică, respectiv SUA. În aceste condiţii, cei cinci, după ce acceptaseră o serie de concesii făcute lui de Gaulle, refuză în bloc planul Fouchet, proiectul fiind abandonat. Eşecul acestuia provoacă consecinţe ulterioare, de pildă, în domeniul apărării şi securităţii, Tratatul de la Maastricht, din 1991, fiind mai puţin avansat decât ultima versiune a planului agreat de cei şase, la 15 decembrie 1961. 39 Este important de subliniat pentru a completa acest tablou că relaţiile personale care s-au stabilit între Charles de Gaulle şi Konrad Adenauer, în decursul perioadei 1958-1963, i-au oferit preşedintelui francez posibilitatea de a-şi exprima veto- ul în legătură cu intrarea Marii Britanii în Piaţa Comună. După întâ lnirea din septembrie 1958 de la Colomby- les- deux- Églises dintre de Gaulle şi Adenauer, cei doi mari oameni politici au depăşit reticenţele, punând bazele celei mai sincere prietenii dintre doi mari oameni politici din istoria contemporană europeană. 40 Pactul de Gaulle – Adenauer întărea reconcilierea franco-germană, cu atât mai mult cu cât generalul francez fusese campionul luptei împotriva Germaniei naziste. Totodată, pentru de Gaulle pactul devenea un instrument diplomatic util în polemicile avute, de aici înainte, cu SUA şi Marea Britanie. Dar, din păcate, veto-ul francez la intrarea Marii Britanii în Comunitatea europeană a afectat negativ viaţa Uniunii. Ea este confruntată cu o criză de creştere care a zguduit structurile comunitare. Candidatura britanică a fost prezentată de guvernul conservator al lui Macmillan, în 1961, negocierile de aderare debutând, în noiembrie 1961, ele soldându-se cu un eşec total. Problema britanică umbreşte progresele CEE într-o asemenea măsură încât foarte mulţi specialişti, în anii 1964-1965, puneau sub semnul întrebării însăşi viabilitatea ei. Cu toate acestea, CEE înaintează cu greu, servindu-se de integrarea economică pentru a realiza construcţia politică. În aceas tă perspectivă, se înscrie planul propus de germanul Walter Hallstein, la 31 martie 1965, care viza dotarea CEE cu resurse proprii şi acordarea dreptului de control bugetar Adunării parlamentare, după modelul unui parlament naţional. Dar, Franţa este

împotriva logicii federale, iar doctrina Hallstein nu este sprijinită nici de ceilalţi cinci membri, fapt ce confirmă existenţa unor divergenţe adânci în sânul comunităţii, chiar dacă conflictul se soluţionează, în final, la 29 ianuarie 1966, prin compromisul de la Luxemburg. Acesta prevedea ca votul majoritar să rămână în vigoare, dar în probleme majore privind interesele unuia sau mai multor parteneri să fie acceptat consensul. După Luxemburg sunt reluate discuţiile cu britanicii în privinţa aderării, Anglia candidând din nou, în mai 1967, în timpul guvernului laburist al lui Harold Winston, Danemarca şi Irlanda procedând la fel. Dar, din nou, Franţa se opune, generând un adevărat sentiment de disperare printre ceilalţi cinci membri ai Comunităţii. De abia, după eşecul referendumului din 1969, când de Gaulle părăseşte puterea, procesul de edificare a Europei poate să avanseze. La iniţiativa Franţei, se desfăşoară reuniunea la cel mai înalt nivel de la Haga, din 1 - 2 decembrie 1969, cu prilejul căreia se semnează un acord triplu care prevedea: a) implementarea unui sistem de resurse proprii, în conformitate cu planul Hallstein din 1965; b) adâncirea integrării europene prin crearea Uniunii economice şi monetare; c) lărgirea Comunităţii prin lansarea unor negocieri cu alţi candidaţi. 41 În iunie 1970 sunt lansate negocierile de aderare ale Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei, iar în 22 ianuarie 1972 este semnat tratatul de aderare a acestor ţări la CEE, intrat în vigoare la 11 ianuarie 1973. Între timp, în 1972, cele şase ţări fondatoare ale CEE creează „şarpele monetar”, prin care diferenţa instaurată în cursul de schimb a două monede naţionale nu poate depăşi 2,2%. De aici şi până la o monedă unică, nu mai este vorba decât de un pas. Sfârşitul anilor şaizeci şi primii ani ai deceniului următor coincid cu importante mutaţii în plan politic, economic, cultural. În aceşti ani, construcţia europeană este marcată de adeziunea unor noi parteneri, precum şi de iniţiativele în favoarea renovării Comunităţii. Schimbările se produc pe fondul destinderii relaţiilor dintre Estul şi Vestul Europei, marcate de Ostpolitik a cancelarului german Willy Brandt. Totodată, primele manifestări ale crizei energetice impun o mai strânsă interdependenţă între economiile statelor din Piaţa comună, acestea reglându-şi mai armonios raporturile dintre ele.

4. Lărgirea Uniunii Europene

La începutul anilor optzeci, Comunitatea Europeană trece de la şase la nouă membri. Prima extindere spre Nord nu a fost lipsită de dificultăţi. Europa bătrânului continent se zbate în dezbateri sufocante, iar proiectele de avansare a integrării sunt oprite în loc de proteste repetate. La 10 decembrie 1974, când Valery Giscard d‟Estaing accede la preşedinţia Franţei, el propune, la reuniunea la nivel înalt de la Pa ris, înfăptuirea unui organism denumit Consiliul European

care să se reunească de trei ori pe an (în caz de forţă majoră de mai multe ori) şefii de state şi guverne, în numele unei cooperări politice. Era un fel de concert al naţiunilor modern propus de ge neralul de Gaulle. Tot în cadrul aceleiaşi reuniuni s- a hotărât alegerea, începând din 1979, a unei Adunări Parlamentare prin sufragiu universal. Cu toate că integrarea progresează, disputele se menţin în interiorul Comunităţii. Începând din 1 aprilie 1974, britanicii îşi pun problema dacă să rămână sau nu în Uniune. Dar, consultaţi printr-un referendum, ei sunt de acord cu o majoritate de 70%. În anul 1979, primul ministru conservator Margaret Thatcher se pronunţă pentru o nouă „renegociere” a tratatului ş i obţine un acord, în mai 1980, cu privire la contribuţia Marii Britanii la bugetul Comunităţii. În urma unor largi dezbateri, la 13 martie 1979, intră în vigoare decizia Consiliului European din decembrie 1978 privind aplicarea sistemului monetar european pentru opt state membre (exceptând Marea Britanie). El prevedea crearea unei unităţi monetare „ecu”, aceasta nefiind o monedă în înţelesul propriu al cuvântului, tranzacţiile desfăşurându-se tot în monede naţionale. Dar, fiecare dintre acestea poseda un curs-pivot în raport cu „ecu” care nu putea depăşi 2,25%. 42 Acest sistem avea menirea de a transforma Europa într-o zonă de stabilitate economică şi a îmbunătăţi integrarea ţărilor occidentale. În deceniul al nouălea al secolului XX, Europa de Vest, în urma prosperităţii economice căpătate în deceniile anterioare, se emancipează treptat şi din punct de vedere politic. Efectul de lărgire a Comunităţii generează disfuncţionalităţi în cadrul CEE, dar pentru a exista, ea trebuia să crească. Europa descoperă importanţa unei strategii către sudul Continentului, procesul de aderare a Greciei prelungindu- se din 1975 şi până la 1 ianuarie 1981, când a intrat în vigoare tratatul. Au urmat Spania şi Portugalia, procesul lor de aderare, începând cu 1977 şi încheindu- se la 1 ianuarie 1986. Iniţial calendarul acestora prevedea aderarea până în ianuarie 1983, dar Franţa, prin Valery Giscard d‟Estaing, s-a opus integrării lor, pe motiv că CEE trebuie să se consolideze, în urma lărgirilor anterioare, şi numai după aceea să primească noi membri. Cu prilejul discursului rostit la intrarea în CEE a Spaniei şi Portugaliei, din ianuarie 1986, Jaques Delors, referindu- se la aceste aspecte, saluta reglementarea „certurilor de familie”, precum şi şansele noi pe care le poate oferi o „fa milie lărgită”. 43 Dar controversele cu privire la constituirea Europei îi privesc doar pe factorii de putere şi mai puţin pe cetăţenii vest-europeni, interesaţi mai mult de standardele de dezvoltare, care le asigură un bun nivel de trai. Prăbuşirea comunismului a provocat schimbări fundamentale în cadrul procesului de integrare în ultimul deceniu al secolului XX. Unificarea Germaniei a deschis perspectiva unificării întregii Europe. Într-o conferinţă de presă, la şase zile de la căderea zidului Berlinului, François Mitterand declara „Eu nu mă tem de reunificarea Germaniei”, şi adăuga „dacă germanii o doresc ei o pot face, dorinţa lor de unitate este legitimă”. 44

Dacă Margaret Thatcher regretă slăbiciunea lui Gorbaciov şi nu este de acord cu îndrăzneala asumată de Helmut Kohl, François Mitterand alege o altă strategie care s-a dovedit a

fi pozitivă şi înţeleaptă. El păstrează şi întăreşte relaţia franco-germană, mai ales că Helmut

Kohl, asemeni lui Adenauer, manifestă un ataşament sincer faţă de ideea Europei Unite şi relansează construcţia europeană. Decât o dispută cu Germania, Mitterand preferă o axă Paris- Bonn drept motor pentru continuarea eforturilor de integrare europeană. Primele negocieri privind uniunea politică încep, în ianuarie 1991, când preşedinţia Consiliului Comunităţii a fost preluată de Luxemburg. Astfel, în aprilie 1991, a fost elaborat proiectul de tratat asupra Uniunii politice, care redeschidea problema structurii Uniunii. Acesta cuprindea reorganizarea Uniunii pe trei paliere. Primul îl constituia comunitatea europeană, care îngloba cele trei comunităţi

existente: CECA, CEE şi Euratom. Al doilea palier era consacrat politicii externe şi de securitate comună. Al treilea cuprindea noile competenţe interguvernamentale privind afacerile interne şi justiţia. 45 Astfel, se deschidea posibilitatea unui proces gradual, care să conducă la o Uniune de vocaţie federală. Pentru prima oară după anii cincizeci, termenul de „federal” apărea în conţinutul unui tratat. Această problemă îi mobilizează pe partenerii din Uniunea Europeană care la 9 şi 10 decembrie, la reuniunea la nivel înalt de la Maastricht, discută acordul privind Tratatul Uniunii Economice şi Monetare (UEM) şi Tratatul Uniunii politice. La 7 februarie 1992 este semnat Tratatul de la Masstricht care intră în vigoare la 1 noiembrie 1993. Începând cu 1991 şi cu semnarea Tratatului de la Maastricht, noţiunea de „apărare europeană comună” capătă

o fundamentare juridică, prin instaurarea PESC (Politica externă şi de securitate comună). 46

Comunitatea Europeană devine Uniunea Europeană, iar atmosfera socio-politică este favorabilă integrării întregului continent, popoarele din Est manifestându-şi dorinţa de a aboli împărţirea Europei în două zone diferite, aşa cum s-a întâmplat după 1947. Între timp, Europa centrală şi de Est îşi reglementează, cu excepţia Iugoslaviei, pe cale paşnică, vechile dispute naţionale. În acest sens, se semnează tratate de bună vecinătate între Ucraina şi Ungaria (1991), Polonia (1992), Slovacia (1993), între Belarus şi Polonia (1992). La 9 aprilie 1990, preşedintele Cehoslovaciei Vaclav Havel ia iniţiativa de a - i reuni pe omologii săi unguri şi polonezi, la Bratislava, cu scopul de a se pune de acord în legătură cu problemele economice, politice şi militare de interes comun. Grupul numit Višegrad, denumire de rezonanţă istorică ce semnifica locul unde în urmă cu aproape şapte sute de ani, la 1395, se reuniseră cei trei regi ai Poloniei, Boemiei şi Ungariei (respectiv Cazimir al Poloniei, Ioan al Boemiei şi Carol al Ungariei) pentr u a pecetlui relaţiile lor, va avea un rol important în apropierea celor trei ţări după căderea comunismului. La 15 februarie 1991, grupul de la Višegrad, căutând o identitate comună, discută deja despre apropierea celor trei ţări la Comunitatea Europeană.

Unul din evenimentele importante desfăşurate în această zonă, care generează o transformare geopolitică majoră în inima Europei, este separarea, prin bună înţelegere, dintre Cehia şi Slovacia (1993). Totodată, sunt reglementate relaţiile ungaro-române, aflate de mult în dificultate după Trianon, chiar dacă negocierile se vor derula lent, pe parcursul primei jumătăţi a deceniului nouă al secolului XX. Tratatul româno - maghiar s- a semnat la 16 septembrie 1996, Ungaria recunoscând status-quo- ul teritorial, iar România angajându-se să acorde drepturi specifice minorităţii maghiare. Prin conţinutul semnificativ al tratatului, se aşeza ultima piatră a unui edificiu legal şi democratic, menit să asigure stabilitatea păcii în centrul Europei. Dacă evenimentele petrecute în Europa, începând cu anul 1989, ar fi putut genera şocuri adânci în ceea ce priveşte construcţia comunitară, realitatea a infirmat, însă, opiniile sumbre privind viitorul acesteia. În vâltoarea profundelor transformări petrecute după căderea zidului Berlinului, reapropierea dintre Franţa şi Germania, precum şi solidarizarea occidentalilor în atitudinea favorabilă faţă de Estul european au devenit faptele cele mai evidente în raporturile dintre statele europene. În acest spirit, în iunie 1996, nouă şe fi de state din Polonia, Slovacia, Cehia, Ucraina, Germania, Slovenia, Italia, Austria şi Ungaria se întâlnesc la castelul din Lancut, din estul Poloniei, pentru a marca relaţiile lor de bună vecinătate şi a releva importanţa legăturilor dintre ţările fost comuniste şi celelalte ţări europene, precum şi pentru a discuta despre configuraţia viitoare a Europei. 47 În mai puţin de zece ani de la căderea Zidului Berlinului, evoluţia continuă a democraţiei politice şi a economiei de piaţă din ţările ex-comuniste va face posibilă deschiderea Uniunii Europene spre Estul Continentului. De la Declaraţia lui Robert Schuman şi crearea în 1951 a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, până la Tratatul de la Maastricht din 1991, Franţa, în strânsă legătură cu Germania, a iniţiat şi condus procesul de unificare a Europei Occidentale, deschizând apoi drumul spre înfăptuirea unităţii întregii Europe. Instaurarea oficială la 1 ianuarie 1993 a unei pieţe unice monetare a sporit încrederea în viitorul politico-juridic şi cultural al Uniunii. După aderarea, la 1 ianuarie 1995, a Suediei, Finlandei şi Austriei, Uniunea Europeană se pregăteşte pentru cea mai largă extindere din istoria ei. Fiind în faţa unei alternative legată de o extindere fără o instituţionalizare prealabilă sau o evoluţie lentă realizată abia după o reformă instituţională, Uniunea Europeană a găsit un compromis, între reuniunea de la Madrid din decembrie 1995 şi cea de la Amsterdam din 17 iunie 1997. Reforma instituţiilor Uniunii se va face după o nouă lărgire în cadrul Conferinţei interguvernamentale (CIG), iar negocierile de aderare vor începe la şase luni după închiderea acesteia. S - a ajuns la o înţelegere între Franţa şi Germania în sensul că aceasta din urmă este de acord cu reforma instituţională susţinută de Franţa, în condiţiile când francezii nu vor întârzia lărgirea după încheierea reformei.

Reforma în vederea „lărgirii” s - a desfăşurat pe baza Tratatului de la Amsterdam şi s - a definitivat prin cel de la Nisa, denumit al „extinderii”. De acum, viitor ul întregii Europe va depinde, cu prioritate, de felul cum se vor duce la bun sfârşit eforturile democraţiilor din Europa de Est în legătură cu alegerea făcută privind integrarea europeană. 48 Lărgirea Uniunii Europene, de la începutul mileniului trei, a rep rezentat cea mai mare provocare, ea fiind un proces evolutiv şi continuu. Pentru Uniune, acceptarea de noi membri nu

a fost un fapt inedit. Dar, noutatea a constat în amploarea lărgirii din punct de vedere cantitativ şi calitativ. 49 În această etapă, Uniunea a înglobat şi intenţionează să accepte cel puţin doisprezece membri, mai mulţi decât a primit în ultimii patruzeci de ani. Dacă în trecut, ţările membre aveau similitudini în procesul dezvoltării economico-sociale şi politice, în prezent

majoritatea ţărilor sunt mai sărace, se află într-un proces de tranziţie spre economia de piaţă şi au

o construcţie relativ recentă a regimurilor democratice de tip occidental. În sfârşit, au mărimi

inegale, unele fiind aproape mari (Polonia, România), altele majoritar mici (Slovenia şi cele trei ţări baltice) sau sunt microstate (Cipru şi Malta). 50 Punctul de cotitură al politicii Uniunii Europene faţă de ţările centrale şi est-europene s-a realizat, în iunie 1993, la Consiliul European de la Copenhaga, când s - a stabilit că acestea pot deveni membre dacă doresc acest lucru: „Aderarea va avea loc în momentul în care ţara asociată va fi capabilă să îşi asume obligaţiile de membru prin îndeplinirea condiţiilor economice şi politice cerute.51 Ungaria şi Polonia au făcut cereri de aderare în 1994, iar România la 22 iunie 1995. În iulie 1997 au apărut opiniile asupra celor zece ţări din Centrul şi Estul Europei, ca parte a documentelor Agendei 2000, împreună cu propunerile Comisiei pentru o strategie a lărgirii. Opinia Comisiei a fost aceea că numai cinci din ţările asociate (plus Cipru) erau pregătite pentru negocierile de aderare (Polonia, Ungaria, Cehia, Estonia, Slovenia), celelalte cinci (Slovacia, România, Bulgaria, Letonia, Lituania) au fost temporar respinse. Consiliul Euro pean de la Luxemburg, din decembrie 1997, a probat evaluările Comisiei din Agenda 2000, lansând procesul de aderare a zece state candidate din Europa Centrală şi de Est şi a Ciprului. El a relevat că Uniunea Europeană are o bogată experienţă în privinţa aderării,acţiunea întreprinsă fiind de mare anvergură, dar posibilă. 52 Într-adevăr, în decursul a patru decenii, au fost nouă aderări care au avut loc în patru valuri succesive. 53 Un aspect important al negocierilor de aderare a fost, întotdeauna, insistenţa statelor membre existente ca ţara candidată să accepte acquis-ul comunitar, adică totalitatea legilor şi reglementărilor care s-au dezvoltat de-a lungul timpului fără schimbări majore pentru a se asigura stabilitatea Uniunii. Tratatul de la Nisa, din 26 feb ruarie 2001, a definitivat extinderea, iar la 16 aprilie 2003 s- a semnat, la Atena, de către zece state, tratatul de aderare la Uniunea Europeană (Cehia,

Ungaria, Polonia, Slovacia, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania, Cipru, Malta). Procesul de extindere va continua prin integrarea la 1 ianuarie 2007 a României şi Bulgariei. Pentru România, problema integrării europene a fost o constantă a secolului al XIX-lea şi a primei jumătăţi a secolului XX. România a privit, după 1848, spre Apus şi nu spre Răsărit, conştiinţa culturală românească rămânând, dincolo de divizarea politică, pro europeană, întrucât nici o influenţă nu a putut învinge această aspiraţie profundă. 54 Rămâne ca ea să-şi descifreze, identifice şi analizeze şansele concrete pe care le oferă adera rea, dincolo de costurile enorme care le implică, la nivel economic şi social. Dacă la început a existat o lipsă de entuziasm şi un scepticism public privind utilitatea Uniunii Europene, în ţările membre, atât faţă de marea extindere din 2004, cât şi faţă de cea din 2007, treptat, aderarea aderarea a trezit noi speranţe. 55 Sentimentul de nelinişte faţă de costurile financiare şi politice implicate a fost înlocuit cu cel de „oportunitate istorică”. Astfel, atenţia se îndreaptă acum de la „costurile” lărgirii, la „oportunităţile” apărute, cum ar fi extinderea pieţei de la 370 milioane la 470 milioane de consumatori, ce va stimula creşterea economică şi va asigura noi afaceri în întreaga Europă. Totodată, se va extinde zona de stabilitate în Europa, fapt ce va contribui la securitatea şi pacea continentului. O Europă lărgită va asigura o cooperare mai bună în soluţionarea problemelor paneuropene (mediu înconjurător, crimă organizată), generând continentului o securitate sporită. De asemenea, o Europă unită va fi un partener comercial mai puternic, va avea o mai mare greutate în afacerile mondiale. Problema principală care se ridică, în prezent, este strâns legată de transformarea Europei istorice şi geografice într-o Europă politică şi funcţională, atât pentru propria ei prosperitate, cât şi pentru sistemul internaţional în genere. De aceea, construcţia europeană şi problemele ei trebuie privite echilibrat, fără a le idealiza sau condamna într- un fel sau altul. Caracteristicile pe care le va dobândi în viitor Europ a depind, în mare măsură, de ambiţia muncii comunitare, acest continent fiind în stare să obţină, în pofida luptelor nimicitoare prea des reînnoite, performanţe economice şi progrese sociale spectaculoase. După o fractură de o jumătate de secol, continentul nostru şi-a regăsit, în sfârşit, unitatea geopolitică, ce ne permite să- l concepem într- o viziune de ansamblu, ca un tot unitar. Perspectiva Statelor Unite ale Europei, adevărată utopie romantică, visată de Victor Hugo, apare astăzi ca fiind şansa continentului nostru, el având conştiinţa limpede că revenirea la Europa naţiunilor poate fi mai periculoasă, în viitor, decât un solid spaţiu comunitar reunit.

CAPITOLUL III

CONSTITUŢIA – FUNDAMENT AL INSTITUŢIILOR EUROPENE

1. Tradiţii constituţionale europene

Constituţia reprezintă legea fundamentală a oricărui stat, ea fiind legea legilor. Noţiunea de Constituţie îşi are originea încă din antichitate, fiind folosită în accepţiunea de lege. Etimologic cuvântul provine, astfel, din limba latină, constitutio însemnând aşezare cu temei, starea unui lucru. La Roma toate legile date de împărat purtau denumirea de constituţii imperiale. De altminteri, se cunoaşte faptul că ceea ce definea, în primul rând, cetatea romană era legea. După romani, caracteristica fundamentală a unei societăţi nu era nici morala, nici credinţa, ci dreptul ei. Iar dreptul izvora direct din morală şi avea ca şi acesta rolul de a asigura stabilitatea şi continuitatea cetăţii. Privind în perspectivă istorică, i-am putea atribui cetăţii romane rolul pe care marele istoric Nicolae Iorga i l-a desluşit cu atâta profunzime şi fineţe „Roma nu există numai pentru că vrea să dureze, ci pentru că trebuie să fie” 1 . De la romani termenul de Constituţie se păstrează cu sensul de lege, până în seco lul al XVIII- lea, când aparte accepţiunea actuală de lege fundamentală, preluată de toate statele lumii. Constituţia a fost creată pentru a exprima o nouă ideologie politică şi juridică generată de revoluţiile burgheze victorioase, iar adoptarea ei a marcat un eveniment de mare importanţă pentru societatea umană. Constituţia cuprinde ansamblul normelor juridice exprimate într-o formulare concisă şi sistematică, bucurându-se de o eficienţă juridică superioară tuturor celorlalte legi. Doctrina juridică nu are o viziune unitară în ceea ce priveşte momentul apariţiei primei constituţii în lume. Aceasta deoarece unii iau în considerare numai constituţia scrisă, alţii recunosc şi valoarea Constituţiei cutumiare sau a Constituţiei mixte (scrisă şi cutumiară). Din această perspectivă, sunt mulţi jurişti care apreciază că prima Constituţie a apărut în Anglia, procesul de închegare a acestei constituţii începând din secolul al XIII- lea, odată cu adoptarea documentului intitulat Magna Charta Libertatum de la 1215. Ea îngrădea puterea regelui, fixând în scris privilegiile bisericii, nobilimii laice şi orăşenilor londonezi 2 . Importanţa acestui act a fost când exagerată, când subestimată în decursul timpului, dar semnificaţia Chartei constă în actualitatea principiilor care au stat la baza alcătuirii ei. Ea reprezintă un document aproape modern, apărut în plină epocă feudală.

Charta limita pretenţiile fiscale ale Coroanei, garanta libertatea oraşelor şi stabilea condiţiile desfăşurării comerţului liber de orice taxe şi vămi arbitrare. Este interesant articolul 39 al Chartei care garanta, în scris, egalitatea cetăţenilor în faţa legii. Totodată, Charta fixa cadrul de funcţionare a puterii judecătoreşti, prin stabilirea modalităţilor de desfăşurare a proceselor civile şi prin obligaţia curţilor criminale de a se întruni cu fiecare comitat. Pedeapsa trebuia să corespundă faptei vinovatului, iar aplicarea ei să nu afecteze mijloacele de întreţinere ale acestuia. La pronunţarea pedepsei participau concetăţenii localnici ai inculpatului, pentru a se evita arbitrariul în adoptarea sancţiunii. Charta preciza: „Nici un om liber nu va fi închis sau expulzat, sau nimicit în vreun fel, fără a fi judecat în mod egal de egalii săi potrivit legilor ţării” 3 .

Importanţa Chartei constă nu atât în conţinutul exact al prevederilor ei, ci în principiile fundamentale pe care generaţiile viitoare le - au extras din substanţa valorică a acestui document:

„Există legi ale statului, drepturi aparţinând comunităţii. Regele trebuie să le respecte. Dacă le violează, loialitatea încetează a fi o datorie şi supuşii au dreptul să se răscoale” 4 . Pe acest temei, Parlamentul cel Lung (1640-1653) a declanşat lupta împotriva regelui Carol I Stuart, Revoluţia engleză căpătând particularităţi specifice izvorâte din această confruntare. Ea a îmbrăcat o haină religioasă, desfăşurându-se sub forma unei confruntări între catolici şi protestanţi, numiţi „puritani”. Ei îşi propuneau să „purifice” biserica engleză de influenţele catolicismului şi au avut un rol atât de mare în evenimentele care au zguduit veacul al XVII- lea, încât unii istorici britanici folosesc denumirea de „Revoluţie puritană” pentru a marca conţinutul acesteia. Revoluţia a avut drept ţel lichidarea puterii regelui în favoarea supuşilor şi crearea unor instituţii politice care să garanteze răspunderea guvernului, ca deţinător al puterii executive în faţa Parlamentului ca reprezentant al poporului. După restauraţia lui Carol al II-lea (1660-1685) monarhia a recunoscut la 1679 Habeas Corpus Act document ce reprezintă temelia constituţionalismului şi a libertăţilor individuale engleze. Avându-şi izvorul în Magna Charta Libertatum de la 1215, actul din 1679 stabilea că nici o persoană nu putea fi arestată decât pe baza unei ordonanţe judecătoreşti scrise, motivele arestării trebuind să fie comunicate în maximum 24 de ore, în caz contrar existând obligaţia juridică a punerii în libertate a persoanei respective. „Revoluţia glorioasă” d e la 1688 prin care era înlăturat Iacob al II - lea, tronul revenind lui Wilhelm de Orania a desăvârşit sistemul constituţional al libertăţilor engleze. Billul Drepturilor (Bill of Right) de la 1689, unul din cele mai importante acte constituţionale britanice, asigura garantarea din partea regelui a convocării regulate a parlamentului, libertatea dezbaterilor sale şi dreptul exclusiv al acestuia în materie financiară. Regele pierdea dreptul de a suspenda aplicarea unor legi sau de a le abroga total sau parţial. Dreptul de a întreţine armata, componentele şi

efectivele acesteia erau condiţionate de aprobarea generală a parlamentului. Prin „revoluţia glorioasă”, nesângeroasă, puterea regală a fost definitiv îngrădită. Actul din 1701 care reglementa succesiunea la tron (prevăzând excluderea pentru totdeauna de la domnie a ramurii dir ecte a Stuarţilor, tronul urmând să revină dinastiei de Hanovra) cuprindea unele garanţii constituţionale care desăvârşeau sistemul democratic al monarhiei constituţionale. Fiecare act al regelui trebuia să fie contrasemnat de ministrul de resort care-şi asuma răspunderea pentru acel act, instituindu-se formula „regele domneşte dar nu guvernează”. Constituţia engleză se prezintă astăzi ca fiind formată dintr-o parte scrisă, în care este cuprins dreptul statutar (statute law), dreptul judiciar sau al preced entelor (common law) şi dintr- o parte nescrisa, formată din dreptul cutumiar, aşa- numitele convenţii constituţionale. Din actele constituţionale engleze s-au inspirat Constituţiile moderne, începând cu constituţia americană, apoi cea franceză, care a influenţat celelalte constituţii europene. De remarcat este faptul că, din punct de vedere cronologic, prima Constituţie scrisă este cea americană din 1787 (Constituţia de la Philadelphia). Dar, sub aspectul importanţei istorice, a influenţei exercitate asupra dezvoltării mişcării constituţionale europene, întâietatea revine Constituţiei franceze de la 1791. Revoluţia franceză, ca o reacţie firească contra absolutismului monarhic, a promovat o concepţie juridică având drept obiectiv limitarea puterii guvernanţilor şi garantarea drepturilor fundamentale ale omului şi cetăţeanului, individul fiind scopul, iar societatea, exprimat prin stat, mijlocul. În consecinţă, baza şi scopul dreptului îl reprezintă consacrarea libertăţilor individuale. În articolul 1 al Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului din 26 august 1799 se afirmă că „oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi”, iar articolul 2 preciza că „Scopul oricărei asociaţii politice este conservarea drepturilor naturale şi imprescriptibile ale omului”. Apoi articolul 5 menţiona că „Legea nu poate opri decât acţiunile vătămătoare societăţii. Tot ceea ce nu este oprit de lege este permis.” Cu alte cuvinte, omul se naşte cu o serie de drepturi care-i aparţin şi care nu pot fi îngrădite sau limitate de către stat, scopul acestuia fiind apărarea şi conservarea acestor drepturi. Iar societatea, adică statul nu poate face ceva contrar acestor drepturi, fără a-şi depăşi raţiunea de a fi. Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului având 17 articole, enunţa într-o formulare clară şi categorică, principiile generale ale libertăţilor individuale, valabile pentru toţi oamenii, indiferent de pe ce meridian ar trăi. Mai mult decât Declaraţia de independenţă americană, cea franceză a fost eliberată de orice preocupare naţională. Prin caracterul său absolut universal Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului a devenit programul comun de libertate şi democraţie al tuturor naţiunilor, afirmând că „ignoranţa, uitarea sau nesocotirea drepturilor

omului sunt singurele cauze ale nenorocirilor publice şi ale corupţiei guvernanaţilor.” 5 Cele mai importante drepturi ale omului erau socotite a fi libertatea, proprietatea şi rezistenţa la opresiune. Între oameni nu există alte deosebiri decât acelea ale virtuţilor şi talentelor lor. Iar pentru ca aceste drepturi să poată fi exercitate, societatea trebuia să se organizeze după principiul separării puterilor în stat. Cele 17 articole ale Declaraţiei exprimau idealul de libertate al omenirii la acea dată.

Revoluţia franceză consacră concepţia omului investit cu drepturi de la natură, în calitatea lui de om. „Ideologii revoluţiei franceze nu utilizează, după cum spuneam, conceptul de „drepturi ale francezilor, ci de drepturi ale omului, în timp ce în doctrina juridică engleză sau americană, deşi sunt amintite aceste drepturi, ele sunt considerate ca „drepturi ale englezilor” sau „drepturi ale americanilor”. De asemenea, în concepţia revoluţiei franceze noţiunea de om şi noţiunea de persoană sunt identice, întrucât toţi oame nii şi numai oamenii sunt consideraţi ca persoane. Se poate spune că, din acest punct de vedere, asistăm la o răsturnare a vechilor concepţii şi doctrine ce au dominat dreptul roman, unde fundamentul dreptului nu era ideea de om, ci de cetate, omul dobândind drepturi nu în calitate de om, ci de membru al unei cetăţi, concretizate în cele trei statusuri: „status libertatis”, „status civitatis” şi „status familiae” (adică să fie liber, să fie cetăţean, şi sui- juris). Consecinţele acestei concepţii „antropocentriste” în materie juridică vor fi consacrarea şi afirmarea în actul constituţional din 1791 a principalelor drepturi înnăscute ale omului mai sus menţionate: libertatea, proprietatea, rezistenţa la opresiune. În consecinţă toate „drepturile civile se reduc la drepturile de libertate, de proprietate şi de a contracta” 6 . Apariţia Constituţiei trebuie privită ca un proces desfăşurat în timp, început cu mult înainte de revoluţia burgheză, dar meritul burgheziei a constat în sistematizarea regulilor fundamenta le de organizare a guvernării, într - o lege scrisă. Este important de subliniat că adoptarea Constituţiei s-a realizat, după modelul francez, prin forme şi proceduri solemne, investite cu cea mai înaltă forţă juridică. Procedura specială de adoptare pune în valoare supremaţia Constituţiei şi deosebirea acesteia faţă de celelalte legi ordinare. Pe tot parcursul secolului al XIX- lea au fost elaborate şi adoptate constituţii în majoritatea statelor europene. Ideea constituţională a dominat spiritul acestui veac, când Europa devine continentul statului naţional constituţional. Dintre acestea, Constituţia belgiană de la 1831 a transcris cel mai bine dreptul nescris englez. Iar în acest context este de menţionat faptul că românii, la 1866, când au elaborat şi adoptat prima Constituţie modernă, au avut drept model, constituţia belgiană. Procesul de geneză a formelor constituţionale moderne este un rezultat direct al sincronismului politic şi cultural european care a generat un ansamblu de principii şi reguli juridice prezente în aproape toate constituţiile. Din punct de vedere a modurilor de adoptare a constituţiilor acestea

sunt de mai multe feluri: constituţia acordată, statutul, pactul constituţional, constituţia convenţie şi constituţia parlamentară. Constituţia acordată este adoptată de monarh ca suveran absolut, ca de pildă: Constituţia franceză dată de Ludovic al XVIII-lea (1814), Constituţia Piemontului şi Sardiniei (1848), Constituţia japoneză (1898) etc. Spre deosebire de Constituţia acordată, Statutul este dat tot de monarh, dar ratificat prin plebiscit. În categoria statutelor menţionăm: Statutul Albertin (1848) care devine Constituţia Italiei, Statutul lui Al. I. Cuza (1864), constituţia regelui Carol al II.lea din România (1938) etc. Constituţia pact este rezultatul înţelegerii între rege şi popor, reprezentat prin parlament. Multe din constituţiile europene din a doua jumătate a secolului al XIX- lea au fost de acest tip, printre care şi Constituţia României de la 1866, precum şi cea din 1923, elaborată d upă primul război mondial. Constituţia convenţie este opera unei adunări aleasă special pentru a adopta constituţia, care apoi poate fi şi aprobată prin referendum (Constituţie referendară) cum a fost, de pildă, Constituţia României de la 1991. Constituţia parlamentară este opera parlamentului care o adoptă cu o majoritate calificată (cel puţin 2/3 din numărul total al membrilor acestuia). În acest mod s-au adoptat constituţii după cel de-al doilea război mondial, mai ales în ţările Europei de Est. În evoluţia constituţională europeană a existat un „corpus” de reguli şi practici juridice, privind organizarea şi funcţionarea societăţii, a instituţiilor statului, protecţia şi garantarea drepturilor individuale, la care fiecare naţiune şi popor şi- a adus par tea de creativitate şi originalitate. Caracteristicile fiecărei epoci au imprimat constituţiilor anumite trăsături specifice, care configurează juridicitatea şi normativitatea acestora. Dezvoltarea constituţională europeană dezvăluie faptul că afirmarea formelor instituţionale moderne nu s-a realizat în mod paşnic, ci prin „luptă”, conflict şi sforţare continuă, fiind rezultatul ciocnirii intereselor şi scopurilor urmărite de diferitele grupuri sociale şi politice ce alcătuiesc societatea. În consecinţă, „lupta în drept” şi „scopul în drept” sunt cei doi vectori care caracterizează şi direcţionează viaţa dreptului, după cum preciza Rudolph von Thering, unul din continuatorii şcolii istorice a dreptului 7 . Iar despre organizările şi instituţiile juridice , ca şi despre constituţiile politice, se poate spune că ele nu se formează şi se dezvoltă în mod paşnic şi liniştit, ci conflictual, fiind rezultanta raportului de forţe existent la un moment dat în cadrul societăţii. Constituţiile elaborate în diferite state europene preluate şi adoptate după modelul deschis de revoluţia franceză şi constituţia americană au reprezentat forma juridică prin care statul organizează cadrul politic de funcţionare a instituţiilor sale fundamentale, în interiorul

căruia indivizii dobândesc şi li se recunosc o serie de drepturi şi libertăţi politice, economice şi sociale.

„Corpus- ul” comun de reguli şi practici juridice existente în conţinutul constituţiilor europene a constituit temeiul elaborării Constituţiei europene, care asigură organizarea pe baze federale a continentului nostru. Totodată racordarea la valorile şi principiile Constituţiei europene reprezintă un proces extrem de complex şi, în acelaşi timp, delicat, statele europene raportându-se, în mod diferit, faţă de adoptarea acesteia (de pildă olandezii şi francezii au respins, prin referendum, Tratatul asupra Constituţiei europene). Dar, elaborarea şi adoptarea Constituţiei reprezintă un pas important în procesul de adâncire a construcţiei europene, conferind continentului nostru un instrument eficace pentru funcţionarea şi dezvoltarea sa pe baze federale întărind, în acelaşi timp, prestigiul Uniunii, în raporturile internaţionale.

2. Caracterul şi conţinutul Tratatului constituţional

După 50 de ani de la începutul construcţiei europene, în urma unor extinderi succesive care au făcut ca în prezent Uniunea Europeană să aibă 25 de membri, era momentul ca diferitele tratate care s-au succedat de-a lungul anilor să fie contopite într- un singur text.

Însăşi ideea de „Constituţie” reprezintă un progres imens în direcţia aprofundării integrării şi a apropierii Uniunii Europene de cetăţeni. În condiţiile în care adoptarea unei Constituţii este de natură să aprofundeze, în mod decisiv, integrarea politică la nivelul Uniunii, prin dispariţia tradiţionalilor piloni (pilonul comunitar, politica externă şi de securitate comună şi cooperarea în materie judiciară şi poliţienească), un astfel de instrument devine un adevărat catalizator pentru consacrarea Uniunii ca un actor internaţional de prim rang la nivelul societăţii internaţionale.

Declaraţia asupra viitorului Uniunii Europene, adoptată de către Conferinţa intervugernamentală de la Nisa din 7 - 9 decembrie 2002, prevedea o nouă reformă a tratatelor, centrată în special asupra a patru teme: repartizarea competenţelor între Uniune şi statele membre; simplificare instrumentelor Uniunii; rolul Parlamentelor naţionale; statutul Chartei drepturilor fundamentale ale cetăţenilor europeni. În cadrul Consiliului European de la Laeken, din 14 – 15 decembrie 2001, şefii de stat şi de guvern din ţările UE au luat decizia ca, după modelul deja experimentat în cazul elaborării Chartei drepturilor fundamentale ale cetăţenilor europeni, să se constituie o Convenţie pentru viitorul Europei (sau Convenţie europeană). Rolul acesteia era de a reflecta şi de a găsi soluţii

pentru transpunerea în practică a reformei tratatelor comunitare, respectiv de a face faţă noilor provocări: pe plan intern (nevoia de a aduce Uniunea şi instituţiile sale mult mai aproape de cetăţeni), dar şi pe plan internaţional (fenomenul globalizării, în principal). Lansată la 28 februarie 2002 şi prezidată de Valéry Giscard d‟Estaing , Convenţia era compusă din 105 membri plini şi 102 supleanţi: un reprezentant al fiecărui guvern, doi membri pentru fiecare Parlament naţional, şaisprezece membri ai Parlamentului european şi doi reprezentanţi ai Comisiei europene. Ţările candidate erau reprezentate în aceleaşi condiţii ca şi statele membre (fără a putea totuşi să împiedice consensul, regula decizională în cadrul Convenţiei). Lucrările erau conduse de către un prezidiu format din treisprezece membri, reprezentând toate cele patru secţiuni ale Convenţiei. Pe parcursul anului 2002, grupurile de lucruri şi-au prezentat în faţa adunărilor în plen raporturile finale, sinteză a concluziilor adoptate. În iunie 2003, în conformitate cu calendarul stabilit, Convenţia a prezentat Consiliului European de la Salonic textul Proiectului de Tratat constituţional. La 18 iulie 2003, a fost adoptată o variantă revizuită şi completată a documentului. Pasul următor a fost supunerea acestui Proiect aprobării Conferinţei Interguvernamentale, ale cărei lucrări s-au deschis în octombrie 2003. Ulterior eşecului din cadrul Consiliului European de la Bruxelles, din 12 - 13 decembrie 2003, şefii de stat şi de guverne ai ţărilor membre U.E. au ajuns la un rezultat pozitiv cu ocazia summit-ului, din zilele de 17 - 18 iunie 2004: adoptarea textului final al Proiectului de Tratat constituţional pentru Europa, care a păstrat cea mai mare parte a propunerilor Convenţiei. Formula rezultată în urma negocierilor, care au durat aproximativ nouă luni, reprezintă, probabil, maximul posibil în acest stadiu al integrării europene 8 . La 29 octombrie 2004, şefii de stat şi de guvern ai celor 25 de state membre ale Uniunii au semnat Tratatul Constituţional la Roma. Acest loc a fost ales, în mod simbolic, pentru a reaminti tuturor de unde a pornit ambiţiosul proiect european: de la semnarea, la 25 martie 1 957, pe colina Capitoliului, de către reprezentanţii Belgiei, Franţei, Germaniei, Luxemburgului şi Olandei a Tratatelor instituind Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). Tratatul nu va intra în vigoare decât după ratificarea sa , conform propriilor proceduri constituţionale, de către toatele statele membre ale Uniunii. Data cea mai probabilă a încheierii acestui proces este 1 noiembrie 2006.

Menită să înlocuiască toate tratatele comunitare existente, Constituţia debutează cu un Preambul şi este împărţită în patru părţi, respectiv 448 de articole: dispoziţiile fundamentale care definesc U.E. (obiective, competenţe, proceduri decizionale, instituţii); Charta drepturilor fundamentale ale cetăţenilor europeni; politicile Uniunii; clauzele finale (procedurile de adoptare şi de revizie) 9 .

3. Definiţia, obiectivele şi valorile Uniunii

Preambulul Tratatului Constituţional anticipează valorile Uniunii, reglementate în detaliu în Partea I: civilizaţie, umanitate, egalitate, libertate, drepturile omului, stat de drept, cultură, educaţie, progres social, justiţie, solidaritate. De remarcat că în ultimul paragraf al Preambulului se mulţumeşte membrilor Convenţiei Europene pentru contribuţia lor la elaborarea Tratatului Constituţional „în numele cetăţenelor şi cetăţenilor şi al statelor Europei”. Astfel, este subliniată încă de la început dubla legitimitate a Uniunii: interstatală şi populară, interguvernamentală şi comunitară 10 . Inspirată de dorinţa cetăţenelor şi cetăţenilor, şi a statelor Europei de a construi un viitor comun, Constituţia instituie Uniunea Europeană, căreia statele membre îi conferă competenţe pentru atingerea obiectivelor comune. Pentru prima dată, într- un Tratat constitutiv se vorbeşte despre „competenţe” în vederea atingerii unor „obiective comune” – se evită, totuşi, sintagma „competenţe comune”. Până în prezent, ideea de „delegare de competenţe” sau de „exercitare în comun a anumitor competenţe” se regăsea doar în hotărârile Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene sau în dispoziţiile d in constituţiile unor state membre – de exemplu, art. 88, al. 1 din Constituţia Republicii Franceze – referitoare la participarea la Uniunea Europeană. Semnificaţia acestor prevederi este aprofundarea integrării economice şi politice la nivelul Uniunii Eur opene. Uniunea coordonează politicile statelor membre pentru atingerea acestor obiective şi exercită, prin metoda comunitară, competenţele ce i-au fost transferate de către acestea. Metoda comunitară reprezintă o noţiune recent introdusă în vocabularul jur idic. Aceasta poate fi definită ca ansamblul principiilor care guvernează mecanismele decizionale la nivelul UE şi care reflectă dualitatea Uniunii de organism fondat pe voinţa statelor şi cetăţenilor de a aprofunda a integrarea. În mod concret, metoda comunitară este reflectată prin consacrarea procedurii co- deciziei, care presupune intervenţia Consiliului (organism al statelor) şi a Parlamentului European (organism al cetăţenilor). Se precizează că Uniunea este deschisă tuturor statelor europene care respectă valorile sale şi care se angajează să le promoveze în comun. Astfel sunt extinse prevederile art. 49 (fostul art. O, modificat la Amsterdam) din Tratatul de la Maastricht - prin referirea la „împărtăşirea, respectarea şi promovarea valorilor comune de către statele care doresc să adere”. Totodată, se păstrează atributul „european”, reţinut de Tratatul de la Maastricht, referitor la statele care pot deveni membre.

Lista valorilor europene fundamentale, comune statelor membre sunt: respectul demnităţii umane; libertatea; democraţia; egalitatea; statul de drept; respectul pentru drepturile omului, inclusiv drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor. Totodată, este enunţat caracterul comun al acestor valori, precum şi scopul realizării unei societăţi caracterizate prin: pluralism; toleranţă; justiţie; solidaritate; egalitate între femei şi bărbaţi; nediscriminare. Scopul Uniunii este de a promova pacea, respectul faţă de valorile sale fundamentale şi bunăstarea popoarelor sale. Ea optează pentru un model de societate întemeiat pe dezvoltarea durabilă, consecinţă a creşterii economice echilibrate, cu o piaţă unică, un grad cât mai ridicat de ocupare a forţei de muncă, de competitivitate şi al nivelului de trai. Totodată, U.E. combate excluderea socială şi discriminările şi promovează justiţia şi protecţia socială, egalitatea între femei şi bărbaţi, solidaritatea între generaţii şi protecţia drepturilor copilului. Uniunea susţine coeziunea economică, socială şi teritorială, precum şi solidaritatea între statele membre. Organizaţia respectă bogăţia diversităţii sale culturale şi lingvistice şi veghează la păstrarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural european. În domeniul relaţiilor externe, Uniunea promovează pacea, securitatea, dezvoltarea durabilă, solidaritatea şi respectul între popoare, comerţul liber şi echitabil, eradicarea sărăciei şi protecţia drepturilor omului, în special a drepturilor copilului. Sunt menţionate ca obiective respectarea strictă şi dezvoltarea dreptului internaţional, precum ş i respectul principiilor Cartei Naţiunilor Unite . Toate aceste obiective sunt duse la îndeplinire prin mijloace adecvate, în funcţie de competenţele conferite Uniunii prin prevederile constituţionale. Libertăţile fundamentale recunoscute la nivelul Uniunii Europene sunt: garantarea liberei circulaţii a persoanelor, a bunurilor, a capitalurilor şi a serviciilor, precum şi libertatea de stabilire. În acest sens, este necesară separarea noţiunii de libertate fundamentală în sensul de „drept al omului” (în formularea Convenţiei pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului), respectiv în sensul dreptului comunitar, care presupune un principiu dublat de un drept subiectiv – cu încărcătură economică, specific „pieţei comune”. Un loc deosebit a fost rezervat nediscriminării fondate pe cetăţenie, complementară libertăţilor fundamentale (nereglementând, practic, un drept al omului). Precizăm că principiul nediscriminării este explicitat pe baza unui criteriu cvasi-exhaustiv (sex, rasă, culoare, origine etnică sau socială, trăsături genetice, limbă, religie sau credinţă, opinie politică sau de orice altă natură, apartenenţa la o minoritate naţională, proprietate, naştere, disfuncţie, vârstă sau orientare sexuală) de art. II-81 al Chartei drepturilor fundamentale ale cetăţenilor europeni, parte integrantă din Tratat. Uniunea respectă identitatea naţională a statelor sale membre în ceea ce priveşte structurile lor fundamentale politice şi constituţionale, inclusiv autonomia locală şi regională.

Acest principiu subliniază ideea că diversitatea este una din trăsăturile sale caracteristice (actuala deviză fiind chiar aceasta, “Unitate în diversitate”). Textul se regăseşte, de altfel, în articolul F al Tratatului de la Maastricht (6, în numerotarea N isa). Un alt principiu fundamental al Uniunii este cooperarea loială între statele membre. Aceasta implică respectul reciproc, acordarea de asistenţă pentru îndeplinirea sarcinilor ce decurg din Constituţie, obligaţia de a facilita atingerea obiectivelor comunitare şi de a se abţine de la orice măsură care ar putea împiedica realizarea acestor obiective. În contextul în care aprofundarea integrării lărgeşte sfera decizională comunitară, scopul articolului este de a menţine împreună Uniunea şi statele membre printr-o obligaţie comună de loialitate. Implicit, vocaţia textului poartă nu numai asupra relaţiilor Uniunii cu statele membre, ci şi asupra celor dintre statele membre. Obligaţia de loialitate şi de cooperare reală reflectă faptul că procesul decizional ar trebui să fie aplicat astfel încât toate statele membre să se implice în implementarea deciziilor şi să nu adopte o atitudine pasivă faţă de deciziile adoptate cu majoritate calificată. Astfel, cooperarea loială s- ar traduce în faptul că deciziile sunt aduse la îndeplinire cu conştiinţa subiectivă a faptului că identitatea naţională a fiecărui stat va fi respectată, respectiv că statele membre vor primi asistenţă în caz de dificultate. Constituţia reflectă principiul cooperării loiale în unele reglementări – evoluţii semnificative faţă de tratatele constitutive anterioare: implicarea sporită a Parlamentelor naţionale, prevederi referitoare la solidaritate, relevanţa compromisului „Ioannina” decis la summit- ul de la Bruxelles din 17 - 18 iunie 2004. Art. I-6 consacră un alt principiu al dreptului comunitar: supremaţia să faţă de dreptul naţional în domeniile în care Uniunea îşi exercită competenţele, în baza cărora poate adopta acte normative obligatorii din punct de vedere juridic. Acest principiu a fost co nsacrat pe cale jurisprudenţială, de către C.J.C.E. (de exemplu, în Hotărârea Van Gend en Loos 11 , din 1963, referitoare la art. 12 din Tratatul asupra Comunităţii Economice Europene, sau Hotărârea Simmenthal 12 , din 1978, referitoare la art. 28 al aceluiaşi t ratat), fiind confirmat în deciziile sale ulterioare, găsindu-şi acum consacrarea în textul Tratatului Constituţional şi devenind astfel izvor de drept scris. Art. I- 7 acordă personalitate juridică unică Uniunii şi o va înlocui pe cea a Comunităţilor, contribuind, din punct de vedere politic, atât la o mai bună vizibilitate a sa pe plan extern, cât şi la apropierea faţă de cetăţeni, fiind mult mai uşor de stabilit cine răspunde pentru acţiunile desfăşurate. Tratatele actuale nu fac referire în cuprinsul lor la Uniune ca având personalitate juridică, chiar dacă după, modificările adoptate la Nisa, unele prevederi ar fi putut fi interpretate în acest sens (asemenea încercări au fost realizate şi de către C.J.C.E., prin jurisprudenţa sa). Cu toate acestea, doctrina dreptului comunitar considera, în cvasiunanimitate, că personalitatea juridică aparţine Comunităţii Europene şi nu Uniunii Europene. Menţionăm că există şi anumite

opinii, susţinute în principal de serviciile juridice ale Consiliului, respectiv Comisiei, conform cărora UE ar fi deţinut o personalitate juridică implicită, rezultată din atribuţiile conferite de Tratatul asupra Uniunii Europene, inclusiv în domeniile P.E.S.C. şi J.A.I. În acest sens, este invocată şi practica încheierii de către Uniunea Europeană a unor acorduri internaţionale (de exemplu, privind statutul misiunilor U.E. în Macedonia sau Bosnia-Herţegovina). Prin prevederea în mod expres a acordării personalităţii juridice Uniunii, sunt înlăturate toate ambiguităţile prevederilor Tratatelor actuale. Simbolurile Uniunii, deja consacrate, sunt stabilite prin art. I-8: steagul - un cerc cu douăsprezece stele aurii pe fundal albastru; imnul - Oda bucuriei din Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven; motto- ul - „Unitate în diversitate”; moneda - euro; Ziua Europei - 9 mai. Prezentarea însemnelor Uniunii în partea I prezintă semnificaţia consolidării elementelor care stau la temelia sa, conducând către ideea aprofundării integrării, inclusiv la nivel politic. Art. I-9 clarifică atât problema valorii juridice a Chartei drepturilor fundamentale ale cetăţenilor europeni, cât şi problema aderării Uniunii la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, Charta drepturilor fundamentale dobândeşte atât valoare juridică obligatorie, cât şi valoare constituţională. Această prevedere are caracter de noutate, întrucât discuţii privind valoarea sa juridică au avut loc şi după adoptarea sa la Nisa, în anul 2000, neîntrunindu - se însă un consens în direcţia obligativităţii sale. Acordarea personalităţii jurid ice Uniunii face posibilă aderarea acesteia la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Principala dificultate legată de aderarea Uniunii la Convenţie se referă la raportul care va fi stabilit între cele două Curţi de Justiţie, fiind exprimată îngrijorare a că, prin aceasta, Curtea de la Strasbourg va deveni competentă să se pronunţe cu privire la dreptul comunitar, şi mai ales asupra competenţelor statele membre şi ale Uniunii. Totodată, se mai ridică problema raporturilor dintre dispoziţiile Cartei drepturilor fundamentale şi cele ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Soluţia este precizată, însă, de art. II-112 paragraful 3 din Chartă, care arată că, în cazul în care un drept reglementat de Chartă este se regăseşte şi în prevederile Convenţiei, conţinutul şi sfera sa de aplicare vor fi înţelese ca cele reglementate de Convenţie. Constituţia stabileşte, la art. I-10, preluând prevederile deja existente în tratatele anterioare, că cetăţenia europeană nu o înlocuieşte pe cea a Statului naţional, ci se adaugă acesteia. Sunt enumerate o serie de drepturi de care se bucură cetăţenii europeni: la libera circulaţie şi la stabilirea reşedinţei; de a alege şi de a fi ales în organele comunitare şi în cadrul alegerilor locale în orice stat membru; la protecţie diplomatică din partea oricărui stat membru pe teritoriul unui stat terţ în care statul membru al cărui cetăţean este persoana respectivă, nu este reprezentat; de petiţionare. Prevederea în conformitate cu care exercitarea drepturilor prevăzute în acest articol se face în limitele şi în condiţiile prevăzute de textul Constituţiei şi a

măsurilor adoptate în baza acestuia consacră caracterul relativ (şi nu absolut) al drepturilor reglementate. Se realizează, în acelaşi timp, şi distincţia între esenţa drepturilor garantate prin Constituţie – şi exerciţiul acestora – supus limitelor prevederilor Părţii a III-a şi a normelor conţinute de dreptul derivat. Principiile fundamentale ale Uniunii sunt expuse în art. I-11. Se precizează că delimitarea competenţelor Uniunii are la bază principiul atribuirii. Astfel, UE acţionează în limitele competenţelor atribuite prin Constituţie de către statele membre, în vederea atingerii obiectivelor stabilite de comun acord de către aceasta. Orice altă competenţă neatribuită Uniunii prin Constituţie aparţine entităţilor statale componente. Exercitarea competenţelor UE se bazează pe principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii, reglementate printr-un Protocol anexat Tratatului constituţional. Astfel, în temeiul principiului subsidiarităţii, în domeniile care nu ţin de competenţa sa exclusivă, Uniunea intervine numai şi în măsura în care obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi atinse în mod satisfăcător de către statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional şi local, dar pot fi, datorită dimensiunilor şi efectelor preconizate, mai bine atinse la nivelul Uniunii. Cele trei categorii de competenţe exercitate în cadrul Uniunii sunt: exclusive; partajate între statele membre şi Uniune; de sprijin, de coordonare sau complementare ale Uniunii. Prevederi speciale sunt rezervate unor domenii, precum: politicile economice ale statelor membre, care fac obiectul unei acţiuni de coordonare din partea UE; politica externă şi de securitate comună, Uniunea având doar competenţa de a o defini şi implementa; politica de apărare, al cărei cadru urmează a fi stabilit progresiv tot de către Uniune. Conturarea progresivă a unei politici de apărare comună constituie o dovadă în plus pentru tendinţa tot mai accentuată de integrare politică, prin dezvoltarea actualei Politici Europene de Securitate şi Apărare (P.E.S.A.) din cadrul P.E.S.C. Va trebui avută în vedere, în cadrul acestei politici, necesitatea evitării suprapunerii competenţelor U.E. peste cele ale alianţelor militare la care sunt parte unii dintre membrii Uniunii. Competenţele exclusive ale Uniunii vor acoperi întregul domeniu al politicii comerciale comune lato sensu: concurenţa, politica monetară pentru statele membre care au adoptat moneda euro, politica comercială comună, uniunea vamală. Cu respectarea unor condiţii, Uniunea devine singura competentă să încheie acorduri internaţionale în domeniul politicii comerciale comune. Domeniile în care se exercită competenţele partajate sunt delimitate în art. I- 14 prin excludere faţă de domeniile care fac obiectul competenţelor exclusive şi complementare ale Uniunii: dacă Tratatul constituţional nu le-a consacrat ca fiind exclusive sau complementare, atunci ele sunt partajate. Această tehnică face ca enumerarea lor să nu fie limitativă, lăsând loc evoluţiei ulterioare. Astfel, sunt enumerate principalele domenii în cadrul cărora funcţionează

competenţele partajate: piaţa internă, spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, agricultură şi pescuit, transport, reţele trans-europene, energie, politica socială, economie, coeziune socială şi teritorială, mediu, protecţia consumatorului, sănătate publică. Un caz special de competenţă partajată priveşte cooperarea pentru dezvoltare şi ajutorul umanitar, domenii în care Uniunea poate acţiona sau pune la punct o politică comună, fără însă a împiedica statele membre să - şi exercite propriile competenţe. Practic, în acest domeniu, este eliminată obligaţia entităţilor statale componente de a nu acţiona atât timp cât Uniunea a întreprins măsur i în acel domeniu (art. I-12, paragraful 2). Domeniile în care Uniunea îşi va desfăşura acţiunile de sprijin de coordonare ori complementare sunt precizate în art. I-17: industrie, educaţie, stimularea vocaţiilor şi tineret, cultură, turism, sport şi protecţie împotriva dezastrelor. O importanţă specială se acordă problematicii ocupării forţei de muncă, arătându-se că, în cadrul Uniunii, statele membre îşi vor coordona politicile în acest domeniu. Trebuie menţionat că, deşi UE va deţine dreptul de a desfăşura acţiuni de sprijin, aceste arii aparţin statelor membre. În acest sens, se prevede expres că pentru acest tip de competenţe, actele având forţă juridică obligatorie adoptate de către Uniune în baza prevederilor referitoare la aceste domenii nu pot conduce la armonizarea legislaţiei statelor membre în domeniul în care pot fi exercitate. Articolul I- 15 face referire la modul în care îşi vor desfăşura acţiunea statele membre, respectiv, Uniunea în domeniul politicilor economice: UE nu are decât posibilitatea de a coordona politicile economice desfăşurate de statele membre, prin stabilirea principiilor directoare; entităţile statale au obligaţia de a-şi desfăşura acţiunile ţinând cont de interesul comun, astfel încât să contribuie la realizarea obiectivelor Uniunii; statelor care au adoptat moneda euro li se aplică prevederi speciale, detaliate în Partea a II-a a Tratatului constituţional; Uniunea adoptă liniile generale ale politicii ocupaţionale a forţei de muncă.

Sfera politicii externe şi de securitate comună este definită, de art. I-16, în mod larg:

toate domeniile politicii externe şi toate chestiunile legate de securitatea Uniunii, inclusiv conturarea progresivă a unei politici comune de apărare, care ar putea conduce la o apărare comună. Se stabilesc obligaţiile Statelor membre, care vor sprijini în mod activ şi fără rezerve politica desfăşurată de Uniune, într-un spirit de solidaritate reciprocă şi de loialitate. Este prescrisă obligaţia acestora de a se abţine de la orice acţiune contrară interesului Uniunii ori care ar putea aduce atingere efectivităţii sale. Reglementarea unei sfere largi a politicii externe şi de securitate comună, care cuprinde dezvoltarea progresivă a politicii de apărare comună, conduce spre posibilitatea accentuării integrării la nivel politic.

Tratatul constituţional prezintă în art. I-18 o clauză de flexibilitate, care permite adaptarea competenţelor Uniunii la situaţiile neprevăzute, care pot apărea ca urmare a unor evoluţii ulterioare. Utilizarea acestui articol ca temei pentru extinderea atribuţiilor Uniunii este limitat prin precizarea unui mecanism procedural declanşabil doar în anumite condiţii. Paragraful 2 al articolului sus- menţionat menţionează, conform principiului subsidiarităţii, implicarea Parlamentelor naţionale în această procedură, la iniţiativa Comisiei Europene. Ca şi în cazul competenţelor complementare, se prevede faptul că acolo unde Tratatul exclude armonizarea legislaţiei statelor membre, măsurile adoptate în baza acestui articol nu pot impune un asemenea demers, după cum este precizat şi de către C.J.C.E. prin jurisprudenţa sa.

Structura instituţională a UE este unică, având ca scop: contribuţia la progresul obiectivelor Uniunii; promovarea valorilor Uniunii; servirea intereselor Uniunii, ale cetăţenilor săi şi ale statelor membre. Sarcina pe care trebuie să o îndeplinească instituţiile Uniunii este aceea de a asigura coerenţa, efectivitatea şi continuitatea acţiunilor şi politicilor asumate. Aceste instituţii sunt: Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul, Comisia Europeană, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Se remarcă un element de noutate al Constituţiei în raport cu tratatele anterioare, includerea Consiliului European în categoria instituţiilor Uniunii. Astfel, apreciem ca nu are loc o redefinire a termenului de instituţie, ci o reconsiderare a rolului şi poziţiei Consiliului European, ale cărui acte vor produce, în conformitate cu Constituţia, efecte juridice, nu doar politice. Ultimul paragraf al articolului consacră principiul atribuirii de competenţe (fiecare instituţie trebuie să acţioneze numai în limita puterilor conferite de către Constituţie, în conformitate cu procedurile şi condiţiile stabilite), precum şi obligaţia instituţiilor de a coopera pe deplin (principii prevăzute şi la art.I-11). Atribuţiile Parlamentului European sunt reglementate prin art. I–20: este legislatorul UE împreună cu Consiliul, exercită funcţii bugetare, de control politic şi de consultare şi îl numeşte preşedintele Comisiei Europene. Parlamentul este ales prin vot liber, direct, secret şi universal pentru un mandat de cinci ani. Tot pentru un mandat de cinci ani sunt aleşi Preşedintele şi funcţionarii care vor deservi activităţile Parlamentului. Numărul de locuri în forul legislativ este limitat la 750, nu mărul minim de parlamentari provenind dintr - un stat membru fiind de şase, iar cel maxim de 99 13 . Conform art. I-21, Consiliul European dobândeşte calitatea de instituţie, funcţionarea sa fiind formalizată. Caracterul de instituţie determină şi faptul că act ele adoptate de acesta vor avea caracter obligatoriu. Astfel, în conformitate cu art. I-35, Consiliul European adoptă decizii, în situaţiile prevăzute de Constituţie. Rolul acestei instituţii, aşa cum apare înscris în primul paragraf, este de a furniza impulsul necesar dezvoltării Uniunii şi de a defini direcţiile politice generale, precum şi priorităţile de acţiune. Foarte importantă este precizarea că această instituţie

nu are funcţii legislative. Consiliul exercită, împreună cu Parlamentul European, funcţiile legislativă şi bugetară. Alte funcţii ale Consiliului sunt de coordonare şi de elaborare a politicilor comunitare. Din Consiliul European fac parte, ca şi până acum, şefii de stat şi de guvern, cărora li se alătură Preşedintele Comisiei Europene, precum şi Preşedintele Consiliului European. La lucrările acestei instituţii participă şi Ministrul de Externe al UE. În funcţie de problemele stabilite pe agenda de lucru, membrii Consiliului European pot decide să fie asistaţi de către un ministru, respectiv de către un comisar, în cazul Preşedintelui Comisiei. Tratatele actuale precizează că şefii de stat şi de guvern pot fi secondaţi de către miniştrii de Externe, aceştia făcând astfel parte din Consiliul European. Tratatul Constituţional limitează însă participarea miniştrilor şi a comisarilor doar la cazurile necesare, încercându-se astfel o reducere a numărului de participanţi la şedinţe. Reuniunile Consiliului European au loc de patru ori pe an, Preşedintele acestei instituţii urmând a stabili când anume. În situaţii speciale, se prevede că pot fi ţinute reuniuni suplimentare. Conform Tratatelor actuale, Consiliului European se întruneşte de cel puţin două ori pe an. În urma Consiliului European de la Lisabona, din 23 – 24 martie 2000, s-a stabilit o a treia reuniune, pentru a urmări aplicarea noii strategii economice, de ocupare a forţei de muncă şi de coeziune socială, precizate cu ocazia acestei reuniuni („Strategia de la Lisabona”) . Regula pentru adoptarea deciziilor în Consiliului European este consensul, cu excepţia cazurilor exprese prevăzute în care Tratat. Alegerea unui preşedinte în fruntea Consiliului European reprezintă un element de noutate faţă de Tratatele anterioare, deşi discuţii în acest sens au existat în ultimii ani. Preşedintele va fi ales de către Consiliul European, cu majoritate calificată, pentru un mandat de doi ani şi jumătate, reînnoibil o singură dată. În materie de politică externă şi de securitate comună, rolul său este de a asigura reprezentarea efectivă pe scena internaţio nală, fără a aduce atingere competenţelor Ministrului Afacerilor Externe. Alte activităţi desfăşurate de acesta sunt:

prezidarea întrunirilor; buna pregătire a reuniunilor, precum şi continuitatea activităţii, facilitarea coeziunii şi consensului în cadrul Consiliului; prezentarea, după fiecare reuniune, a unui raport în faţa Parlamentului European. În acelaşi timp, este prevăzută interdicţia pentru Preşedintele Consiliului de a deţine un mandat naţional. Preşedintele Consiliului European va constitui un element de unitate şi reprezentativitate al Uniunii, atât spre interior, cât şi spre exterior, de natură să consolideze coerenţa acţiunii acesteia. Unele probleme s-ar putea ridica, în practică, cu privire la relaţia dintre Preşedintele Consiliului European şi Ministrul Afacerilor Externe, ambii având competenţe în materie de politică externă şi de securitate comună şi de reprezentare în raport cu statele terţe şi organizaţiile internaţionale. Sintagma „fără a aduce atingere competenţelor

Ministrului Afacerilor Externe” nu exclude, însă, posibilitatea unei „dublări” a anumitor competenţe sau demersuri. Articolul I-24 precizează care sunt, în principal, formaţiunile în care Consiliul se poate întruni: Consiliul General al Afacerilor (care are rolul, alături de Consiliul Legislativ, de a conferi coerenţă lucrărilor Consiliului; când participă şi Comisia, rolul său este de a pregăti reuniunile Consiliului European); Consiliul Legislativ (elaborează, împreună cu Parlamentul European, legile/legile-cadru europene); Consiliul Afacerilor Externe (pe baza liniilor strategice directoare elaborate de către Consiliul European, el are misiunea de a concretiza politica externă a UE; este prezidat de Ministrul Afacerilor Externe UE). Printr-o decizie a Consiliului European se pot stabili noi formaţiuni ale Consiliului. Remarcăm eliminarea formaţiunilor Consiliului Economic şi de Finanţe şi a Consiliului privind Justiţia şi Securitatea. Preşedinţia formaţiunilor Consiliului, altele decât Consiliul Afacerilor Externe, va fi asig urată prin rotaţie, respectându- se principiului repartiţiei politice şi geografice echitabile şi a diversităţii statelor membre. Definiţia majorităţii calificate în cadrul Consiliului European este dată de art. I-25: cel puţin 55% din statele membre, reprezentând cel puţin 15 state membre şi cel puţin 65% din populaţia Uniunii. Practic, 12 state (într-o UE cu 25 de membri) sau un număr reprezentând 35,01% din populaţia Uniunii au posibilitatea de a respinge o iniţiativă legislativă. O primă consecinţă a acestei modalităţi de adoptare a deciziilor este consolidarea poziţiei statelor mici şi mijlocii în raport cu cele mari. Minoritatea de blocaj trebuie să includă cel puţin patru membri ai Consiliului. Scopul acestei prevederi este de a evita ca cele trei state mari să nu dispună de un drept de veto. Dispoziţiile sus-menţionate se referă la situaţia-regulă, şi anume când propunerea de act legislativ vine din partea Comisiei. Paragraful 2 al aceluiaşi articol prevede pentru situaţiile excepţionale (când propunerea nu vine din partea Comisiei ori a Ministrului Afacerilor Externe al UE) un alt tip de majoritate calificată: 72% din numărul statelor membre, reprezentând cel puţin 65% din populaţia UE. Paragraful 4 instituie interdicţia de a vota în cadrul Consiliulu i European pentru Preşedintele Consiliului European şi pentru cel al Comisiei. Precizăm că dispoziţiile cu privire la modalitatea de vot vor intra în vigoare începând cu 1 noiembrie 2009. Până atunci, funcţionează un sistem apropiat de cel actual. Numărul de voturi pe care îl deţine fiecare stat, în perioada tranzitorie, este precizat în Protocolul Anexa III a Tratatului Constituţional 14 . Rolul Comisiei este de a proteja interesul european general, de a veghea la aplicarea Constituţiei, precum şi de a supraveghea acţiunile desfăşurate de instituţiile Uniunii, în baza Tratatului Constituţional. Comisia are funcţii de coordonare, executive şi de gestiune, execuţie bugetară, gestionare a programelor comunitare, reprezentare externă. Durata mandatului său este de 5 ani.

Iniţiativa legislativă este un drept pe care Constituţia îl acordă, ca regulă generală, acestei instituţii. Începând cu 2009, Comisia va avea următoarea componenţă: Colegiul va cuprinde Preşedintele Comisiei, Ministrul Afacerilor Externe al Uniunii ca vicepreşedinte şi treisprezece comisari europeni, selectaţi din statele membre pe baza unui sistem echitabil de rotaţie. Din ţările comunitare care nu au comisari într- un mandat, Preşedintele Comisiei va desemna comisari fără drept de vot 15 . Principiul independenţei Comisiei este reiterat în paragraful 7 al articolului sus- menţionat: în desfăşurarea activităţii lor, comisarii nici nu vor căuta, nici nu vor accepta instrucţiuni din partea statelor membre ori a altor organisme comunitare. Parlamentul European este cel care aprobă componenţa Comisiei şi pe Preşedintele acesteia, ca pe un corp colegial. Comisia, în ansamblul său, este răspunzătoare în faţă forului legislativ european, acesta având posibilitatea de a introduce o moţiune de cenzură. Ţinând co nt de rezultatul alegerilor pentru Parlamentul European şi după consultările necesare, Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, propune forului legislativ european un candidat la funcţia de Preşedinte al Comisiei. Acest trebuie să întrunească majoritatea voturilor Parlamentului. În cazul în care persoana desemnată nu îndeplineşte această condiţie, Consiliul European propune, în termen de o lună, un nou candidat, care va parcurge aceeaşi procedură. Criteriile de eligibilitate sunt competenţa, independenţa şi angajamentul faţă de Uniune. Numirea comisarilor de către Preşedinte se face pe liste de câte trei candidaţi, propuse de fiecare stat membru. Preşedintele conduce activitatea Comisiei. El ia decizii cu privire la organizarea internă şi asigură consistenţa şi eficienţa activităţii acestei instituţii, precum şi respectarea principiului colegialităţii, care stă la baza acţiunii sale. În cazul în care unul dintre comisari îşi desfăşoară activitatea în mod necorespunzător, Preşedintele Comisiei î i poate cere să îşi dea demisia. Una dintre cele mai importante inovaţii ale Tratatului constituţional este instituirea funcţiei de Ministrul al Afacerilor Externe, reglementată prin art. I-28. Acesta are un dublu statut, el făcând parte atât din Consiliul European, cât şi din Comisie. Consiliul European este acela care, cu majoritate calificată şi cu acordul Preşedintelui Comisiei, îl numeşte pe Ministrul Afacerilor Externe al Uniunii. În baza mandatului dat de Consiliu, Ministrul Afacerilor Externe contribuie cu propuneri la dezvoltarea politicii externe şi de securitate comune, cât şi a politicii comune de apărare şi securitate. Ministrul este totodată şi unul dintre vice-preşedinţii Comisiei Europene, în cadrul acesteia ocupându-se de relaţiile externe şi de coordonarea altor aspecte ale acţiunii Uniunii pe plan extern. Atunci când acţionează în cadrul Comisiei, el se supune procedurilor aplicabile activităţii acesteia. Conform art. I-29, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E.)este compusă din:

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Tribunalul General (care înlocuieşte Tribunalul de Primă

Instanţă existent în prezent) şi instanţele specializate. Precizăm că Curtea de Justiţie reprezintă instituţia în ansamblul său, care include toate cele trei categorii de instanţe. Curtea de Justiţie este instanţa comunitară supremă, care are rolul de a asigura respectul faţă de Constituţie şi de dreptul Uniunii. Fiecare stat membru are câte un judecător la C.J.U.E. şi cel puţin unul la Tribunalul General (numărul exact urmează a fi stabilit prin Statutul C.J.U.E.). Judecătorii sunt asistaţi de avocaţi generali. Numirea judecătorilor şi a avocaţilor generali are loc în urma acordului comun al statelor membre. Mandatul este stabilit la o durată de 6 ani, reînnoibil o singură dată. Atribuţiile Curţii de Justiţie vizează soluţionarea litigiilor dintre statele membre, dintre Uniune şi statele membre, dintre instituţiile unionale şi dintre particulari şi Uniune. Ea rezolvă şi cererile de interpretare a dreptului comunitar adresate de Tribunalele naţionale, necesare în vederea aplicării unitare a dreptului comunitar pe teritoriul unional. Banca Centrală Europeană (B.C.E.) şi Curtea de Conturi sunt tratate într- un capitol distinct al Titlului IV, intitulat „Alte instituţii şi organe”, care cuprinde art. I-30 - 32. Primele trei paragrafe ale articolului I-30 menţionează activităţile B.C.E.: împreună cu Băncile Centrale Naţionale formează Sistemul European al Băncilor Centrale 16 , pe care îl dirijează; menţine stabilitatea preţurilor; sprijină politicile economice generale ale Uniunii; defineşte şi implementează politica monetară a Uniunii, autorizează emiterea monedei unice. B.C.E. are personalitate juridică şi îşi exercită activitatea în mod independent, principiu pe care state le membre trebuie să îl respecte. Obligativitatea de a consulta B.C.E. în domeniile sale de competenţă cu privire la propunerile de acte europene ori de regulamente la nivel naţional este înscrisă în paragraful 5 al articolului sus- menţionat. Se precizează şi că organele B.C.E., compunerea lor şi metodele de operare sunt definite în Partea a II-a a Tratatului Constituţional, precum şi în Statutul Băncii. Curtea de Conturi realizează auditul în cadrul Uniunii, activitatea sa constând în examinarea conturilor de venituri şi cheltuieli şi asigurarea unei bune gestiuni a finanţelor comunitare. Fiecare stat membru este reprezentat în cadrul Curţii de Conturi, principiul independenţei în activitatea pe care aceştia o desfăşoară fiind, de asemenea, înscris în textul articolului. S-a considerat necesar să se menţioneze expres faptul că Curtea de Conturi reprezintă o instituţie comunitara, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta, în special faptul că actele sale produc efecte juridice. Conform articolul I-32, Parlamentul European, Consiliul şi Comisia sunt asistate de un Comitet al Regiunilor şi de un Comitet Economic şi Social, care exercită funcţii consultative. Paragrafele 2 şi 3 precizează componenţa celor două Comitete: Comitetul Regiunilor - reprezentanţi ai organismelor locale şi regionale, care ori au fost aleşi în structuri

locale/regionale, ori sunt din punct de vedere politic responsabili în faţa unei Adunări alese (aceasta este o dispoziţie cu caracter de noutate introdusă pentru prima dată la Nisa); Comitetul Economic şi Social - reprezentanţi ai organizaţiilor patronale, ai sindicatelor, precum şi ai societăţii civile, mai ales din domeniile: socio-economic, civic, profesional şi cultural. În activitatea lor, membrii celor două Comitete sunt independenţ i, neluând în considerare decât interesul general al Uniunii. Consiliul, în urma unei propuneri a Comisiei, are competenţa de a revizui regulile care stabilesc compunerea Comitetelor, în funcţie de evoluţiile economice, sociale şi demografice înregistrate în Uniune. În exercitarea competenţelor Uniunii, Constituţia stipulează că instituţiile acesteia utilizează ca instrumente juridice, în conformitate cu dispoziţiile Părţii a III-a, legea europeană, legea-cadru europeană, regulamentul european, decizia europeană, recomandările şi avizele. Definiţiile date actelor Uniunii sunt o preluare a celor prevăzute de articolul 249 al T.C.E. Astfel, legea europeană înlocuieşte actualul regulament; legea - cadru europeană ia locul directivei; regulamentul, spre deosebire de forma sa actuală, reprezintă un act non- legislativ edictat pentru aplicarea unor prevederi specifice ale Constituţiei, fie obligatoriu şi direct aplicabil, fie obligatoriu în ceea ce priveşte rezultatele, lăsând statelor membre libertatea alegerii mijloacelor; decizia îşi păstrează caracterul de act non-legislativ obligatoriu în întregul său; recomandările şi avizele sunt acte fără forţă juridică obligatorie. Pentru prima dată un izvor scris realizează o ierarhizare a acestor instrumente pe trei categorii: legislative, nonlegislative şi fără forţă juridică obligatorie. Reglementarea actelor Uniunii este dovada unei integrări politice mai profunde, care rezultă din denumirile acordate actelor. Astfel, fără a se opera schimbări radicale pe fond, introducerea denumirilor de legi europene şi legi - cadru europene este de natură să dovedească evoluţia Uniunii către o structură competentă, să emită acte legislative apropiate celor emise în dreptul intern al statelor. Conform art. I-34 actele legislative, respectiv legile europene şi legile - cadru europene, sunt adoptate prin co-decizie, denumită procedură legislativă. Astfel, este consolidat rolului Parlamentului European calitate de co- legislator, pe picior de egalitate cu Consiliul, ceea ce întăreşte legitimitatea la nivelul Uniunii. Este evidentă preocuparea pentru transparenţă, şedinţele Parlamentului European şi Consiliului U.E. pentru adoptarea actelor legislative având un caracter public; până acum, doar reuniunile Parlamentului erau publice. În discuţiile care au precedat adoptarea Constituţiei s-a pus problema dacă există, într- adevăr, o diferenţă din punct de vedere juridic între acte legislative şi acte non- legislative (forţă juridică etc.). Concluzia, pe care o reţinem, este că din punctul de veder e al forţei juridice, ca regulă, nu se poate vorbi de o ierarhie. De asemenea, distincţia este dificilă din punctul de vedere al separării tradiţionale a Executivului de Legislativ. Astfel, dacă procedura legislativă

poate fi individualizată în Uniunea Europeană, nu avem de-a face cu un Executiv propriu zis, în condiţiile în care, spre exemplu, Consiliul deţine deopotrivă atribute legislative şi executive. O altă problemă a fost încadrarea regulamentelor delegate în această distincţie, având în vedere că ele modifică acte legislative, neavând însă această calitate. În plus, s-a recunoscut că distincţia prezintă şi o semnificaţie simbolică deosebită, fiind poate necesară pentru impulsionarea unei dezvoltări, în viitor, a dreptului constituţional comunitar. Constituţia reafirmă principiul potrivit căruia statele membre deţin competenţa de a implementa, prin măsurile adoptate la nivel naţional, actele Uniunii. Cu toate acestea, atunci când condiţii uniforme pentru aplicare sunt necesare, competenţa revine, în te meiul actului juridic a cărui aplicare se cere, Comisiei, ca regulă generală, iar în cazul P.E.S.C., Consiliului. Prin legi europene se vor adopta principii şi reguli, instituind astfel un mecanism de control al acestor acte, ca şi în cazul regulamentelor delegate. Un principiu comun fundamental al actelor juridice ale Uniunii Europene, enunţat în art. I-38, este cel al libertăţii alegerii: instituţiile sunt cele care decid tipul de act juridic adecvat pentru acţiunile lor, respectând procedurile prevăzute de Tratat pentru fiecare în parte şi, mai ales, respectând principiului proporţionalităţii. De asemenea, legile şi legile - cadru europene, regulamentele şi deciziile trebuie să conţină raţiunile care s - au aflat la baza adoptării unui act, precum şi propunerile sau avizele în baza cărora s-au elaborat. Uniunea Europeană duce o politică externă şi de securitate comună, bazată pe dezvoltarea solidarităţii politice reciproce a statelor membre, pe identificarea problemelor de interes general şi pe obţinerea unei convergenţe tot mai ridicate a acţiunilor statelor membre. Mecanismul decizional în cadrul P.E.S.C. cuprinde următoarele etape: Consiliul European determină liniile generale şi obiectivele; Consiliul determină politica externă, în cadrul liniilor generale; aplicarea deciziilor se realizează de către Ministrul Afacerilor Externe şi de către statele membre, cu resurse naţionale şi comunitare. Actele juridice care se adoptă în cadrul P.E.S.C. de către Consiliul European şi Consiliu sunt deciziile, sistemul de vot fiind unanimitatea, cu anumite excepţii (Consiliul European poate decide în care situaţii Consiliul poate adopta decizii cu majoritate calificată); propunerile sunt avansate de un stat membru sau de Ministrul Afacerilor Externe, singur sau susţinut de Comisie. Parlamentul European este periodic consultat şi informat în legătură cu politica externă şi de securitate comună a Uniunii. Se remarcă gradul ridicat de integrare politică, în condiţiile în care în cadrul P.E.S.C. urmează să adopte acte juridice cu caracter obligatoriu deciziile , spre deosebire de reglementarea anterioară a Tratatului asupra Uniunii Europene, care prevedea acţiunile comune, poziţiile comune şi strategiile comune. Cu toate acestea, menţinerea unanimităţii ar putea

conduce la anumite dificultăţi în ceea ce priveşte posibilitatea adoptării de decizii în anumite probleme sensibile de politică externă. Libertatea de acţiune a statelor membre este restrânsă în ceea ce priveşte acţiunile de politică externă. Astfel, în temeiul principiilor convergenţei şi solidarităţii, se instituie obligaţia ţărilor comunitare de a se consulta reciproc în cadrul Consiliului European sau Consiliului, referitor la orice problemă de politică externă de interes general, şi înainte de întreprinderea orice acţiuni în acest domeniu. Politica Comună de Securitate şi Apărare a UE este menţionată în art. I-41 ca entitate componentă a P.E.S.C., care presupune conferirea U.E. a unei capacităţi operaţionale. Totodată, se prevede posibilitatea angajării în misiuni de menţinere a păcii, prevenirea conflictelor sau consolidarea securităţii internaţionale, în afara Uniunii. Elementul de noutate aduse de Tratatul constituţional, prin paragraful 7 al art. I-41 constă în conturarea progresivă a unei politici de apărare comună. Astfel, dacă un stat membru este victima unei agresiuni armate pe propriul teritoriu, celelalte state participante la cooperare vor acorda ajutor şi asistenţă prin toate mijloacele aflate la dispoziţia lor, în conformitate cu art. 51 din Charta O.N.U. (referitor la dreptul individual sau colectiv la autoapărare). Paragraful 7 se referă, în cazul agresiunii împotriva unui stat membru, la cooperare strânsă cu N.A.T.O Paragraful 2 menţionează, însă, că politica comună de securitate şi apărare nu va a duce atingere obligaţiilor statelor membre care au ales să îşi asigure securitatea în cadrul N.A.T.O. (textul se regăseşte şi în Tratatul de la Nisa). În contextul stabilirii, în viitor, a unei politici de apărare comune, ceea ce presupune, practic, o alia nţă militară, va fi necesar să se analizeze în mod aprofundat relaţia dintre o astfel de structură şi N.A.T.O., în vederea e vitării dublării de competenţe. Este prevăzută, totodată, obligaţia statelor membre de a pune la dispoziţia U.E. capacităţile necesare, în vederea creării de forţe multinaţionale comune. Pentru gestionarea unei politici comune în ceea ce priveşte capacităţile şi armamentele, Tratatul Constituţional creează o structură instituţională: Agenţia Europeană a Armamentelor, Cercetării şi Capacităţilor Militare. Mecanismul decizional presupune adoptarea unei decizii de către Consiliu, cu unanimitate, la propunerea unui stat membru sau a Ministrului Afacerilor Externe. Sarcina îndeplinirii unei misiuni sau a executării unei decizii poate fi transmisă, în cadrul Uniunii, unui grup de State membre. De asemenea, periodic, Parlamentul European este consultat şi informat. Ultimul paragraf al articolului sus- menţionat prevede o clauză de flexibilitate: acele state membre ale căror capacităţi militare îndeplinesc criteriile necesare pentru realizarea unor misiuni mai solicitante vor stabili structuri de cooperare în cadrul Uniunii (mecanismele sunt prezentate pe larg în art. III 312).

Un element de noutate absolută a Tratatului Constituţional îl reprezintă art. I-43, care conţine o clauză de solidaritate. Acesta este răspunsul legal şi instituţional al U.E. în raport cu ameninţările contemporane ulterioare atentatelor din 11 septembrie 2001: terorismul internaţional. Principiul solidarităţii între state le membre presupune acordarea de asistenţă, prin toate mijloacele posibile, inclusiv militare, în situaţii excepţionale, cum ar fi atacul terorist sau un dezastru natural sau provocat. În ceea ce priveşte atacul terorist, se prevede şi asistenţă pentru prevenirea riscului terorist şi protejarea instituţiilor democratice şi a populaţiei civile. Articolul I-44 preia practic din dispoziţiile art. 43 şi 44 ale Tratatului asupra Uniunii Europene, stipulând că statele membre care doresc să stabilească între ele un mecanism de cooperare intensificată în domeniile în care U.E. nu deţine competenţe exclusive, pot folosi instituţiile Uniunii şi pot exercita anumite competenţe prin aplicarea prevederilor Constituţiei. Cooperarea intensificată este reglementată astfel: scopul ei să fie promovarea intereselor Uniunii, a obiectivelor sale şi întărirea procesului de integrare; implicarea a cel puţin unei treimi din statele membre (numărul s-a redus, faţă de 8 ţări, în Tratatul asupra Uniunii Europene); autorizarea Consiliului, acordată în conformitate cu procedurile stabilite în Partea a III-a; aprecierea prealabilă a Consiliului că obiectivele cooperării nu puteau fi atinse într-un termen rezonabil de Uniune în întregul său. Paragraful 3 al articolului sus-menţionat reglementează mecanismele de vot în cadrul Consiliului în cazul cooperării intensificate. Principiul de bază este reprezentat de faptul că numai statele participante în cooperare au drept de vot, celelalte ţări putând doar participa la lucrările Consiliului. Acte le rezultate din cooperarea intensificată sunt obligatorii numai pentru statele participante. Totodată, acestea nu vor fi considerate acquis comunitar, netrebuind deci să fie preluate de statele candidate la aderare. În vederea asigurării caracterului democratic şi a unei mai mari apropieri de cetăţeni, Tratatul Constituţional stabileşte, în art. I-45 - I-48, o serie de principii ale funcţionării Uniunii. Astfel, conform principiului egalităţii democratice, Uniunea va acorda atenţie şi tratament egale tuturor cetăţenilor (principiu similar egalităţii în faţa legii şi a autorităţilor reglementat de dreptul constituţional intern). Principiul democraţiei reprezentative stipulează că instituţiile Uniunii reprezintă, direct sau prin intermediul statelor membre, cetăţenii europeni. Aceştia au dreptul să participe la viaţa politică a Uniunii şi la conturarea curentelor politice, inclusiv prin intermediul partidelor politice la nivel european. Conform principiului democraţiei participative, asociaţiile reprezentative şi societatea civilă îşi pot face cunoscute poziţiile, Uniunea urmând să întreţină cu acestea un dialog continuu şi consultări, prin intermediul Comisiei. Totodată, este reglementat dreptul de iniţiativă legislativă populară: cel puţin un milion de cetăţe ni dintr-un număr reprezentativ de state membre pot invita Comisia să prezinte o propunere legislativă. Tratatul Constituţional menţionează şi principiul dialogului social, cărora Uniunea le respectă autonomia.

Principiul transparenţei procedurale este prevăzut distinct în art. I-50, în conţinutul acestuia fiind cuprinse: obligaţia instituţiilor Uniunii de a-şi desfăşura activitatea în modul cel mai deschis posibil; caracterul public al dezbaterilor Parlamentului European şi ale Consiliului, atunci când adoptă o propunere legislativă; dreptul cetăţenilor Uniunii şi al persoanelor juridice cu sediul într- un stat membru sau înregistrate într-un sat membru de a avea acces la documentele instituţiilor Uniunii, în condiţiile prevăzute de Partea a III-a a documentului. Conform art. I-49, Mediatorul European, ales de către Parlamentul European, primeşte plângerile cu privire la cazurile de administrare defectuoasă în cadrul instituţiilor, organelor, organisme sau agenţiilor Uniunii, în condiţiile prevăzute de Const ituţie, le anchetează şi întocmeşte un raport cu privire la acestea. Mediatorul European îşi exercită funcţiile în deplină independenţă.

Protecţia datelor personale este reglementată prin art. I-51, prevăzându-se că o lege europeană va stipula regulile referitoare la prelucrarea lor, de către instituţiile Uniunii şi de către statele membre, atunci când îndeplinesc activităţi în sfera de competenţă a Uniunii, precum şi regulile referitoare la libera circulaţie a acestor date. Este prevăzut, totodată, faptul că aceste reguli vor fi supuse controlului unei autorităţi independente.

Statutul Bisericilor şi organizaţiilor non-confesionale reprezintă, de asemenea, un element de noutate în Tratatul constituţional, fiind reglementat de art. I-52. Principalele elemente ale statutului juridic al acestor organizaţii sunt: neinfluenţarea de către politicile şi dreptul Uniunii a statutului Bisericilor, asociaţiilor şi comunităţilor religioase, a asociaţiilor filosofice şi non-confesionale reglementat de dreptul intern al statelor; menţinerea unui dialog deschis, transparent şi regulat cu aceste structuri. Principiile finanţelor şi bugetului Uniunii sunt expuse în art. I-53, sunt: includerea veniturilor şi cheltuielilor într- un estimativ pentru fiecare an financiar; echilib rarea veniturilor şi cheltuielilor; executarea bugetului în temeiul unui act normativ (lege, lege - cadru, regulament sau decizie); obligaţia ca, înainte de adoptarea unui act normativ, să se prevadă asigurările necesare că măsura propusă este acoperită în bugetul Uniunii; executarea bugetului conform principiului gestiunii financiare sănătoase; combaterea fraudei şi a altor activităţi ilicite. Stabilind principiul conform căruia, în general, bugetul Uniunii este asigurat din resurse proprii, Constituţia re glementează, în art. I- 54, că o lege europeană va stabili limita şi categoriile acestor resurse. Aceasta va fi adoptată de Consiliu, în unanimitate, cu consultarea Parlamentului European, şi nu va intra în vigoare înainte de aprobarea acesteia de către sta tele membre în conformitate cu procedurile constituţionale interne. Cadrul financiar multianual, stipulat în art. I- 55 , are rolul de a asigura încadrarea veniturilor şi cheltuielilor în limitele necesare, urmând a

determina sumele anuale estimate pentru fiecare categorie de cheltuieli. Bugetul anual se va adopta, prin urmare, în conformitate cu acest cadru financiar multianual. Art. I-57 (singurul articol al titlului VIII) reglementează relaţia U.E. cu statele vecine Astfel, scopul Uniunii este stabilirea unei relaţii speciale, urmărind realizarea unei zone de prosperitate şi bună vecinătate, bazată pe valorile sale comune şi caracterizată prin cooperare strânsă şi paşnică. În acest sens, se prevede că Uniunea va putea încheia acorduri cu aceste state, conţinând drepturi şi obligaţii reciproce şi având drept obiectiv realizarea de acţiuni comune. Aplicarea lor face obiectul unei consultări periodice. Condiţiile şi procedura aderării la Uniunea Europeană, prezentat în art. I-48, au rămas, în esenţă, neschimbate faţă de prevederile art. 49 al Tratatului asupra Uniunii Europene: poate adera orice stat european care respectă valorile Uniunii şi este hotărât să le promoveze în comun. Cererea de aderare se depune la Consiliu, care o notifică Parlamentului Europea n şi Parlamentelor naţionale, urmând a adopta o decizie în unanimitate după consultarea Comisiei şi după obţinerea avizului Parlamentului European. Aderarea este reglementată, printr- un acord, între ţările membre şi statul candidat, ratificat de fiecare parte contractantă. Suspendarea anumitor drepturi decurgând din calitatea de membru al Uniunii, stipulată în art. I-59, apare ca o sancţiune, în urma unei grave încălcări a valorilor Uniunii, menţionate în art. I-2 al Constituţiei. Reglementarea unei astfel de sancţiuni este utilă, având drept rezultat o mai mare convergenţă în conduita statelor membre. Sancţiunea suspendării calităţii de membru apare în grade succesive, procedura adoptării acesteia fiind, de asemenea, etapizată. Etapa I:

determinarea existenţei riscului unei încălcări grave a valorilor Uniunii de către un stat membru. Procedura cuprinde: o decizie a Consiliului , cu majoritate de patru cincimi, la propunerea unei treimi a statelor membre, a Parlamentului sau a Consiliului, cu avizul conform a l Parlamentului European. Consiliul audiază statul vizat şi îi adresează eventuale recomandări. Etapa a II-a:

determinarea existenţei unei încălcări serioase şi persistente a valorilor Uniunii de către un stat membru. Procedura cuprinde o decizie a Consili ului, cu unanimitate, la propunerea unei treimi a statelor membre, a Parlamentului sau a Consiliului, cu avizul conform al Parlamentului European. Statul vizat este invitat să depună observaţii. Etapa a III-a: suspendarea calităţii de membru. Ulterior adoptării unei decizii în cadrul etapei a II-a, Consiliul poate, printr-o decizie adoptată cu majoritate calificată, să suspende anumite drepturi ale statului vizat rezultate din Constituţie, inclusiv dreptul de vot în Consiliu. Caracterul de sancţiune al măs urii rezultă şi din faptul că obligaţiile statului membru stipulate în Constituţie nu sunt afectate. În toate situaţiile, votul statului vizat nu se ia în considerare. În cazul unanimităţii, abţinerile nu vor împiedica luarea deciziei. Modificarea sau revocarea măsurii, în funcţie de schimbarea situaţiei de fapt, se realizează prin decizie adoptată cu majoritate calificată de către Consiliu.

Conform art. I- 60 este reglementată, pentru prima dată la nivelul Uniunii, retragerea voluntară a unei ţări 17 . Procedura retragerii voluntare conţine următoarele etape: 1) notificarea intenţiei de retragere către Consiliul European; 2) ca urmare a examinării de către Consiliul European şi a stabilirii unor concluzii, Uniunea negociază cu statul în cauză un acord care stabileşte condiţiile retragerii, având în vedere cadrul relaţiilor viitoare cu statul respectiv; 3) acordul se încheie în numele Uniunii de către Consiliu, acţionând cu majoritate calificată şi cu avizul conform al Parlamentului European. Reprezentanţii statu lui vizat nu participă la lucrările Consiliului European, respectiv ale Consiliului; 4) calitatea de membru încetează la data intrării în vigoare a acordului privind retragerea sau la expirarea unui termen de 2 ani de la depunerea notificării, dacă Consiliul European, în acord cu statul vizat, nu decide prelungirea perioadei. În cazul în care ţara respectivă decide să redevină membră al Uniunii, este necesară reluarea procedurii de aderare prevăzută de art. I-58.

4. Importanţa Constituţiei Uniunii Europene

Mai multe dintre principiile avansate de către Tratatul constituţional întăresc, în mod incontestabil, legitimitatea democratică a U.E. Drepturile cetăţenilor sunt mai bine protejate, odată cu includerea Cartei drepturilor fundamentale. Sunt puse în evidenţă angajamentele etice ale Uniunii, iar noi obiective şi valori sunt recunoscute: dreptatea socială, progresul social, economia socială de piaţă, egalitatea între femei şi bărbaţi, combaterea excluderii sociale, coeziunea teritorială şi diversitatea culturală şi lingvistică. Prerogativele Parlamentului european sunt întărite şi lărgite. Adoptarea în comun a legilor şi legilor-cadru europene de către Parlamentul European şi Consiliu devine normă (procedură legislativă ordinară). Forul legislativ îşi vede recunoscut un drept de decizie egal cu cel al Consiliului în domeniul bugetar, mai ales pentru procedura bugetară anuală (în condiţiile în care în prezent Consiliul este cel care are ultimul cuvânt asupra cheltuielilor obligatorii) şi a obţinut şi dreptul de a aproba cadrul financiar plurianual. De asemenea, Parlamentul alege preşedintele Comisiei, care va fi propus de către Consiliu, în baza rezultatelor alegerilor europene. Înainte de a propune un candidat, Consiliul European va trebuie să se consulte cu Parlamentul. Pentru prima dată sunt definite fundamentele democratice ale Uniunii, inclusiv democraţia participativă. Este introdus dreptul la iniţiativă civică pentru cetăţeni (la cererea a cel puţin un milion de cetăţeni dintr-un anumit număr de state me mbre, Comisia poate fi determinată sa înainteze o propunere legislativă conform doleanţelor semnatarilor). Dialogul

civil şi social este consacrat prin recunoaşterea diferitelor mecanisme de consultare, în mod special summit- ul social tripartit. Transparenţa lucrărilor Parlamentului European şi a Consiliului de Miniştri când analizează şi adoptă o propunere legislativă (transparenţa procedurilor) permite o reală informare şi participare a societăţii civile. Totodată, este consolidată punerea în aplicare a principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii: fiecare Parlament naţional va avea posibilitatea să analizeze propunerile Comisiei din punct de vedere al principiului subsidiarităţii, concluziile putând duce la revizuirea acestora. De asemenea, datorită unui „mecanism de alertă timpurie”, Parlamentele naţionale au posibilitatea de a sesiza Curtea de Justiţie în cazul unei violări a principiului subsidiarităţii. Prin acest Tratat constituţional, Uniunea va deveni mai eficientă. Competenţele (exclusive, partajate şi de coordonare) şi repartizarea lor între state membre şi Uniune sunt definite în mod clar şi irevocabil. Noul sistem de majoritate calificată (55% dintre statele membre reprezentând 65% din populaţie) va îmbunătăţi capacitatea decizională a Cons iliului. Sunt create câteva clauze-pasarelă pentru facilitarea extinderii ulterioare a aplicării votului cu majoritate calificată şi trecerea la procedura legislativă ordinară . Instituirea unei preşedinţii stabile a Consiliului European, cu un mandat de do i ani si jumătate, va conferi mai multă continuitate şi coerenţă lucrărilor acestuia. Ministrul Afacerilor Externe al Uniunii, care va cumula funcţiile Înaltului Reprezentant pentru P.E.S.C. şi al comisarului pentru Relaţiile Externe, va reprezenta imagine a politicii externe a Uniunii. El se va baza pe un serviciu diplomatic european care va unifica politica Consiliului, a serviciilor Comisiei şi a reprezentanţilor d iplomatici ai statelor membre. Reducerea, începând cu 2014, a componenţei Comisiei europene la două treimi din numărul statelor membre va păstra spiritul de colegialitate, garant al eficacităţii luării deciziilor. In plus, comisarii îşi vor exercita funcţia prin rotaţie. Uniunea dobândeşte personalitate juridică, prin fuziunea Uniunii Europene cu Comunitatea Europeană. Valorile şi obiectivele sale sunt consacrate formal de dreptul comunitar. “Pilonii” sunt desfiinţaţi prin includerea celui de-al doilea pilon (Politica Externa şi de Securitate Comună) şi a celui de-al treilea pilon (Justiţie şi Afaceri Interne) în cadrul comunitar. Aceste domenii erau reglementate anterior prin metoda interguvernamentală. Politica Externa şi de Securitate Comună este consolidată şi prin definirea progresivă a unei politici comune de apărare, de exemplu prin crearea unei Agenţii Europene pentru Apărare şi autorizarea cooperării consolidate în acest domeniu.

Instrumentele de acţiune legislativă ale Uniunii sunt simplificate, numărul lor fiind redus de la 15 la 6 (acelaşi lucru se întâmplă cu terminologia, prin introd ucerea legii europene şi a legii cadru-europene). Constituţia permite Uniunii să dezvolte acţiuni şi politici care să răspundă mai bine aşteptărilor cetăţenilor. Ea acordă noi competenţe în domenii neabordate până acum: spaţiu, energie, sport, cooperare administrativă, protecţie civilă, turism. Este important de subliniat că, 25 de noi domenii trec de la adoptarea prin unanimitate la majoritatea calificată. Acestea se referă mai ales la aspecte de drept penal, politica imigraţionistă, cooperare judiciară, politică socială, cultură şi politică comercială. Tratatul constituţional întăreşte competenţele Uniunii în domeniul Justiţiei şi a Afacerilor interne. Astfel, este prevăzută crearea unei zone de libertate, securitate şi justiţie prin implementarea planificată a politicilor comune în domeniul azilului, imigraţiei, controlului frontierelor externe, al cooperării poliţieneşti şi judiciare, prin extinderea acţiunilor Europol şi Eurojust şi crearea unui Birou al Procurorului European. Constituţia consolidează politica regională a Uniunii, o politică bazată pe solidaritate şi proximitate faţă de cetăţeni. Politica regională promovează “coeziunea şi solidaritatea economică, socială şi teritorială între statele membre”. Astfel, solidaritatea şi coeziunea devin obiectivul principal al Uniunii Europene. Aceasta înseamnă că de solidaritatea UE, mai concret, de asistenţa sa financiară, beneficiază toate regiunile dezavantajate sau regiunile în dificultate. Totodată, principiul dezvoltării durabile ocupă un loc central în proiectul european În ceea ce ne priveşte, dezbaterile din jurul Constituţiei Europene ar putea părea fără implicaţii directe pentru viaţa de zi cu zi a cetăţeanului român. Cu toate acestea, cetăţeanul român va deveni, în scurt timp, şi cetăţean european. România nu a privit procesul dificil al redactării şi negocierii Constituţiei ca pe un simplu exerciţiu al statelor membre. Ea a avut statut de observator activ, atât în cadrul Convenţiei pentru viitorul Europei, cât şi în cadrul Conferinţei Interguverna mentale, iar deznodământul corespunde pe deplin aşteptărilor României. Statutul de observator activ comportă posibilitatea de a-ţi exprima propria opinie şi viziune în cadrul procesului de reflecţie, redactare şi convenire a noii Constituţii. Acesta s-a constituit, de asemenea, într-un prim exerciţiu european pentru România, extrem de util din punctul de vedere al viitoarei funcţionări ca membru U.E. După aderare, România va juca un rol important în cadrul arhitecturii instituţionale a U.E. Timp de două mandate ale Comisiei, România va avea propriul comisar european. În cadrul Consiliului, forul legislativ al U.E, România va ocupa locul 7 ca putere de influenţare a deciziilor. În ceea ce priveşte Parlamentul European, România va beneficia de 35 de locuri de

europarlamentari. După 2009, acest număr va fi modificat printr - o redistribuire a numărului de locuri alocat fiecărei ţări.

CAPITOLUL IV

SISTEMUL INSTITUŢIILOR COMUNITARE ALE UNIUNII EUROPENE

Motto:

„Experienţa fiecărui om se reia. Singurele care devin mai înţelepte sunt instituţiile: ele acumulează experienţa colectivă şi, din această experienţă, din această înţelepciune, oamenii supuşi aceloraşi reguli nu vor vedea schimbarea naturii lor, ci vor vedea cum comportamentul lor se va schimba gradual”, Amiel.

1. Problematica instituţiilor europene

Încercarea de a construi Europa unită este, de fapt, continua căutare a echivalentului

modern al polis-ului armonios şi comunitar pe care vechii greci l-au creat 1 . Europa nu poate fi

gândită fără recuperarea libertăţii spiritului, a libertăţilor politice şi individuale ale omului în

cadrul unei societăţi care se califică democratică.

Imaginea megalopolis-ului anarhic trebuie înlocuită cu imaginea unei Europe

armonioase, comunitare. Europenii au fost puşi în situaţia de a inventa atât instituţii care

respectă ambiţiile naţionale legitime ale popoarelor europene, cât şi nevoia de acţiune comună

eficientă. Ideea după care Europa se construieşte este cea a unităţii în diversitate, astfel încât ea

trebuie să se menţină într- un ansamblu ale cărui instituţii ar fi ineficace, dacă n-ar fi

supranaţionale, adică în stare să adopte hotărâri care se impun tuturor guvernelor şi nu numai

celor care figurează în majoritatea celor care le-au luat.

Cuvântul federaţie 2 conţine, din punct de vedere istoric, fracturile pe care Europa le - a

cunoscut: imperialismul napoleonian, cultul extrem al naţiunii, pangermanismul şi hitlerismul,

panslavismul. Începând cu 1948 se poartă discuţii cu privire la arhitectura instituţională

europeană, se dezbate asupra federalismului sau federaţiei în Europa, asupra lărgirii Uniunii.

Răspunsurile date nu au fost ferme, înfruntarea fiind animată atât de partizanii abandonului

suveranităţii, cât şi de cei ai unei „Europe a statelor”. Europa s-a federalizat prudent, dar real, în

jurul instituţiilor cu geometrie variabilă 3 . Europa a fost capabilă să promoveze ideea arbitrajului

ca regulă de comportament internaţional. Arbitrajul, intervenţia dreptului în raporturile

intereuropene şi internaţionale fac parte d in instituţiile mondiale şi europene. Europa a dorit să

creeze condiţiile unei relaţii în care cei patru „D” să fie respectaţi: democraţia, dialogul,

dezvoltarea, drepturile omului 4 .

După căderea regimurilor comuniste în Europa Centrală şi de Est, apariţia unor probleme noi sau acutizarea celor vechi - identitatea în faţa diversităţii culturale, integritatea persoanei şi a mediului în faţa tehnologiei, demnitatea celor care nu reuşesc să se integreze în societatea modernă - a impus factorului politic găsirea unor soluţii. Factorii decidenţi sunt acuzaţi adesea de neputinţă, de pierderea contactului cu realitatea. Deciziile asupra binelui comun sunt luate în baza unor „reguli oligarhice şi ineficiente şi generează riscul unei îndepărtări progresive a indivizilor de instituţii şi al unei afirmări a radicalismului sau apatiei” 5 . Identificarea problemelor noi impune găsirea de soluţii noi. Pentru aceasta politica europeană trebuie să răspundă următoarelor chestiuni 6 : reforma modelului economic şi social european, înfruntarea temerilor privind identitatea indivizilor, corelarea tradiţiei solidariste a statului social (cucerire a secolului al XX-lea) cu capacitatea de a concura într-o economie globalizată, ce reprezintă marea sfidare a secolului al XXI-lea. Încercarea de a împăca democraţia cu interdependenţa internaţională tot mai mare este o problemă care depăşeşte frontierele Europei. Este de fapt una dintre problemele cheie ale dezbaterii asupra globalizării. Europenii au o şansă mult mai mare să o negocieze eficient, dată fiind lunga lor istorie de cooperare strânsă bazată, mai ales, pe reguli şi instituţii comune şi pe respingerea făţişă a puterii hegemonice. În prezent, descendenţii celor care au inventat suveranitatea şi statul naţional sunt solicitaţi să creeze noi forme de democraţie supranaţională pentru a îngloba noul tip de integrare politică deja realizată. Ei vor avea nevoie de idei novatoare, întrucât nu au un model care să fie copiat sau de la care pur şi simplu să se înveţe ceva, iar în joc se află soliditatea construcţiei regionale, pacea şi democraţia în Europa. Construirea Comunităţilor Europene, apoi a Uniunii Europene trebuie înţeleasă prin prisma celor două noţiuni fundamentale vehiculate, supranaţionalitatea şi interguvernamentalitatea 7 : a) Supranaţionalitatea (sau integrarea) presupune un transfer sau transferuri de competenţă de la statele participante către o persoană juridică superioară. Entitatea juridică către care se face transferul este Comunitatea Europeană şi se realizează în urma încheierii unui act juridic, tratat cu precădere, prin care statele acceptă această transmitere de atribuţii. Din acest motiv, Uniunea Europeană nu are încă o personalitate juridică, adică nu poate fi suportul unui transfer de competenţă. b) Interguvernamentalitatea (sau concertarea, cooperarea) nu implică transfer de competenţe, decizia luată fiind doar un simplu acord prin consens. Din punct de vedere politic, luarea unei decizii implică doar o orientare, o acţiune comună, nu are forţă juridică, iar execuţia acestei decizii revine doar administraţiilor naţionale. În construcţia europeană sunt utilizate atât formule ale supranaţionalităţii, cât şi ale interguvernamentalităţii, mergând de la integrarea pură - piaţa unică, controlul concurenţei, moneda unică etc. până la interguvernamentalitatea pură – politica externă şi de securitate

comună, justiţia şi afacerile interne etc., fiind posibile şi dozări intermediare. Prin însăşi construcţia mecanismului luării deciziei 8 se garantează că nici un stat membru nu poate fi în măsură să exercite asupra altuia o hegemonie durabilă. Uniunea Europeană dispune de o structură instituţională unică, având drept scop 9 urmărirea obiectivelor Uniunii, promovarea valorilor sale, servirea intereselor Uniunii, ale cetăţenilor săi şi ale statelor membre, asigurarea coerenţei, eficacităţii şi continuităţii politicilor şi acţiunilor întreprinse în atingerea obiectivelor sale. Sistemul instituţional al Uniunii Europene cuprinde 10 : Parlamentul European, Comisia Europeană (conţine şi funcţia de ministru de externe al Uniunii Europene în calitate de vicepreşedinte al Comisiei), Consiliul de Miniştri (Consiliul Uniunii Europene), Curtea de Justiţie (cuprinde Curtea Europeană de Justiţie, Tribunalul de Mare Instanţă şi tribunalele specializate), Consiliul European, precum şi instituţii care întregesc cadrul instituţional ca Banca Centrală Europeană, Mediatorul European, Curtea de Conturi, Controlorul European al Protecţiei Datelor şi Preşedinţia Uniunii, Banca Europeană de Investiţii (BEI). Alte instituţii ce au rol ajutător consultativ, de avizare sau de specialitate sunt Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER), Comitetul Economic şi Social (CES), Comitetul Regiunilor (CR). Pe lângă acestea funcţionează alte organisme ale comunităţii, precum şi agenţii descentralizate. Organizarea Uniunii Europene se bazează pe principiul conlucrării puterilor, nu pe cel al separării, printr-o reprezentare a intereselor predominante 11 . Fiecare instituţie acţionează în aplicarea unui interes specific în procesul decizional comunitar. Comisia Europeană reprezintă interesul general, Parlamentul European reprezintă interesele cetăţenilor Uniunii Europene, Consiliul Uniunii Europene este instituţia care reprezintă interesele statelor membre, iar Curtea de Justiţie asigură respectarea dreptului comunitar. Instituţiile Uniunii Europene sunt mai puternice decât organizaţiile internaţionale convenţionale şi oferă un suport mai mare pentru dezvoltare. Principiile care constituie baza edificiului comunitar actual 12 şi care stau la baza repartizării competenţelor 13 între instituţiile comunitare sunt: superioritatea instituţiilor, independenţa instituţiilor comunitare, colaborarea instituţiilor, egalitatea între state, competenţa de atribuire , echilibrul instituţional, a utonomia instituţiilor, cooperarea loială. Superioritatea instituţiilor constă în experienţa înmagazinată şi fructificată, în rezultatele vizibile obţinute în plan societal şi individual. Independenţa instituţiilor comunitare este garantată prin dispunerea de autoritate proprie, independenţă financiară, responsabilitatea Comisiei în faţa Parlamentului European. Pe principiul independenţei instituţionale au fost concepute Comisia Europeană, Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene, Curtea de Conturi şi Banca Centrală Europeană. De pildă, numirea comisarilor trebuie făcută de comun acord între guverne şi prin

votul de investitură dat de Parlamentul European. Comisarii europeni nu exercită un mandat imperativ şi nici unul reprezentativ, nu sunt delegaţi naţionali şi nici aleşi prin vot universal, nu primesc şi nu pot să primească instrucţiuni de la statele membre din care provin sau de la alte state, sunt personalităţi care îşi exercită autoritatea independent de orice instrucţiuni. Instituţiile comunitare au independenţă financiară asigurată prin prelevarea de resurse proprii (organizaţiile internaţionale beneficiază doar de contribuţiile statelor membre). Comisia Europeană este responsabilă doar în faţa Parlamentului European care poate demite Comisia prin votarea cu majoritate calificată a unei moţiuni de cenzură. Independenţa Comisiei este fundamentală pentru sistemul instituţional comunitar, în acelaşi timp rolul Consiliului Uniunii nu trebuie neglijat, prin intermediul acestuia făcându-se auzită vocea statelor, susţinerea intereselor naţionale. Dialogul între instituţiile Comunităţilor era organizat încă din 1951, fiind aşezat pe principiul colaborării şi nu al subordonării. Fiecare instituţie îşi exercita propriile funcţii în cadrul unui sistem decizional, de natură prefederală. Renunţarea la facilităţile oferite de dreptul de veto reprezintă unul dintre fundamentele juridice ale Comunităţii. Egalitatea între state, după cum considera Jean Monnet, era de natură să creeze o nouă mentalitate şi să întemeieze juridic Comunitatea. În acelaşi sens, cancelarul Germaniei Konrad Adenauer arăta în 1951 la întâlnirea de la Bonn: „eu nu văd Comunitatea în afara egalităţii totale.” 14 Principiile ce stau la baza repartizării competenţelor 15 sunt principiul competenţelor de atribuire conform căruia instituţiile îşi exercită atribuţiile în conformitate cu dispoziţiile din tratatele comunitare; al echilibrului instituţional conform căruia fiecare instituţie trebuie să-şi exercite competenţele ce i-au fost atribuite, fără a împiedica în nici un mod exercitarea competenţelor ce au fost atribuite altor instituţii; al autonomiei instituţiilor ce permite fiecărei instituţii de a se organiza liber în limitele legale stabilite (nu au personalitate juridică, doar Comunităţile au); cooperării loiale care se impune atât între instituţiile comunitare, cât şi între acestea şi statele membre. În legătură cu configuraţia Uniunii s-au ridicat multe întrebări privind crearea unei organizaţii transnaţionale sau internaţionale, natura structurii statale în formare, tipul de guvernare aflat în schimbare etc. Răspunsurile formulate depind întotdeauna de contextul şi perspectiva de abordare. Perspectiva comportamentalistă asupra instituţiilor politice şi factorilor naţionali, implicaţi în construcţia europeană relevă că aceştia afişează tipare de comportament diferite în funcţie de domeniul politic şi de perioada istorică. De exemplu, unele instituţii ale Comunităţii Europene (Comisia Europeană, Parlamentul European, Curtea de Justiţie) s-au aflat la „periferia evoluţiilor majore”, au fost mai curând factori pasivi, în timp ce dinamica cea mai intensă a fost identificată în interacţiunile dintre factorii politici naţionali 16 . Această perspectivă relevă că prin

structurile instituţionale nou create s-a sprijinit mai mult „transguvernamentalismul intensiv” decât integrarea în cadrul procedurilor comunitare tradiţionale (comunitarizarea). Există, după opinia unor autori, tentaţia de a vedea în aceste realizări o victorie a „interguvernamentalismului” 17 asupra „supranaţionalismului” 18 . Ceea ce rezultă, de fapt, este o politică transnaţională, un nou mod de elaborare a politicilor, un „transguvernamentalism intensiv”. În această accepţiune interguvernamentalismul este o formă mai slabă de elaborare a politicilor şi mai puţin restrictivă, iar transguvernamentalismul presupune o mai mare intensitate în elaborarea politicilor şi restricţii mai multe. Guvernele statelor membre ale Uniunii au acumulat o bogată experienţă pe care o fructifică în elaborarea politicilor, iar „transguvernamentalismul” presupune 19 implicare activă a Consiliului European în stabilirea direcţiei generale a politicilor, rolul crescut al Consiliului Uniunii în consolidarea cooperării, rolul limitat sau marginal al Comisiei, excluderea Parlamentului European şi a Curţii Europene de Justiţie din aria de implicare, implicarea unui cerc distinct de factori politici naţionali-cheie, adoptarea unor acorduri speciale pentru administrarea cooperării, lipsa de transparenţă a procesului politic pentru parlamentele naţionale, dar şi pentru public, capacitatea de a adopta din când în când politici comune fundamentale. Alte abordări vorbesc de mixturi procedurale şi politice, de grade de integrare în construcţia europeană, deoarece sunt utilizate atât formule ale supranaţionalităţii, cât şi ale interguvernamentalităţii, mergând de la integrarea pură - piaţa unică, controlul concurenţei, moneda unică etc. până la interguvernamentalitatea pură – politica externă şi de securitate comună, justiţia şi afacerile interne etc., fiind posibile şi dozări intermediare. Rezultă că se poate vorbi mai curând de „guvernare” („guvernanţă”) decât de “guvernământ” şi de o guvernanţă cu multiple niveluri – infranaţional, naţional, internaţional, supranaţional. U.E. a luat naştere ca parte a unui „tipar de guvernare europeană reconfigurat prin evoluţia structurilor instituţionale şi a proceselor asociate care prezintă caracteristici noi, interesante 20 ”. „Guvernarea infranaţională” ţine de aceste noi tipare de comportament şi de noil e raporturi create între instituţiile politice europene şi comunităţile locale. În „guvernarea infranaţională” autorităţile locale sau regionale ale căror responsabilităţi sunt atribuite de sistemele Uniunii Europene au contacte directe cu instituţiile Uniunii Europene. De asemenea, creşterea numărului de organisme cu funcţie de politică publică externalizată guvernărilor centrale (plasate între public şi privat) de tipul agenţiilor autonome sau semiautonome, instalarea unei relaţii de parteneriat între public şi privat relevă noua configuraţie a guvernării europene. Putem spune că activitatea de coordonare prin intermediul agenţiilor este una dintre trăsăturile cheie ale Uniunii. Prin metoda cooperării, prin concertare, prin interguvernamentalism se

realizează politicile la nivel internaţional. Nivelul supranaţional presupune instalarea unor noi raporturi între statele membre şi instituţiile comunitare ale Uniunii. Construcţia unei structuri statale evidenţiază rolul semnificativ al instituţiilor în acest proces, numite „federale” 21 , deoarece se bazează pe procedura votului majoritar în Consiliu ca regulă generală în ceea ce priveşte competenţa a Comunităţii; Parlamentul şi Consiliul de Miniştri prin competenţa colegislativă fac ca legile comunitare să fie aprobate de amândouă; Comisia are competenţe executive în limitele legii comunitare. Aceste reforme convertesc Consiliul şi Parlamentul într- un „legislativ bicameral” şi Comisia în Guvern al Comunităţii. Acestea şi Curtea de Justiţie alcătuiesc principalele instituţii ale unui sistem federal ce va fi responsabil de problemele tratate la nivel comunitar, în timp ce competenţa în alte domenii revine statelor membre. Caracterul specific al instituţiilor Uniunii este dat de independenţa faţă de guvernele statelor membre (de exemplu, Comisia Europeană, Curtea de Europeană de Justiţie, Banca Centrală Europeană). Această structură a fost numită „federalism comunitar” a cărei caracteristică rezidă în păstrarea atributelor cărora le suntem legitim ataşaţi 22 . Perspectiva istorică asupra construcţiei europene relevă caracterul continuu al transformărilor, precum şi nevoia adaptărilor şi ajustărilor pe care structura instituţională a Comunităţii, apoi a Uniunii, le - a cunoscut. Iniţial, fiecare dintre cele trei comunităţi (C. E.C.O., C.E.E., EURATOM) îşi avea propriile instituţii, dar prin Tratatul de fuziune (8 aprilie1965) are loc unificarea instituţională, tratatele ce stau la baza lor rămânând separate ( Tratatul de la Paris,1951, Tratatele de la Roma, 1957). Actul Unic European (17 februarie 1986, în vigoare 1 iulie 1987) a extins competenţele Comunităţii, a introdus modificări şi reguli de funcţionare ale instituţiilor, a dat un statut juridic cooperării politice europene, care funcţiona din 1970 pe baza unor simple acordur i interguvernamentale. A dat „o mai bună funcţionare a instituţiilor” 23 , luând în considerare deficitul democratic de care suferă Comunităţile, faptul că legea comunitară nu este elaborată de un organ ales prin vot universal direct, desemnând populaţiile (Parlamentul European), ci de către un organ neales, ce reprezintă guvernele, Consiliul de Miniştri şi că proiectele de acte normative sunt pregătite de către Comisie, formată din înalţi funcţionari, birocraţi 24 . După opinia unor specialişti din literatura de specialitate, Parlamentul European trebuia să-şi asume responsabilităţi depline de colegislator în procedura de cooperare. Interesul european cerea impunerea unei mai bune funcţionări a triunghiului instituţional Consiliul/Parlament/Comisie. După modelul procedurii numite de cooperare, Comisia trebuia să poată să joace pe deplin rolul său de iniţiativă, iar Consiliul şi Parlamentul să fie asociate, în părţi egale, la toate etapele procedurii bugetare. Consiliul trebuia să se aplece asupra propriilor sale mecanisme interne, pentru a preîntâmpina „explodarea procesului de decizie” 25 . Reforma instituţiilor trebuia

continuată, Tratatul de la Amsterdam (1997) vizând consolidarea acestora. Instituţiile Uniunii trebuiau adaptate la realitatea presupusă prin extinde re (instituţii concepute pentru 6 state membre nu pot satisface 27) şi la contextul internaţional în continuă transformare. Pentru a soluţiona aceste neajunsuri măsurile luate constau în întărirea puterilor Parlamentului, anularea dreptului de veto în cazuri excepţionale, reorganizarea Comisiei Europene şi a puterilor sale, o politică externă europeană comună în privinţa imigrării şi dreptului de azil, precum şi realizarea unui spaţiu social comun în interiorul căruia să se realizeze o uniune eficientă. Legitimarea democratică a instituţiilor şi eficacitatea politicilor cer un proiect ambiţios bazat pe consolidarea puterilor de codecizie ale Parlamentului European, pe creşterea utilizării votului majoritar în cadrul Consiliului Uniunii şi pe o formă electivă în stabilirea preşedintelui Comisiei. În planul politicii interne, pentru România, de pildă, obiectivele sunt stabilitatea politică, participarea activă a cetăţenilor la viaţa cetăţii, alegerea corectă a programelor moderne, reconstrucţia sistemului de partide, apariţia unei „bipolarităţi active”, partidiste care să ofere soluţii problemelor generale ale societăţii. Sistemul instituţional al Uniunii Europene exprimă, totodată, natura sa dublă: o Uniune a popoarelor şi o Uniune a statelor. Din această persp ectivă, sistemul comunitar se caracterizează prin anumite particularităţi ce ţin de câteva elemente: limitarea voluntară a suveranităţii naţionale în unele domenii şi administrarea acestora în comun prin elementele sistemului comunitar (instituţii, buget, drept); conlucrarea puterilor prin asocierea interguvernamental – supranaţional; suprapunerea funcţiei legislativă cu cea executivă. Structura instituţională a Uniunii este una policentrică - Bruxelles, Strasbourg, Luxembourg, având ca scop reducerea defic itului democratic prin calitatea guvernanţei comunitare. Instituţiile Uniunii pot fi grupate în trei categorii principale: a) instituţii de orientare, direcţie, decizie (Consiliul European, Consiliul de Miniştri, Comisia Europeană); b) de control (Parlamentul European, Curtea de Justiţie a Comunităţilor, Curtea de Conturi); c) alte organisme (consultative, de legătură, cu roluri diverse). În momentul actual, 26 funcţionarea Uniunii se bazează pe cinci instituţii: Comisia Europeană, Parlamentul European, Consiliul de Miniştri, numit pe scurt Consiliu, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (prescurtat C.J.C.E.) şi Curtea de Conturi. Tratatul constituţional consacră formal funcţionarea Consiliului European ca instituţie de sine stătătoare. Pe lângă instituţii, UE include o serie de organisme specializate: Mediatorul European şi instituţiile financiare: Banca Centrală Europeană si Banca Europeană de Investiţii; organisme cu rol consultativ: Comitetul Regiunilor si Comitetul Economic si Social. Organismele interinstituţionale sunt următoarele: Oficiul de Publicaţii Oficiale al Comunităţilor Europene şi

Oficiul de Selecţie a Personalului Comunităţilor Europene. Alături de acestea funcţionează agenţii descentralizate în cadrul celor trei piloni ai Uniunii Europe ne: 17 agenţii comunitare specializate care funcţionează în cadrul domeniului comunitar (primul pilon al Tratatului CE); ISIS (Institutul European pentru Studii de Securitate) şi Centrul European pentru Observaţii din Satelit, ambele funcţionale în cadrul Politicii Externe si de Securitate Comună (al doilea pilon); Europol şi Eurojust în cadrul Cooperării Poliţieneşti şi Judiciare în Materie Penală (al treilea pilon).

2. Parlamentul European şi Parlamentele naţionale

Parlamentul European este „primul şi singurul experiment în democraţia transnaţională” 27 . Este cea mai mare adunare multinaţională a lumii şi emanaţia directă a voinţei democratice a popoarelor din Uniune. Intitulată iniţial „Adunare”, mai apoi „Parlament” instituţia în care cetăţenii europeni îşi investesc încrederea şi care- i reprezintă este Parlamentul european 28 . Alegerea europarlamentarilor prin sufragiu universal direct a fost prevăzută în tratatul ce instituia Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului. Parlamentul European este ansamblul reprezentativ a 435 de milioane de cetăţeni ai Uniunii, ales democratic la nivel transeuropean care îşi desfăşoară activitatea în trei locuri diferite. Europarlamentarii sunt exponenţii culturii politice naţionale. Ei beneficiază de privilegiile şi imunităţile prevăzute de Protocolul privind privilegiile şi imunităţile din anul 1965, menţinute în Actul din 1976. Primele alegeri europene s-au organizat între 7-10 iulie 1979, când cetăţenii statelor membre ale Comunităţilor şi-au desemnat reprezentanţii prin vot universal direct în Parlamentul European. De la Reuniunea de la Strasbourg (19 martie 1958) şi până la prima consultare prin sufragiu universal direct, parlamentarii europeni au fost desemnaţi prin vot universal indirect de către parlamentele naţionale şi trebuiau să fie membri ai acestora. Parlamentul European este un organism de exprimare democratică şi de control politic al Comunităţilor Europene, participă la procesul legislativ şi se profilează ca adunare politică a unei Uniuni Europene fondată juridic, după 1 noiembrie 1993 29 . Instituirea sa fusese prevăzută de Tratatul de la Roma (1957). Parlamentarii sunt aleşi pe o perioadă de cinci ani, prin sufragiu universal direct. Alegerile europene din 1989, 1994, 1999, 2004 au avut un coeficient de participare redus încă din 1979 ce tinde să scadă: în 1979, 63%; în 1984, 61%; în 1989, 58,4%; în 1994, 56,8%, în 1999, 49,9%; în 2004, 44,o3% (352 milioane de alegători). Participarea partidelor politice din rândul celor 15 vechi state membre a fost de 47,55% şi 26,34% în rândul

celor 10 nou venite în Uniune. Parlamentarii europeni sunt aleşi de către cetăţenii europeni,

excluzându-se principiul naţionalităţii. Orice cetăţean al Uniunii care trăieşte într- un stat membru, dar nu este originar din acesta, are drept de vot şi de eligibilitate în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii statului respectiv aşa cum se subliniază în Tratatul de la Maastricht. Numărul europarlamentarilor diferă în funcţie de importanţa demografică, geografică şi economică a respectivului stat. O dezbatere susţinută pe tema „suprareprezentării” şi „subreprezentării” cetăţenilor statelor membre ale Uniunii a făcut ca limita minimă ca şi cea maximă a numărului de locuri în Parlament să fluctueze. În 1995, după cea de-a patra extindere 30 , numărul europarlamentarilor era de 626, iar în 2004, după cea de-a cincea extindere, numărul acestora ajunge la 682 (cu Bulgaria,17 şi România, 33 în perspectivă, numărul parlamentarilor nu depăşeşte 732). Potrivit Tratatului de la Nisa, pe durata legislatur ii 2004- 2009, 35 de locuri vor fi atribuite României şi 18 Bulgariei, iar după anul 2009, componenţa va fi revizuită. Parlamentul va avea un maxim de 736 locuri, România şi Bulgaria vor avea câte 33, respectiv 17 locuri. Constituţia Europeană prevede că numărul maxim al europarlamentarilor nu trebuie să depăşească cifra de 750 31 . Reprezentarea în Parlamentul European este garantată în mod degresiv proporţional, cu un minim de 6 şi un maxim de 96 de locuri. Atribuirea locurilor se face în funcţie de criteriul demografic, dar şi de nivelul de dezvoltare economică al statelor. Astfel, sunt alocate un număr de 6 locuri pentru fiecare stat; de la 1 milion pâ